Bolile neparazitare ale plantelor

Bolile neparazitare ale plantelor

Conditiile climatice si edafice influenteaza toata viata unui organism vegetal asigurandu-i un mediu favorabil de crestere si dezvoltare sau, din contra, supunandu-l actiunii nefavorabile a factorilor patogeni biotici sau abiotici.

Notiunea de boala fiziologica exprima perturbarea metabolismului, intarzierile de crestere sau anomaliile de dezvoltare determinate de cauze abiotice, netransmisibile de la o planta la alta. Un factor abiotic devenit nefavorabil isi exercita actiunea cu diferite intensitati variabile, daca nu s-a atins punctul critic al leziunilor ireversibile, indepartarea stressului permite revenirea plantei la normal. In caz contrar, deteriorarile pot avea un caracter permanent.

Unii agenti climatici (temperatura si amplitudinea variatiilor, apa si relativa sa accesibilitate, vantul, lumina, s.a.) au afectat plantele dintotdeuna, in timp ce alte boli fiziologice sunt de data mai recenta – reactiile la poluantii atmosferici (cu exceptia vulcanilor), precipitatiile acide, pesticidele, dezechilibrele trofice, etc.

Tipurile de stress la care pot fi supuse organismele vegetale sunt:

Factori fizici: variatii termice excesive (inghet si caldura torida), modificarea conditiilor hidrice (secete, inundatii excesive), efectul luminii (variatii ale intensitatii si duratei), influenta accidentelor climatce (ninsori, grindina, vant, ceata), factori radianti (efectul calitatii si cantitatii luminii vizibile, infrarosii, ultraviolete, radiatii ionizante, raze X, raze gamma).

Factori edafici: solul, ca si substrat de crestere si sursa de nutritie, influenteaza vegetatia prin numeroasele sale proprietati: pH, structura (granulometrie, compactitate, materia organica), compozitie minerala, salinitate, continutul in elemente fertilizante sau toxice si disponibilitate lor pentru plante, aetrarea sau asfixierea solului, s.a.

Factori chimici de origine antropica: poluanti atmosferici (prezenta lor in aer sau in sol), contaminanti metalici, saruri din apele de irigatie sau din dezapeziri, molecule organice (detergenti, hidrocarburi, pesticide, antitranspirante, s.a.)

Factori umani: taieri si manipulari excesive, vandalism, accidente, deteriorari cauzate radacinilor cu ocazia constructiilor, etc.

Factori diversi (neclasati): forte electromagnetice, vibratiile, suprapresiunile, etc.

1. Factorii climatici

1.1. Temperatura

Amplitudinea variatiilor termice limiteaza cresterea si supravietuirea plantelor. Anomaliile termice induc tulburari metabolice importante, datorate alterarii structurilor citoplasmatice (prin innaccesibilitatea apei in celule), distrugerii de molecule (proteine si pigmenti), precum si dezechilibrelor ionice. Procesele cele mai afectate de variatiile de temperatura sunt reactiile chimice catalizate de enzime, solubilitatea gazelor, absorbtia substantelor nutritive si prelevarea apei.

Temperaturile superioare denatureaza proteinele inhiband cresterea, diminuand vigoarea si productia plantelor. Excesele termice sunt adesea insotite de perioade de seceta. Unele adaptari morfologice, observate la xerofite, le permite plantelor sa evite aceste excese. Rezistenta la caldurile toride depinde de intensitatea transpiratiei dar in acelasi timp si de nivelul initial de hidratare al tesuturilor; o hidratare slaba asigura o mai buna stabilitate a proteinelor.

La temperaturi care inhiba fotosinteza, acumularea de substante de rezerva se intrerupe si planta consuma mai multe glucide decat produce, avand ca rezultat oprirea cresterii.

