|
|
|
CARACTERUL SAU LATURA RELATIONAL-VALORICA A PERSONALITATII
1. Definitie si descriere generala
Etimologia notiunii de caracter trimite la greaca veche cu intelesul de tipar, pecete, iar, cu aplicare la psihologia omului, semnifica „modul de a fi” si de a se comporta in activitate si in relatii cu ceilalti oameni. Este, deci, o fizionomie spirituala, prin care subiectul se prezinta ca individualitate irepetabila,asa cum se deosebeste de ceilalti prin infatisarea sa fizica. Caracterul (ca si o pecete sau marca), este stabil si generic pentru fiecare om; este schema logica de organizare a profilului psiho-social al personalitatii, considerat in termenii unor norme si criterii valorice.
In psihologie, se intalnesc doua curente: a) unul, considera caracterul ca reunire atat a insusirilor genotipice, determinate biologic, cat si celor fenotipice, dobandite sub influenta mediului natural si social ; b) un altul, raporteaza caracterul numai la personalitatea umana, respectiv la insusirile fenotipice (dobandite) de esenta socio-culturala si etico-axiologica. Optiunea metodologica adoptata de noi este pentru al doilea curent, ce abordeaza caracterul ca entitate distincta a sistemului de personalitate, ireductibil la temperament.
Exista, de asemenea, doua acceptii: una largita si o alta restransa, prima fiind cadrul general de referinta, cealalta un instrument de cercetare si abordare concreta.
In acceptie largita, caracterul exprima schema logica a profilului psihosocial al personalitatii, realizat din perspectiva unor norme si valori si include:
conceptia generala despre lume si viata („ filosofia persoanei”) a subiectului;
sfera convingerilor si sentimentelor socio- morale;
continutul si scopurile activitatilor;
aspiratiile si idealurile.
Toate aceste elemente fiind reunite coerent de o structura functionala unitara, printr-un mecanism de selectie, apreciere si valorizare.
Restrans, caracterul reprezinta un ansamblu unitar de atitudini, care determina un mod relativ stabil de orientare si raportare a omului la semeni, la societate si la sine.
Daca temperamentul este implicat in orice situatie- naturala sau sociala- caracterul se manifesta numai in situatiile si relatiile sociale, se edifica in si prin acestea ca mecanism specific de relationare si adaptare la paricularitatile mediului social.
Privitor la normele si valorile sociale,putem opera o distinctie si intre planul etic si cel psihic; etica si morala evidentiaza si opereaza raportat la concordanta sau disonanta cu normele,principiile si modelele proprii mediului socio- cultural care inglobeaza individul uman, iar psihologia, in mod deosebit, studiaza caracterul sub aspectul mecanismului, structurii si rolului adaptativ pentru individ. Etica are caracter normativ, prescrie si sanctioneaza normele de comportament, iar psihologia explica cum apare si evolueaza un profil caracterial in contextul adaptarii sociale. Etica opereaza cu criterii morale de genul „bun” sau „rau”, pe cand psihologia explica „cum”si „de ce” un om este in consonanta sau disonanta cu normele si valorile sociale.
Caracterul se structureaza prin internalizarea a ceea ce este semnificativ pentru individ in experintele sociale si se manifesta numai in acele imprejurari.
2. Structura psihologica a caracterului
Structura caracterului include elemente de ordin afectiv,motivational, cognitiv si volitiv, toate integrate in „modul de a fi” al subiectului.
Ponderea celor patru componente in structura caracterului este diferita in diferite perioade ale vietii:
la varstele mici integrarea caracteriala se realizeaza pe dimensiunea afectiva si motivational (vezi S.Freud ; autoritatea parentala si supra-Eul);
la varsta adolescentei pe cea cognitiva ;
ulterior, la varsta adulta, pe cea volitiva.
Ponderea componentelor indicate in structura caracterului este si un criteriu de clasificare tipologica, iar gradul de elaborare a acesteia este si el diferit (K.Lewin) de la unul incipient (elementar), printr-unul mediu spre superior (inalt integrat si stabilizat).
Caracterul- spre deosebire de temperament (care este „fondul general” al personalitatii)- trimite la contiutul esential al personalitatii, la dimensiunea sa relational-valorica.
In sistemul de personalitate, caracterul:
da orientarea directionla a conduitei prin „filosofia de viata” subiectului si valorile internalizate („ cadre de orientare si devotiune’, E. Fromm) ale subiectului;
sustine energetic actiunea prin afectivitatea situationla , motivatia (habituala si curenta) si vointa.
Cele doua „blocuri” functionale ( directional si de executie) se coreleaza permanent ca o „stare de set”(M. Golu,2002), ca sistem atitudinal.
Atitudinea este tocmai pozitia interioara stabilizta fata de „ceva”; o organizare selectiva, relativ durabila, a tuturor componentelor psihice capabila sa se activeze intr-o situatie similara cu cea anterior traita; o veriga de legatura intre prezentul trait „acum si aici si “trecutul memorat”; intre dominanta psihica actuala si multimea situatiilor la care se raporteaza subiectul pe axa timpului psihologic (trecut, prezent, viitor).
Atitudinea se caracterizeaza prin: directie sau orientare si un anumit grad de intensitate, putand fi orientata pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorabil), de o intensitate diferita, toate aspectele sale (orientare, intensitate) fiind functie de semnificatia acordata elementelor la care subiectul se raporteaza.
Dupa orientare, atitudinile pot fi:
pozitive („spre”/cautare, apropiere);
negative (evitare, indepartare) .
Dupa gradul lor de intensitate pot fi:
puternice, slabe sau neutre
Precizare:toate valorile depizind decisiv de „marimea semnificatiei” acordate de subiect.
Atitudinile sunt prioritar implicate in intregul demers actional, de la evalurea situatiei si lurea deciziilor pana la executie si evalurea rezultatelor. Altfel expresia externa a sistemului atitudinal este opinia si actiunea.
