STRABON - CARTEA A IV‑A

NOTITA INTRODUCTIVA LA CARTEA A IV‑A

Cartea a IV‑a a Geografiei lui Strabon este inchinata Galliei care este impartita de lantul muntilor Alpi in Gallia Transalpina si Gallia Cisalpina. Prima apare circumscrisa la Strabon de Pirinei, tarmul marii Mediterane, Alpi, Rin si litoralul oceanului Atlantic; a doua cuprinde cimpia Padului, inchisa inspre nord de Alpi, care descriu in jurul ei un semicerc de la vest la est, de Apenini si de hotarele Umbriei, inspre sud. De asemenea, in aceasta carte se rezerva cite un capitol Liguriei si Alpilor, care constituie entitati geografice independente.

Planul faurit de Strabon in redactarea geografiei Galliei, la fel ca la cartea a III‑a, nu urmeaza diviziunea administrativa instituita de Augustus, ci aceea care era in vigoare pe timpul lui Poseidonios, izvorul sau principal; la aceasta diviziune a introdus sporadic obser­vatii referitoare la situatia contemporana cu el. Astfel in primele doua paragrafe ale capitolului I, Strabon prezinta diviziunea Galilei — in afara Liguriei — pe de o parte, in cele trei regiuni, dupa planul lui Poseidonios, anume Aquitania, Celtica propriu‑zisa si Belgica, pe de alta parte, in cele patru provincii augusteene, Narbonensis, Aquitania, ma­rita ca teritoriul dintre Garumna si Loara, Lugdunensis si Belgica.

Prima parte in descrierea Galliei o formeaza provincia Narbonensis, care corespunde atit diviziunii administrative a lui Augustus, cit si limitelor teritoriale ale Celticei lui Poseidonios (cap. 1, 3—sfirsit). Partea a doua, care se intinde pe intreg capitolul 2, contine descrie­rea Aquitaniei, in limitele poseidoniene (1), si a regiunilor cuprinse intre Garumna si Loara (2, 3), incorporate de Augustus la Aquitania. A treia parte (cap. 3, 2 — cap. 4, 1), dupa enuntarea celor doua provincii, Lugdunensis si Belgica, create de Augustus in Gallia Trans­alpina, prezinta toate neamurile situate intre Loara si Rin, care figurau la Poseidonios in Belgica. O digresiune asupra moravurilor celtilor ocupa intreg restul capitolului 4. Partea a patra, extinsa pe intreg capitolul 5, este rezervata insulelor din imprejurimile Galilei, Britannia, Ierne (Irlanda) si Thule.

A cincea parte si ultima, mai putin inchegata, prezinta pe liguri, pe celto‑Iiguri si populatiile din Alpi, impotriva carora romanii au intreprins campanii militare; prisma actiunilor romane prin care sint privite aceste popoare constituie firul de unire al capitolului 6.

Inchiderea Alpilor in aceeasi carte cu Gallia este motivata de situarea in acesti masivi a izvoarelor principalelor riuri ale celor doua Gailii.

Sursele care i‑au furnizat lui Strabon informatii asupra Galilei sint in primul rind geografii greci care l‑au precedat si, in primul rind, Poseidonios. Acestui autor, direct sau indirect, ii datoreaza Strabon urmatoarele episoade ale acestei carti: diviziunea Galliei, in afara citarii lui Caesar (cap. 1,1) sistemul hidrografic (cap. 1,2); descrierea drumului construit de Domitius, dimensiunile Provinciei Narbonensis (cap. 1,3); Massalia (cap. 1,4—5), in afara de episodul privitor la raz­boaiele civile si consecintele lor; Provincia (cap. 6—14), cu exceptia partilor din paragrafele 9, 10, 12 si 13 in care se prezinta Forum Iulii, statuile oraselor Nicaia, Antipolis, Nemausus si tectosagii la Delfi, Aquitania (cap. 2,1), in afara de mentionarea teritoriului alipit de Augustus la Aquitania si de statuia acestuia ridicata de ausci si de conveni; ocupatia petrocoriilor, a biturigilor‑cubi, a cadurcilor, a rute­nilor si a gabalilor (cap. 2,2); arvernii (cap. 2,3); limitele Belgicei (cap. 3,1) cu exceptia noilor modificari de frontiera; Lugdunum, segu­sianii si bazinurile nurilor Dubis (Doubs) si Arar (Saone) (cap. 3,2), cu exceptia informatiei despre Lugdunum roman; populatiile de pe

Rin (cap. 3,3). In afara de citatele din Asimus Pollio si aluziile la campaniile lui Caesar; sequanii, mediomatricii, triboquii, haeduii, lin­gonii, arvemii, carnutii (cap. 3,4); venetii si osismii (cap. 4,1); mora­vurile gallilor (cap. 4,2—6), in afara de interesul gallilor fata de educatia romana si de inrolarea cavaleriei gallice in armata romana; insula Britannia (cap. 5,1—2) fara de informatia despre cele doua debarcari ale lui Caesar in aceasta insula; Ierne si Thule (cap. 5,4—5); ligurii si celtoligurii (cap. 6,1—5); lacul Comum (cap. 6,6); descrierea salassilor pina la cucerirea lor de catre romani (cap.6,7); retii si vin­dolicii (cap. 6,8); Alpii (cap. 6,9—12) in afara de campaniile lui Tibe­rius si Drusus.

A doua mare grupa de informatii la cartea a IV‑a se datoreaza lui Asinius Pollio, pe care Strabon l‑a utilizat prin intermediul lui Timagene ‑ sau prin versiunea greaca realizata de Assinius Pollio din Tralle.. Astfel Strabon datoreaza acestei surse urmatoarele pasaje: mentionarea Comentariilor lui Caesar (cap. 1,1); rolul Massaliei in razboiul civil (cap. 1,5); Caesar impotriva lui Vercingetorix (cap. 2,3); luptele din padurea Arduenna (cap. 3,5); bataliile navale impotriva venetilor (cap. 4,1); cele doua traversari ale lui Caesar in Britannia (cap. 5,2—3); lungimea Rinului, in opinia lui Asinius Pollio (cap. 3,3).

Informatiile posterioare mortii lui Caesar, care tradeaza o nota elo­gioasa la adresa lui Augustus si Tiberius, apartin vreunui panegirist. Lui i se atribuie informatiile despre diviziunea Galilei in patru pro­vincii, facuta de Augustus (cap. 1,1), elogiul statutelor politice ale oraselor Nicaia, Antipolis (cap. 1,9) si Nemausus (cap. 1,12); popula­tiile inglobate de Augustus in Aquitania si acordarea dreptului latin auscilor si convenilor (cap. 2,1—2); crearea provinciei Belgica (cap. 3,1), guvernamintul roman in Lugdunum si sanctuarul inchinat de galii lui Augusius (cap. 3,2); cavaleria galla inrolata in armata romana (cap. 4,2); politica economica a Iui Augustus fata de Britannia (cap. 5,3); organizarea politica a allobrigilor, vocontilor si a ligyeni­lor (cap. 6,4); actiunea pacificatoare a lui Augustus la reti, vennoni, lepontini, tridentini, stoni, salassi (cap. 6,6—7); campaniile lui Tiberius si Drusus impotriva retilor si a vindolicilor (cap. 6,8—9) si ale lui Augustus impotriva iapozilor si a dacilor (cap. 6,10).

Strabon s‑a mai servit de un itinerar roman in descrierea caii care duce prin Alpii Cottieni si care este masurata in mile romane, de ase­menea si in localizarea frontierei regatului lui Cottius posterioara anului 8 i.e.n. (cap. 1,3).

Autorii care i‑au servit ca sursa de informatie lui Strabon au fost in buna parte martori oculari ai celor relatate de Strabon in aceasta carte. Astfel Poseidonios a vazut personal coasta Mediteranei intre Genua si Pirinei, cu prilejul calatoriei sale din anul 100 i.e.n. In aceste parti; el a facut si o escala in Liguria si in imprejurimile Massaliei.

Prin Poseidonios, Strabon a cules informatii de la alti martori oculari, ca Artemidoros, Polybios, Pytheas etc. Artemidoros a vizitat aceeasi coasta mediteraniana, iar datele furnizate de el despre coasta Atlanticului si despre insula situata in fata gurilor Loarei, le‑a procurat probabil de la Pytheas. Acesta din urma a vizitat coastele oceanice ale Galilei, Britannia, Ierne si Thule. Polybios a vazut gurile Ronului, a parcurs trecatoarea muntelui Geneva. Participantii la campaniile lui C. Sextius Calvinus, din 123 i.e.n., tovarasii de arme ai lui Cn. Domitius Ahenobarbus, din 121—‑120 i.e.n., ai lui Marius din 102— 101 i.e.n., au fost martorii oculari ai acelor evenimente si informa­torii lui Strabon prin intermediul lui Poseidonios. De asemenea cama­razii de arme ai lui Caesar i‑au furnizat informatii lui Strabon, prin intermediul lui Asinius Pollio, despre campaniile la care au parti­cipat. Panegiristul, in fine, i‑a oferit lui Strabon date ca martor ocular al politicii si al actiunilor lui Augustus. In afara de acestea, insuti Strabon a petrecut un timp la Roma, unde a cunoscut si a aflat multe din actiunile familiei imperiale intreprinse in Gallia si in insulele de linga coasta acestei tari. Astfel ca relatarea lui merita toata increderea.

Redactarea cartii a IV‑a a Geografiei poate fi usor datata, dupa o precizare facuta de Strabon in IV, 6,9; astfel el specifica aici faptul ca in momentul in care scrie aceasta carte s‑au scurs 33 de ani de la expeditia lui Tiberius si Drusus, in nordul Alpilor; cum aceasta campanie a avut loc in vara anului 15 i.e.n., redactarea cartii a IV‑a a avut loc in anul 18 e.n.

Notele pe care le‑am dat la cartea a IV‑a au avut mult de dstigat, la fel ca la cartea precedenta, din lucrarea profesorului Fr. Lasserre, op. cit., pp. 204—222 si indice, in precizarea, pe baza celor mai recelte lucrari de arheologie si istorie veche, a pozitiilor geografice si celor mai recente identificari ale punctelor geografice ale Galilei, mentionate de Strabon. In afara de aceasta, tratate de istorie, de geogra­fie, enciclopedii si diverse dictionare ne‑au servit la intocmirea note­lor de la finele acestui volum.

REZUMAT

In cartea a IV‑a sint descrise regiunile Galilei (si ale Iberiei) si acelea pe care le marginesc Alpii [inchizindu‑le] in interiorul Italiei; pe linga acestea, mai sint infatisate si Britannia si citeva insule din ocean care par sa fie locuite, precum si meleagurile si neamurile barbare care populeaza celalalt mal al Istrului.

CAPITOLUL 1

1. In continuarea [Iberiei] se afla Celtica Transalpina. Am schitat mai inainte[1], pe scurt, forma si marimea ei; acuma trebuie sa‑i prezentam regiunile, luate fiecare in parie.

Unii autori[2] au impartit pe celtici in trei parti[3], desem­nindu‑i prin numele de aquitani, belgi si celti; aquitanii au fost socotiti o semintie cu desavirsire aparte, nu numai ca limba[4], ci si ca trasaturi fizice, fiind mai apropiati de iberi decit de galii; ceilalti sint galii ca infatisare, chiar daca nu vorbesc toti aceeasi limba, ci unii practica alte limbi, de altfel, putin deosebite; forma de stat si felul lor de viata le au de asemenea diferite. [Aceiasi autori] nu­meau aquitani si celti pe cei situati linga Pirinei, fiind despartiti unii de altii prin muntele Kemmenos. S‑a mai spus[5], iarasi, ca Celtica despre care vorbim are ca fruntarii spre asfintit muntii Pirinei, care ating, in ambele lor ca­pete, Marea, de o parte, Interioara, de cealalta, Exterioara. In rasarit o margineste Rinul, care curge paralel cu Pirineii; partile ei dinspre miazanoapte si dinspre miazazi le contu­reaza, in prima parte, oceanul, incepind de la extremitatile nordice ale Pirineilor pina la gurile Rinului, iar in cealalta, marea din preajma Massaliei si a Narbonei (incepind de la promontoriile sudice ale Pirineilor pina la gura riului Var, care desparte Gallia Narbonensis de Italia[6], si, in continuare, Alpii, care se intind de la Ligystica pina la izvoarele Rinului. Perpendicular pe Pirinei, muntele Keminenos trece prin mijlocul cimpiilor si sfirseste in inima tarii, aproape de Lugdunum[7], intinzindu‑se pe 2 000 de stadii [369,96 km][8]

Aquitani au fost numiti cei care stapinesc partile de miazanoapte ale Pirineilor si ale muntelui Kemmenos pina la ocean si dincoace de riul Garumna[9], celti, apoi, cei care sint asezati pe celalalt versant [al muntelui Kemmenos], precum si marea din partile Massaliei si ale Narbonei, atingind si unii masivi din muntii Alpi[10]; belgi li s‑a spus celorlalti locuitori de pe tarmul oceanului pina la gurile Rinului[11] si unora dintre populatiile de pe Rin si din Alpi. Asa i‑a infatisat[12] si divinul[13] Caesar in Comentariile sale.