In cazul temperaturilor foarte ridicate, simptomele observate sunt datorate unei evapotranspiratii care depaseste cantitatea de apa furnizata de sistemul conducator. Citoplasma se deshidrateaza, frunzele isi pierd rigiditatea si se ofilesc, cloroplastele sunt distruse, inducandu-se astfel cloroze si panasuri care evolueaza in necroze. Organele tinere se ofilesc, se usuca si apoi cad. Actiunea directa a radiatiei luminoase, datorita efectului de lentila, induce arsuri locale pe tesuturile organelor expuse. In cazuri extreme, la pomi, poate avea loc o defoliere prematura, partiala sau totala, coacerea grabita a fructelor.

Temperaturile excesive in timpul coacerii in lapte, la cereale, duce la formarea de cariopse sistave, mici, zbarcite si reduse ca numar.

La pomii fructiferi temperaturile prea ridicate in timpul infloritului poate produce sterilitate florilor si caderea fructelor tinere.

La cartof, temperatura prea ridicata a solului (optim este 17⁰C) provoaca degenerarea fiziologica a cartofului, fiind stingherita formarea tuberculilor.

Temperaturile scazute produc cel mai frecvent: stagnarea germinatiei semintelor, stagnarea cresterii plantelor, impiedecarea formarii clorofilei – ceea ce are ca efect cloroza climatica, foarte des intalnita la noi in tara la pomi, vita de vie si cereale, in primaverile reci, caderea frunzelor tinere, formarea la plantele bianuale a tulpinilor florifere inca din primul an iar scaderile bruste de temperatura provoaca brunisura frunzelor de vita de vie. La unele plante (grau, orz, ovaz, porumb)  sau la anumite organe, scaderea temperaturilor provoaca colorarea in rosu, datorita acumularii de antocian si suberificari anormale.

Gerul. Stressul cauzat de ger se manifesta la temperaturi inferioare punctului de inghetare, punct care difera de la o specie la alta, in functie de concentratia lichidului celular. Unele organe, cum sunt semintele, sporii si polenul, supuse artificial la temperaturi apropiate de zero absolut au supravietuit acestui tratament fiidca se comporta ca organe deshidratate ce contin o cantitate redusa de apa, sub forma de apa legata, care cristalizeaza foarte greu.

Organele normal hidratate sunt mai putin rezistente si sufera transformari ireversibile mai mult sau mai putin importante, in functie de durata inghetarii. Aceste modificari sunt datorate formarii de cristale de gheata in celule sau in spatiile intercelulare, plasmolizei si deshidratarii protoplasmei. In urma formarii de cristale de gheata intercelular rezulta deteriorari indirecte datorate presiunii exercitata de gheata care comprima membranele celulare si separa epiderma foliara de tesuturile palisadice. Daca planta este mai rezistenta la ger si nu se formeaza in tesuturi gheata multa, dupa dezghet planta ramane vie si isi poate reveni.

Un efect al gerurilor puternice de iarna este aparitia crapaturilor radiare din trunchiuri si ramuri, iar drept consecinta, formarea (de catre cambiu) in dreptul acestora a unor coaste subtiri radiare; fenomen frecvent intalnit la cires, castan, nuc si la arbori.

La pomii fructiferi si la arbori, este frecvent intalnita ariceala, localizata la bifurcarea ramurilor si arsurile pe partea de sud – vest a trunchiurilor, care evolueaza in cancere deschise. 

Gerul tarziu de primavara este mai periculos decat gerurile de iarna sau de tomna si produce pagube insemnate in unii ani. Plantele anuale sufera foarte mult, se ingalbenesc, se deformeaza, unele se usuca iar altele nu mai fructifica.

1.2. Stressul hidric

Apa este indispensabila pentru plante deoarece toate procesele chimice ale metabolismului au loc in solutii apoase. Toate organele plantei contin apa, vacuolele sunt pline cu solutii apoase iar in protoplasma apa reprezinta 75%. Scaderea cantitatii de apa necesara poate duce la reducerea proceselor vitale sau chiar la moartea plantelor.