Opinia -fiind forma de exteriorizare a atitudinii sub forma verbal-propozitionala, constand in judecati de valoare, de acceptare sau respingere in legatura cu persoane, evenimente si valori- poate fi aprobata sau respinsa de „ceilalti”, uneori functionand ca opinie publica, ce poate fi interpretata ca dimensiune a caracterului social (E.Fromm).
Actiunea exprima si ea sistemului atitudinal, dar, mai mult decat opinia, este prioritar transformatoare, implica modificare, schimbare de situatie si adeziune la un sistem de valori concret-materiale, obiective. De aceea, actiunile, mai mult decat opiniile, sunt indicii ai structurii caracteriale pe care o releva in esenta sa obiectiva.
Planul intern al convingerilor si atitudinilor poate disocia de cel extern al opiniilor si actiunilor pe o plaja foarte larga, gratie functiei reglatorii a constiintei- de la conformism sumisiv al dedublarii in concordanta cu asteptarile societatii, pana la negativism si ostilitate. Valoarea adaptativa a dedublarii este certa, prin ea se realizeaza un compromis acceptabil si acceptat dinte indivd si societate, dar daca se stabilizeaza ca trasatura de caracter dominanta, ea ajunge sa fie nefavorabila individului, fiind repudiata social!
Dupa obiectul de referinta atitudinile sunt de doua categorii: a) atitudini fata de sine si b) atitudini fata de societate.
Atitudinile fata de sine reflecta caracteristicile imaginii de sine elaborate pe baza autoperceptiei si autoevaluarii- pe de o parte, si a perceptiei si evaluarii celorlalti, pe de alta parte ( asa cum subiectul crede ca este „vazut” de celalti!). Acest tip de atitudini se structureaza la doua nivele: unul segmentar si altul global. Aspectul segmentar se refera la atitudinea fata de Eul fizic, apoi cea raportata la Eul psihic si Eul social.
Atitudinea globala fata de sine este cea adoptata fata de propria personalitate in unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale. Reusita sociala si adaptarea satisfacatoare au ca premisa o atitudine pozitiva fata de sine. Dar, la diferiti indivizi, aceasta caracteristica psihologica se poate structura pe grade de autoevaluare:
Autoevaluare obiectiva-realista- ce asigura cele mai bune premise de relationare;
Autoevaluare in hiper (supraestimare);
Autoestimare in hipo (subestimare).
Alaturi de imaginea de sine (IDS), prin ea si cu ea, apare si se edifica respectul de sine (RDS), apreciat ca fiind cea mai sintetica componenta a atitudinii fata de sine si, implicit a personalitatii. Are ecou de la nivel biologic, prin sfera psihica, pana la relationarea sociala. Cel care a impus conceptul de r.d.s., Nathaniel Branden (vezi:Cei sase stalpi ai respectului de sine, Ed. Colloseum, 1998) il apreciaza ca un „sistem imunitar al constiintei”!
Atitudinile fata de societate se diferentiaza si se individualizeaza ca:
Atitudini fata de munca ( cu sensul larg de sarcini si solicitari impuse social;
Atitudinea fata de norme, principii, conventii sociale si etaloane morale;
Atitudinea fata de diferitele institutii sociale (familie, scoala, biserica,armata etc);
Atitudinea fata de ceilalti semeni etc.
Trasaturile caracteriale
Trasaturile caracteriale sunt utilizate pentru descrierea si evaluarea caracterului (alte procedee mai sintetice de genul factorilor, fiind mai putin operante datorita complexitatii lor) si pot fi definite ca structura psihica interna, care confera constanta modului de comportare a unui individ in situatii semnificative pentru el.
Spre deosebire de trasaturile temperamentului, care determina parametrii dinamico-energetici in orice situatie, trasaturile caracteriale se identifica si se evalueaza numai prin comparatia sociala a unei persoane cu altul/altele. Au sens numai in cadru social si au o dinamica polara; de regula formeaza perechi antagonice (ex.: curajos-las, altruist- egoist,muncitor-lenes etc). De subliniat ca la orice persoana se intalneste intreaga gama de trasaturi ( perechi antagonice), difera preponderenta: spre polul pozitiv, spre cel negativ sau de echilibru (ambiguu) (vezi „Modelul balantei”/ M. Zlate, 1999).
Dupa G.W. Allport (1981),trasaturile caracteriale se impart in:
comune ( care ii apropie pe oameni prin asemanare);
individuale (care ii diferentiaza).
Trasaturile individuale sunt, la randul lor, cardinale (dominante, semnificative pentru o persoana, cu amprenta pe fiecare act de conduita); centrale ( mai multe decat primele, dar controleaza aspecte cotidiene, obisnuite); secundare (mai putin active, exprima aspecte mai putin esntiale ale activitatii si conduitei).
Trasaturile se formeaza si se individulizeaza pe fondul activarii in diferite situatii a unor componente psihice ( cognitive, afective, motivationale si volitive), care in procesul vietii cotidiene, prin remanenta lor, vor deveni t. globale (care definesc ansamblul caracterial) si t. particulare (care definesc semnificatia relational-valorica sociala a diferitelor componente psihice.
In categoria t. globale se includ:
unitatea caracterului;
pregnanta;
originalitatea;
plasticitatea;
stabilitatea scopurilor;
integritatea.
Trasaturile particulare poarta in ele amprenta componentei psihice, pe baza careia sau format, ele pot fi grupate in:
1. trasaturi de natura cognitiva ( reflexivitatea, obiectivitate, spiritul critic si opusul lor;
2. t. de naura afectiva (sentimentalismul, timiditatea);
3. t. de natura motivationala ( rapacitatea, avaritia, mercantilismul etc.si opusele lor);
4. t. de natura intersubiectiva (solicitudinea, cooperarea, altruismul etc. si opusele lor);
5. t. de natura morala (bunatatea, cinstea, demnitatea, modestia si opusele lor;
6 . t. de natura volitionala (curajul, independenta, fermitetea, autocontrolul si opusele lor.