Caesar Augustus, impartindu‑i in patru parti[14], pe unii i‑a socotit celti ai provinciei Gallia Narbonensis[15], pe altii, aquitani, asa cum i‑a delimitat de altfel si Caesar, dar a mai adaugat paisprezece neamuri[16] din cele statornicite in­tre Garumna si Liger[17]; dupa ce a impartit restul tarii in doua, a alipit o parte la regiunea orasului Lugdunum, pina la tinuturile din preajma Rinului de sus, iar cealalta parte a trecut‑o la belgi.

Geograful trebuie sa prezinte, asadar, diviziunile natu­rale, cit si pe cele etnice [ale unei regiuni], in caz ca ele merita sa fie pomenite; dar districtele pe care le creeaza conducatorii in diferite feluri, dupa nevoile de moment ale cirmuirii lor, e destul sa se pomeneasca doar sumar, iar pentru [o mai mare] exactitate, sa se recurga la alti autori.

2. [18] Prin urmare, aceasta tara este brazdata in in­tregime de riuri, unele ce coboara din Alpi, altele, din Kemmenos si din Pirinei, varsindu‑se, o parte, in ocean, alta, in marea noastra. Regiunile prin care trec ele sint in cea mai mare parte cimpii sau paminturi cu coline braz­date de vai navigabile. Albiile riurilor sint atit de bine dis­tribuite de la natura unele fata de altele, incit pe ele se face transportul de la o mare la alta, si astfel marfurile numai putina cale sint carate pe uscat, si atunci doar prin cimpii usorde strabatut; cel mai des, asadar, ele se trans­porta pe cai fluviale, pe unele, la urcare, pe altele, la coborire.

In aceasta privinta, Ronul[19] prezinta avantaje mai mari; intr‑adevar, el primeste afluenti din multe parti, asa cum s‑a aratat[20], si ajunge pina la marea noastra, care prezinta mai mare interes decit marea exterioara; de asemenea, el parcurge regiunea cea mai prospera din Celtica. Intr‑adevar, regiunea Narbonei, in intregimea ei, produce aceleasi roade ca Italia. Daca inaintezi insa spre miazanoapte si spre mun­tele Kemmenos, culturile de maslini si de smochini lipsesc, doar celelalte plante mai cresc. Iar daca mergi si mai de­parte, via ou da usor rodul in pirg. Restul Celticei, in intregime, produce griu din belsug, la fel si mei si ghinda; ea mai are animale domestice de tot soiul, dar pamint ne­cultivat, de loc, in afara doar de cel care nu este prielnic pentru culturi din pricina helesteielor sau a padurilor; totusi si in aceste locuri sint asezari omenesti, datorita popu­latiei numeroase mai degraba decit unei griji deosebite. In­tr‑adevar, femeile lor sint prolifice si bune doici, iar bar­batii, mai mult razboinici decit agricultori; in prezent insa, ei sint siliti sa cultive pamintul, deoarece au depus armele. Acestea le spunem indeobste despre intreaga Celtica Trans­alpina. Reluind acum fiecare dintre cele patru parti ale ei, sa le infatisam pe rind, descriindu‑le in linii mari, in‑cepind cu provincia Narbonensis[21]

3. Aceasta are, in linii mari, forma unui paralelogram, desemnat spre apus de Pirinei, si spre miazanoapte de Kemmenos; dintre celelalte laturi, pe cea dinspre miazazi o formeaza marea dintre Pirinei si Massalia, iar pe cea ra­sariteana, in parte Alpii, apoi intervalul dintre Alpi, luat in linie dreapta cu ei, si dintre poalele muntelui Kem­menos care se invecineaza cu Ronul si creeaza un unghi drept cu linia sus‑pomenita[22] in continuarea Alpilor. In sud, se adauga [la completarea] figurii pomenite coasta maritima din continuare pe care o ocupa massaliotii si salyenii[23] pina la ligyenii[24] din partile Italiei si ale riului Var[25]. Acesta constituie, asa cum am spus mai inainte[26], hotarul dintre provincia Narbonensis si Italia; el este mai mic vara, dar in cursul iernii creste chiar pina la sapte sta­dii [1,225 km][27] latime. De aici, asadar, tarmul marii se intinde pina la templul Afroditei din Pirinei[28], care for­meaza frontiera[29] dintre aceasta provincie si Iberia; unii autori[30] prezinta ca hotar dintre Iberia si Celtica locul in care se afla Trofeele lui Pompeius[31]

De la templul Afroditei pina la Narbona[32] sint 63 de mile [93,24 km][33] departare, de aici la Nemausus, 88 de mile [130,24 km][34], din Nemausus[35] prin Ugernum[36] si Tarusco[37] pina la apele termale numite Aquae Sextiae[38], situate in apropierea Massaliei, 53 de mile [78,44 km][39], de aici pina la Antipolis[40] si la riul Var, 73 de mile [108 km][41], astfel ca, in total, se fac 277 de mile [409,96 km]. Unii autori au inregistrat de la tempul Afro­ditei pina la Var 2.600 de stadii [480,95 km], altii au mai adaugat la aceasta cifra 200 de stadii [37 km][42], pen­tru ca nu exista o parere unitara in privinta distantelor[43]

Cit priveste cealalta cale care duce la voconti[44] si prin Pamintul lui Cottius[45] pina la Ugernum si Tarusco, traseul este comun cu drumul ce vine [pina aici] de la Nemausus; de aici pina la hotarele vocontilor si pina la primele urcu­suri ale Alpilor, prin Druentia[46] si Caballion[47], sint 63 de mile [93,24 km][48]; si iarasi de aici pina la celelalte hotare ale vocontilor dinspre tara lui Cottius pina la localitatea Ebrodunum[49] sint 100 de mile lipsa una [146,67 km]; apoi inca pe atitea mile de aici, prin localitatile Brigantium[50], Excingomagus[51] si pasul din Alpi, pina la Ocelum[52], care constituie hotarul pamintului lui Cottius; iar de la Excin­gomagus inainte este Italia propriu‑zisa; de aici pina la Ocelum sint 28 de mile [41,44 km][53]

4. Massalia este o fundatie foceeana[54] si este asezata pe un teren stincos; la poalele ei se afla portul pe o faleza in forma de amfiteatru, cu vederea spre miazazi. Ε bine ingradita cu zid si faleza, si cetatea in intregime, care are o intindere serioasa. Pe acropole se inalta Ephesium si templul lui Apollo Delphinius[55]; cultul acestuia este comun tuturor ionienilor, Ephesium insa este templul Arte­midei, venerata in Ephes.

Se spune[56] ca foceenilor, in clipa in care isi ridicau an­cora de la tarmul patriei lor, le‑a sunat in urechi un glas [care le propunea] sa ia de conducator in calatoria lor pe mare persoana pe care o vor primi din partea Artemidei din Ephes; acestia deci, ducindu‑se la Ephes, cercetara in ce chip si‑ar putea rostui ceea ce li s‑a prezis. Pe de alta parte, Aristarchei[57], una dintre cele mai cinstite femei [din Ephes], i se arata in vis zeita si‑i porunci sa se im­barce cu foceenii, luind cu ea o mica macheta a temple­lor ei; dupa ce, asadar, se implini porunca si colonistii isi atinsera tinta, cladira zeitei un templu si cinstira pe Aris‑tarche in chip deosebit, numind‑o preoteasa. De atunci peste tot in orasele colonii ale Massaliei ei cinstesc, mai presus de toti zeii, pe aceasta zeita si pastreaza aceeasi pozitie a statuii ei de lemn si aceleasi rituri ca acelea care se obisnuiau in metropola[58]

5. Massaliotii se cirmuiesc dupa un regim aristocratic cel mai bine orinduit din toate[59], ei au instituit un colegiu de 600 de membri, numiti timuchi, care detin aceasta functie de‑a lungul intregii lor vieti. In fruntea colegiului se afla cincisprezece membri, carora li s‑a incredintat grija tre­burilor zilnice. Pe cei cincisprezece ii prezideaza trei care detin puterea suprema, iar intre acestia, unul indeosebi; nu devine timuch cel care nu are copii, nici cel care nu face parte dintre cetateni de trei generatii in urma. Legile lor sint ionice, si se afiseaza in public.

Ei au pamint pe care si‑l cultiva cu maslini si cu vita de vie, mai putin cu griu, din pricina solului stincos, ast­fel ca, punindu‑si mai mari nadejdi in mare decit in glie, ei au cules roadele firesti ale calatoriilor pe apa. Mai tir­ziu[60] totusi, prin barbatia lor, puterile le‑au mai crescut atit cit sa‑si poata adauga citeva cimpii din jur; apoi, pe temeiul aceleiasi forte militare cu care au intemeiat ora­sele, ca paveze, pe unele inspre Iberia contra iberilor — carora le‑au transmis si cultul patriotic al Artemidei din Ephes, astfel ca si aceia aduc jertfe ca grecii[61] — pe altele, anume Rhodanusia[62] si Agathe[63], impotriva barbarilor care locuiesc in preajma Ronului, si, in sfirsit, pe altele, ca Tau‑roentium[64], Olbia[65], Antipolis si Nicaia[66], impotriva nea­mului salyenilor si impotriva ligyenilor care locuiesc in Alpi.

Ei mai au ateliere de reparat nave si un arsenal. Inainte vreme, aveau si un mare numar de corabii, de arme si de masinarii de folos la transportul pe mare si la im‑presurarea cetatilor. Cu ajutorul acestora, ei au tinut piept barbarilor si au dobindit prietenia romanilor, carora le‑au prestat multe servicii, si care, la rindul lor, au inlesnit dezvoltarea puterii acestora. Sextius[67], care i‑a infrint pe salyeni, intemeind un oras cu numele lui nu departe de Massalia si de apele termale — despre care se spune[68] ca s‑au schimbat in parte in ape reci — a cantonat aici o garnizoana romana si a alungat barbarii de pe coasta ce se intinde din Massalia pina in Italia, deoarece massaliotii nu putura sa‑i indeparteze cu desavirsire. Nici Sextius in­susi n‑a infaptuit prea mult, decit doar ca i‑a silit pe barbari sa se retraga de la mare 12 stadii [2,22 km] in locurile prielnice pentru porturi, 8 stadii [1,48 km] in cele stincoase; terenul parasit de acestia l‑a daruit apoi massa­liotilor.

In oras au fost puse la vedere multe trofee, pe care massaliotii le‑au cistigat cu prilejul luptelor navale ne­sfirsite impotriva celor care le tagaduiau pe nedrept su­prematia marii.

Inainte vreme, massaliotii se bucurau de o situatie deo­sebit de prospera si in alte privinte, si mai cu seama ca urmare a prieteniei lor cu romanii, despre care ai putea da multe dovezi; printre altele, romanii au asezat statuia Artemidei[69] de pe Aventin in aceeasi pozitie cu cea de la massalioti[70]. Dar pe vremea razboiului civil al lui Pom­peius impotriva lui Caesar, massaliotii, alaturindu‑se par­tidei invinse[71], au pierdut mult din bunastarea lor; totusi oamenii au mai pastrat urme ale vechiului lor zel, mai cu seama in faurirea masinilor de razboi si in echiparea flo­tei. Cum apoi si barbarii, asezati din sus de ei, s‑au im‑blinzit mereu si, in loc de a se tine de razboaie, s‑au intors, datorita stapinirii romane, spre preocuparile ur­bane si spre muncile cimpului, o stradanie atit de obosi­toare in activitatile massaliote aratate mai sus nu si‑ar mai fi avut rostul. Dovada sint randuielile lor de astazi: toti massaliotii de bune conditii se dedica oratoriei si filozofiei, astfel ca orasul lor, [pina] cu putina vreme inainte, ser­vea de scoala barbarilor si insufla gallilor dragoste pentru limba elena, in asa fel ca acestia ajunsera sa‑si scrie in elena contractele. Iar astazi i‑a induplecat si pe cei mai ilustri romani, dornici de‑a se instrui, sa vina in Massalia la studii mai degraba decit sa plece la Atena. Gallii apoi, vazindu‑i pe romani si totodata ducind acum o viata pas­nica, in care au parte de ragaz, imbratiseaza ei insisi acest fel de viata, dar nu cite unul izolat, ci cu toti in masa; ei primesc pe pamintul lor invatati straini, pe care ii pla­tesc, in parte, pe cale particulara, in parte, in comun; de asemenea, isi aduc in tara si medici[72]

Pentru simplitatea felului de viata si pentru inteleapta cumpatare[73] a massaliotilor, iata cea mai graitoare pilda care s‑ar putea aduce: la ei cea mai mare zestre este de o suta de piese de aur[74], si inca cinci, pentru imbracaminte si alte cinci, pentru podoabe de aur; mai mult nu este in­gaduit.

