Dezvoltarea personalitatii copiilor

DEZVOLTAREA PERSONALITATII COPIILOR

1. Conceptul de personalitate

In mod obisnuit, prin personalitate se intelege subiectul uman considerat integral ca unitate bio-psiho-socio-culturala. Conceptul de personalitate se refera la subiectul uman in integralitatea lui, ca o sinteza unica a (1) caracteristicilor sale biologice, (2) a structurilor sale psihice, (3) a mijloacelor culturale de care dispune si a valorilor dupa care se conduce, (4) a capacitatilor sale de a actiona eficient in societate, de a creea si de a transforma mediul.[1]

Conceptul de personalitate este folosit in psihologie pentru a explica diferentele esentiale dintre indivizii umani, sub aspectul conduitei lor caracteristice si, pe de alta parte, pentru a descrie aspectele stabile din conduita cuiva, “consistenta stilistica”a comportamentului sau. Unicitatea si stabilitatea conduitei reprezinta, asadar, aspectele cele mai importante la care se refera conceptul de personalitate. Prin unicitate se intelege o modalitate particulara (unica) de ajustare a comportamentului la cerintele mediului de viata. Prin stabilitate se are in vedere, mai degraba, o anumita constanta a atitudinilor, a tendintelor, si nu o permanenta a starilor (care ar exclude ideea de dezvoltare a omului ca personalitate)

2.. Structura personalitatii

a) Niveluri de analiza

Conceptul de personalitate implica mai multe nivele de analiza, din perspectiva raportului care se stabileste intre particular si general:

I. un nivel general uman, care se refera la trasaturile caracteristice speciei umane (fiinta constienta, fiinta socio-culturala, fiinta creativa )

II. un nivel tipologic (personalitatatea tipologica), care se refera la trasaturi ‘tipice” unor colectivitati umane (“tipul olteanului”, “tipul moldoveanului”, “tipul stapanului” etc);

III. un nivel individual (personalitatea individuala) care are in vedere acele trasaturi care fac din fiecare om o fiinta unica, irepetabila. Personalitatea individuala exprima

modul constant si specific de manifestare al subiectului in diverse situatii;

posibilitatile specifice de a actiona creativ (transformator) intr-un domeniu (determinarea substantiala, de continut a personalitatii individuale).

In concluzie, unele dintre aspectele stabile ale conduitei unui subiect pot fi regasite la toate fiintele umane, altele sunt comune unui grup de oameni careia subiectul ii apartine, iar unele sunt proprii subiectului insusi. Fiecare dintre aceste aspecte il definesc pe subiect ca om, ca un tip uman si ca individualitate. Ele poarta numele de trasaturi de personalitate. Conceptul de trasaturi de personalitate se refera asadar la insusiri sau particularitati relativ stabile ale unei persoane care, in plan comportamental, se exprima prin “predispozitia de a raspunde in acelasi fel la o varietate de stimuli” (Cosmovici A, Iacob, L., 1998). Din multitudinea trasaturilor specifice personalitatii unui subiect uman, unele sunt trasaturi cardinale, care domina si controleaza celelalte trasaturi. Ele sunt putine ca numar (2-3 trasaturi) si li se adauga un grup de trasaturi principale (10-15) si numeroase trasaturi secundare si de fond, mai slab expimate ((G. Allport). Pentru a descrie personalitatea unui subiect este important “sa surprindem configuratia structura si trasatura (trasaturile pivot, cele care controleaza si orienteaza intregul sistem de personalitate” (Dafinoiu, I, 1998, pg.56).

b) Structurile psihice ale personalitatii individuale

Caracterul irepetabil al personalitatii, considerate la nivel individual, poate fi explicat prin continutul specific si modul specific de interactiune al celor trei mari “etaje” ale S.P.U (sistemului psihic uman), astfel incat in unele lucrari (A. Petru, F. Alexandrescu, 1999), se opereaza o distinctie intre urmatoarele structuri psihologice ale personalitatii:

structura inconstienta ( totalitatea pulsiunilor interne instinctuale, a starilor afective difuze, a complexelor psihologice de inferioritate, de superioritate s.a., de care subiectul nu este constient, si nici nu pot fi aduse in sfera constiintei. Rolul tuturor acestor factori in evolutia personalitatii individuale a fost pus in evidenta de catre psihanaliza)