Lista trasaturilor particulare este mult mai lunga (depaseste zece mii), in consecinta, exista mari dificultati in a oferi un tablou descriptiv- evaluativ si un instrument eficient de diagnosticare- evaluare; orice proba si tehnica de determinare a caracterului este incompleta, sursa cea mai autentica de informatii ramane observarea si analiza comportamentelor reale in situatii semnificative pentru subiect.
4. APTITUDINILE SAU LATURA INSTRUMENTAL-OPERATIONALA
Sub aspect adaptativ- instrumental, masura gradului de organizare a sistemului personalitatii este data de ceea ce psihologia denumeste aptitudine. Ce poate si / sau ce face efectiv un anumit individ in cadrul unei activitati pe care o desfasoara?, care este masura cantitativa si calitativa a acelei activitati, cu ce efort, la ce nivel de performanta ? etc.-toate raspunsurile la aceste intrebari deriva din potentialul adaptativ al individului, adica din sistemul sau de aptitudini. Respectiv, cu cat performantele sale ( cantitativ si calitativ) sunt mai inalte, cu atat aptitudinile sale sunt mai bine structurate, si invers.
Orice aptitudine, pune in evidenta un aspect absolut si unul relativ- primul indica prezenta sau absenta unei aptitudini, al doilea ne indica faptul cat de mult si cat de bine realizeaza un subiect o sarcina in raport cu altii si ce pozitie ocupa intr-o clasificare valorica.
Termenul de aptitudine il putem folosi in sens larg ca expresie a potentialului adaptativ general al individului uman, pe baza caruia el reuseste sa raspunda solicitarilor externe, diveselor situatii ale existentei si sa- si stisfaca starile de necesitate.
In sens restrans, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului si el desemneaza acel potential instrumental-adaptativ care permite individului uman realizarea unor performante superioare mediei comune, intr-unul sau mai multe domenii de activitate recunoscute social. Nivelul aptitudinal se reflecta in formele fundamentale de activitate umana: comunicarea, jocul, munca, invatarea, cu toate aspectele lor fizice si intelectuale, in unitatea lor executiva si creatoare. De aici rezulta faptul ca evaluarea veridica a aptitudinilor se poate face in cel mai eficient mod prin analiza produselor activitatii, orice alta metoda sau test de aptitudini nu releva decat „ fragmente” mai mult sau ami putin reprezentative din structura complexa a unei aptitudini reale.
Aptitudinea nu este reductibila la un proces psihic particular, oricare ar fi acesta- perceptie , memorie, gandire sau imaginatie- ci exprima personalitatea ca tot, ca intreg-sub raport instrumental, performantial. Altfel spus, aptitudinea este o structura complexa, multidimensionala, in care se integreaza si se articuleaza diverse entitati psihice, motorii si bio-constitutionale, dupa o formula si o schema in acelasi timp comuna mai multor indivizi, dat totusi diferita semnificativ de la un om la altul, atat ca nivel de dezvoltre al componentelor de baza, cat si ca mod specific de interactiune si articulare a lor.
In principiu, schema structurala a unei aptitudini cuprinde:
veriga informationala- adica tot ceea ce reprezinta informatia despre un domeniu de activitate ( cunostinte, idei, intelegeri, intrepretari s.a.m.d);
veriga operatorie- ansamblul de operatori si cinditii logice care se aplica elementelor informationale pentru realizarea modelului mentel al produsului ce se propune a fi obtinut;
veriga executiva- care include tot ceea ce individul angajeaza ca resurse efectorii;
veriga dinamogena si de autosustinere- reprezentata de motivatie si afectivitate;
veriga de reglare- cu doua secvente- una de selectere si orientare valorica deivata din sistemul atitudinal propriu personalitatii, si o alta de coordonare, optimizare si (auto)perfectionare data de functia evaluativ- critica a propriei constiinte si de vointa, ca suport in perpetuarea efortului pentru surmontarea obstacolelor, a dificultatilor si esecurilor.
Raportat la o activitate, nivelul valoric al aptitudinii, la acelasi individ, are un caracter dinamic, foarte variabil, dependent atat de ceea ce priveste natura sarcinilor si situatiilor, cat si de varsta, starea energetica generala, dispozitie etc. Putem spune ca o aptitudine a unui individ urmeaza o traiectorie evolutiva, ce se poate rezuma in trei stadii: de structurare si maturizare, de optim functional si de regresie.
Exista o evidenta diferenta intre oameni in ceea ce priveste viteza de dezvoltare, nivelul atins , ritmul evolutiei s.a. Deci, evolutia aptitudinilor nu este rectilinie; exista momente critice, cand o aptitudine trece in latenta sau regresie temporara, a alta trece in prim plan; practic ritmul dezvoltarii depinde de o multitudine de conditii bilogice, sociale si, chiar …geografice. Un copil din mediul urban, de regula, are un ritm mai inalt al dezvoltarii psihice generale decat cei din mediul rural; meridionalii sunt ceva mai precoce decat nordicii etc. Apoi, sunt evidente, la maturitate, aspectele de relativa constanta aptitudinala, cat si degradari evidente la varsta senescentei cu diminuarea acuitatii senzoriale, a calitatilor atentiei si memoriei, diminuarea interesului pentru ceea ce se intampla in jur…
Altfel spus, legile varstei influenteaza esential sistemul aptitudinal, asa cum si imprejurarile de mediu pot amplifica sau diminua/ estompa structurarea si manifestarea unei aptitudini. De aici necesitatea identificarii si cultivarii indivizilor cu aptitudini speciale (talente), existand o inalta corelatie intre caracterul favorabil al conditiilor de mediu (educatie, stimulare, pretuire, valorificare) si procentajul cazurilor de aptitudini dezvoltate la nivel superior
RAPORTUL INNASCUT- DOBANDIT IN STRUCTURA APTITUDINILOR
Natura si determininismul aptitudinilor este o problema foarte controversata in psihologia clasica. Se delimiteaza doua orientari diametral opuse- cea inneista si cea genetista, ambele cu origini in filosofie; prima in filosofia idealist- rationalista, care afirma caracterul innascut si imanent al ideilor si principiilor ( Platon, Descartes, Kant, Hegel), cea de a doua, in filosofia empirist- pozitivista ( senzualismul lui J. Locke, materialismul francez al sec. XVIII, cu principiu „tabula rasa”). Stiintific, orientarea ineista este sustinuta de teoria ereditatii elaborata de Morgan si Mendell, iar cea genetista de teoria evolutionista a lui Darwin.