Si atit Caesar, cit si capii statului ce i‑au urmat au tra­tat cu blindete greselile acestora din timpul razboiului civil, aducindu‑si aminte de vechea lor prietenie fata de ro­mani, si le‑au pastrat pe mai departe autonomia, pe care acest oras o avea de la inceput, astfel ca nici Massalia, nici supusii ei, nu se aflau sub ascultarea guvernatorilor romani trimisi in Provincie.

Acestea [le‑am avut de spus] despre Massalia.

6. In locul unde lantul muntos al salyenilor face o co­titura mai pronuntata dinspre apus spre miazanoapte si se departeaza putin de mare, tot acolo si coasta o ia spre apus[75]; apoi, dupa ce inainteaza putin de la orasul massa­liotilor, cam 100 de stadii [18,498 km], pina la un mare promontoriu din apropierea unor cariere de piatra[76], coasta incepe sa se curbeze[77] si sa creeze de aici Golful Galatic pina la templul Afroditei de la capatul Pirineilor. Acesta se mai numeste si Golful Massaliotic[78]; el este de fapt dublu, pentru ca in aceeasi curbura muntele Sigion[79], pre­lungit cu o insula situata aproape de Blascon[80], se proiec­teaza in afara, conturind astfel doua golfuri; cel mai mare dintre ele, in care se descarca si gura Ronului, se cheama indeosebi Golful Galatic, cel mai mic se afla in preajma Narbonei[81] si se intinde pina la Pirinei.

Orasul Narbona este cladit mai sus de gurile riului Atax[82] si de Lacul Narbonitic[83], fiind cea mai importanta piata de negot din acea regiune. Linga Ron este un oras si in acelasi timp piata de negot, nu de mica importanta, cu numele Arelate[84]; aceste doua piete se afla intr‑un anumit fel la aceeasi departare una de alta, ca si de zisele pro­montorii, Narbon, de promontoriul Afroditei, Arelate, de cel al Massaliei[85]. De o parte si de alta a Narbonei curg alte riuri, unele din muntii Kemmenos, altele din Pirinei, avind pe malurile lor orase spre care navigatia in sus spre izvor este cu putinta doar pe o mica distanta si cu ambarcatii mici. Astfel din Pirinei coboara la vale Rus­kinon si Ilibirris[86], pe fiecare dintre ele se inalta cite un oras cu acelasi nume[87]; aproape de Ruskinon se gaseste si un lac si un teren mlastinos putin mai sus de mare, intesat de saline; pe acest teren se scot chefali din pamint[88]; intr‑adevar, daca sapi pina la o adincime de doua sau trei picioare si viri in apa namoloasa un trident, poti sa‑l infigi intr‑un peste de o marime serioasa; acesti pesti cresc sub namol ca tiparii. Riurile mai sus pomenite curg deci din Pirinei [si se varsa] la tarmul marii dintre Narbon si Aphrodision. De partea cealalta a Narbonei, din Kem­menos, de unde vine si Atax, coboara la mare riurile Orbis[89] si Arauris[90], pe unul dintre ele se ridica orasul bine in­tarit Baeter(r)a[91], aproape de Narbon, pe celalalt, Agathe, fundatie a massaliotilor.

7. Coasta descrisa mai sus prezinta primul fenomen ciu­dat in legatura cu pestii scosi din pamint; al doilea, pe care‑l vom descrie acuma, este aproape si mai straniu. Intre Massalia si gurile Ronului se intinde o cimpie de forma rotunda, care se afla cam la 100 de stadii[92] [18,498 km] departare de mare, avind un diametru tot ait de lung. Ea a fost numita Pietroasa[93] si iata pentru ce. Cimpia cu pricina este plina cu pietre cit pumnul, de sub care creste pir, ce ofera localnicilor pasuni bogate pentru animale; in mijlocul cimpiei se afla apa, izvoare sarate si sare. In­treaga regiune din sus de ea este batuta de vinturi, dar cu osebire asupra acestei cimpii se napusteste cu viscole Bo­reanul Negru[94], un vint violent si inspaimintator. Se spune[95] ca el cara cu sine si rostogoleste o parte din pietre, do­boara oamenii din carute si‑i despoaie, in suflarea sa, de arme si de haine.

Aristotel[96] sustine ca aceste pietre au fost scoase la su­prafata pamintului de cutremurele numite brastai[97] si ca ele au alunecat apoi in partile mai joase ale terenului. Poseidonios este de parere ca in acel loc a fost odata un lac ce s‑a pietrificat pe timp de viscol si din cauza aceasta s‑a farimitat in mai multe pietre[98], ca pietrisul nurilor si ca nisipul litoralului marii, doar ca acestea de aici au fost toate deopotriva slefuite si la fel de mari; iata deci cauzele pe care le‑au presupus cei doi [invatati].

Explicatia amindurora este convingatoare; intr‑adevar este nevoie ca pietrele astfel alcatuite sa nu se fi format de la sine, ci sau sa‑si fi preschimbat infatisarea primitiva, solidificindu‑se, sau sa se fi desprins din stinci mari, care au suferit rupturi continui. Eshil, intelegind ca teoria este totusi slab aparata, [fie de la sine], fie luind‑o de la altul, a transplantat‑o in mit. Astfel Prometheu, cind ii explica lui Heracles caile ce duc din Caucaz la Hesperide[99], spune, in tragedia sa, urmatoarele:

In oastea ligyana ce mult e agitata,

Acolo, o stiu bine, tu vei ajunge‑odata.

Chiar daca au ei lance, iar tie iti lipseste,

Tu nu te da in laturi, destinul hotaraste.

Nu vei avea de unde sa iei nici chiar o piatra,

Pamintul va fi moale, [sa se scufunde cata].

Dar Zeus milostivul, vazindu‑te‑n strimtoare,

Luind un nor de pietre, ti le va pune in cale,

Rotunde, ca ninsoarea, pe sumbra voastra glie,

Vei reusi, vezi bine, [colea in fapt de sara],

S‑alungi cu usurinta ostirea ligyana[100]

Ca si cum n‑ar fi fost mai bine, observa Poseidonios, ca pietrele sa fi cazut chiar peste ligyeni si sa‑i fi acoperit sub ele pe toti, decit sa‑l faca pe Heracles sa aiba nevoie de atitea pietre. Dar, de fapt, era neaparata nevoie de o can­titate mare de pietre, daca tinem seama ca acesta avea de luptat impotriva unei multimi atit de numeroase; in acest punct, autorul mitului este mai convingator decit cri­ticul lui. Dar si in alte privinte, cum poetul spune raspicat ca [toate] au fost rinduite de destin, el nu da loc la critici de sicana. De fapt, si in tratatele Despre providenta si Despre destin[101] s‑ar putea gasi multe situatii, fie ale con­ditiilor umane, fie ale fenomenelor firii, de asa natura, incit sa spui despre ele ca ar fi fost mai bine sa se in­timple intr‑un fel decit in altul; de pilda, ca Egiptul sa fie bine udat de ploi si nu sa‑i procure apa glia Etiopiei[102]; sau Paris[103] mai bine ar fi pierit in naufragiu in drumul sau spre Sparta si sa nu fi ajuns, rapind pe Elena, sa‑si ia in cele din urma pedeapsa de la cei pe care i‑a jignit, abia dupa ce elenii si barbarii au suferit atitea pierderi, nenorocire pe care Euripide i‑o atribuie lui Zeus:

Troienilor si Eladei dorind macelul crunt,

Al zeilor parinte acestea le‑a facut.

8. In legatura acum cu gurile Ronului, Polybios il combate pe Timaios[104], pretinzind ca ele nu sint cincilei numai doua; Artemidoros, la rindul sau, sustine ca sint trei[105]. Mai tirziu, Marius, vazind ca bratele Ronului se infunda mereu din pricina aluviunilor si devin greu de parcurs, a taiat un nou brat[106], care primeste cea mai mare parte a apelor fluviului si pe care l‑a daruit apoi massa­liotilor ca rasplata pentru comportarea lor vitejeasca in razboiul dus impotriva ambronilor si a toygenilor[107]; din aceasta [amenajare], massaliotii au scos un mare profit, percepind taxe pentru transporturile care urcau sau cobo­rau pe fluviu; cu toate acestea, gurile fluviului ramin pe mai departe greu de strabatut cu corabiile, din pricina vitezei curentului, a aluviunilor si a nivelului jos al tere­nului, astfel ca, pe timp de furtuna, nu se zareste [coasta] nici macar din apropiere. De aceea, massaliotii au ridicat turnuri[108] ca semnale, arogindu‑si in toate chipurile dreptul de proprietate asupra acestui loc. Ba, mai mult, ei au cladit aici un templu al Artemidei din Ephes, atribuindu‑i si un teren pe care gurile fluviului il imbratiseaza ca pe o insula[109]

Mai sus de gurile Ronului se afla o laguna, numita Lacul gurii[110] cu foarte multe stridii si, de altfel, cu multi alti pesti. Aceasta laguna unii[111] au adaugat‑o la numarul gurilor Ronului, mai cu seama cei care‑i atribuie sapte guri, fara sa prezinte corect nici prima, nici ultima varianta, pentru ca la mijloc se afla un munte, care desparte la­guna de riu.

Aceasta este, asadar, infatisarea si intinderea coastei de la Pirinei pina in Massalia.

9. Tarmul [de la Massalia] pina la Var si pina la li­gyenii de pe coasta cuprinde urmatoarele orase ale massa­liotilor: Tauroention, Olbia, Antipolis, Nicaia si portul lui Caesar Augustus, numit Forum Iulii[112]. Acesta este situat intre Olbia si Antipolis, la o departare de Massalia de 600 de stadii [110,99 km][113]. Iar Varul curge printre Anti­polis si Nicaia, la o departare de 20 de stadii [3,700 km][114] de al doilea oras, si de 60 de stadii [11,099 km][115] de primul; astfel Nicaia face parte din Italia, potrivit cu granita trasa acum, desi apartine massaliotilor; intr‑adevar, massaliotii au intarit aceste orase fundate de ei impotriva barbarilor asezati mai sus, vrind sa aiba mina libera pe mare; sub stapinirea acelora ramine [tot] teritoriul ce‑a mai ramas; acesta este de fapt muntos si intarit de la natura, lasind doar o fisie de pamint ses inspre Massalia de latime mijlocie; daca inaintezi spre rasarit, muntele o strimteaza de tot inspre mare, lasind doar cu anevoie loc pentru un drum practicabil. Primele regiuni ale muntelui le stapinesc salyenii, ultimele, ligyenii care ating hotarele Italiei. Despre ei voi vorbi in continuarea acestora. Pen­tru moment trebuie sa mai adaugam doar atit ca, desi orasul Antipolis este situat in partile Galliei Narbonensis, iar Nicaia, in cele ale Italiei, Nicaia ramine sub tutela massaliotilor si apartine Provinciei, in timp ce Antipolis se numara printre orasele Italiei, deoarece s‑a despartit prin judecata de massalioti si a iesit de sub ordinele lor[116]

10. In fata fisiei inguste de ses, incepind de la Massalia, se situeaza insulele Stoichade[117], trei mari si doua mici; le cultiva massaliotii. In vechime, ei aveau si un post de paza, construit aici impotriva incursiunilor piratilor, pe vremea cind aveau destule porturi.

Dincolo de Stoichade, se afla insulele Planasia si Leron[118], care contin asezari omenesti. In Leron se afla si un sanc­tuar al eroului Lero[119]; aceasta insula se afla in fata ora­sului Antipolis[120]. Mai sint si alte insulite, care insa nu merita sa fie pomenite, situate unele in fata Massaliei, altele, linga restul coastei continentale descrise mai sus.

Dintre porturi, importante sint portul de la baza na­vala[121] si portul massaliotilor, celelalte sint mijlocii; prin­tre ultimele se numara si portul numit Oxybios[122], nume primit dupa ligyenii oxybii[123]

Acestea le aveam de spus despre litoral.