structura subconstienta ( totalitatea cunostintelor si amintirilor neactualizate, a automatismelor si a deprinderilor psihice, a experientelor perceptive neconstientizate etc., ce nu persista permanent in contiinta, dar pot fi constientizate printr-un efort reflexiv al subiectului)

structura constienta ( totalitatea cunostintelor, a planurilor de viitor, a deciziilor, a concluziilor cu privire la propria persoana . Este “structura psihica superioara a personalitatii, elaborata prin activitate sociala si enculturatie” (P. Andrei, F. Alexandrescu, Op. cit. pg.19)

structura transconstienta (“depasirea constiintei comune, cotidiene”, care permite, printre altele, “revelatia universului si a principiului universal”, patrunderea in sfera libertatii creatoare a spiritului uman (Ibidem, pg. 22)

c) Laturile personalitatii individuale (structura constienta)

Diversele trasaturi ale personalitatii se pot referi la mai multe laturi ale personalitatii:

latura dinamico-energetica;

latura instrumental-operationala;

latura relational- valorica;

latura intelectuala ( specificul proceselor de cunoastere)

latura proiectiva ( trebuinte, dorinte, tendinte, aspiratii etc)

Dintre acestea, in mod traditional, in psihologie se apreciaza ca primele trei laturi sunt definitorii pentru personalitatea unui subiect.

Latura dinamico-energetica se refera la cantitatea de energie pe care o probeaza subiectul uman in activitatile sale, la vioiciunea, dinamismul sau si la modul cum isi organizeaza conduita.

Latura instrumental-operationala se refera la calitatea actiunilor pe care subiectul este capabil sa le desfasoare, la reusita lui (constanta) in diferite activitati. Ea exprima posibilitatile de actiune ale subiectului, intelese ca “instrumente” disponibile pentru desfasurarea unei activitati cu un inalt grad de performanta;

Latura relational-valorica vizeaza particularitatile modului de relationare a subiectului cu lumea si valorile dupa care isi conduce conduita in acest sens.

c) Categorii de trasaturi de personalitate

In functie de latura personalitatii la care se refera, pot fi distinse mai multe categorii de trasaturi de personalitate :

trasaturi temperamentale, care sunt definitorii pentru aspectul dinamico-energetic al personalitatii;

trasaturi aptitudinale, definitorii pentru aspectul-instrumental-operational;

trasaturi caracteriale, referitoare la aspectul relational-valoric.

Trasaturile temperamentale sunt legate de caracteristicile proceselor nervoase fundamentale – stabilitate, echilibrare, forta de desfasurare- si din acest motiv, ele se explica predominant prin actiunea unor legi biologice; depind in mare masura de ereditate. Educatia il poate ajuta pe individ sa-si controleze si sa-si cenzureze izbucnirile temperamentale, ori sa-si dinamizeze modul de actiune.

Trasaturile aptitudinale depind atat de ereditate, cat si de educatie. Aspectul ideal al dezvoltarii al acestei laturi a personalitatii este reprezentat de creativitate. Complexitatea dezvoltarii acestei dimensiuni a personalitatii indreptateste tratarea ei intr-un curs separat.

Trasaturile caracteriale se concretizeaza in ansamblul atitudinilor stabile ale subiectului fata de semeni (de ex. “generos”, egoist” etc), dar si fata de propria persoana (Ex. “modest”, “infatuat” etc), munca (Ex. “harnic”, lenes”), viitor (ex. “sceptic”, “optimist”), societate (Ex. “nonconformist” ,”civism”), natiune, tara etc. In centrul caracterului unui individ se afla moralitatea, prin care individul se defineste ca fiinta sociala. Psihanaliza are meritul de a fi pus in evidenta importanta pentru caracterul unui individ a modului in acesta isi reprezita si isi constituie imaginea despre propriul EU (ego) si raporturile lui cu ALTER. Imaginea de sine, reprezentarea de sine si contiinta de sine sunt rezultatul unui proces indelungat al dezvoltarii individului in planul psihologic. In urma acestui proces, educativ prin excelenta, se constituie treptat eu-l corporal ( Ex. “eu, barbat, inalt/scund, frumos/urat etc), eu-l social (ex. Eu, omenos/neindurator, cetatean, cu o anumita ocupatie, etc), si eu-l spiritual (Ex. inteligent/mediocru, cultivat/ incult etc). Fiecare dintre aceste ipostaze ale EU-lui se defineste prin intersectia a trei predicate: a avea (Ex. ce am eu, ce vreau sa am, ce nu am etc), a fi (ex. cine sunt eu, ce vreau sa fiu, ce ar trebui sa fiu etc) si a putea (ce sunt/nu sunt in stare, ce ar trebui sa devin capabil sa fac etc). Uneori, “a avea” este predominant, se transforma in obsesie, indiferent de raspunsul la celelalte doua predicate. La fel se poate intampla si cu celelalte doua. Educatia are menirea de a-l ajuta pe individ sa ajunga la un echilibru interior sub aceste aspecte.