Inneismul absolutizeaza rolul ereditatii in aptitudini, mediului revnindu-i cel mult rolul de activator- declansator. Asfel, intr- o celebra lucrare Hereditary Genius (1914), savantul englez Fr. Galton afirma ca individul se naste cu un potential mai prolific sau mai steril, mai bogat sau mai sarac, care in esenta sa ramane neschimbat, mediul neadaugand nimic semnificativ la el. O aptitudine ori exista ca un dat ereditar, si atunci ea se manifesta, oricat de vitrege ar fi conditiile externe, ori nu exista si atunci nu are de unde si cum sa seamnifeste, oricat de prielnice ar fi conditiile externe, iar geniul este integral innascut si nicicum facut. Inneisnul are numerosi partizani (vezi asa numita „psihologie a facultatilor”), iar ,in prezent, psihobiologia incearca sa demonstreze determinarea aptitudinilor de catre gene specifice.
Genetismul, fidel principiului „ tabula rasa”, absolutizeaza rolul mediului extern si reduce la zero valoarea fondului ereditar. Altfel spus, oamenii sunt egali de la natura, diferentierile intervin in structura lor psihica prin influenta factorilor mediului extern, ideosebi cei socio-culturali si economici. Aptitudinea este considerata un produs exclusiv al mediului care determina si controleaza integral prodesul invatarii si dezvoltarii. Orice individ poate sa-si formeze orice aptitudine printr-un program educational adecvat, prin execitiu temeinic si indelungat- aceasta este concluzia logica a genetismului. Acesta, ca si inneismul, a fost adoptat pe scara larga de psihologia sec.XX, mai cu seama in asociationismul behaviorist si psihologia de sorginte materialist-dialectica, maximal ideologizata si politizata. In contemporanietate, prin prisma metodologiei stiintifice, ambele sunt la fel de eronate, nici una neputand oferi o explicatie total coerenta si satisfacatoare.
O asemenea explicatie poate fi gasita doar prin prisma principiului interactiunii, cea care reclama admiterea determinismului complex al aptitudinilor: ereditate x mediu. Conform acestui principiu, aptitudinea, asa cum o definim, nu poate fi innascta, dar nici introdusa de mediu. Ea se constituie in ontogeneza (cursul vietii) numai prin interactiunea complexa, contradictorie si continua dintre „fondul ereditar” si mediu. In „fondul ereditar”sunt inscrise informatiile genetice, prin care se mostenesc predispozitii, tendinte, insusiri constitutionale, fiziologice si senzorial- cerebrale asamblate bio- tipal inrut-un „profil intern de stare”, cel care va determina decisiv modul de receptare, prelucrare si integrare a tuturor influentelor ulterioare ale mediului intra- si extrauterin.
Relatia va fi reciproca, va produce modificari si transformari succesive in ambii „directori”- atat in „ profilul de stare”cat si „mediu”, ducand la diferentierea, individualizarea si consolidarea structurilor aptitudinale. Raportul ereditate/ mediu nu este linear si invariant- in momente diferite de timp, ponderile, proportiile si greutatea specifica a lor se modifica- esentiala fiind compensarea reciproca dintre cei doi factori. Pot fi identificate posibile variante relationale:
a) fond ereditar superior asociat cu mediu favorabil (este situatia ideala pentru dezvoltarea inalta a aptitudinilor);
b) ereditate superiara- mediu neprielnic, nefavorabil ( ereditatea poate compensa „deficitul de mediu”; in mod exciptional, se poate asigura o dezvoltare inalta a aptititudinilor;
c) fond erditar mediocru- mediu inalt favorabil (compensare marcanta din partea mediului; aptitudiea poate fi superioara mediei);
d) fond ereditar mediocru- mediu neprielnic (compensarea poate fi majoritar erediara; aptitudinea ramane sub nivelul mediu);
e) fond ereditar slab- mediu inalt favorabil ( compensare supralicitata de mediu; nivel aptitudinal superior ereditatii);
f) situatie total defavorabila dezvoltarii aptitudinale (conjguare negativa a celor doi factori- ereditate/ mediu).
Principial, studiul ereditate- mediu implica metoda analizei comparative, prin care ereditatea si mediul sunt identice sau absolut diferite- aparitia unor deficiente relevante sau compensari este evidenta. Rolul mediului este relevata si prin exoticele referiri la cazurile unor copii “pierduti” intru-un mediu total diferit de cel considerat „civilizat” (jungla, padure- caz in care, cei gasiti dupa o varsta tarzie- 14-16 ani, cu toate eforutrile „civilizatoare”au ramas comporatamental dependenti de „parintii adoptivi” si de mediul in care au crescut!!!
CONCLUZIE: o aptitudine integrala se datoreste deopotriva ereditatii si mediului; unul din factori nu poate compensa total absenta celuilalt; in debutul ontogenezei ereditatea asigura fondul informational necesar „supravietuirii ca animal nu ca om”, ulterior mediul diferentiaza si valorifica potentialul ereditar.
