Aptitudinile si creativitatea - clasificarea aptitudinilor, activitatea creativa, structura creativitatii

APTITUDINILE SI CREATIVITATEA

APTITUDINILE – LATURA INSTRUMENTAL-OPERATIONALA A PERSONALITATII

Oamenii se deosebesc intre ei dupa posibilitatile lor de actiune. Stim cu totii ca aceleasi actiuni (practice, intelectuale, artistice, sportive etc.) sunt executate de diversi indivizi la diverse niveluri calitative, cu o efi­cienta mai mare sau mai mica, uneori foarte redusa. Desigur toti oamenii normali pot executa diverse si nenumarate activitati. Intereseaza insa calitatea. De regula, termenul negativ (inaptitudine) nu este absolut pentru ca, in fapt, semnifica posibilitati minime de a actiona intr-un fel. Ter­menul pozitiv (dotat, capabil) se acorda ca un calificativ, dupa criteriul performantei. Rezultatele oricarei activitati sunt evaluate si distribuite pe o scala ampla (pentru testarea inteligentei se uzeaza de un punctaj ce poate ajunge pana la 160), astfel incat cu usurinta se stabilesc grupele mari de slab, mediu (mijlociu) si superior.

Aptitudinea se demonstreaza intotdeauna prin reusita in activitati. Orice activitate se efectueaza cu ajutorul unor mijloace sau instrumente. Faptul este evident in cazul actiunilor practice si tehnice. Una este un bisturiu in mana unui om neindemanatic si alta in cea a unui chirurg talentat. Tot asa am putut vorbi despre pensula pictorului, condeiul poe­tului sau ferestraul tamplarului Prin urmare, in joc intra si mijloace sau instrumente psihomotorii, structuri intelectuale, functii si subprocese psihice.

Aptitudinile constituie latura instrumentala si executiva a persona­litatii Este o instrumentatie psihica; uneori se spune despre inteligenta ca este taioasa sau patrunzatoare, se vorbeste despre finetea auzului, despre urzeala imaginatiei, despre concentrarea si distributivitatea aten­tiei etc. Toate acestea sunt posibile datorita gradului de dezvoltare a unor functii sau a imbinarii operatiilor. Ele sunt cele care mijlocesc reu­sita in activitate. In consecinta, valoarea aptitudinilor trebuie pusa in le­gatura directa cu eficienta, calitatea si modul de imbinare a operatiilor. Aptitudinile sunt subsisteme sau sisteme operationale, superior dezvoltate, care mijlocesc performante supramedii in activitate. Aptitudinea arata ce poate individul, iar nu ce stie el. Sunt unii care poseda multe cunostinte, ajung la eruditie, dar nu reusesc sa opereze cu cunostinte, astfel incat sa obtina efecte pe masura pregatirii lor.

In limbajul curent, se folosesc termenii de aptitudine si capacitate, ca sinonime. Dictionarul de psihologie face insa o distinctie intre aptitu­dine, care rezulta dintr-un potential si se demonstreaza prin facilitatea invatare si executie, si capacitate ca o aptitudine implinita care s-a consolidat prin deprinderi, rezultate din exercitiu si s-a imbogatit cu o serie de cunostinte adecvate. Precocitatea manifestata prin surprinzatoare reusite in muzica, pictura, coregrafie, matematica, indica neindoielc aptitudini, dar numai dupa ce prin exersari si elaborari complexe de teme de lucru tanarul ajunge la rezultate remarcabile, se poate vorbi despre capacitati.

DOTARE NATIVA Sl CONSTRUCTIE SAU MODELARE PRILEJUITA DE INVATARE

La nastere, subiectul dispune de o ereditate care priveste nu doar morfologia si functiile organismului sau, ci si posibilitatile de actiune ale creierului si organelor de simt. Exista unele premise ereditare pentru tot ceea ce reprezinta exis­tenta si activitatea umana, inclusiv vorbirea si gandirea. Acest potential ereditar, insa, se afla numai in germene si nu poseda emergenta necesara pentru a se rea­liza de la sine. Pentru ca potentialul sa fie valorificai si dezvoltat ca un sistem operational, sunt necesare : 1) maturizarea organismului si a sistemului nervos cen­tral si, 2) adaptarea la mediul natural si social in conditiile unor necontenite interactiuni dintre subiect si ambianta, deosebit de importante fiind 3) acti­vitatea si invatarea, prin care sistemele operationale se organizeaza progresiv si se construiesc la diverse niveluri calitative. Pe o baza ereditara, variabila de la un individ la altul, aptitudinea si finalmente capacitatea se construiesc prin exersarile prilejuite de activitate si deci, in buna masura, se dobandesc.