11. Regiunea ce se intinde mai sus de tarm o contu­reaza geografic mai mult muntii, care o inconjura, si riu­rile, mai cu seama Ronul. Acesta este cel mai mare curs de apa si prezinta cea mai lunga portiune navigabila, im­plinindu‑se cu apele multor afluenti. Sa vorbim, in con­tinuare, despre aceste locuri.

Incepind de la Massalia si inaintind pina in regiunea dintre Alpi si Ron, anume pina la fluviul Druentia, intil­nim asezarile salyenilor intinse pe 500 de stadii [92,49 km][124]; trecind apoi cu barca peste fluviu in orasul Cabal­lion, intreg teritoriul ce ne apare in fata apartine cavari­lor[125] pina la gurile dinspre Ron ale Isarului[126]; tot in acest loc, muntele Kemmenos se uneste cu Ronul[127]. Distanta de la Druentia pina aici este de 700 de stadii [129,49 km] lungime. Salyenii, in limitele [adineaori] trasate[128], ocupa si cimpiile, si muntii ce se inalta dincolo de cimpii. Mai sus de cavari sint situati vocontii, tricorii[129], iconii[130] si medulii[131]

Intre Druentia si Isar curg la vale si alte riuri din Alpi in Ron. Doua[132] dintre ele, dupa ce cuprind la mijloc (Du‑rion) Luerion[133], orasul cavarilor, se varsa printr‑o albie comuna in Ron. Al treilea riu este Sulga[134], care‑si uneste apele cu Ronul in preajma orasului Undalum[135], unde Cnaeus Ahenobarbus[136] a invins intr‑o mare batalie[137] mai multe zeci de mii de celti[138]. In spatiul dintre ele se afla si orasele Avenion[139], Arausion[140] si Aeria[141]; ultimul oras este intr‑adevar aerian, zice Artemidoros, deoarece este cladit la o mare inaltime. Restul tinutului, in intregime, este ses si cu bune pasuni, dar de la Aeria pina la Durion, el cuprinde trecatori in munti, inguste si impadurite. In locul unde se intilnesc Isarul, Ronul si muntele Kemmenos, Quintus Fabius Maximus Aemilianus[142] a macelarit, si nu cu intreg efectivul celor 30.000 de ostasi ai sai, pe cei 200.000 de celti[143] si a ridicat acolo un trofeu din piatra alba, precum si doua temple, unul al lui Ares, celalalt al lui Heracles.

De la Isar pina la Vienna[144], capitala allobrigilor, ase­zata pe Ron, sint 320 de stadii [59,19 km][145]. Mai sus de Vienna, in apropiere, se afla Lugdunum, unde‑si unesc apele Ararul[146] si Ronul. Pina in acest loc sint cam 200 de stadii [37 km][147] pe drumul de uscat ce trece pe la allo­brigi; pe apa, ceva mai mult. Allobrigii, inainte vreme, mobilizau sub arme multe zeci de mii de oameni, azi insa ei cultiva cimpiile si vaile din Alpi; o parte dintre ei traiesc in sate, iar cei mai de vita populeaza orasul Vienna, care odinioara a fost un sat, dar, cum si asa era socotit metropola neamului [intreg], l‑au ridicat la rangul de oras.

Vienna este cladita pe malurile Ronului. Acest fluviu coboara din Alpi tumultuos si violent, astfel ca, si in timp ce strabate (marele) lac (Lemenna)[148], cursul sau se vede limpede de‑a lungul multor stadii[149]. Iar dupa ce razbate in cimpiile din tinutul allobrigilor si al segosianilor[150], el se uneste cu Ararul in orasul segosianilor Lugdunum. Si Ararul curge din Alpi, formind hotarul dintre sequani[151] si haedui[152], lingoni[153] si tricasi[154]; apoi el primeste apele fluviului Dubis[155] care coboara din aceiasi munti si este de asemenea navigabil; dupa ce amindoua fluviile s‑au contopit intr‑unul singur, prevalind numele Ararului, acesta se uneste cu Ronul. Din nou iesind biruitor, Ronul se in­dreapta spre Vienna. Intimplator, toate aceste trei ape curg la inceput spre miazanoapte, apoi spre apus[156]; dupa ce se unesc intr‑o singura albie, facind iar o alta cotitura si primind si alti afluenti[157], fluviul se indreapta spre miizazi, pina unde se desparte in bratele sale de revarsare, de aici inainte isi continua pe ele restul cursului pina la mare.

Asa este, prin urmare, tinutul dintre Alpi si Ron.

12. Cea mai mare suprafata a teritoriului ce se intinde de cealalta parte a fluviului o ocupa volcii[158], supranumiti arecomisci. Portul acestora se zice ca este Narbon, despre care s‑ar putea spune mai corect ca serveste de port si restului din Celtica, intr‑atita depaseste [pe celelalte] prin numarul [antreprizelor], care il folosesc ca piata. Volcii se invecineaza cu Ronul, avind in fata lor, pe celalalt tarm, pe salyeni si pe cavari. Predomina insa numele cavarilor; intr‑adevar, toti barbarii din aceste parti sint supranumiti astfel; de fapt, ei nu mai sint barbari, ci in mare parte s‑au schimbat dupa modelul romanilor si ca limba, si ca fel de viata, unii chiar ca forma de stat. Mai exista si alte neamuri in aceste parti, dar lipsite de renume si marunte, invecinindu‑se cu arecomiscii si intinzindu‑se pina la Pirinei.

Capitala arecomiscilor este Nemausus, care ramine mult in urma Narbonei in privinta populatiei straine si a importantei comerciale, dar care o intrece pe plan poli­tic; intr‑adevar, Nemausus are sub ascultarea sa douazeci si patru de localitati, [toate] cu locuitorii de aceeasi obir‑sie etnica, si distinse printr‑o populatie aleasa, formind cu el o confederatie[159]; acest oras are si asa‑numitul Drept Latin[160]; astfel ca cei care s‑au invrednicit cu functia de edil sau de quaestor, in Nemausus, au devenit cetateni romani; de aceea, acest neam nu se afla sub ordinele guver­natorilor trimisi aici din Roma[161]

Orasul este cladit pe drumul[162] ce duce din Iberia in Italia; este un drum usor de strabatut vara, dar in timpul iernii si al primaverii el se desfunda in noroaie si este inundat de riuri; unele dintre aceste cursuri de apa se trec cu barci, altele pe poduri construite, unele, din lemn, altele, din piatra. Aceasta revarsare a apelor e provocata de torentii care curg din Alpi, dupa topirea zapezii, une­ori pina vara tirziu. Un traseu al drumului sus‑pomenit, ce duce direct in Alpi, este, dupa cum am spus, o scurtatura pe la voconti; celalalt traseu, trecind peste litoralul massaliotic si ligystic, este mai lung, dar are mai usoare trecatorile spre Italia, deoarece muntii sint mai scunzi in acele parti. Nemausus se afla cam la 100 de stadii [18,498 km][163] departare de Ron, anume de locul unde, pe tarmul potrivnic, se afla un orasel, Tarusco, situat la 720 de stadii [133,190 km][164] departare de Narbon.

Spre muntele Kemmenos[165], pe care il ating ocupindu‑i si versantul sudic pina la promontoriile sale, locuiesc, din­tre volci, asa‑numitii tectosagi[166], precum si altii citiva. Despre acesti „altii' vom vorbi insa mai tirziu.

13. Cei care poarta numele de tectosagi isi au asezarile in apropierea Pirineilor, dar ating putin si versantul nordic al muntilor Kemmenos, ocupind un teritoriu bogat in aur. Odinioara se pare ca au fost puternici[167] si au ajuns [la un moment dat] atit de numerosi ineit, cu iscarea unei ras­coale, [au fost nevoiti] sa alunge din patrie un mare numar dintre ei[168]. Cu acesti fugari s‑au unit apoi si alti oameni, proveniti de la alte neamuri. Din ei se trage si populatia care stapineste [azi] Frigia din vecinatatea Cappadociei si a paflagonilor,· dovada este faptul ca aceia inca si astazi se numesc tectosagi[169]. Intr‑adevar, pe vremea aceea au existat trei semintii, una dintre ele, cea din preajma ora­sului Ankyra[170] se cheama tectosagi, celelalte doua sint troc­mii[171] si tolistobogii[172]; ca acestia s‑au stramutat acolo din Celtica o dovedeste inrudirea lor cu tectosagii; din ce tinuturi anume au plecat, nu putem s‑o spunem cu pre­cizie, pentru ca noi n‑am mai apucat populatii trocme sau tolistoboge care sa locuiasca azi (in Celtica) Trans­alpina, nici in Alpii insisi, nici in Celtica Cisalpina. Se pare ca ei s‑au stins in urma deselor emigrari, cum s‑a intimplat cu multe alte popoare; astfel, de pilda, spun unii autori ca si Brennos[173] al doilea care a atacat Delfi[174] ar fi fost de neam praus[175], dar nici despre prausi nu putem spune astazi in ce loc de pe fata pamintului au locuit pe vremuri.

Se spune[176] ca si tectosagii au luat parte la expeditia impotriva orasului Delfi, iar comorile gasite la ei de Cae­pion[177], generalul romanilor, in orasul Tolossa[178], sint o parte a averilor din Delfi, la care oamenii din Tolossa au adaugat ofrande prin propriile lor gospodarii, inchinindu‑le pe toate zeilor si cerindu‑le milostivirea; Caepion, care s‑a atins de ele, si‑a sfirsit viata din aceasta pricina in [mari] nenorociri: el a fost izgonit din patria sa ca pingaritor al celor sfinte, lasind in urma doua fiice carora, silite sa se prostitueze, le‑a fost dat, dupa cite relateaza Timagenes[179], sa sfirseasca in chip rusinos. Mai convingatoare este insa versiunea relatata de Poseidonios[180]; comorile gasite la To­lossa, zice acesta, au valorat cam 15.000 de talanti[181]; ele au fost depuse, parte in sanctuare, parte in locuri sacre, fara sa contina vreun obiect prelucrat, ci numai lingouri de aur si de argint brut; sanctuarul din Delfi a fost golit in acele vremuri[182] de comorile sale, fiind jefuit de focidieni[183] in timpul razboiului sacru[184]; chiar daca a mai ramas ceva din acele comori, multi le‑au impartit intre ei; nici nu este cu putinta ca jefuitorii sa fi ajuns teferi pe la casele lor, de vreme ce, dupa parasirea orasului Del­fi[185], ei sfirsira in chip nenorocit si apucara, care incotro, in vrajba dezbinarii. Dar, asa cum a spus Poseidonios si mai multi altii[186], pentru ca tara Celticei continea aur din belsug, iar locuitorii ei traiau in frica de zei si duceau o viata lipsita de lux, in multe parti (ale Celticei) s‑au gasit comori; mai ales lacurile[187] le‑au oferit o siguranta impotriva jefuitorilor; [de aceea] au scufundat in ele stocuri [intregi] de argint si de aur. Romanii, ajungind stapini peste acele locuri, au vindut lacurile in folosul vistieriei publice si multi dintre cumparatori au gasit in ele pietre de moara din argint fasonate cu ciocanul. In Tolossa, si sanctuarul era sfintit si foarte cinstit de locuitorii din im­prejurimi, de aceea si averile, inchinate aici de multa lume, s‑au inmultit, fara sa cuteze cineva sa se atinga de ele.