La momentul actual, psihologia opereaza o diferentiere si o clasificare distincta in interiorul sistemului aptitudinal, creiteriul cel mai larg acceptat fiind sfera de solicitare si implicarea in cadrul activitatii. Se delimiteaza intre: a) aptitudini generale si b) aptitudini speciale.
a. Aptitudinea generala este accea care este solicitata si intervine in orice fel de activitate a omului sau in rezolvarea unor clase diferite de sarcini. Aptitudinile generale alcatuiesc repertoriul instrumental-adaptativ bazal al oricarui individ, care asgura o relationare si o adaptare cat de cat satisfacatoare in conditiile variate ale mediului. Se impart in aptitudini senzo- motorii si intelectuale.
Aptitudinile senzo- motorii intervin in toate situatiile in care este necesara discriminarea, identificarea si efectuarea unor actiuni directe asupra unor obiecte, in vederea satisfacerii unor nevoi curente. Includem aici caracteristicile analizatorilor (pragurile sensibilitatii, dinamica generala a sensibilitatii, acuitatea, capacitatea de admisie si de procesare informationala, capacitatea de fixare- pastrare etc.) si caracteristicile structural- dinamice ale aparatelor motorii (forta, viteza, finetea si armonia miscarilor, tempoul, ritmul, precizia, complecitatea actiunilor etc.).
Aptitudinile intelectuale reunesc mai multe functiuni psihice care, simultan, sunt implicate in toate formele de activitate si, totodata, sunt proprii tuturor oamenilor. Acestea sunt memoria, imaginatia si inteligenta proprou- zisa. In mod curent, se considera aptitudine generala intelectuala numai inteligenta, ea subsumand memoria si imaginatia.
Psihologia, prin scalele de inteligenta (Binet-Simon, Terman Wechsler- Bellvue, Alexander etc.) evalueaza aceasta aptitudine generala utilizand subteste distincte pentru principalele functiuni psihice mentale- memorie, imaginatie, atentie, rationament, rezolutivitate numerica si logico-verbala. Scorurile partiale reunite intru-un scor final se considera a fi indicator al nivelului de dezvoltare a inteligentei generale.
INTELIGENTA (IQ)- DIMENSIUNEA COGNITIV- CREATIVA A PERSONALITATII
Notiunea ca atare este greu de definit, diferiti autori conferindu-i continuturi diferite.
Etimologic, termenul provine din latina, unde inter- legere inseamna in acelasi timp a discrimina (disocia) si a lega. Concluzie: inteligenta este capacitatea de a stabili relatii intre obiecte, fenomene si evenimente, de a gasi solutii optime in situatii noi, inedite, non-rutiniere. Cu evidenta, inteligenta se leaga de activitatea de cunoastere sub dublu aspect: extensional (diversitatea modala a situtiilor problematice abordabile si rezolvabile) si intensional (profunzimea patrunderii si a intelegerii aspectelor relevante, semnificative si esentiale ale unui obiect sau situatii). Ironic, se spune: inteligenta este ceea ce masoara testele de inteligenta sau ceea ce indica testele de inteligenta!!
Multitudinea de definitii si acceptii ale inteligentei este ea insesi un indicator al complexitatii extraordinare a fenomenului, ce prezinta un tablou eterogen, multicomponential, cu organizare heteronoma, strict individualizata. Modul diferit de combinare-articulare a componentelor de baza determina forma diferite de manifestare a inteligentei.
L. Thorndike, inca in 1920, determina cel putin trei tipuri deinteligenta: inteligenta conceptuala sau abstracta ( abilitatea de a opera usor si adecvat cu materialul verbal si simbolic); inteligenta practica ( definita ca aptitudinea de a opera cu material intuitiv, obiectual si de a obtine performante ridicate la sarcini cu caracter situational- cocret; inteligenta sociala, accea care rezida in abilitatea individului de a se descurca in situatiile sociale, de a se relationa si intelege cu semenii.
La radul lor, D. Hebb si R.B. Cattell, disting intre doua forme de inteligenta- una denumita cristalizata (inteligenta de tip B), caracterizata prin desfasurare ordonata, coernta, logica, consistenta si riguroasa in argumentare) si, o alta fluida (inteligenta de tip A), caracterizata prin spontanietate, caracter imprevizibil si originalitate. Prima asigura un bun randament in situatiistructurate, bine definite; cea dea doua, dimpotriva- este eficienta in situatii problematice, slab definite.
Teoria factoriala, in varianta dezvoltata de L. Thurstone, sustine si ea caracterul multidimensional, complex al inteligentei, incluzand trei categorii de factori: un factor general (G), evidentiat prima oara de C. Spearman, caruia i se atribuie interventia in solutionarea oricarui gen de sarcini (probe); mai multi factori de grup (6), care intervin in rezolvarea unei anumite clase de sarcini (probe)- cum ar fi, de exemplu, un factor numeric (N), implicat in calcul, un factor verbal (V) implicat in intelegerea propozitiilor, ordonarea cuvintelor s.a., un factor imaginativ ( I ), solicitat in sarcinile de transformare si combinare, un factor mecanic (W), implicat in intelegerea raporturilor functionale, tehnice si un numar si mai mare de factori specifici ( SI), care intervin in rezolvarea unor sarcini individuale din cadrul unei clase (acestia din urma coreleaza cu difertele aptitudini speciale si, ca atare, nu se includ in testele de inteligenta generala.
S-a impus in practica determinarea inteligentei generale, scop in care se opereaza cu trei unitati de masura: quotidientul intelectual ( Q.I), centila si scara in abateri- etalon (ultimele doua fiind aplicabile si altor aptitudini, respectiv, cele speciale).Q.I este un indicator ce se obtine prin raportarea scorurilor obtinute la testul de inteligenta care dau varsta mintala ( Vm), la varsta cronologica ( Vc):
Q.I= Vm / Vc x 100, unde Vm si Vc sunt exprimate in luni.