Aptitudinea depinde de ereditate dar nu este oferita nemijlocit de ea, ci se faureste in conditiile prilejuite de activitate. Este posibil ca potentialul ere­ditar sa nu fie valorificat decat partial, dupa cum este posibil ca acest potential sa fie depasii si compensat. Ceea ce trebuie sa stea in atentia educatorului si a tanarului care aspira la realizarea de sine este si trebuie sa fie activitatea, invatarea si antrenamentul, perfectionarea in directia inclinatiilor personale, dar si a celorlalte componente si laturi ale existentei sociale.

CLASIFICAREA APTITUDINILOR

Aptitudinile se divizeaza ma intai in simple si complexe, cu o compozitie eterogena.

- Aptitudinile simple sau elementare se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare. Astfel sunt toate proprietatile sensi­bilitatii de tipul acuitatii vizuale, tactile, olfactive, de vedere in spatiu si orientare in timp, simtul ritmului; de reprezentare a obiectelor ; pro­prietati ale memoriei, cum ar fi volumul, trainicia si reproducerea; cali­tatile atentiei, cum sunt concentrarea si distributivitatea. Aceste aptitu­dini elementare mijlocesc actiunile si conditioneaza eficienta in anumite puncte sau pe anumite laturi ale activitatii. De exemplu, pentru un va­nator vazul de la distanta si selectivitatea perceptiva reprezinta o con­ditie necesara dar nu si suficienta pentru a rapune vanatul. Sunt si alte componente printre care si tragerea la tinta, evaluarea distantei si anti­ciparea miscarii animalului vizat, care conditioneaza performanta vanatoreasca. La fel, aptitudinea calculului numeric nu este suficienta singura constitui capacitatea de gandire matematica.

- Aptitudinile complexe. La o prima privire acestea apar ca o reuniune de aptitudini elementare, simple. Astfel, aptitudinea muzicala presupune acuitate auditiva, auz absolut, simt al ritmului, auz muzical, auz intern (sau reprezentarea melodiilor), memorie si fantezie muzicala, sinestezii specifice si auz armonic. La acest nivel, circuitele sunt deja integrate, deci nu este o simpla insumare, reunire de aptitudini, ci este mai degraba o structura, sau o matrita dupa care se profileaza un stil individual propriu muzicianului. Aptitu­dinile simple si semicomplexe sunt in interactiune, se imbina uneori, compensandu-se reciproc si intotdeauna evoluand global.

Pornind de la aptitudinle complexe, intervine o a doua linie de divizare a aptitudinilor in speciale si generale.

- Aptitudinile speciale sunt acele cate­gorii de aptitudini care mijlocesc eficienta activitatii intr-un anumit domeniu, cum ar fi : cantul, sau muzica instrumentala, arta actoriceasca sau ramurile de arta plastica, sportul de performanta, activitatea instructiv-educativa, activitatea tehnica si inginereasca, diversele domenii din agricultura, industrie, cercetare stiintifica. In general, toate formele de activitate concreta, mai ales atunci cand sunt definite profesional, sunt sau pot fi sustinute prin aptitudini speciale sau clase de aptitudini spe­ciale. In psihologia muncii, si in general a activitatilor cu statut profesional, s-a ajuns sa se alcatuiasca psihoprofesiograme, in care sunt cu­prinsi factorii aptitudinali strict necesari, ca si cei auxiliari. Lipsa unor aptitudini este apreciata ca o contraindicatie si, in consecinta, se refuza avizul pentru orientarea spre o calificare sau selectie in cadrul unei grupe de profesiuni. Cat priveste factorii aptitudinali ce recomanda su­biectul pentru o profesiune, acestia pot avea cote valorice variabile de la un individ la altul si pot fi organizati intr-o structura particulara. Totusi, exista factori comuni pentru fiecare categorie de aptitudini profesionale.