Caracterul este considerat nucleul personalitatii individuale. El este in intregime rezultatul educatiei. Teoriile referitoare la caracterul ereditar al unor trasaturi morale nu si-au gasit niciodata confirmarea stiintifica. Din aceste motive, educatia caracterului reprezinta cea mai importanta finalitate a educatiei, motiv pentru care i se subordoneaza orice act de instruire, care este inteles ca un mijloc de orientare valorica a caracterului, in acord cu conceptia axiologica a unei epoci.

Rolul activitatii sociale si al enculturatiei in aparitia si dezvoltarea structurilor constiente si transconstiente ale personalitatii unui subiect a fost descris de M. Golu si A. Dicu (1972), intr-o maniera pe care vom incerca sa o expunem succint in cele ce urmeaza.

Autorii au pornit de la premisa ca fiinta umana, considerata integral, poate fi analizata din perspectiva a doua “blocuri functionale” de baza : ca individ si ca personalitate. Primul dintre aceste doua blocuri functionale, individul, este determinat biologic, cel de-al doilea (personalitatea) este determinat social. Autorul ofera doua reprezentari schematice ale acestor doua blocuri functionale, de natura sa inlesneasca intelegerea cadrelor de referinta ale notiunilor de “individ” ( v. fig. 1) si de “personalitate” ( v. fig. 2).

Blocul functional individual (I) este constituit pentru a raspunde necesitatii biologice a omului de a se adapta la mediul natural (biotic si abiotic). Pentru a realiza aceasta adaptare biologica, sunt suficiente mijloacele de raspuns la solicitarile mediului, dobandite pe cale ereditara ( E), la care se adauga modalitatile de raspuns obtinute prin “abaterea de la ereditatea primara” (V), caracteristicile de specie (Se), precum si sistemul legaturilor primare innascute- de exemplu multimea arcurilor reflexe (L.A). si sistemul legaturilor secundare, dobandite prin “conditionare”- reflexe responsive, operante (L.S.)

Mediul abiotic Mediul biotic

Ls                           Ls

La La

I

V

E

Fig 1 Schema “cadrelor de referinta” in delimitarea sistemului “Individ “(dupa Golu M. , Dicu A. 1972 ).

In concluzie blocul functional “Individ” cuprinde un intreg ansamblu de insusiri fizice, fiziologice, psihofiziologice care, impreuna, constituie mecanismul de adaptare biologica la mediul natural al omului. Atributul de “individ” poate fi aplicabil tuturor organismelor vii: animale, vegetale, umane. Atributul personalitatii este insa aplicabil exclusiv omului. Motivele acestei stari de fapt pot fi sugerate de schema cadrelor de referinta pentru delimitarea sistemului “Personalitatea”, din fig. 2.

Spre deosebire de orice alta fiinta, omul, ca personalitate (P) isi mediaza raporturile sale cu mediul natural (biotic si abiotic) prin instrumente sociale(A,B,C,E) dobandite ca urmare a faptului ca se naste si traieste intr-un mediu social.