Deficitul de apa se manifesta prin deshidratare si ofilire in timp ce excesul de apa creeaza conditii anaerobe care altereaza functiile metabolice ale radacinilor si poate produce, in mod paradoxal, tot ofilirea.

Sursa de apa pentru plante o constituie precipitatiile, roua, ceata si umiditatea relativa a solului si aerului.

Seceta (deficitul de apa). Fractiunea de apa din sol, utila pentru plante este cuprinsa intre capacitatea de camp (C.C.) si coeficientul de ofilire (C.O.). Rezerva utila de apa reprezinta cam jumatate din capacitatea de camp, respectiv 1/3 din C.C. la solurile usoare si 2/3 din C.C. pentru solurile grele, argiloase,bogate in coloizi (IMPENS, 1989).

Seceta are ca efect direct deshidratarea celulelor, fenomen reversibil pana la un moment dat, cand celulele nu se mai pot rehidrata normal si ofilirea devine ireversibila si definitiva. Acest fenomen este asemanator cu ofilirea ca efect al inghetului – in ambele cazuri apa este indisponibila pentru planta. Degradarea plantei este severa si iremediabila daca deshidratarea survine brusc, rapid si intens. Revenirea la conditii de hidratare normala trebuie sa se faca progresiv.

Simptomele generale pe care le prezinta plantele ce sufera de seceta sunt: ingalbenirea frunzelor, inrosirea sau colorarea diferita a frunzelor, defolierea prematura la plantele lemnoase, aparitia de zone necrotice brune intre nervuri si rasucirea frunzelor la margini. Depunerea de substante nutritive in planta este mai scazuta astfel incat tuberculii si radacinile carnoase raman mici, cerealele produc boabe sistave, putine si mici, spicele raman mici si partial sterile iar fructele sunt pipernicite, deformate si cad prematur. La plantele lemnoase efectul secetei nu se manifesta numai in cursul unei perioade de vegetatie ci mai ales in anul urmator prin aparitia unor ramuri pipernicite, prin incetinirea cresteriiiar in cazuri extreme se usuca varful ramurilor.

Excesul hidric. Oxigenul necesar pentru respiratia radacinilor se gaseste in interstitiile din sol. In urma inundatiilor, locul oxigenului din sol este luat de apa iar radacinile se vor gasi intr-un mediu sfixiant care le inhiba cresterea (IMPENS, 1989). In aceste conditii frunzele devin clorotice, cresterea se intrerupe, formarea de noi radacini se opreste, tulpinile se ofilesc iar plantele mor.

Excesul de precipitatii in timpul maturarii fructelor (cais, cires, prun, piersic, tomate) si organelor carnoase subterane (morcovi, cartofi, sfecla) provoaca formarea unor crapaturi, adesea profunde, care le mareste gradul de perisabilitate.

La mere si pere, dezechilibrul hidric provocat de excesul de umiditate din atmosfera si sol produce sticlozitatea fructelor. Fructele bolnave prezinta portiuni transparente ca sticla mai ales in partea externa a pulpei fructului. Aceste portiuni sunt lipsite de aroma si gust.

Excesul de umiditate in timpul vegetatiei pomilor duce la aparitia bolii numita amareala merelor si perelor care se caracterizeaza prin aparitia pe fructele rosii a unor pete rosii inchis iar pe cele galbui, pete verde inchis. In dreptul acestor pete pulpa fructului se adanceste iar cu timpul devine uscata, buretoasa si cu gust amar. Petele sunt aproape circulare, pana la un centimetru diametru si mai numeroase in regiunea opusa coditei. In sectiune se pot observa in interior regiuni brun – inchis, care nu au legatura cu petele exterioare.

Excesul de umiditate atmosferica insotit si de exces hidric in sol duce la aparitia pe frunze si tulpini a unor excrescente caracteristice denumite intumescente care se pot extinde formand edeme. Aceste formatiuni se intalnesc frecvent la plantele de sera si de apartament, dar pot fi observate si la vita de vie, cartofi, castraveti, s.a.