Invatatorul si profesorul dispun de aptitudinea empatetica, ei se transpun in modul de gandirq si simtire a fiecaruia din elevi si astfel dialogheaza mutual cu ei, dirijand procesul de invatare. In acest plan, o insemnatate capitala au capacitatea de a demonstra si scoate in evidenta esentialul. Actorul intelectual uzeaza de o retorica subordo­nata continutului semantic si de aceea el nu urmareste efecte spectacu­loase, ci o focalizare a atentiei elevilor asupra continutului, adecvandu-si timbrul si intonatia discursului la constructia logica a expunerii si apli­cand exact si eficient accentul logic asupra ideilor principale sau punctelor nodale din respectivul ansamblu cognitiv. Intuitia psihologica este, de aceea, o conditie indispensabila a maiestriei pedagogice.

Aptitudinile generale sunt sunt utile in toate domeniile de activitate, sau in cele mai multe din ele. Astfel, spiritul de observatie ajuta in toate activitatile, de la agricultura pana la activitatea stiintifica si in cele mai complexe domenii. De asemenea, capacitatea de a memora exact si a reproduce fidel este fecunda si dechizatoare de drumuri pentru creatie combinatorica imaginativa de mare anvergura in toate domeniile. Dar cea mai importanta aptitudine generala este inteligenta, care adauga un spor de eficienta absolut tuturor activitatilor.

Orice activitate profesionala sau sociala nece­sita o imbinare de aptitudini generale si speciale, care sunt ireductibile una la alta. Totusi, exista multiple activitati in care primeaza aptitudinile speciale, cele generale nefiind obligatorii la cote foarte inalte.

INTELIGENTA CA APTITUDINE GENERALA

Termenul de inteligenta are o dubla acceptiune : pe de o parte de proces de asimilare si prelucrare a informatiilor variabile, in scopul unor adaptari optime, pe de alta, de aptitudine rezidand in structuri ope­rationale dotate cu anumite calitati (complexitate, flexibilitate, fluiditate, productivitate), prin care se asigura eficienta conduitei. Aceste calitati sunt caracteristice subiectului, reprezinta invarianti ce pot fi evaluati statistic si sunt situati la un anumit nivel de valoare functio­nala. Astfel, inteligenta apare ca sistem de insusiri stabile proprii su­biectului individual si care la om se manifesta in calitatea activitatii intelectuale centrata pe gandire. In aceasta perspectiva, psihologul american Tharstone stabileste mai multi factori ai inteligentei: rationamentul (deductiv si inductiv), memoria, capacitatea de calcul, rapiditatea perceptuala, operarea spatiala, intelegerea cuvintelor si fluenta verbala. Dar intrucat acesti factori se intrepatrund, in actul inteligent, evaluat dupa efec­tele sale finale, prezenta unui factor global G (general), care sa exprime inteligenta ca atare nu este infirmata.

Psihologia genetica, promovata de J. Piaget, confirma punctul de vedere al inteligentei ca aptitudine generala cu o baza nativa. Ea consta intr-o echilibrare intre asimilarea informationala la schemele preexistente si acomodarea sau restructurarea impusa de noile informatii ce nu se potrivesc perfect cu vechile scheme. Echilibrarea, pe care Piaget o identifica cu inteligenta, se produce in baza acomodarilor, a restructurarilor sau reorganizarilor mentale. Masura inteligentei este echivalenta cu rata acomodarilor ce permit o buna intelegere si rezolvare de probleme. Daca asimilarea este superficiala, iar acomodarea (prin prelucrarea informatiilor) nu se produce decat anevoios si insuficient, atunci si echilibrarea inteligenta este insuficienta.