Mediul social

III

II

I

Mediu                A           B C Mediul

natural                                                 natural

abiotic                                                  biotic E

P

Fig. 2 Schema “cadrelor de referinta” pentru delimitarea sistemului “Personalitate” (dupa Golu, M., Dicu, A., 1972)

Prezenta cadrului social si includerea fiintei umane in anumite raporturi cu componentele acestui mediu social sunt primele conditii pentru formarea personalitatii. Aceasta instrumentare sociala a relatiilor sale cu mediul natural ii permite sa realizeze nu numai o simpla adaptare prin coechilibrare cu mediul ambiant, ci si desfasurarea unei activitati transformatoare, creative. El reuseste acest lucru si se afirma ca personalitate in masura in care :

isi asimileaza experienta de cunoastere si practica, elaborate social-istoric ( vezi A),

este capabil sa raspunda sistemului solicitarilor si sarcinilor activitatilor sociale (B),

isi interiorizeaza si utilizeaza sistemul de intariri sociale - criteriile si procedeele de apreciere, valorizare si alegere a actiunilor sale (C),

isi insuseste sistemul etaloanelor valorice si a indicilor de “acceptanta” (E) utilizat de societatea in care traieste.

Copilul mic, prin urmare, nu poate fi socotit inca o personalitate. El este mai degraba un “candidat” la personalitate, care se va constitui treptat, de-a lungul unei perioade de timp, la un nivel mai inalt sau mai scazut, pe masura ce isi va interioriza instrumentatia sociala : experienta cunoasterii predecesorilor (A), sistemul de valori al unei epoci (E), roluri sociale pe care va fi capabil sa le indeplineasca (B) etc.

c) Ipostazele personalitatii individuale

Scoala va exercita o actiune educativa complexa si de durata, pentru a-l ajuta pe copil sa isi interiorizeze aceasta instrumentatie sociala, de natura sa-i permita sa se afirme ca personalitate in trei ipostaze : (a) ca subiect epistemic, in stare sa ajunga la constiinta de sine si de lume (“homo sapiens”); (b) ca subiect axiologic, fiinta capabila sa se conduca dupa valori (“homo valens”; (c) ca subiect pragmatic,(“homo faber”) capabil sa actioneze eficient, sa transforme lumea si sa creeze bunuri.( Paul Popescu-Neveanu, 1990)

Nivelul la care se afirma cineva ca personalitate, intr-o ipostaza sau alta[2], depinde, dupa cum vom vedea, de mai multi factori: ereditari, sociali, pedagogici etc. Scoala trebuie insa sa ofere tuturor elevilor sanse egale de afirmare ca personalitate, in toate aceste ipostaze. Indiferent insa de gradul de dezvoltare a personalitatii intr-o ipostaza sau alta, orice fiinta umana, prin insusi faptul ca traieste in sociatate, poate primi atributul de personalitate, pentru a desemna prin acesta modul ei propriu de a intelege lumea si pe sine insasi, capacitatea sa de actiune practica si valorile dupa care se conduce. Manifestarile sale in cele trei ipostaze (homo sapiens, homo valens, homo faber) sunt definitorii pentru ea, ca personalitate.

3 Dinamica personalitatii

a) Directiile dezvoltarii personalitatii

Din cele mentionate anterior a reiesit ca personalitatea individuala este rezultatul unui lung proces de evolutie, in care educatia are un rol determinant, indeosebi in ceea ce priveste dezvoltarea aptitudinilor si a caracterului. De o deosebita importanta este definirea principalelor directii de evolutie a personalitatii in ontogeneza. Evolutia personalitatii se produce in urmatoarele directii si pe mai multe planuri:

gradul dezvoltare a structurii personalitatii

gradul de integrare a substructurilor personalitatii

plasticitatea personalitatii

consistenta personalitatii

Gradul de dezvoltare a structurii personalitatii se refera la faptul ca fiecare personalitate integreaza mai multe componente (substructuri) psihice: componente motivationale, componente emotional-afective si de control, componente cognitive. In procesul dezvoltarii personalitatii se realizeaza o progresiva diferentiere si specializare a acestor substructuri, astfel incat se poate vorbi de mai multe grade de dezvoltare a personalitatii, sub aspect structural.