Tot in legatura cu excesul de precipitatii sunt si excrescentele suberoase de pe trunchiurile de cires, pe petiolurile de nuc si soc sau pe frunzele de Araucaria, Clivia, Pelargonium sau Orchidee. La Cacteele de sera formarea de suber pe tulpini, cu aspect uscat, galben sau verde, sticlos, suprficial sau mai profund este datorat tot excesului de umidiate.

Ploile abundente insotite de temperaturi scazute primavara produc cloroza climatica la vita de vie, pieirea prin asfixie a caisilor si piersicilor. Excesul de umiditate prelungeste perioada de vegetatie a cerealelor si poate provoca caderea cerealelor, care poate fi foarte primejdioasa agravand fenomenul de sistavire.

1.3. Accidente climatice

Grindina produce leziuni mecanice pe ramuri, tulpini si fructe, ruperea sau sfasierea frunzelor si florilor. Pa fructele carnoase loviturile de grindina se brunifica, se adancesc si se cicatrizeaza cu suber. Leziunile formate favorizeaza infectiile cu diferiti agenti fitopatogeni.

Fulgerul vatama uneori vegetatia lemnoasa; efectul lui manifestandu-se prin craparea lemnului si scoartei sau prin rani interne asemanatoare cu cele provocate de frig.       

Vantul actioneaza mecanic rupand lastarii si ramurile, scuturand semintele, provocand caderea cerealelor si uscarea plantelor, prin deshidratare. Efectul fiziologic al vantului este si indirect: influenteaza bilantul hidric al solului prin uscarea pamantului, prin reducerea influentei rouei, impiedecarea curentului de apa sa urce din pamantul uscat spre frunze, in timp ce transpiratia este intensificata. Deasemenea vantul este unul din principalii vectori ai sporilor agentilor fitopatogeni.

Zapada actioneaza mecanic asupra plantelor provocand ruperea ramurilor pomilor si asfixierea cerealelor daca stratul de zapada este gros si persistent. Topirea intarziata a zapezii primavara poate produce stagnarea apei in depresiuni favorizand aparitia a diferite boli parazitare la plante (mucegaiul de zapada la cereale) si asfixierea radacinilor pomilor fructiferi.     

Ceata afecteaza plantele lipsindu-le de lumina, depunand pe plante suspensiile toxice care polueazi atmosfera si oferind sporilor infectiosi conditii favorabile pentru germinare si infectie (Peronospora, Bremia).

2. Factorii radianti

2.1. Lumina

Lumina, principala sursa de energie la plante, este un factor indispensabil pentru plantele verzi nu numai ca furnizoare de fotoni pentru fotosinteza ci si pentru crestere, dezvoltare si reproducere.

Lumina influenteaza prin intensitate, calitate si periodicitate (fotoperiodism).

Intensitatea luminoasa. Pentru fiecare specie vegetala se poate defini o intensitate luminoasa minimala, denumita punct de compensare luminoasa, necesara pentru ca fotosinteza aparenta (fotosinteza reala diminuata de respiratie)sa devina pozitiva si sa permita plantei sa acumuleze rezerve si sa-si asigure cresterea.

Absenta luminii sau intensitati luminoase inferioare punctului de compensare luminoasa provoaca la plante etiolarea, care se caracterizeaza prin absenta fotosintezei aparente, diminuarea greutatii prin epuizarea substantelor de rezerva, alungirea internodiilor si proliferarea meristemelor intercalare: plantele filiforme. La dicotiledonate cresterea limbului foliar este inhibata iar la monocotiledonate frunzele se alungesc si devin clorotice.

La cereale, o densitate ridicata conjugata cu aplicarea excesiva de ingrasaminte azotate poate cauza caderea cerealelor care se manifesta prin internodii alungite si  lignificare redusa a tesuturilor mecanice, rezultand plante fragile.