14. Tolossa este asezata in partea cea mai strimta a istmu­lui care separa oceanul de marea de linga Narbona, si care, zice Poseidonios, are mai putin de 3.000 de stadii[188] [554,900 km] latime. Se cuvine ca, inainte de toate, sa subliniem aici din nou ceea ce am pomenit mai inainte, anume armonia[189] care domneste in aceasta tara in privinta riurilor si a Marii, atit Exterioare, cit si a celei Interioare; meditind putin asupra acestei stari de lucruri, ti‑ai putea repede da seama ca ea nu constituie cel mai neinsemnat avantaj al acestor locuri, ma refer [mai cu seama] la ne­voile vietii care [pe aceasta cale] si le imbina cu usurinta unii cu altii in intregimea lor; foloasele apoi devin si ele comune, mai ales acum[190] cind, multumita ragazului din partea armelor, ei isi cultiva cu grija pamintul, si isi rin‑duiesc felul de viata in sinul societatii; in asemenea impre­jurari, s‑ar parea ca se adevereste mina providentei, deoare­ce locurile sint impartite nu la nimereala, ci cu o anumita judecata. Ronul, de pilda, prezinta o mare portiune care poate fi urcata, de la mare in sus, de vase cu incarcaturi mari, [care ajung] pina in multe parti ale tarii, datorita faptului ca riurile care se varsa in el sint navigabile si in stare sa primeasca incarcaturi foarte mari. Ararul preia [marfurile de pe Ron] si in continuare Dubis, afluentul sau[191], apoi transportul se face pe uscat pina la fluviul Se­quana si de aici ele coboara pe acesta la ocean in tinutul lexobiilor[192] si al celtilor[193]; de la acestia pina in Britannia e cale mai scurta de o zi. Deoarece Ronul este iute si greu de parcurs in sus [spre izvoare], unele dintre marfurile re­giunii lui sint transportate cu precadere pe uscat in ca­rute[194], mai ales acelea care sint duse la arverni pentru a fi imbarcate pe Liger[195], cu toate ca Ronul se apropie pe alocuri de acele regiuni; dar cum drumul este pe teren de cimpie si nu este lung, cam de 800 de stadii [147,98 km][196], face sa te lipsesti de transportul pe fluviu, deoarece drumul pe uscat decurge mai usor; de aici Ligerul preia cu usurinta marfurile; el curge din muntii Kemmenos in ocean. De la Narbona transportul se face, o mica bucata de drum, pe Atax in sus, apoi o distanta mai mare, pe cale de uscat, pina la Garumna, si aceasta cam pe 800 sau 700 de stadii (147,99 km — 129,49 km]; Garumna se varsa la fel in ocean[197]. Acestea le avem de spus despre locuitorii Pro­vinciei Narbonensis, pe care inaintasii nostri i‑au numit celti; dupa acestia, cred eu, elenii au numit celti pe toti gallii) datorita renumelui lor, sau pentru ca au contribuit la aceasta si massaliotii, datorita vecinatatii dintre ei.

CAPITOLUL 2

1. In[198] continuare avem de vorbit despre aquitani[199] si despre paisprezece semintii gallice din acelasi district[200], anume care locuiesc intre Garumna si Liger; unele dintre ele se intind pina in lunca Ronului si in cimpiile din pro­vincia Narbonensis. In treacat fie zis, aquitanii se deosebesc de neamul gallic atit prin constitutia lor fizica, cit si prin limba, si seamana mai mult cu iberii. Granita dintre ei o formeaza fluviul Garumna, locuind intre acesta si Pirinei. Exista mai mult de douazeci de semintii aquitane, mici si lipsite de renume, cele mai multe asezate pe coasta ocea­nului, celelalte intinzindu‑se spre inima uscatului si spre culmile muntilor Kemmenos pina la tectosagi. Deoarece te­ritoriul descris aici forma un district prea mic, s‑a adaugat la el si regiunea dintre Garumna si Liger. Intr‑un fel, aceste riuri sint paralele cu Pirineii si creeaza cu ei doua regiuni de forma paralelogramului, marginite la celelalte laturi de ocean si de muntii Kemmenos; ambele fluvii sint navi­gabile pe o distanta de 2.000 de stadii [369,96 km][201]. Marita de trei afluenti, Garumna se varsa la tarmul dintre biturigii, supranumiti vibisci[202], si santoni[203], amindoua neamuri gallice. De altfel, singur neamul acestor biturigi s‑a asezat printre aquitani ca populatie de alta semintie, si nu le plateste acestora impozit[204]; Burdigalla[205] este piata lor de negot, situata pe malul unei lagune marine, pe care o formeaza bratele de la gura fluviului [Garumna][206]

Ligerul isi are revarsarea intre pictoni[207] si namniti[208]. Inainte vreme, pe acest fluviu se afla o piata de comert cu numele corbilon[209], despre care a vorbit Polybios, repetind una dintre povestile plasmuite de Pytheas, anu­me ca, intr‑o zi, cind massaliotii s‑au intretinut la discutii cu Scipio[210], nici unul dintre ei n‑a putut sa‑i spuna aces­tuia ceva vrednic de pomenit, cind fura intrebati despre Britannia, dupa cum n‑au putut‑o face nici dintre locuitorii Narbonei, nici dintre cei din Corbilon, cu toate ca acestea erau cele mai importante orase din acel tinut. Iata cite in­selaciuni a cutezat sa strecoare Pytheas.

Orasul santonilor este Mediolanium[211]

Tarmul oceanic al aquitanilor este, in cea mai mare parte a lui, nisipos si cu un strat subtire de pamint [cultivabil]; el produce doar mei, dar in privinta altor roade este mai degraba neproductiv; aici se afla si golful care creeaza istmul, impreuna cu Golful Galatic de la Coasta Narboni­tica, cu care poarta acelasi nume. Acest golf este ocupat de tarbelli[212], la care se afla cele mai productive mine de aur din toate cite exista aici; in gropi sapate la mica adincime, se gasesc placi de aur care‑ti umplu miinile si care uneori au nevoie doar de o mica curatire. Restul mine­reului este format din firisoare si bulgari de aur care, de asemenea, nu are nevoie de multa prelucrare. Interiorul ti­nutului, ceva mai muntos, contine un sol mai bun; asa este, de pilda, linga Pirinei, pamintul convenilor[213], nume ce inseamna „ingramaditi', unde se afla orasul Lugdunum si Termele Onesiene[214], stralucite in privinta apei de baut; bun este, asijderea, pamintul auscilor[215]

2. Intre Garumna si Liger se afla urmatoarele neamuri statornicite in Aquitania: [mai intii] eluii[216], care se intind incepind de la Ron; dupa ei vin la rind vellavii[217], care odinioara se aflau intre aceleasi granite cu arvernii[218], dar acuma ei sint autonomi[219]; urmeaza apoi arvernii, lemo­vicii[220] si petrocorii[221]; linga ei sint asezati nitiobrigii[222], cadurcii[223] si biturigii numiti cubi[224]. Inspre ocean s‑au ase­zat santonii si pictonii, primii statorniciti pe malurile Ga­rumnei, asa cum am spus, ultimii, pe Liger. Rutenii[225] si gabalii[226] se invecineaza cu provincia Narbonensis. La petrocorii se afla instalatii urbane pentru prelucrarea fie­rului, la fel si la biturigii cubi; la cadurci sint ateliere de prelucrat inul, iar la ruteni, mine de argint; astfel de mine au si gabalii.

Romanii le‑au mai daruit Dreptul Latin[227] unora dintre aquitani, ca de pilda auscilor si convenilor.

3. Arvernii sint asezati pe Liger; capitala lor este Ne‑mausus, oras situat pe fluviu. Acesta, curgind pe linga Cenabum[228], piata de negot a carnutilor[229] cu o populatie amestecata[230], este situat cam la mijlocul portiunii navi­gabile a Ligerului, de unde acesta se varsa in ocean. O mare dovada a vechii puteri a arvenilor o reprezinta desele razboaie pe care ei le‑au purtat impotriva romanilor, une­ori inarmindu‑se pina la 200.000 de barbati, alteori chiar dublul acestei cifre. Intr‑adevar, cu acest efectiv[231] s‑au luptat[232] ei impotriva divinului Caesar, in frunte cu Ver­cingetorix[233], iar, mai inainte, cu 200.000[234] de ostasi im­potriva lui Maximus Aemilianus si, tot astfel, impotriva lui Domitius Ahenobarbus[235]. Luptele cu Caesar s‑au des­fasurat in preajma Gergoviei[236] — un oras al arvernilor situat pe un munte inalt[237] si totodata patria lui Vercin­getorix — si linga Alesia[238], oras al mandubilor[239], un popor invecinat cu arvernii; si acesta din urma era cladit pe o colina inalta, inconjurat de munti si de doua riuri. Aici a cazut prizonier seful arvernilor si razboiul a luat astfel sfirsit[240]; batalia purtata impotriva lui Maximus Aemilianus a avut loc la confluenta Isarei ou Ronul, acolo unde si muntele Kemmenos se apropie de Ron; iar impotriva lui Domitius, batalia s‑a dat inca si mai ios, la confluenta Sulgei cu Ronul. Arvernii se intindeau la inceput pina la Narbona si la hotarele Massaliotidei, si stapineau populatiile cuprinse intre Pirinei, ocean si Rin[241]. Se povesteste[242] apoi ca Luerius[243], tatal lui Bitui­tus[244] care s‑a razboit cu Maximus si cu Domitius, a dus o viata atit de bogata si de fastuoasa, incit o data, ca sa le dea prietenilor o dovada despre averile sale, strabatu cimpia urcat intr‑o caruta, de unde semana din loc in loc monede de aur si de argint, ca sa le culeaga cei din suita sa.

CAPITOLUL 3

1. Dupa[245] districtul Aquitaniei si cel al Narbonei, ur­meaza regiunea ce se intinde pina la Rin, pe toata lungimea lui, incepind de la Liger si de la Ron, pe portiunea de la izvoare pina la locul unde Ronul se apropie de Lugdu­num. Partile de sus ale acestei regiuni, adica de la izvoa­rele fluviilor Rin si Ron, pina aproape de mijlocul cimpii­lor, au trecut in subordinea orasului Lugdunum, celelalte, impreuna cu litoralul oceanic, sint cuprinse intr‑un alt dis­trict care se atribuie cu osebire belgilor[246]; noi le vom descrie in linii mari pe fiecare in parte[247]

2. Lugdunum insusi, intemeiat pe o colina la confluenta Ararului cu Ronul, apartine romanilor[248]. El este orasul cu cea mai numeroasa populatie, dupa Narbona si slu­jeste si ca piata de negot, iar guvernatorii romani aici bat monede de argint si de aur[249]. Sanctuarul inchinat[250] de toti gallii in comun lui Caesar Augustus se afla in fata orasului, la confluenta[251] [celor doua] fluvii; acest sanc­tuar are un altar mare cu o inscriptie in care sint insirate saizeci de neamuri, de asemenea si statui de ale lor, una de fiecare semintie, precum si un alt mare altar.

Orasul Lugdunum este capitala neamului segusianilor, care ocupa teritoriul dintre Ron si Dubis[252]. Neamurile ce urmeaza[253], intinzindu‑se pina la Rin, sint marginite in parte de Dubis[254], in parte de Arar. Aceste doua ape, dupa cum am spus mai inainte[255], coborind si ele din Alpi si unindu‑se apoi intr‑o singura albie, se varsa in Ron. Mai este si un alt fluviu, care izvoraste la fel din Alpi; acela se numeste Sequana[256] si curge spre ocean, paralel cu Ri­nul, pe la un popor cu acelasi nume[257], care atinge par­tile de rasarit ale Rinului, din fata Ararului; de la ei pro­vin cele mai frumoase carnuri de porc sarate ce se exporta la Roma. Intre Dubis si Arar se afla asezarile neamului haeduilor[258], cu orasul lor Cabyllinon[259], situat pe Arar, si cu o fortareata, Bibracte[260]. Haeduii purtau atributul de rude ale romanilor[261] si ei, cei dintii dintre locuitorii Galilei, au cautat prietenia si alianta romana[262]

De cealalta parte a Ararului locuiesc sequanii, care au fost din timpuri indepartate dusmani atit romanilor, cit si haeduilor; astfel ca ei s‑au unit adesea cu germanii, cu prilejul incursiunilor acestora in Italia, si au dat dovada de o forta nu din cele intimplatoare, ci tovarasia lor ii facea pe germani mareti, in vreme ce ruptura de germani ii fa­cea pe acestia din urma mici [si neinsemnati]. Ei erau potrivnici haeduilor si din aceste pricini, dar dusmania a facut‑o sa creasca mai ales cearta dintre ei pentru apa care‑i desparte, fiecare din aceste popoare socotind ca Ara­rul trebuie sa ajunga proprietatea sa exclusiva si ca lui i se cuvin taxele percepute asupra transportului fluvial[263]; acuma toate aceste locuri se afla sub stapinirea romana[264]

3. Teritoriul de linga Rin il ocupa, mai intii si intii din­tre toti, nantuatii, apoi helvetii[265], la care se afla, in mun­tele Adula[266], izvoarele fluviului pomenit aici. Aceasta este de altfel partea Alpilor de unde curge si Adua[267], doar in directia potrivnica, spre Celtica Cisalpina; el umple cu apele sale lacul Larios, pe malul caruia a fost intemeiat orasul Comum[268], apoi de aici se uneste cu Padul; dar de­spre acestea vom vorbi mai tirziu.