“ K. Lewin delimitat trei grade de dezvoltare a structurii: 1) structura globala, putin diferentiata si slab saturata in conexiuni interne; ea se reduce la configuratia trebuintelor, a mijloacelor de satisfacere a lor, si a catorva caracteristici functionale bazale.; 2) structura semidezvoltata, caracterizata prin () diversificare functionala in interiorul structurilor initiale si prin cresterea coeficientului de interdependenta corelativa (dar si prin aparitia unor elemente noi); 3)structura dezvoltata sau maturizata, in cadrul carora apar individualizate substructurile motivationale, emotional-afective si cognitive si conexiunile de tip reglator intre ele” ( Golu, M., Dicu, A., 1972, pag. 248)

Cunoasterea de sine este unul dintre aspectele care exprima cel mai bine gradul de dezvoltare a personalitatii unui copil si reprezinta o directie importanta a dinamicii acesteia de-a lungul varstelor.

Gradul de integrare a substructurilor personalitatii se refera la faptul ca diferitele componente (substructuri) se pot echilibra dinamic intre ele in diferite modalitati, deosebite de la un subiect la altul. In consecinta, este posibil ca unele dintre componente sa prevaleze asupra celorlalte, ori intre toate sa existe un echilibru si o interactiune optima. Alteori, aceste componente (substructuri) pot sa se afle in conflict. Subiectul devine contradictoriu cu sine insusi, incetind sa se identifice cu o imagine clara despre sine, despre propria unitate. Devine apatic si lipsit de vointa. “Semnul distinctiv” al unui inalt grad de integrare il reprezinta activismul, tendinta subiectului de a se integra in ambianta prin asimilare si transformare si de se “zbate” pentru a se autorealiza ca personalitate (Ibidem, pag.249). Increderea in sine reprezinta o conditie importanta a acestui “activism” si totodata o alta directie complementara a dinamicii personalitatii. Rolul educatiei este acela de a ajuta fiinta umana sa-si conserve coerenta si stabilitatea, ceea ce inseamna ca eventualele conflicte intre substructuri sa nu afecteaze unitate dinamica a structurii de ansamblu

Consistenta personalitatii unui subiect se refera la “stabilitatea liniilor de conduita ale subiectului in decursul timpului”(Ibidem, pag.245) Semnul ei distinctiv il constituie existenta unui stil al activitatii subiectului. Stabilitatea liniilor generale de conduita inseamna permanenta unor tendinte, nu imobilitatea unor scheme de raspuns.

Unii pedagogi apreciaza ca acest deziderat educativ poate fi finalizat in masura in care subiectul este ajutat prin educatie sa stabileasca in interiorul sau o anumita “ordine de prioritati”, anumite ierarhii valorice, ceea ce ar fi semnul formarii caracterului sau. (A. Kriekemans, 1967).Existenta acestor ierarhii valorice confera stabilitate liniilor generale de conduita.

“ Trecerea la maturitate corespunde unei fixari a personajului. Si tocmai aceasta fizare este semnul ei hotarator” (M..Debesse). Incepand cu adolescenta, se pun in acord imaginile sociale cu aspiratiile intime. De la aceasta varsta, tocmai cadrul social va servi ca reper principal pentru organizarea personalitatii (J. Drevilon). Aceasta va fi semnul maturitatii.

4. Influenta parintilor asupra dezvoltarii personalitatii copilului

In viata cotidiana, personalitatea unui copil exprima, printre altele, masura in care el este indraznet sau timid, independent sau dependent, energic sau delasator, increzator in sine sau ros de indoieli. Unele aspecte ale personalitatii unui copil se explica prin ereditate si pot fi observate inca de la nastere (de ex. iritabilitate, activism si alte trasaturi legate de temperament); altele sunt rezultatul unor factori de mediu ( de ex. prietenos, increzator in sine, rebel etc). Dintre toti factorii de mediu care pot influenta increderea in sine, cunoasterea de sine si conceptia despre sine- ca aspecte definitorii pentru personalitatea unui copil—parintii sunt cei mai influenti. Influenta lor educativa se concretizeaza, de exemplu, in modelele de comportare pe care le ofera copilului, in modul in care inteleg sa ii controleze activitatile (de ex. alegerea prietenilor, cenzurarea informatiilor primite de copil s.a.) sau in felul in care rasplatesc/pedepsesc pe copil pentru anumite comportamente. Toate acestea definesc stilul educativ al parintilor care poate fi considerat aspectul cel mai important al influentei acestora asupra modului in care va evolua personalitatea copilului. Psihologii au descris mai multe stiluri educative adoptate de parinti si principalele lor consecinte asupra dezvoltarii personalitatii.