Excesul de lumina poate fi si el daunator plantelor, mai ales la plantele cu punctul de compensare luminoasa scazut la care foarte usor se ajunge la exces. In urma unei insolatii puternice fotosinteza este afectata iar foliajul devine galben. La unele plante excesul de lumina poate provoca pigmentare in rosu prin acumulare de antocian. Aceste simptome apar la plantele scoase din sera si expuse dintr-o data la lumina solara (Cactaceae, Fuchsia).

Calitatea luminii. Lungimile de unda cuprinse intre 380 nm si 780 nm constituie spectrul vizibil si contribuie la fotosinteza, razele ultraviolete si infrarosii sunt nocive pentru viata dar sunt interceptate si oprite, in mod normal, in atmosfera, de stratul de ozon (UV) si CO₂ si vaporii de apa (IR).

Radiatiile UV pot fi periculoase pentru plante deoarece afecteaza proteinele si acizii nucleici, reduc fotofosforilarea si distrug auxinele.

2.2. Radiatiile ionizante

Recentele accidente de la centralele nucleare ridica problema necesitatii cercetarii efectului contaminarii solului, apelor, vegetatiei si lanturilor trofice. Experimental (LEVITT, 1980) s-a constatat ca radiatiile ionizante pot provoca alterarea cromozomilor, perturbarea structurilor citoplasmatice, pierderea semi- permeabilitatii membranelor celulare si diferite efecte la nivel molecular.

3. Factori edafici si trofici

Solul constituie mediul de aprovizionare normal al plantelor cu substante minerale (nutrienti) si apa, precum si substratul de crestere al radacinilor. Solul este compus din particule minerale mai mult sau mai putin fine, materie organica (humus) si apa care cuprinde, in solutie, in principal saruri dar si alte substante (O₂, N₂, CO₂, acizi humici, exsudate radiculare, s.a.).

Ionii proveniti din sarurile solubile se regasesc in tesuturile vegetale, in macroelemente (N, P, K, Ca, Mg, S) cat timp concentratia lor in materia uscata este peste 0,1% si microelemente (Fe, Zn, Mn, B, Cu, Mo, etc.) cat timp se regasesc in mici cantitati sau la nivel de urme in plante. Abaterea concentratiei de ioni de la nivelul optim se defineste ca si o criza de malnutritie, fie prin deficit (carenta), fie prin exces (salinitate), fie prin dezechilibru si se manifesta prin simptome mai mult sau mai putin caracteristice, anomalii de crestere si o sensibilitate accentuata la paraziti biotici (LEPP, 1981).

3.1. Salinitatea solului

Salinitatea poate fi cauzata de un exces general de saruri sau de excesul unui ion determinat.

Salinitate datorata sodiului. In natura cele mai frecvente cazuri de salinitate sunt datorita excesului de saruri de sodiu si in special NaCl.

Plantele sensibile cultivate pe souri saraturate sufera vatamari foarte pronuntate: oprirea cresterii, moartea unor celule, necroza si brunificarea marginii frunzelor, pierderea turgescentei, ofilirea si moartea plantelor. Pe acest tip de soluri se conjuga trei efecte: unul direct – fitotoxicitatea si doua indirecte – modificarea presiunii osmotice si dezechilibrul nutritional.

Salinitate datorata calciului. Efectele ionilor de Ca⁺⁺ sunt foarte importante atat cele directe cat si cele indirecte, datorate anionului insotitor. Excesul de calciu din sol poate duce la o saracire in humus.

Dupa cum reactioneaza plantele la prezenta calciului  in sol sunt clasificate in plante calcifuge (netolerante) si calcifile. Plantele calcifuge nu pot suporta reactia alcalina a solurilor cu prea mult carbonat de calciu, deoarece se schimba permeabilitatea membranelor si nu se mai pot aproviziona suficient cu alte saruri.