Inteligenta este o structura instrumentala, pro­prie personalitatii individualei pe care experienta de viata, scolara si profesionala o pune in evi­denta si permite evaluarea ei. Empiric, inteligenta se poate evalua dupa randamentul invatarii, dupa usurinta si profunzimea intelegerii si dupa dificultatea si noutatea problemelor pe care subiectul este in stare sa le rezolve.

CONCEPTUL DE CREATIVITATE

In secolul nostru, stiintele au reusit sa descifreze unele din tainele creatiei umane si, ceea ce este important, au ajuns sa elaboreze metode prin care creatia sa fie stimulata in cele mai diverse domenii de activitate. A crea inseamna a produce (a genera) ceva nou in raport cu ceea ce este vechi, cunoscut, uzual, banal. Noutatea este si ea evaluata gradual, dupa cote de originalitate. Cota de originalitate corespunde distantei dintre produsul nou si ceea ce preexista ca fapt cunoscut si uzual in domeniul respectiv.

Termenul de creativitate este foarte general si a fost introdus in vocabularul psihologiei americane, in deceniul al patrulea al secolului XX, pentru a depasi limitele vechiului termen de talent. Intre con­ceptele de creativitate si de talent nota comuna este cea de originalitate. Dovedeste talent cel ce demonstreaza o pregnanta originalitate. Deci, talentul corespunde creativitatii de nivel superior. Dar aceasta nu este exclusiva, pentru ca exista si o creativitate de nivel mediu si una slaba, redusa. Toti oamenii sunt in diverse grade creativi si numai unii din ei sunt talentati. S-a apreciat talentul ca fiind hotarat de dotatia ereditara. Conceptul nou de creativitate admite o mare contributie a influentelor de mediu si a educatiei in formatia creativa a fiecaruia. Totodata, se con­sidera ca oricare din activitati sau profesiuni poate fi desfasurata la un nivel inalt de creativitate.

Talentul a fost conceput ca o dezvoltare superioara a aptitudinilor generale si speciale si ca o fericita imbinare a lor. Creativitatea insa include structuri mai complexe de personalitate, depasind aptitudinile. In psihologie, conceptul de creativitate are urmatoarele trei accep­tiuni : a. de comportament si activitate psihica creativa; b. de structura a personalitatii sau stil creativ ; c. creativitate de grup, in care interactiunile si comunicarea mijlocesc generarea de noi idei, deci duc la efecte creative.

ACTIVITATEA CREATIVA

Ansamblul stocului de informatii si de struc­turi operationale, procedee de lucru si deprinderi de care dispune un su­biect, constituie potentialul sau creativ. Orice subiect dispune de un po­tential creativ, pentru ca orice subiect poseda o experienta pe care o pre­lucreaza mereu si variabil, uzand de operatii, tehnici si scheme mintale.

Daca la baza actelor creative de descoperire si inventie se afla po­tentialul creativ individual sau de grup, atunci inseamna ca toata pro­blema consta in activarea si realizarea sau valorificarea acestui potential. Concret, se pune problema utilizarii experientei in noi situatii, a regandirii prin stabilirea de noi raporturi intre cunostinte si prin restructurari de ansamblu. In genere, se ajunge la noi idei sau proiecte prin trans­formari si recombinari ale datelor cognitive de care subiectul dispune. relucrarea informatiilor, prin adoptarea unor alte scheme operationale, genereaza noi informatii, favorizeaza producerea unor noi cunostinte ce nu existau la punctul de pornire.

In ordinea creativitatii, mai importante si relevante decat rezolvarile de probleme date sunt punerile de noi probleme. Dar pentru aceasta trebuie sa se ape­leze la euristica, ca subiectul sa-si puna mereu noi intrebari si sa problematizeze in campul activitatii sale, pe care este inclinat sa o perfectioneze, sa si-o amelioreze. Se dovedeste ca imprumuturile din sectoare ce par indepartate de profesiune sunt fecunde, in sensul ca ofera modele inedite pentru reconstructia planurilor de actiune.