Stilul democratic (autoritativ) pare a fi cel mai indicat. Copilul crescut in acest stil tinde sa fie fericit, increzator in sine, curios, independent, sociabil, respectuos fata de altii, cu succese scolare. Caracteristice pentru acest stil sunt mediul familial prietenos si incurajator, disponibilitatea parintelui de a explica copilului cu rabdare de ce unele comportamente sunt acceptabile si altele nu, implicarea copilului in luarea deciziilor in familie. Aceasta nu inseamna ca parintele nu pune in fata copilului cerinte si reguli clare de convietuire, dar aceste reguli sunt valabile si sunt respectate de toti membrii familiei. In plus, prin atitudinea lor si prin asteptarile lor, membrii familiei induc copilului convingerea ca poate realiza performante inalte, iar comportamentul sau trebuie sa se ridice la cele mai inalte standarde. Aceste asteptari ale parintilor fata de copil sunt foarte importante. De exemplu, cei neincrezatori in posibilitatile copilului lor de a obtine performante scolare superioare, vor induce prin insasi aceasta atitudine- chiar daca este nedeclarata- un scazut nivel de aspiratie al copilulului, o scazuta incredere in fortele proprii si putine motive de mobilizare a energiilor pentru implinirea acestor asteptari. Stilul democratic (autoritativ) pune in fata copilului asteptari si standarde inalte de comportare, dar intotdeauna realiste.

Stilul autoritar se caracterizeaza printr-un mediu familiar “rece”, cu foarte putine situatii in care parintele isi manifesta afectiunea fata de copil. Copilului i se solicita sa se supuna fara sa puna intrebari, caci parintele autoritar accepta putine schimburi de replici in discutiile cu copilul. Regulile de comportare care i se impun de obicei nu tin seama de nevoile copilului, asteptarile si standardele de comportare care i se pun in fata sunt dintre cele mai inalte si orice nereusita in atingerea lor este un prilej pentru parinti de a exprima critici si acuze legate de “incapacitatea” copilului. Nu lipsesc nici pedepsele corporale. Copilul crescut in acest stil este de obicei nefericit, anxios, cu putina incredere in sine, lipsit de initiativa, dependent de altii, neincrezator, fara deprinderi de relationare sociala productiva.

Stilul permisiv pare a fi la antipodul celui autoritar. Mediul familiar este afectuos si incurajator, dar parintii inteleg sa satisfaca neconditionat aproape toate capriciile copilului fara sa ii puna in fata prea multe asteptari si standarde de comportare. Permit copiilor sa ia in orice situatie propriile lor decizii (de ex. privind programul, mancarea) si rareori pedepsesc un comportament neadecvat. In aceste conditii copilul tinde sa devina egoist, “rasfatat”, preocupat mereu sa fie in centrul atentiei, nesupus, impulsiv, dependent de altii, care au obligatia sa-l serveasca, fara ca el sa le datoreze recunostinta.

Stilul indiferent (neimplicat) este caracteristic parintilor care, sub pretextul ca sunt coplesiti de propriile lor probleme, manifesta putin interes legat de viata copilului lor. Suportul emotional pe care il ofera este foarte rar si sarac, iar asteptarile si standardele de comportare oferite copilului sunt putine. In absenta oricarui control din partea parintilor,asemenea copii nu se obisnuiesc sa-si propuna scopuri pe termen lung, nu dobandesc deprinderea de asi controla propriile impulsuri de moment si de aceea de obicei devin nesupusi, revendicativi, intoleranti in fata frustrarii de orice placere momentana. De cele mai multe ori, delincventa este cauzata de incapacitatea de a autocontrol si de cenzurare a impulsurilor imediate.

Din punctul de vedere al lui E. Erikson, in primii sase ani ai vietii stilul educativ al parintilor influenteaza dobandirea de catre copil a increderii, a autonomiei si a initiativei saua unui fel de a fi caracterizat prin neincredere in semeni, dependenta sau retragere.