Prin definitie, se accepta ca subiectul normal mediu are un Q.I = 100, deci varsta lui mintala este egala cu varsta cronologica; un Q.I. mai mare decat 100 indica o inteligenta superioara mediei, ajungand pana la categoria ”super” („super inteligent”); un Q.I. mai mic decat 100, ajungandu-se pana la categoria „ debilitate mintala”. (Q.I mai mic de 40).
Centila este o unitate de masura care permite clasificarea unui subiect in functie de scorul obtinut la testul de inteligenta, prin raportarea la un esantion de 100 de subiecti reprezentand populatia de referinta. Subiectul cu scorul cel mai mare primeste centila 99, cel cu scorul mediu- centila 50, iar cel cu scorul cel mai slab- centila 1.
Scara de abatere- etalon tinde sa fie generalizata in prezent. Pornind de la scorurile esantionului, se calculeaza media aritmetica si abaterea standard (etalon); subiectul ocupa un loc prin distanta sa in abaterea standard fata de media aritmetica.
H. Gardner (1983) a introdus notiunea de inteligenta multipla, identificand nu mai putin de sapte forme (tipuri): i. multipla; i. muzicala; i. logico-matematica; i. spatiala; i.kinestezica a corpului; i. interpersonala; i. intrapersonala- aceasta clasificare depaseste limitele inteligentei generale, fiind mai mult proprie domeniului aptitudinilor speciale. In fine R. Sternberg (1985) dezvolta teoria triarhica a inteligentei, in care trei aspecte distincte ale inteligentei se combina fiecare cu celelalte doua pentru a produce un comportament inteligent. Fiecarui aspect ii corespunde o subteorie.
Prima este subteoria contextuala, cea care leaga contextul cultural de comportamentul inteligent; o decizie sau actiune pot fi considerate inteligente intr-o cultura, dar in alta nu. In viata reala, spre deosebire de cea de test,exista totdeauna o motivatie a comportamen-tului inteligent, iar ceea ce intr-o cultura poate fi o motivatie buna in alta poate fi rea.
A doua subteorie este cea componentiala, care exprima modul cum experientele noastre anterioare afecteaza felul in care ne comportam. Dupa Sternberg, inteligenta trebuie abordata cognitivist, respectiv, analiza sa fie orientata pe componentele procesului de tratare a informatiilor.
Cea de a treia subteorie vizeaza cele doua fatete ale inteligentei- cea legata de noutate si cea legata de prelucrarea automata a datelor si informatiilor. In definirea inteligentei noutatea trebuie considerata mai importanta decat automatismul sau rutina!
Controversele vizeaza nu numai definirea inteligentei, cat si determinismul ei. Multa vreme s-a considerat de unii autori ca este integral innascuta, tinand doar de ereditate; altii o considera dobandita sub influienta mediului. Solutia corecta: si aici intervine principiul interactiunii ereditate- mediu, cu acordarea unei mai mari ponderi ereditatii. O alta intrebare: cand se considera structurarea inteligentei ca incheiata? Mult timp s-a crezut ca varsta limita a maturizarii inteligentei este de 14 ani, ulterior, sub presiunea faptelor s-a acceptat limita de 21- 25 de ani.
Valoarea exacta a acestei limite poate fi inca obiect de discutie, certa este constatarea ca dezvoltare inteligentei este mai scurta decat cea a altor aptitudini speciale. Varsta antreneaza cu sine un implacabil proces de deteriorare a eficientei structurilor inteligentei si o scadere a QI; nu toate componentele sunt afectate in acelasi ritm- primele afectate sunt calitatile perceptive, de memorie, de atentie si imaginatie, apoi cele verbale si de rationament
Intereseaza si corelatia dintre reusita scolara si profesionala cu nivelul inteligentei. Experimental s-a dovedit ca este necesar si suficient un nivel mediu de inteligenta, dar corelat cu un optim motivational, o atitudine pozitiva si vointa de reusita!
INTELIGENTA EMOTINALA (EQ)sau UN ALT MOD DE A FI INTELIGENT
Limitele IQ in predictia succesului in cariera si in viata in general au fost evidentiate in mod elocvent de Daniel Goleman intr-o lucrare celebra deja imediat dupa aparitia sa “Working with Emotional Inteligence” (1998) [trad.rom.Inteligenta emotionala, cheia succesului in viata, Ed. Allfa, Bucuresti, 2004].
Acesta a impus in psihologie conceptul si metodologia educarii inteligentei emotionale (EQ). Este cea care conteaza cu adevarat in viata cotidiana si conduce la succes si performanta. “ IQ-ul nu explica 75% dintre succesele profesionale, daca nu chiar, in cel mai rau caz, 96%. Un studiu despre absolventii in drept, medicina, pedagogie si economie de la Harvard, a relevat ca scorurile de la examenele de admitere- un surogat de IQ- aveau o corelatie nula cu succesul lor in cariera” (p.19), ceea ce inseamna ca secretul succesului nu este asigurat de ce se preda in scoala, nici de diploma unei facultati, nici macar de anii de experienta. Singurul factor de importanta majora pentru performanta profesionala si nu numai este inteligenta emotionala”.
O contributie majora in intelegerea EQ-ului si educarea sa o au cercetatorii care de mai mult timp ajunsesera la concluzii similare cu ale lui D. Goleman,dar le lipsea conceptul si teoria prin care sa le exprime. Un asemenea caz este Jeanne Segal, cea care in lucrarea “Raising Your Emotional Inteligece”(1997) [trad. rom. “Dezvoltarea inteligentei emotionale”, Ed. Teora] concepe un adevarat manual practic, cu mare valoare didactica si formativa. Incepand cu un set de teste de verificare a nivelului de constientizare emotionala, cu exercitii de formare a “muschilor emotionali” si terminand cu modul de folosire a inteligentei emotionale in relatiile afective, profesionale si familiale.