Gandirea logica aduce o anumita contributie la creatie. Mari savanti cum a fost Einstein, socotesc ca si mai importanta este imaginatia, care poseda un grad mai mare de libertate, nu este incatusata de reguli si norme fixe si poate sa se lanseze in urzirea celor mai cutezatoare proiecte J. P. Guilford releva necesitatea gandirii divergente, iar alti autori ple­deaza pentru gandirea laterala, care permite sa se recurga la cele mai diverse analogii. De aceea, in creativitatea stiintifica cele mai fecunde domenii sunt acelea unde diverse discipline se intalnesc, alcatuind un teritoriu de interdisciplinaritate.

Demersurile creative pot fi spontane sau intentionate si voluntare, in ambele cazuri, ele trebuie sa fie sustinute energetic de trebuinte si motive, de inclinatii, interese si aspiratii. Acesti vectori sau resurse in­terne, care actioneaza favorabil sau nefavorabil asupra creativitatii, nu sunt catusi de putin neglijabili si reprezinta, in fapt, o cheie a creati­vitatii, intrucat sunt factorii activatori, necesari pentru transformarile si combinarile amintite ceva mai sus.

STRUCTURA CREATIVITATII

Din cele aratate, rezulta ca la creativitate contribuie toate procesele psihice, incepand cu senzatiile si perceptiile si incheind cu afectivitatea si vointa. Este deci o proprietate a intregului sistem psihic uman, care se prezinta ca un laborator ce prelucreaza datele informationale, astfel incat ajunge sa elaboreze noi modele cognitive si imagistice. In psihologia romaneasca se cultiva modelul bifactorial al creativi­tatii, prin care emergenta S.P.U. este explicata. Cele doua categorii de factori sunt : a) vectorii, termeni prin care sunt reunite toate starile si dispozitivele energetice ce incita la actiune si raportare preferentiala, si anume: trebuintele, motivele, scopurile, inclinatiile, aspiratiile, convinge­rile si, sintetic, atitudinile caracteriale; b) operatiile si sistemele opera­torii de orice fel.

Vectorii, ca energizori cu un anumit sens, se divid in pozitivi si negativi, de atractie, incitatie, de respingere si franare, si in creativi si noncreativi (sau prea putin creativi). In mod asemanator, operatiile se impart in categorii de operatii rutiniere, automatizate, cuprinse in programe algoritmice si care nu sunt generatoare de noi idei, deci nu aduc contributii creative notabile, precum si sisteme operatorii deschise de tip euristic, ca sa nu mai vorbim de formulele logice noi si de repertoriile nelimitate ale procedeelor imagi­natiei, care sunt direct orientate spre descoperire si inventie si de la care se asteapta efecte creative majore.

Vectorii sunt cei care declanseaza, selectiv, ciclurile operatorii si le piloteaza intr-un anumit sens. Daca un elev doreste doar sa inteleaga bine lectia si sa o poata spune, el nu obtine decat un efect de sandire reproductiva. Daca un alt elev este incitat de curiozitate stiintifica si doreste sa gaseasca raspunsuri la unele intrebari, ajungand sa formuleze si anumite probleme in legatura cu textul respectiv, el poate, dupa ce recurge la mai multe variante interpretative, sa realizeze unele perfor­mante de gandire productiva sau creatoare.

In ordinea celor aratate, creativitatea nu este altceva decat interac­tiunea optima intre vectorii creativi si operatiile generative.

La nivelul personalitatii, se constituie blocuri intre vectorii atitudinali si acele sisteme de operatii pe care le-am numit aptitudini. Sunt organizari sau structuri care au sau nu efecte creative. Aceste structuri fac parte dintr-un stil de actiune, cunoastere si realizare al subiectului, care poate fi, in proportii variabile si dupa sectoare specializate, mai mult sau mai putin creativ. Considerata ca o structura de personalitate, creativitatea este, in esenta, interactiunea optima dintre atitudinile pre­dominant creative si aptitudinile generale si speciale de nivel supramediu si superior.