In primul an de viata, relatia afectiva a copilului cu mama sa va sta la baza dobandirii unui sentiment general de incredere sau de neincredere in semeni, dupa cum mama va reusisa-i induca sentimentul de securitate sau de insecuritate afectiva, sentimentul ca poate oricand sa conteze pe afectiunea ei, sau nu. Atunci cand cei care-l ingrijesc sunt inconsecventi in satisfacerea regulata a nevoilor sale de hrana, de confort, de afectiune, copilul poate dobandi un sentiment de neincredere, lumea exterioara aparandu-i ca un loc impredictibil si chiar periculos.

In copilaria mica (1-3 ani) copilul devine capabil sa-si satisfaca singur cateva dintre nevoile sale (sa se hraneasca, sa se spele, sa se imbrace etc.) Atunci cand parintii il incurajeaza sa faca singur asemenea lucruri de care este capabil, copilul va dobandi un sentiment de autonomie- sentimentul ca este in stare sa-si rezolve multe dintre problemele sale de unul singur. Atunci insa cand parintii ii cer prea multe si prea repede, ori refuzasa-l lase sa faca singur lucrurile de care este capabil, sau il ridiculizeaza pentru incercarile sale nereusite, copilul va fi cuprins de un sentiment de indoiala cu privire la capacitatea sa de a face fata problemelor pe care i le ridica mediul inconjurator si va avea tendinta sa devina dependent de altii.

Copilaria mijlocie va fi hotaratoare pentru dobandirea spiritului de initiativa sau a tendintei de retragere. Prescolarul incepe sa aiba propriile lui idei despre modul in care ar trebui sa desfasoare diferite activitati care-l atrag. Parintii care incurajeaza si sustin eforturile sale de a planui si de a indeplini propriile sale activitati, si in acelasi timp il vor ajuta sa faca alegeri realiste, vor induce copilului un spirit de initiativa in a planifica si a realiza propriile activitati. Parintii care au tendinta de a descuraja planurile copilului, de a le considera ridicole, ii vor induce treptat de vinovatie pentru tot ce va planui si va intreprinde de unul singur si va avea tot mai frecvent tendinta de a adopta o atitudine de retragere.

In general, trebuie sa fim foarte precauti in a condamna sau aproba stilul educativ adoptat de un parinte. Interactiunea parinte-copil depinde, atat de felul de a fi al parintelui, cat si de felul de a al copilului. Atunci cand copiii sunt mai neascultatori, parintii pot fi nevoiti sa impuna mai multe restrictii si sa sanctioneze mai des comportamentele gresite. In plus, parintii trebuie sa-si adapteze gradul de control asupra copilului, in functie de varsta si de nivelul de dezvoltare ale acestuia, diminuand gradat restrictiile, pe masura ce copilul devine capabil sa-si asume mai multa responsabilitate si independenta .“Prea mult control pate conduce la diminuarea increderii in sine si a capacitatii de initiativa; prea putin, poate conduce la nesupunere, impulsivitate sau chiar la comportament delincvent’ (Ormrod, J.E., 1998, pg. 97). De aceea in relatiile cu parintii, profesorii se vor abtine de la formularea de acuze sau aprobari entuziaste, limitandu-se la a oferi informatii despre cum se poate inlesni dezvoltarea personalitatii unui copil, fara a judeca si a critica stilul constatat la un parinte sau altul.      

5. Influenta profesorilor asupra dezvoltarii personalitatii elevilor

Scolarul (6-12 ani) dobandeste noi deprinderi legate de activitatea lui scolara, de exemplu, sa deseneze, sa scrie mici texte sa faca adunari etc. Atunci cand este incurajat sa faca asemenea lucruri si este laudat pentru realizarea lor, treptat va manifesta harnicie si va manifesta tendinta de a munci sustinut, de a persevera in realizarea sarcinilor dificile, de a pune munca inaintea placerilor de moment. Daca stadaniile sale, in loc sa-i aduca laude, ii vor aduce critici, pedepse, nemultumirea profesorilor si a parintilor, daca nu va fi pus sa arate ce poate sa faca sau va fi “derogat” de la munca si de la responsabilitati, atunci copilul va dobandi treptat un sentiment de inferioritate legat de propriile sale capacitati si de incapacitate in raport cu altii.