Si Rinul se infunda in niste mlastini intinse si intr‑un mare lac[269], pina la care ajung [cu asezarile] unii reti[270] si vindolici[271] din Alpi si de dincolo de Alpi. Lungimea acestui fluviu este de 6.000 de stadii [1110 km] spune Asinius[272], dar de fapt nu este atita[273] [de lung] ci, masurat in linie dreapta, s‑ar putea sa depaseasca cu putin jumatatea acestei cifre, iar daca pentru cotituri am adauga inca 1.000 de stadii [185 km], masura data ar fi in­destulatoare; intr‑adevar, cursul lui este rapid, de aceea este si greu de legat cu poduri[274] de la un mal la altul; in rest insa, dupa ce a coborit din munti, el isi are cursul orizon­tal prin cimpii. Intr‑adevar, cum ar putea sa fie pe mai departe iute si violent, daca am adauga pe linga planul sau orizontal si numeroasele si marile lui meandre? Asinius mai sustine ca el are doua guri, criticind pe cei[275] care‑i atribuie mai multe[276]; fapt sigur insa ca si acest fluviu si Sequana cuprind in meandrele lor o buna intindere de pa­mint, dar nu chiar atit de mare [pe cit se pretinde].

Amindoua apele pomenite mai sus curg spre miazanoapte, dinspre miazazi; in fata gurii lor se intinde Britannia, care este ceva mai aproape de Rin, incit de la gura lui se zareste Cantium, care este cel mai rasaritean promon­toriu al insulei, dar de Sequana Britannia se afla putin mai departe. Pe acest promontoriu si‑a asezat divinul Caesar santierul naval[277], cind a trecut marea in Britannia. Por­tiunea Sequanei parcursa de vasele care preiau marfurile de pe Arar este cu ceva mai lunga decit distanta navi­gabila a Ligerului si cea a Garumnei; iar de la Lugdunum pina la Sequana sint 1.000 de stadii [185 km][278] si ceva mai putin de dublul acestei cifre, de la gurile Ronului pina la Lugdunum.

Se spune[279] ca helvetii, desi bogati in zacaminte de aur, s‑au dedat totusi si ei tilhariilor, mai ales cind au vazut averile cimbrilor[280]; in timpul bataliilor[281] le‑au pierit chiar doua triburi, caci odinioara erau trei. Cu toate acestea, numarul urmasilor proveniti din cei ramasi [in viata] l‑a scos in vileag razboiul contra divinului Caesar, cind au pie­rit ca la 400.000[282] de oameni; supravietuitorilor, in numar cam de 8.000, Caesar le‑a ingaduit sa traiasca ca sa nu‑si lase tara pustie pe mina germanilor, vecinii lor.

4. Dupa helveti, sequanii si mediomatricii[283] populeaza malurile Rinului; printre ei s‑a statornicit si o semintie ger­mana, care a trecut aici de pe celalalt mal al fluviului, unde se aflau vechile ei asezari; [este vorba de] tribocchi[284]. La sequani se afla muntele Iurasius[285], care constituie gra­nita dintre helveti si sequani. Mai sus de helveti si de sequani locuiesc haeduii si lingonii, inspre asfintit, iar mai sus de mediomatrici, leukii[286] si o parte din lingoni.

Neamurile situate intre Liger si Sequana, dincolo de Ron si de Arar, se afla la hotarul de miazanoapte al allobri­gilor si al populatiei din imprejurimile orasului Lugdunum. Cel mai vestit dintre aceste neamuri este al arvernilor si cel al carnutilor; pe la amindoua trece Ligerul, in dru­mul sau spre ocean. Distanta pina in Britannia, de la gu­rile riurilor Celticei, este de 320 de stadii [59,20 km][287]; intr‑adevar, imbarcindu‑se seara o data cu refluxul, in ziua urmatoare, in rastimp cam de opt ore, ei acosteaza in insula.

Dupa mediomatrici si tribocchi, pe malurile Rinului, lo­cuiesc in continuare treverii[288], la care tarmurile fluviu­lui au fost legate printr‑un pod[289], de catre comandantii romani care conduc in prezent[290] razboiul germanic. Pe celalalt mal al fluviului, cam in aceleasi parti, locuiau inainte ubii[291], pe care Agrippa[292] i‑a stramutat, cu pro­priul lor consimtamint, dincoace de Rin. In continuarea treverilor urmeaza nervii[293], si ei o semintie germanica; ultimii vin la rind menapii[294] care ocupa in apropierea gurilor fluviului, pe cele doua maluri ale lui, o regiune mlastinoasa si niste paduri cu copaci nu prea inalti, dar desi si spinosi. In vecinatatea lor se afla asezarile sugam­brilor[295], germani de neam. Mai sus de toata aceasta re­giune de vale sint asezati germanii supranumiti suebi[296], care se deosebesc de ceilalti germani si ca forta, si ca numar; ei sint aceia din fata carora fugeau cei[297] care cau­tau [pina] de curind scapare dincoace de Rin; apoi alti germani isi exerseaza stapinirea asupra altor locuri, si preiau facliile razboiului de la inaintasii lor, pe masura ce acestia sint infrinti[298]

5. La apus de treveri si de nervi locuiesc senonii[299] si remii[300], precum si atrebatii[301] si eburonii[302]; imediat in continuarea menapilor, pe malul marii morinii[303], bello­vacii[304], ambianii[305], suessionii[306] si caletii[307], se intind pina la gura Sequanei. Asemanator cu pamintul menapilor este teritoriul morinilor si cel al atrebatilor, precum si al ebu­ronilor; intr‑adevar, acesta este teren de padure cu copaci nu prea inalti, dar [foarte] intins, totusi nu in masura in care l‑au infatisat istoriografii[308], care il fac de 4.000 de stadii [740 km][309]; padurea cu pricina se numeste Ar­duenna[310]. In momentele de atac ale razboiului, neamurile de aici, impletind lujerii tufisurilor, care sint un fel de maracini, baricadau astfel caile de intrare in padure; sint locuri unde in acelasi scop au infipt in pamint tarusi. Dupa aceea ei se afundau cit mai adinc in padure, cu toata fa­milia, ocupind insulitele din mijlocul mlastinilor; pe tim­puri ploioase, aceste locuri de adapost le ofereau mare si­guranta, dar in vremuri de seceta, erau prinsi acolo cu multa usurinta[311]

In prezent, toti care locuiesc dincoace de Rin, pacificati fiind, se afla sub ascultarea romanilor.

In preajma Sequanei s‑au statornicit si parisii[312], care ocupa o insula in mijlocul fiului si un oras cu numele Lucotocia[313]; in acele parti locuiesc de asemenea si meldii[314] si lexovii[315], ultimii fiind asezati pe coasta oceanului. Cea mai de seama semintie din cele aciuite in acele locuri o formeaza remii, iar capitala lor, Duricortora[316], cuprinde o populatie foarte mare si adaposteste in incinta ei pe gu­vernatorii romani.

CAPITOLUL 4

1. Dupa neamurile pomenite mai sus, [toate] celelalte sint semintii de‑ale belgilor de pe tarmul oceanului; din ele fac parte in primul rind venetii[317], cei care au dat lupta navala[318] impotriva lui Caesar; intr‑adevar, ei erau gata sa‑i opreasca acestuia trecerea in Britannia, pe care o foloseau ca piata de negot. Caesar i‑a biruit insa cu usurinta, nemaiservindu‑se de ciocurile corabiilor (pentru ca lemnul era prea gros), ci romanii sfisiara, cu niste lanci prevazute cu cirlig, pinzele corabiilor dusmane minate de vint spre ei; aceste pinze erau de piele din pricina violentei vinturilor, si le tineau intinse niste lanturi[319] in loc de funii. Venetii isi construiesc corabiile cu talpa lata si cu pupa si prora inalte din pricina mareelor, confectionin­du‑le din lemn de stejar pe care il au din belsug; de aceea, ei nu asambleaza plansele astfel ca sa se imbuce unele intr‑altele, ci lasa intre ele spatii libere, pe care le infunda cu alge[320] ca sa nu se usuce lemnul, neumezit, in timpul tragerii corabiilor la tarm, alga fiind mai umeda de la natura, in vreme ce stejarul este sec si fara grasime.

Eu cred[321] ca acestia sint venetii care au intemeiat ase­zarile venete de pe malurile Adriaticii[322], deoarece aproape toti ceilalti celti din Italia, cum sint de pilda boiii[323] si senonii, s‑au stramutat acolo, emigrind din tinuturile de peste Alpi[324]; apoi numai din pricina identitatii de nume, ei au fost socotiti originari[325] din Paflagonia. Eu prezint cele de mai sus fara sa starui asupra lor, pentru ca in legatura cu astfel de amanunte ne multumim si cu o pre­cizare aproximativa.

Osismieni[326] sint cei pe care Pytheas ii numeste ostim­nieni; ei locuiesc pe un promontoriu care inainteaza bi­nisor in ocean, totusi nu in masura in care sustine Pytheas si cei care se incred il el[327]. Dintre neamurile[328] asezate intre Sequana si Liger, unii se invecineaza cu sequanii, altii cu arvernii.

2. Intregul neam, care se numeste astazi gallic si galatic, este razboinic, iute la minie si la bataie, altfel modest si fara patimi. De aceea, cind sint provocati, ei se string la lupta toti gramada, deschis si fara sa priveasca in jur, incit sint usor de rapus de cei care vor sa foloseasca impotriva lor anumite siretlicuri; intr‑adevar, atitati cind si unde vrei si dintr‑un pretext iscat la nimereala, ii ai la indemina gata sa se arunce in primejdie, fara sa aiba vreun alt sprijin in lupta decit forta si indrazneala lor proprie. Luati cu vorbe bune si convingatoare, ei usor se daruiesc unei cauze folositoare si imbratiseaza studiul arte­lor liberale si al elocintei. Forta lor se datoreste, in parte, taliei lor inalte, in parte, numarului lor mare; ei se aduna laolalta in mare multime, cu multa usurinta, datorita firii lor simple si drepte [ca sa asculte plingerile] vecinilor lor indignati de unele jigniri ce par sa li se fi adus. In prezent, cum sint inrobiti, ei traiesc cu totii in pace, potrivit cu dispozitiile romanilor[329] care i‑au supus; prezenta descriere ce le‑am facut‑o este luata din timpuri stravechi, si dupa obiceiurile lor care se pastreaza pina azi la germani. De fapt, acestia din urma seamana cu ei atit prin fire, cit si prin institutiile lor politice, deoarece sint inruditi intre ei; ocupa apoi un teritoriu vecin cu al lor, despartit doar de fluviul Rin si asemanator in foarte multe privinte. Dar, in afara de acestea, Germania este mai nordica, daca judeci partile ei sudice in raport cu sudul Galilei si partile nor­dice, cu nordul acesteia[330]

Tot datorita firii pe care o au, si migratiunile lor s‑au intimplat sa se desfasoare cu usurinta, deoarece plecau in grupuri mari si cu toata oastea odata, ba mai mult, luind cu ei intreaga familie, ori de cite ori erau impinsi de altii mai puternici decit ei. Romanii, de asemenea, i‑au supus cu mult mai usor pe acestia decit pe iberi; intr‑adevar, romanii au inceput luptele cu iberii mai devreme si le‑au terminat mai tirziu[331], in schimb au biruit intre timp toate semintiile galle, de la Rin pina la muntii Pirinei. Caci gallii, dind atacul toti laolalta si in mare numar, tot gra­mada erau si macelariti, in vreme ce iberii se dovedira mai crutatori cu bataliile lor si le impartira pe teren purtind‑o pe fiecare la o alta data si in alta parte, si luptindu‑se astfel in felul tilharilor de codru. Cu toate acestea, gallii sint cu totii buni luptatori din fire, mai dibaci calareti decit pedestrasi, de aceea cea mai buna cavalerie a armatei romane se recruteaza de la ei[332]. De altfel, pe masura ce sint asezati mai spre miazanoapte si mai spre ocean, ei sint mereu mai vajnici luptatori.

3. Cei mai bravi dintre ei se spune[333] ca sint belgii care sint impartiti in cincisprezece semintii[334], ce populeaza tarmul oceanului intre Rin si Uger; intr‑adevar, odinioara singuri ei au tinut piept invaziei[335] germane a cimbrilor si a teutonilor. Apoi intre belgii insisi, bellovacii sint soco­titi cei mai destoinici, iar dupa ei, suessionii. O dovada a numarului mare al barbatilor acestora este, se spune, faptul ca la un recensamint s‑au numarat pina la 300.000[336] de belgi care erau pe atunci in stare sa poarte arme, de ase­menea s‑a citat mai inainte efectivul helvetilor, al arver­nilor si al aliatilor lor; din cele de mai sus iese in vileag ce importanta prezinta numarul populatiei si, ceea ce am mai spus, calitatea [deosebita] a femeilor acestora de a naste si a alapta copii.