Nu este suficient, deci, sa dispui de aptitudini daca acestea nu sunt orientate, strategic, prin motivatie si atitudini, catre descoperirea si gene­rarea noului cu valoare de originalitate. Exista persoane foarte inteligente dar prea putin creative, intrucat nu sunt incitate de interese de cunoastere, vor sa fie foarte exacte, dar nu sunt incitate spre aventurile fanteziei si sunt, in genere, conformiste si conservatoare. In schimb, prezenta vectorilor crea­tivi este de natura sa produca efecte creative remarcabile si la persoana care nu dispun de aptitudini extraordinare.

Printre atitudinile creative importante, mentionam : 1) increderea in fortele proprii si inclinatia puternica catre realizarea de sine ; 2) interesele cognitive si devotamentul fata de profesiunea aleasa, care se include, esen­tial, in sensul si scopul vietii ; 3) atitudinea antirutiniera menita sa incite la analiza critica a experientei si sa deschida calea unor noi experimen­tari ; 4) cutezanta in adoptarea de noi scopuri neobisnuite si indepartate si asumarea riscurilor legate de indeplinirea acelor proiecte dificile si curajoase ; 5) perseverenta in cautarea de solutii si in realizarea proiec­tului urzit, corelativ cu dispozitia catre, revizuirea continua a proiectului si permanenta lui optimizare; 6) simtul valorii si atitudinea volarizatoare care duc la recunoasterea deschisa a valorii altora si la afirmarea onesta si demna a valorii proprii ; 7) grupul atitudinilor direct creative, constand din simtamantul noului, dragostea si receptivitatea pentru tot ce este nou si respectul fata de originalitate, cultivarea consecventa a origina­litatii, cu deosebire a aceleia ce sa coreleaza cu o valoare sociala si uma­nista superioara.

NIVELURI SI STADII ALE CREATIVITATII

Fiind o proprietate general-umana, creativitatea se prezinta in di­verse forme si se situeaza la diverse niveluri ierarhice. In primul rand, ca si in cazul aptitudinilor, dupa cum arata Al. Rosca, trebuie facuta o distinctie intre creativitatea generala, de larga apli­cabilitate, si modalitatile specifice de creativitate din practica, tehnica, organizare, stiinta, arta, sport etc.

In al doilea rand, se disting, dupa savantul american C. W. Taylor, niveluri ale creativitatii, dupa cum urmeaza : 1) creativitate de expresie, tinand de mimico-gesticulatie si vorbire si care este valorizata, mai ales in arta teatrala si oratorie ; 2) creativitatea procesuala, tinand de notele originale in dezvoltarea proceselor psihice, in felul cum percepe subiectul lumea, in modul sau de gandire si simtire si prin care se caracterizeaza o personalitate ca fiind mai mult sau mai putin distincta; 3) creativitatea de produs, care este obiectiva si dainuie, depasind existenta subiectului 4) creativitatea inovativa, ce consta dintr-o recombinare ingenioasa de elemente cunoscute, astfel incat se compune o noua structura a unui obiect sau proces tehnologic; 5) creativitatea inventiva, care presupune compatibilizarea partilor intre ele, generarea de noi metode si indeplinirea artificiala a unor noi functiuni; 6) creativitatea emergenta, care consta in descoperirea sau punerea in functiune a unui nou principiu care, prin sine insusi, duce la revolutionarea unui intreg domeniu al cunoasterii, tehnicii, artei sau existentei sociale (astfel a fost principiul evolutionist al lui Darwin, relativitatea lui Einstein, teoriile rezonantei ale lui Pauling etc.); este nivelul suprem al creativitatii, in terminologia clasica deschizatorii de drumuri fiind calificati ca genii.

Psihologul englez G. Wallas stabileste patru stadii ale procesului creatiei : 1) stadiul pregatitor, in care in legatura cu aparitia unei intentii, se produce o mobilizare a subiectului si intervin analize, strangeri de materiale, schitari de planuri, experimente mintale ; 2) stadiul incubatiei, in care subiectul nu mai este fixat constient asupra obiectivului sau dar, la nivel inconstient, procesul continua sa se desfasoare ; 3) stadiul sau mai bine zis momentul iluminarii (intuitiei), cand apare „ideea fericita', proiectul creativ punandu-se la punct ; 4) stadiul verificarii sau elaborarii finale.