Autoarea, doctor in psihologie, cu peste 30 de ani de experienta in psihologia clinica, i-a avut ca mentori si a lucrat cu multi giganti in psihoterapie, printre care Abraham Maslow, Rolo May si Carl Rogers. Ea realizeaza o veritabila reabilitare a emotiilor si sentimentelor ca cele mai puternice resurse cu care este inzestrata fiinta umana.
Prin afectivitate nu numai ca avem constiinta de sine, dar ne si cunoastem pe noi si pe ceilalti, comunicam cu adevarat cu noi insine, cu ceilalti oameni si chiar cu natura si cosmosul. Emotiile ne spun cu adevarat care lucruri sunt importante si esentiale in viata, ne motiveaza si ne ajuta sa cultivam autocontrolul si perseverenta.
In viziune holistica, caracteristica psihologiei transpersonale (din care se reclama si Goleman), J. Seagal, participa in cadrul Universitatii Los Angeles la un program de cercetare a rolului jucat de emotii in vindecarea pacientilor bolnavi de cancer. Observatia esentiala pe care a facut-o s-ar putea formula astfel: cei care isi constientizeaza senzatiile pe care le incearca, nu se tem de emotii puternice ale lor si ale celorlati, le exprima si le traiesc plenar au mai multe sanse de supravietuire, intarindu-si dorinta de a trai. Mai mult, emotiile ii conduc la relatii spirituale, relatii care, in opinia mai multor supravietuitori ai groaznicei maladii, sunt esentiale in procesul de vindecare. Carcteristicile comune ale acestor pacienti : capacitatea de a constientiza ceea ce simteau; capacitatea de a-si accepta sentimentele, indiferent de intensitatea lor, si capacitatea de a cultiva aceste informatii emotionale.
“De vreme ce majoritatea nu avem aceste aptitudini, cum sa ni le dezvoltam?
Raspunsul lui Seagal face obiectul lucrarii citate. La vremea respectiva, ca si acum, emotiile erau de multe ori considerate ca fiind maligne in procesul vinecari mentale, ignorate si blamate ca surse de sanatate si de vindecare. Doar medicamentele erau capabile sa elimine durerea fizica, iar tratamentele psihologice vizau sa paralizeze si sa anuleze emotiile si sentimentele!
Convingerea sa a fost ca cele mai multe raspunsuri la va primi cercetand corpul uman si simtirea asociata lui. Prin educatie veneram intelectul si desconsideram emotiile, suntem rationali, nu sentimentali. Nu avem incredere in emotii, pentru ca ele denatureaza, chipurile, informatia pe care o furnizeaza intelectul; sunt semn de slabiciunen neputinta de autocontrol si naivitate. Aici intervine paradoxul: veneram mintea si ignoram inima, dar instinctiv simtim ca nu este asa!
Este intelept sa simti! Inima si mintea nu sunt atat de separate. Din punct de vedere evolutionist, componenta emotionala a existat in creierul uman cu mult inainte de dezvoltatea ratiunii (neocortexului), suportul sau neuronal este in sistemul limbic (nucleii amigdalieni), iar acesti centri au evoluat si ei odata cu neocortexul si exercita o puternica influenta a tuturor functiilor cerebrale.Mai mult studiile din ultimul deceniu au demonstrat ca fluxul electromagnetic generat de inima este de aproape 5000 de ori decat cerebral, iar inima are independenta sa functionala data de nuclei neuronali proprii! (vezi cercetarile Hearthmat, Institutul de Matematica Inimii,n.n.).
Emotia si intelectul sunt partea aceluiasi intreg.IQ si EQ sunt in interdependenta –incompleti si ineficienti unul fara celalalt. IQ este cel care face sa iai nota maxima la un test si se masoara cu diferite teste de inteligenta. EQ ne ajuta in relatiile personale si interpersonale si se apreciaza doar prin nivelul de succes si de performanta in viata cotidiana, la serviciu si in familie.
Multumirea si bucuria de a trai sunt indicatorii sai! Un EQ scazut face sa ne respingem semenii, sa esuam cu un IQ de invidiat in profesie si in luarea celor mai bune decizii. Daca IQ este relativ limitat genetic, EQ ofera posibilitati infinite de crestere, fiind dat de viata insasi. Coeficientul emotional se poate dezvolta la infinit, pe cand cel inteligenta este fix, predeterminat! Primul este un aliat mai puternic in viata concreta, al doilea …ne ajuta la teste!
Fiecare om poate sa evolueze si sa-si perfectionez la infinit EQ-ul. J. Segal propune pentru educarea EQ o adevarata “scoala” cu : un ciclu primar denumit scoala senzatiilor cu obiectivul denumit constientizarea emotiilor prin exercitii de formare a “muschiului emotional”; un curs liceal cu obiectivul de a accepta si tolera ceea ce simti realizat prin exercitii de cresterea muschiului emotional si un set de mantre ca cea anti-teama, de exemplu; un ciclu colegial destinat constientizarii active a emotiilor si perfectionarii muschiului emotional; si, un curs postuniversitar care are ca obiectiv dezvoltarea capacitatii empatice si trecerea de la inteligenta la intelepciune.
Ca un adevarat ghid practic, cartea lui Segal include la fiecrare capitol teste si exercitii practice. Partea a treia o denumeste INVATA SA FI TU INSUTI si indica zece trepte in dobandirea inteligentei emotionale. Este o perspectiva holistica in care sunt vizate toate laturile personalitatii umane.