3.2. Fitotoxicitatea anumitor ioni

Unii ioni sunt toxici chiar si in concentratii foarte scazute, sub 5 ppm, cum este cazul ionilor de Hg, Se, I, Cd, Co, Pb, Ni, Tl. Toxicitatea metalelor grele face obiectul a numeroase studii tinand cont de frecventa lor in natura, de aportul artificial la mediu (LEPP, 1981) si de faptul ca zincul, cuprul si nichelul sunt fitotoxice iar acumularile de cadmiu in legume si furaje comporta riscuri fitosanitare pentru consumatori.

Concentratiile in metale grele in sol si vegetatie sunt anormal de ridicate in:

Siturile metalifere unde se instaleaza o vegetatie metalofita toleranta;

Zonele industriale unde se exploateaza, trateaza si se obtin produse finite;

Zonele urbane unde se acumuleaza concentratii apreciabile datorita emisiunii lor din combustibilii fosili;

Zonele de trafic – in apropierea autostrazilor si soselelor de centura unde concentratiile de plumb sunt foarte ridicate;

Zonele rurale – datorita agriculturii intensive practicate, cu aport frecvent de ingrasaminte minerale (fosfatii sunt in general bogati in cadmiu), folosirea de pesticide pe baza de compusi metalici.

3.3. Excesul sau carenta de substante nutritive

Compusii prelevati de plante din sol sunt clasificati in elemente esntiale (C, H, O, N, P, K, S, Ca, Mg, Fe, Mn, B, Zn, Cu, Mo, Cl), indiferente si toxice (un element toxic ca si Cd poate ajunge in planta mult mai rapid decat un element esential ca P).

In functie de concentratia, mobilitatea in sol si de prezenta sau absenta altor ioni, un element nutritiv esential, desi favorabil a priori, poate avea efecte fitotoxice.

Carenta sau excesul unui element poate induce anomalii de crestere, ca si consecinta directa a deficitului sau excesului, a imobilizarii sale in forme insolubile, inaccesibil pentru planta sau ca efect antagonist al altor componenti.

Excesul de ioni

Fenomenele de toxicitate difera la elementele in cauza:

• N: se resimte in culturile suprafertilizate si se manifesta prin intarzierea maturitatii, prelungirea fazei vegetative si scaderea rezistentei la frig, la cadere si a calitatii productiei.
• Zn: produce reducerea cresterii radiculare si dezvoltarii foliare si cloroza progresiva a foliajului
• B: induce simptome foliare (ingalbeniri marginale, pete necrotice brune pe apex si la marginea frunzelor), scaderea recoltei iar principalul efect consta in inhibarea partiala sau totala a infloririi.
• Cu: inhiba cresterea radacinilor si diminueaza randamentul recoltelor, Foliajul prezinta o cloroza asemanatoare cu cloroza ferica determinata de carenta de Fe (inlocuirea Fe cu Cu inactiveaza anumite enzime).
• Al: se regaseste in concentratii ridicate si toxice pe solurile acide. Daca concentratia de Al mobil depaseste 10 ppm in sol, se manifesta fitotoxicitatea: la cereale si orez apar pete brune pe marginea frunzelor, cloroza frunzelor batrane si radacini scurte si decolorate. Simptomele produse de excesul de ioni de Al se pot compara cu cu cele provocate de carenta de Ca.
• Ni: este toxic in concentratii scazute (40 ppm) si provoaca simptome asemanatoare cu carenta de Mn, respectiv cloroza internervuriana si marginala la frunze, cu mici puncte necrotice.
• Cd: este un element relativ mobil in sol si este fitotoxic la porumb in concentratie de 5 ppm, reducand cresterea radacinilor, urmata de scurtarea internodiilor si diminuarea masei vegetale. Peste 25 ppm, primele frunze formate sunt galbene, cloroza se generalizeaza si urmeaza ofilirea progresiva.