Un aspect important al dezvoltarii personalitatii, in scolaritatea mare, in legatura cu care profesorii indeplinesc un rol deosebit de important il reprezinta dezvoltarea conceptiei despre sine si a stimei de sine. Conceptia despre sine se refera la credintele cuiva despre propria persoana, despre puterile si slabiciunile sale in trei mari domenii ( Ormrod, J.E., 1998):

competenta cognitiva- credintele legate de propriile abilitati si performante de care este capabil in domeniul cunoasterii ( de ex. ca este inteligent, ca memoreaza cu usurinta sau ca invata cu dificultate etc)

competenta sociala- credintele legate de abilitatea personala de a relationa cu alte persoane ( de ex. ca este prietenos sau nu reuseste sa-si faca prieteni etc.)

disponibilitatea fizica- credintele despre propriile posibilitati de a se angaja si de a desfasura diverse activitati fizice ( de ex. sporturi, jocuri in aer liber, activitati de munca etc.)

Elevii au tendinta de a se comporta in functie de credintele lor despre propria persoana, iar cei care au o conceptie pozitiva despre sine si incredere in posibilitatile lor, de regula, obtin mai multe succese in activitatile lor scolare, sociale sau fizice. Conceptia pozitiva sau negativa despre sine este rezultatul a mai multor factori, dintre care cei mai importanti par a fi;

performantele obtinute anterior ( de ex. un elev ajunge la conluzia ca este bun la matematica, daca in anii precedenti a obtinut in mod constant note bune la acest obiect);

comportamentul altora fata de persoana noastra ( de ex. ajunge la concluzia ca este nepopular atunci cand colegii il respin ori il ridiculizeaza frecvent)

asteptarile celorlalti cu privire la realizarile si performantele de care vom fi capabili in viitor ( de ex. tinde sa-si formeze o imagine pozitiva despre posibilitatile sale atunci cand cei din jurul sau ii dau de inteles ca se asteapta sa obtina realizari viitoare deosebite intr-un anumit domeniu)

Rolul profesorilor este acela de a-i ajuta pe elevi sa ajunga la o conceptie pozitiva despre sine, dar realista si sa dobandeasca incredere in ei insisi, prin influentarea tuturor acestor factori.

In primul rand, se vor stradui sa creeze elevilor oportunitati de a obtine succese in realizarea unor sarcini scolare, sociale sau activitati fizice. Pentru aceasta se vor incredinta ca fiecare elev dispune de toate informatiile si abilitatile necesare obtinerii succesului, inainte de a incredinta noua sarcina. Apoi vor oferi elevului structura actionala (modul general de a proceda) si suportul necesar reusitei in noua sarcina. Vor evita sa creeze in clasa situatii competitive care i-ar putea pune pe elevi sa constate ca performantele lor sunt cu mult inferioare, in comparatie cu cele obtinute de altii.

Pentru a controla modul in care ceilalti il trateaza pe elev , profesorul ii va trata cu repect pe toti elevii, cerandu-le tuturor parerea, solicitandu-i fiecaruia sa-si exprime punctul de vedere personal si opinia in legatura cu problemele din clasa, aratand interes pentru problemele lor personale. Feed-back-ul negativ, atunci cand este necesar, il vor insoti cu o atitudine ca ii va da de inteles elevului ca eroarea respectiva este normala in un proces de invatare si ii va arata cum sa procedeze pentru a nu o repeta. Comportamentele negative vor fi dezaprobate aratand incredere in calitatile pozitive ale elevului care-l vor ajuta pe viitor sa le evite. Intotdeauna le va arata ca se asteapta la lucruri bune pe viitor din partea lor, le va formula asteptari inalte dar realiste cu privire la performantele viitoare.

Bibliografie:

Andrei, P. , Alexandrescu F., Personalitate si comunicare, Editura Licornia, 1999

Cosmovici A., Iacob, L. (coord) Psihologie scolara, Polirom , Iasi, 1998;

Golu, M. Dicu, A., Introducere in psihologie, Editura stiintifica, 1972;

Ormrod, J.E., Educational Psychology, Developing Learners, , 2^nd Edition, prentice Hall, 1998;

Paul Popescu Neveanu, Personalitatea si cunoasterea ei, Editura Militara, 1969.