1. Faceti din ingrijirea corpului o prioritate;
2. Simtiti cu trupul, nu cu mintea;
3. Constientizati-va permanent senzatiile;
4. Acceptati-va sentimentele;
5. Fiti deschisi in relatia cu ceilalti;
6. Actionati, astfel incat sa va simtiti folositor;
7. Fiti empatic;
8. Nu ascundeti ceea ce simtiti;
9. Folositi schimbarea pentru a evolua;
10. Orice ati face, nu uitati doza de umor.
Perspectiva oferita de EQ este umanista, inainte de a fi elitista. Fiecare individ uman se poate dezvolta la infinit si poate dispune de toate resursele necesare de a fi multunit de sine si de ceilalti, intelegandu-se mai bine pe sine, nu doar prin ceea ce crede despre el, cat din ceea ce simte ca este si poate fi. Terapia sa se centreaza pe emotie, pe constientizarea si trairea ei, pe autoaceptarea ideii ca suntem cu adevarat ceva daca suntem noi insine. Concluziile privind EQ sunt in concordanta cu noua ramura medicala denumita psihoneuroimunologia, potrivit careia persoanele care simt ca au pentru ce trai si vor acest lucru cu toata puterea simtirii au mai multe sanse in depasirea bolii si vindecare. Vindecarea inainte de a fi organica si fiziologica este informationala, psihica / emotionala; informatiile chimice din creier si din sistemul imunitar ar fi mai dense in zonele generatoare de emotii decat in oricare parte a organismului. D.Goleman pledeaza pentru includerea interventiei emotionale in vietile celor grav bolnavi printre procedeeele standard ale medicinei, iar J. Segal recomanda tehnicile sale de cultivare a emotiilor nu doar pentru lupta impotriva bolilor ci si pentru identificarea a ceea ce este cu adevarat important in viata si pentru a lua decizii vitale in fluxul vietii cotidiene. Simtind si exteriorizand emotii, activam centri amortiti ai creierului, dam energie si oferim obiective mintii.
”A trai viata este mult mai incitant decat a vorbi despre viata. Sper ca si voi simtiti la fel”- incheie J. Segal.
Rolul “simtirii” este evident in comunicarea care se doreste persuasiva. De cate ori incercati sa convingeti pe cineva si spuneti “Eu cred ca..”dati dovada de nesiguranta, nu convigenti, cu atat mai mult cand “citati o autoritate” (fie ea o carte, un profesor, un decret etc).
Simpla inlocuire a formulei “Cred ca “ prin cea “Simt ca” va face brusc convingatori, ascultati cu interes si implicit interesanti.
b. Aptitudinile speciale sunt acele structuri ale personalitatii de natura instrumentala care asigura obtinerea unor performante deasupra mediei in anumite sfere particulare de activitate profesionala. Au la baza premise native, ereditare care tin de calitatile unor subsisteme strict individualizate ale personalitatii: analizatorul auditiv ( auzul absolut, memoria structurilor muzicale), analizatorul vizual (sensibilitatea cromatica, vivacitatea reprezentarilor, memoria formelor), subsistemul cognitiv ( combinativitatea imageriala, memoria verbala si numerica, rezolutivitatea figurala sau simbolica etc.)
Clasificarea aptitudinilor speciale se opereaza, de regula, dupa genul de activitati in cadrul carora se manifesta. Astfel se enumera: aptitudini artistice ( pentru literatura, pictura, sculptura, teatru tetc.); aptitudini stintifice ( pentru amtematica, fizica, biologie etc.); aptitudini sportive ( atletism, box, tir tetc.); aptitudini tehnice; aptitudini manageriale (pentru organizare, administratie, conducere-comanda etc.). Precizare: in interiorul fiecarei clase, se evidentiaza aotitudini cu un grad si mai mare de specializare. Asa cum precizam, aptitudinea speciala conditioneza nivelul peste medie al performantelor intr-un domeniu. Astfel persoanele cu aptitudini muzicale, spre exemplu, se ierarhizeaza pe o scala foarte larga- intre un punct limita inferior, ce marcheaza trecerea in „ comun”, pana la punctul valoric cel mai inalt in care putem vorbi de talent deosebit sau geniu.
Talentul denumeste ansamblul dispozitiilor functionale, ereditare si a sistemelor operationale dobandite ce mijlocesc performante deosebite si realizari originale in activitate ( P. Popescu- Neveanu, 1978). Apare ca o continuare a aptitudinii pe o treapta superiora de dezvoltare a acestei; se asociaza cu originalitatea si este efectul interactiunii, intermodelarii a unor diferite si eterogene aptitudini superior dezvoltate. Literatura de specialitate si experimentele au dovedit, spre exemplu, ca antrenamentul si educatia muzicala sporeste nivelul de performanta al elevilor la matematici ( G. Milaret), cat si faptul ca talentul nu se reduce la un optimum instrumental al personalitatii ci necesita o sinergie dintre aptitudinile centrale, sistemul atitudinal sau vectorial si munca.
Vocatia desemneaza „ chemarea” catre o anumita activitate sau spre o „misiune” sociala prin care subiectul „ simte” ca isi valorifica propriile aptitudini, se valorizeaza la maximum. Filosoful si psihologul roman C. Radulescu- Motru interpreteaza vocatia prin prisma filosofiei sale ( personalismul energetic) considerand-o ca fiind o sinteza de insusiri care obliga la manifestari personale, originale, creatoare de valori. Altfel spus, vocatia include si o organizare ierarhica a rolurilor sociale prin care se exprima o personalitate; un anume rol devine privilegiat in raport cu celelalte, care sunt auxiliare sau inhibate, iar Eul se autopercepe ca „ realizat”, exprimat „ total”.
Geniul desemneaza acea persoana cu o exceptionala dotatie si calitati ce conduc la realizari de insemnatate istorica; deschide un nou drum in cultura, tehnica, istorie tec..Implica nu numai un QI superior ( peste 140) dar, in primul rand, creativitate exceptionala obictivata in „ ceva”, apreciat ca exceptional. Spre deosebire de talent, unde performantele sunt in coordonatele valorice ale epocii, al carui tezaur il imbogateste, performantele geniului creaza o epoca noua intr-unul sau mai multe domenii; geniul creaza un nou stil, un nou mod de gandire etc.