Carenta de ioni

• N: este frecventa deoarece este un element vital pentru plante. Simptomele constau in: cloroza mai mult sau mai putin intensa, care debuteaza prin decolorarea, ingalbenirea, antocianarea si uscarea frunzelor, reducerea taliei, sterilitatea florilor si caderea prematura a fructelor.
• P: este prezent in acizii nucleici,nucleoproteine, fosfolipide, compusi fosforilati, s.a. Acest element se regaseste in meristeme, tesuturile de crestere active si in seminte. Carenta se manifesta prin reducerea cresterii tulpinilor si radacinilor, frunze mici, verzi – inchis cu reflexe de bronz care cad prematur, moartea mugurilor axilari, intarzierea, reducerea sau inhibarea infloririi.
• K: este foarte important pentru metabolism, in special sinteza si transferul glucidelor si este prezent in tesuturile vegetale in concentratie de 1 - 2% in materia uscata. Carenta deprima fotosinteza, influenteaza respiratia si altereaza sinteza clorofilei. K fiind foarte mobil, carenta se manifesta cu intarziere, mai ales la frunzele mature, in urma redistribuirii in organele de crestere si frunzele tinere. Cloroza internervuriana este urmata de brunificare, necroza varfului si marginilor frunzelor iar tulpinile sunt lipsite de rigiditate. Celulele parenchimului sunt mari, diametrul vaselor floemice este redus iar plantele sunt mai sensibile la infectiile parazitare si la accidentele climatice.
• S: este un stabilizator al structurilor proteice, prezent in aminoacizi si vitamine si este prelevat din sol sub forma de sulfati, de catre radacini. Simptomele de carenta de S se aseamana cu cele provocate de carenta de N si constau in reducerea dimensiunilor frunzelor, crestere redusa, cloroza, aparitia unei coloratii rosu – oranj si intarzierea maturarii. Sinteza clorofilei  este intarziata iar frunzele tinere devin verde – pal.
• Ca: contrar potasiului, calciul este putin mobil in plante, astfel incat carenta se manifesta in primul rand la organele tinere. Fiind un constituent al membranelor celulare, Ca participa la mentinerea structurii celulei, transportul glucidelor si permeabilitatea celulara. In cazul carentei frunzele tinere sunt deformate, cu varful recurbat si marginile incretite, limbul este clorotic iar tesuturile mezofilului sunt deprimate apoi se necrozeaza; meristemele mor (frecvent la Apiaceae) si dau provoaca o putrezire a inimii. Cand carenta de Ca este asociata cu stressul hidric vatamarile sunt foarte rapide si profunde. La mere, in timpul maturarii, apar mici leziuni brune, circulare, suberoase sau spongioase iar la tomate se pot observa necroze la extremitatea pistilara a fructului.
• Mg: este prezent in molecula de clorofila si intervine in reactiile de fosforilare (metabolismul fosforului). Carenta de Mg se produce pe solurile calcaroase sau dupa amendarea solurilor acide, usoare. Fiind intrerupta sinteza clorofilei apare cloroza pe frunzele mature, insotita de pigmentare oranj sau rosie care se extinde si pe frunzele tinere. Raman verzi nervurile frunzelor iar spatiile internervuriene sunt marmorate cu oranj si rosu. La culturile de legume si fructe, carenta de Mg afecteaza precocitatea si uniformitatea maturarii, talia radacinilor si fructelor si calitatea lor.
• Fe: intra in constitutia citocromilor, in reactiile de oxido – reducere si sinteza clorofilei. In general este prezent in sol in cantitati suficiente dar sub forme insolubile sau inaccesibil pentru radacini datorita solubilitatii reduse la pH ridicat sau in prezenta fosfatului. Cloroza spatiilor internervuriene la frunzele tinere reflecta indisponibilitatea fierului. Sinteza clorofilei este total inhibata, frunzele sunt galbene sau albe, ramanand verzi doar nervurile iar zonele marginale se usuca si mor.
• Mn: la fel ca si Fe este implicat in reactiile de oxido – reducere, sinteza clorofilei si a enzimelor respiratorii (decarboxilaza). Cloroza de Mn se distinge de deficienta de Fe prin repartitia in mici pete galbene care devin necrotice iar delimitarea tesuturilor clorotice este difuza. Cresterea, inflorirea si fructificarea sunt reduse.
• Zn: este esential pentru sinteza auxinelor si a numeroase enzime. Carenta este frecventa pe soluri calcaroase sau excesiv fertilizate cu fosfat. Simptomele frecvente constau in cloroza internervuriana a limbului foliar, dimensiuni reduse ale fruzelor, internodii scurte si dispunerea in rozeta a frunzelor la varful ramurilor (la mar, par, cires).
• B: necesarul de B este foarte redus, totusi carenta acestui element este frecventa si provoaca dezorganizari metabolice, moartea meristemelor apicale ale tulpinilor si radacinilor, perturbarea sintezei sau distributiei substantelor de crestere, acumularea de zaharuri in frunze, imbatranirea premtura a celulelor, etc. La sfecla produce inima neagra sau putregaiul inimei iar la conopida brunificarea.
• Cu: este prezent in numeroase enzime iar carenta este frecventa pe soluri nisipoase, turboase, in special pe soluri recent introduse in circuitul agricol. Simptomele produse sunt variabile, in general constau in pierderea vigorii, reducerea taliei frunzelor si colorarea albastruie a foliajului.
• Mo: este in general absorbit sub forma de molibdat, absorbtie care poate fi intarziata de un efect antagonist al sulfatilor. Carenta de Mo se manifesta ca si carenta de azot, cresterea este redusa, frunzele devin palide si se clorozeaza iar inflorirea este neregulata si redusa.