Gallii imbraca sagum si isi lasa plete lungi; ei folosesc pantaloni largi[337], iar in loc de tunici, poarta bluze cu mineci rascroite[338], ajungind pina din jos de pintece si pina la sezut. Lina din care tes stofa deasa pentru sagum este aspra, dar cu fire lungi, pe care o numesc laenae[339] Romanii cresc turme de oi chiar in regiunile cele mai nordice[340] ale Galliei, acoperindu‑le cu o invelitoare; aceste oi dau lina destul de fina. Armamentul gallilor este pe masura taliei lor [si consta din] sabii lungi, ce le atirna pe soldul drept, un scut alungit, mare, si lanci pe masura, precum si madaris, un soi de sulita. Unii folosesc si arcul si prastia; au de asemenea si o arma de lemn ce seamana cu pilum[341] care se arunca din mina fara curea de lan­sare[342] si care nimereste o tinta mai departata chiar decit o sageata; de ea se folosesc mai ales la vinatoarea de pasari.

Cei mai multi galii se culca pina si azi pe pamint, si iau masa sezind pe paturi de paie. Hrana lor este foarte imbelsugata, compusa din lapte si carne de tot soiul, mai ales de porc proaspat si sarat. Porcii lor cresc in aer liber, atingind o inaltime, forta si viteza deosebita; e primejdios sa te apropii de ei pentru cine nu le cunoaste naravul, la fel si pentru un lup[343]

Casele si le construiesc mari si de forma circulara[344], din planse si din clei, acoperindu‑le cu multa papura. Turmele lor de oi si de porci sint atit de bogate, incit furnizeaza cu prisosinta materiale pentru sagum, precum si carnuri sa­rate, nu numai Romei, ci si celor mai multe regiuni ale Italiei.

Cea mai mare parte din formele lor de guvernamint au fost aristocratice; din vechime ei isi alegeau anual cite un singur conducator, tot astfel si pentru razboi era desemnat de multime un singur comandant; in prezent, ei se supun in cea mai mare parte ordinelor romanilor. Comportarea in adunari le este specifica: daca cineva intrerupe pe vor­bitor, facind zgomot si vociferind, cel care face de garda, apropiindu‑se de el cu sabia scoasa, ii porunceste sa taca amenintindu‑l; daca totusi el nu inceteaza, garda repeta a doua si a treia oara aceeasi amenintare, in cele din urma ii taie din sagum atita cit sa‑l faca in rest de ne­folosit.

Faptul ca muncile s‑au distribuit intre barbati si femei, tocmai contrar situatiei de la noi, este ceva comun multor altor neamuri barbare[345]

4. La toate semintiile galle, vorbind indeobste, sint trei clase de oameni care se bucura de cinste in chip deosebit, barzii, vates[346] si druizii[347] barzii sint cintareti si poeti, vates practica slujbele sacre si stiintele naturii, iar druizii, pe linga stiintele naturii, se mai consacra ramurii morale a filozofiei; ei sint socotiti cei mai drepti oameni si de aceea lor li se incredinteaza judecarea diferendelor parti­culare si publice, astfel ca, inainte vreme, ei erau si arbitrii razboaielor si puteau opri pe luptatori chiar si in momentul in care acestia se asezau pe pozitii, dar cu osebire, lor li s‑a incredintat judecarea proceselor criminalistice. Cind numarul criminalilor este ridicat, gallii socotesc ca si belsu­gul in tara va fi mare. Si ei si altii sustin[348] ca sufletele si universul sint nepieritoare, dar ca o data vor birui in univers focul si apa.

5. La simplitatea si curajul gallilor se mai adauga insa si multa nechibzuinta, laudarosenie si dragoste de gateli; intr‑adevar, ei poarta podoabe de aur, cum sint colierele din jurul gitului, bratarile de la brate si de la incheietura miinii, iar demnitarii imbraca haine pestrite si cu tinte de aur. Din pricina acestei firi usuratice, ei sint nesuferiti cind ies biruitori si par uluiti cind sint infrinti. La nechibzuinta lor se mai adauga si o trasatura barbara si stranie, care se intilneste cu osebire la populatiile nordice, ca de pilda atirnarea capetelor dusmanilor de gitul cailor, la intoar­cerea din lupta, si infigerea lor in parii[349] din fata porti­lor, dupa ce le‑au adus acasa. Poseidonios marturiseste ca el insusi a vazut, in multe parti, aceasta priveliste si ca la inceput l‑a tulburat neobisnuinta ei, dar dupa o vreme, deprinzindu‑se cu ea, a privit‑o cu seninatate. Im­balsamind cu ulei de cedru craniile dusmanilor de vaza, ei le aratau musafirilor si nu socoteau cu cale sa le inapoieze nici daca erau rascumparate pe o greutate egala de aur. Acestor datini, cit si practicilor legate de jertfe si de divi­natie, potrivnice obiceiurilor noastre, le‑au pus capat ro­manii. Caci, dupa ce loveau in spate cu cutitul un om ales ca jertfa, ei dadeau prorociri din convulsiile acestuia. Jertfe nu aduceau decit in prezenta druizilor. Se mai po­meneste si de alte forme de jertfe umane: astfel pe unii ii doborau cu sageti, pe altii ii rastigneau in temple si, in sfirsit, construind un colos de paie si de lemne si virind inauntrul lui animale domestice si salbatice de tot soiul, la fel si oameni, le ardeau pe toate la un loc[350]

6. Poseidonios spune ca se afla o insula[351] in ocean, mica, nu prea departe in larg, situata in fata gurii flu­viului Liger; ea este locuita de femeile samnitilor[352], posedate de Dionysos, care incearca sa‑l impace pe acest zeu prin ceremonii mistice si prin alte slujbe sfinte; nici un barbat nu pune piciorul in insula lor, ci femeile, trecind marea pe continent, se unesc cu barbatii si se intorc apoi iarasi inapoi. Ele au obiceiul ca, o data pe an, sa dezve­leasca templul si sa‑i refaca din nou acoperisul, in aceeasi zi pina la asfintitul soarelui, fiecare femeie purtind cite o incarcatura; aceea, careia ii cade sarcina din miini este sfisiata in bucati de celelalte; apoi purtindu‑i madularele in procesiune in jurul templului in strigate de bacchante, ele nu inceteaza mai inainte ca delirul lor sa ia sfirsit; si se intimpla mereu ca una dintre ele sa cada si sa indure aceasta soarta.

Iata acum o alta istorioara, mai fabuloasa inca, poves­tita de Artemidoros despre o intimplare cu corbii.

El povesteste ca la tarmul oceanului se afla un port, numit „Doi corbi'[353], unde se puteau vedea doi corbi cu aripa dreapta cu desavirsire alba; cei care isi disputau anu­mite lucruri, sosind aici, puneau intr‑un loc mai ridicat niste tablite cu orz macinat, fiecare aparte; pasarile, la­sindu‑se din zbor asupra lor, pe unele le ciuguleau, pe altele le imprastiau; biruitor iese posesorul tablitelor cu orzul risipit. Negresit, asemenea povesti pe care le rela­teaza Artemidoros sint mai mult de domeniul legendei; dar cele povestite de el[354] despre Demetra si Core[355] sint mai vrednice de crezare, anume ca exista o insula[356] linga Bri­tannia, in care se celebreaza ceremonii sfinte in cinstea Demetrei si a Corei, la fel ca in Samothrake. Si urma­toarea informatie este din cele vrednice de crezare, anume ca in Celtica creste un arbore[357] ce seamana cu smochinul, care da un rod foarte asemanator cu un capiteliu corin­tian[358], daca se taie acest fruct, iese din el un suc uci­gator cu care se ung sagetile. Dar urmatorul fapt face parte din cele care se vintura mereu, anume ca toti celtii sint certareti[359] si ca la ei nu se socoteste o rusine ca tinerii sa nu‑si crute floarea tineretii.

Ephoros infatiseaza Celtica din cale afara de mare, in­chizind in fruntariile ei foarte multe regiuni[360], [ca cele] pina la Gadeira, pe care noi le socotim ale Iberiei. El prezinta pe oamenii Celticei ca fileieni si povesteste despre ei, intr‑un fel cu totul original, multe lucruri care nu seamana de loc cu faptele aievea de astazi. O trasatura proprie lui descopera si urmatoarea informatie, anume ca celtii fac exercitii ca sa nu se ingrase si sa nu faca burta, ca acela dintre tineri care depaseste o anumita masura a centurei este pedepsit.

Acestea, despre Celtica Transalpina.

CAPITOLUL 5

1. Britannia are forma de triunghi; cea mai lunga coasta a ei se intinde paralel cu Celtica, fara sa depaseasca sau sa nu atinga lungimea aceleia, pentru ca amindoua coas­tele sint cam de 4 300 sau 4 400 de stadii [795,40 km — 814 km][361] lungime, coasta celtica fiind socotita de la gurile Rinului pina la promontoriile nordice ale Pirineilor din Aquitania, iar coasta Britanniei, de la Cantium, situat in fata gurilor Rinului, ca cel mai rasaritean punct al Britanniei, pina la extremitatea apuseana a insulei din drep­tul Aquitaniei si al Pirineilor. Aceasta cifra reprezinta cea mai scurta distanta de la Pirinei la Rin, pentru ca cea mai lunga am aratat ca masoara 5 000 de stadii [925 km][362]; dar se pare sa exista o anumita deviere a fluviu­lui de la linia paralela, spre munte, din amindoua partile formind o cotitura la capetele dinspre ocean.

2. Exista patru cai de acces de pe continent in insula, care se folosesc in mod obisnuit; ele incep de la gurile flu­viilor Rin, Sequana, Liger si Garumna. Cei care pleaca din regiunea Rinului nu se imbarca chiar la gurile flu­viului, ci la morini, vecinii menapilor, la care se afla si Itium[363], statiunea navala de care s‑a folosit divinul Caesar, cind s‑a pregatit sa treaca in insula; el porni noaptea si ajunse acolo in ziua urmatoare in jurul orei patru[364], dupa ce parcurse cu flota sa o cale de 320 de stadii [59,19 km]; el gasi griul inca [nesecerat] pe cimp[365]

Cea mai mare parte a insulei o formeaza cimpiile si padurile dar multe sint si regiunile ei cu coline[366]; ea produce griu, vite, aur, argint si fier; acestea sint articolele de export ale insulei, precum si piei de animale, sclavi si ciini excelenti de vinatoare. Celtii se servesc de ei la razboi, ca de altfel si de ciinii lor indigeni. Britannii sint mai inalti decit celtii si cu parul mai putin blond, dar cu pielea trupului mai poroasa[367]. Iata o dovada a ma­rimii lor: noi am vazut la Roma niste adolescenti care intreceau pe cei mai inalti oameni din localitate chiar cu o jumatate de picior, dar sint cu picioarele strimbe si cu liniile trupului nu prea frumos daltuite de la natura[368]. Obiceiurile lor sint in parte asemanatoare cu ale celtilor, in parte insa mai necioplite si mai barbare, incit unii din­tre ei, desi au lapte din belsug, nu fac din el brinza, din nepricepere; ei nu cunosc de asemenea gradinaritul si alte munci agricole. Au familii domnitoare. La razboi se folosesc mai mult de carute, la fel cum fac unii dintre celti. Cetatile lor sint padurile: incercuind cu arbori doboriti la pamint un teren intins de forma circulara, isi fac ina­untrul lui colibe si staule pentru vite, dar nu pentru multa vreme.

Cerul lor este mai mult acoperit cu nori de ploaie decit de ninsoare; pe timp senin, ceata staruie atit de multa vreme, incit in ziua intreaga abia trei sau patru ore, in jurul amiezii, se vede soarele. Aceasta se intimpla si la morini si la menapi si, de altfel, la toti citi se afla in ve­cinatatea lor.