3. Factori atmosferici poluanti

Bolile fiziologice cauzate de factori poluanti se inregistreaza cu frecventa mai ridicata in zonele unor exploatari industriale sau in vecinatatea marilor centre industriale. Zonele cele mai puternic poluate din Romania se situeaza in jurul oraselor Baia Mare, Copsa Mica, Suceava, Zlatna, Turda, s.a.

Poluarea atmosferica poate fi poluare directa, efectul poluant fiind determinat de toxicitatea proprie a gazelor toxice, sau poluare secundara cand gazele poluante intra in reactie cu alti componenti atmosferici prin reactii fotochimice, formarea de radicali liberi, oxidari, etc.

Dintre gazele toxice cu efect poluant mentionam dioxidul de sulf, cumpusii fluorurati, oxizii de azot (monoxidul si dioxidul de azot), ozonul, peroxiacetilnitratii, compusii clorurati, amoniacul si praful din zonele industriale.

Actiunea negativa a gazelor toxice este in mare masura influentata de umiditatea atmosferica, insolatie, curenti atmosferici, etc.

Dioxidul de sulf (SO₂) patrunde prin stomate si produce simptome acute cand frunzele se ingalbenesc, clorofila este distrusa iar planta moare, sau simptome cronice cand se constata o deoresiune functionala, incetinirea diviziunii celulare, incetinirea depunerii substantelor de rezerva, caderea mugurilor, caderea frunzelor si apoi moarztea plantelor.

Clorul si acidul clorhidric produc vatamari mai mici decat dioxidul de sulf. Frunzele plantelor care cresc in vecinatate fabricilor de ingrasaminte chimice se brunifica si se usuca incepand de la margine.

Compusii fluorurati se acumuleaza in cloroplaste, membrane celulare si nucleu producand simptme asemanatoare cu carenta de mangan. Pe frunze apar cloroze si necroze apicale, care se brunifica apoi iar la limita necrozei se formeaza o banda rosie – brunie, care separa tesuturile vii de tesuturile moarte.

Amoniacul produce simptome foliare manifestate prin pete negricioase care se maresc si pot acoperi toata frunza. Emis in cantitati mari, in cazul accidentelor industriale, amoniacul produce necroze internervuriene (trifoi, conopida, castravete, tomate,) sau necroza marginala (telina).