3. Divinul Caesar a trecut de doua ori[369] in insula, dar s‑a intors in graba, fara sa fi savirsit lucruri mari si fara sa fi inaintat mult in interiorul insulei, din pricina revol­telor care s‑au iscat la celti, fie printre barbari, fie prin­tre propriii sai ostasi[370], si pentru ca si‑a pierdut multe corabii[371] cu prilejul cresterii deosebite a fluxului si a re­fluxului o data cu luna plina[372]. A cistigat totusi doua sau trei biruinte asupra britannilor[373], cu toate ca a trecut marea doar cu doua legiuni[374], si a adus cu el ostatici, sclavi si o multime de alte jafuri[375]. Astazi unii din cape­teniile lor de acolo cautind sa‑si creeze, prin soli si tot felul de servicii, legaturi de prietenie cu Caesar Augustus, au inchinat ofrande pe Capitoliu si aproape si intreaga insula au pus‑o la picioarele romanilor[376]; ei mai indura pe deasupra atit de grele taxe vamale pe marfurile ex­portate de ei in Celtica si pe cele importate de acolo (este vorba de salbe de ivoriu, coliere si chihlimbare, unelte de sticla si alte articole de acest fel), incit nu este nevoie de nici o garnizoana in insula; intr‑adevar, ar fi nevoie de cel putin o legiune si de o unitate de cavalerie ca sa perceapa si impozitele de la ei, iar cheltuiala cu intreti­nerea armatei ar echivala cu sumele incasate, pentru ca in acel caz trebuie sa se micsoreze taxele vamale impuse asupra marfurilor, totodata s‑ar intimpina primejdii, daca s‑ar recurge la silnicie[377]

4. Mai sint si alte insule in jurul Britanniei, numai ca sint mici; mare este doar insula Ierne[378], care se intinde la miazanoapte, paralel cu Britannia, avind mai mult o forma alungita, dar ingusta. Despre aceasta insula nu putem spune nimic limpede, afara de faptul ca locuitorii ei sint mai sal­batici decit britannii, hranindu‑se cu carne de om si cu bu­ruieni; ei socot un lucru frumos sa‑si manince parintii dupa moartea acestora; au legaturi in vazul lumii si cu alte femei si cu propriile lor mame si surori[379]. Numai ca aceste in­formatii noi le prezentam cu rezerva, fara sa avem martori vrednici de incredere[380]; totusi practica antropofagiei se spune[381] ca se intilneste si in obiceiul scitilor, si se mai povesteste ca, in nevoile impresurarii, celtii insisi, pre­cum si iberii si mai multi altii, au recurs la aceasta masura.

5. Despre insula Thule informatia noastra este inca si mai tulbure, din pricina departarii ei; intr‑adevar, aceasta este socotita[382] cel mai nordic din tarimurile care poarta un nume. Datele pe care le‑a procurat Pytheas[383], in lega­tura cu aceasta insula si cu alte locuri din partile acelea, e limpede ca sint curate nascociri, tinind seama de stirile date de el despre tinuturile cunoscute; intr‑adevar, cele mai multe dintre aceste informatii sint false, dupa cum am spus si mai inainte, incit nu incape indoiala ca el a denaturat lucrurile cu atit mai mult cind a fost vorba de locuri indepartate.

Totusi s‑ar parea ca el s‑a folosit de lucrari de astro­nomie si de teorie a matematicii, cind spune ca locui­torilor din apropierea zonei glaciale le lipsesc cu desavirsiri roadele culturilor si animalele din partile noastre, iar alte produse sint o raritate la ei, de aceea se hranesc cu mei, cu alte plante leguminoase, cu poame si cu radacini; acei la care se produce griu si miere isi scot din ele si bau­tura[384], dar griul, deoarece soarele nu‑l au niciodata senin pe cer, il imblatesc in soproane mari dupa ce au carat aici spicele; nu practica ariile deschise din pricina lipsei de soare si din cauza ploilor.

CAPITOLUL 6

1. Dupa[385] Celtica Transalpina si dupa neamurile care ocupa aceasta tara, se cuvine sa vorbim despre Alpii insisi si despre cei care ii populeaza, apoi despre intreaga Italie, daca pastram in descrierea noastra aceeasi ordine pe care o prezinta natura locurilor.

Alpii, asadar, incep nu de la portul Monoicos[386], cum au spus unii autori[387], ci din aceleasi locuri de unde pornesc si muntii Apenini, anume de linga Genua[388], piata de negot a ligyenilor, si de la asa‑numitele Vada Sabati[389], care sint niste mlastini; intr‑adevar, Apeninul incepe la Genua, Alpii, la Sabata; intre Genua si Sabata sint 260 de stadii [48,10 km][390]; la 370 de stadii [68,44 km][391] de aici, se afla oraselul Albingaunum[392], iar ligyenii care il populeaza se cheama ingauni[393]; de aici pina la portul Monoicos sint 480 de stadii [88,79 km][394]. In intervalul dintre ele se gaseste un oras bine dezvoltat, Albium Intemelium[395], ai carui locuitori sint intemelii. Pina si din aceste denumiri reiese[396] ca Alpii incep de la Sabata, deoarece Alpii se nu­meau inainte vreme Albia, dupa cum si Alpionia[397]. Intr‑adevar, inca si astazi masivul inalt de la iapozi Iapozii sau Iapyzii erau o populatie a Illyriei, in partea de nord a Dalmatiei, intre coasta Adriaticii si riul Colapis (Kulpa) din Croatia. Orasele lor principale erau Metulum (Munjam) si Avendo (Kampolje) Sempronius Tuditanus si Pandusius i‑au supus pe iapozi romanilor, in 129 i.e.n., care se intilneste intr‑un fel cu Ocra[398] si cu Alpii, se cheama Albius[399], ca si cum Alpii s‑ar intinde pina acolo.

2. Deoarece, asadar, o parte din ligyeni sint ingauni, altii intemeli, pe drept cuvint asezarile lor de pe tarmul marii se numesc una Albium Intemelium, adica Intemelium Alpin, cealalta, mai des sub forma prescurtata, Albingau­num. Polybios[400] mai adauga la aceste doua semintii li­gyvne[401] neamul oxybiilor si pe cel al decietilor.

Indeobste, intreg tarmul de la portul Monoicos pina la Marea Tyrrheniana este batut de vinturi si lipsit de por­turi, afara doar de citeva locuri de acostare si de anco­rare, putin adinei. Coastele sint dominate de povirnisu­rile abrupte, foarte inalte, ale muntilor, care lasa doar o trecere strimta intre ei si mare. Aceste meleaguri le ocupa ligyenii, care se hranesc mai mult cu produsele de carne ale vitelor tinere, cu lapte si cu o bautura de orz, popu‑lind regiunile dinspre mare si mai ales muntii. Ei au aici foarte multe paduri de lemn bun pentru constructii navale si cu copaci atit de uriasi, incit se gasesc unii cu o gro­sime de opt picioare diametru[402]; multi dintre ei, prin coloratura variata, nu sint mai prejos de lemnul thyia[403], bun pentru construirea meselor. Ei duc aceste materiale pe piata Genuei, precum si puietul turmelor lor, piei si miere, si cumpara in schimb ulei si vin din Italia; vinul de la ei este putin, rasinos si otarit. Din partile lor provin asa nu­mitii ginni, cai si catiri totodata, precum si tunici si camasi ligurice[404]; le prisoseste si chihlimbarul galben, pe care unii il numesc electrum[405]. Armata o fac mai rar in unitati de cavalerie, dar sint bravi ostasi greu inarmati si buni arun­catori la tinta; iar faptul ca poarta scuturi de arama, dupa unii autori[406], ar fi o dovada ca sint eleni.

3. Portul Monoicos e un simplu loc de acostare, potrivit pentru vase nu prea mari si nu prea numeroase. El are si un templu al lui Heracles zis Monoicos[407]; dupa nume[408], se pare ca navigatia massaliota se intindea pina aici; portul se afla la o distanta cu putin mai mare de 200 de stadii [37 km][409] de Antipolis. De aici pina la Massalia si, putin chiar mai departe, locuieste neamul salyenilor, ames­tecat cu eleni, in Alpii care predomina tarmul si pe o por­tiune a litoralului insusi. Vechii autori eleni[410] numesc pe salyeni ligyeni si desemneaza Ligystica regiunea pe care o ocupa massaliotii[411]. Autorii ce le‑au urmat ii numesc celto‑ligyeni[412] si le atribuie acestora intreaga cimpie pina la Luerion si la Ron, de unde, impartiti in zece parti, ei recru­tau nu numai trupe de infanterie, ci si de cavalerie. Salyenii au fost primii dintre celtii de peste Alpi pe care i‑au supus romanii[413], dupa lupte indelungate purtate si cu acestia si cu ligyenii, deoarece ei barasera romanilor caile ce duceau de‑a lungul coastei in Iberia. Aceste doua popu­latii faceau jafuri pe uscat si pe mare si erau atit de pu­ternice, incit drumul cu greu putea fi parcurs, chiar de osti mari. Abia in al optzecilea[414] an de lupta cu ei, ro­manii au dobindit cu greu ingaduinta sa li se lase un drum liber de 12 stadii [2,22 km] latime pentru cei care cala­toreau pe aici in interesul slujbei[415]. Dupa aceea, totusi romanii i‑au supus pe toti si au cirmuit ei treburile obstesti ale acestora, silindu‑i sa plateasca tribut.

4. Dupa salyeni, albii[416], albiecii[417] si vocontii ocupa partile de miazanoapte ale muntilor[418]. Vocontii se intind pina la allobrigi, stapinind vai in adincul muntilor vred­nice de pomenit si nu mai sarace decit acelea pe care le ocupa allobrigii. Allobrigii, apoi, si ligyenii se afla sub po­runca guvernatorilor sositi in provincia Narbonensis[419], vocontii insa, dupa cum am spus[420] ca sint si volcii din preajma orasului Nemausus, se cirmuiesc singuri. Ligyenii de pe tarmul marii dintre Var si Genua au aceleasi drep­turi ca italiotii[421], in vreme ce la munteni se trimite un prefect[422] din ordinul cavalerilor, la fel ca si la alte popu­latii cu desavirsire barbare.

5. Dupa voconti vin la rind iconii[423] si tricorii, iar dupa ei, medulii, care ocupa cele mai inalte piscuri; se spune[424] despre masivul lor cel mai abrupt ca ar avea un urcus de 100 de stadii [18,50 km][425] si, de acolo, tot pe atita cobo­risul pina la hotarele Italiei. Sus pe culmi, in depresiuni, se afla un lac mare[426] si doua izvoare nu departe unul de altul; dintr‑unul dintre ele ia fiinta fluviul navalnic Druen­tia, care coboara in cascade pina la Ron, precum si Du­rias[427], ce curge pe versantul celalalt si‑si uneste apele cu Romii, dupa ce a strabatut pamintul salassilor trecind in Celtica Cisalpina; din al doilea izvor, aflat mai jos de aceste locuri, tisneste insusi Padul, mare si impetuos, dar pe masura ce inainteaza el creste si se domoleste, deoarece, ajuns pe cimpie, se mareste cu afluentii sai numerosi si se lateste; iar datorita imprastierii [apelor sale], el isi res­fira si isi incetineste curentul; se varsa in Marea Adriatica, dupa ce a ajuns cel mai mare[428] din riurile Europei, afara de Istru.

6. Medulii sint asezati mai cu seama pe inaltimile ce domina confluenta Isarului cu Ronul. Pe versantul potriv­nic ce se inclina spre Italia al acestui munte locuiesc tau­rinii[429], un neam ligystic, precum si alti ligyeni. Acestia sta­pinesc si asa‑zisul pamint al lui Donnus[430] si al lui Cot­tius[431]. Dupa ei si dincolo de Pad[432], sint asezati salasii; mai sus de ei, pe crestele muntilor se afla keutronii[433], catorigii[434], varagrii[435], nantuatii[436] si lacul Lemenna[437], prin care curge Ronul, precum si izvorul acestui fluviu. Nu se afla departe de aceste locuri nici izvoarele Rinului, nici muntele Adulas, din care curge atit Rinul, spre miazanoapte, cit si Aduas, in directia potrivnica, varsindu‑se in lacul Larius situat linga Comum[438]. Mai sus de Comum, care se afla la poalele Alpilor, s‑au asezat de o parte retii si ven­nonii[439], inclinind spre rasarit, de cealalta parte, lepontii[440], tridentinii[441], stonii[442] si mai multe alte semintii marunte care populau Italia in timpurile de odinioara, traind in hotii si in lipsuri; astazi[443], o parte dintre ei a fost nimi­cita, o alta parte a fost potolita cu desavirsire, astfel ca trecatorile muntelui ce duc pe la ei, inainte vreme putine si greu de strabatut, se deschid azi din toate partile si pre­zinta siguranta din partea populatiei, si datorita amenaja­rilor lor sint cum nu se poate mai usor de batatorit. Ne­gresit, Caesar Augustus a contribuit la nimicirea tilharilor prin construirea soselelor pe cit i‑a stat in putinta; intr‑ade­var, nu peste tot se poate forta natura din pricina stin­cilor si a povirnisurilor inalte, care aci se ridica ameti­toare deasupra drumului, aci deschid prapastii adinci sub el, astfel ca, la un mic pas gresit, nu scapi de primejdia caderii in vagauni fara fund. Astfel, in unele parti, drumul este atit de ingust, incit provoaca ameteli atit celor care merg pe jos, cit si animalelor de povara nedeprinse cu el; dar animalele din partea locului isi poarta sarcinile in toata siguranta. Prin urmare, nici neajunsurile acestea nu au leac, nu au, de asemenea, nici blocurile uriase de gheata, care aluneca de pe inaltimi in stare sa ia cu sine o cara­vana intreaga si s‑o rostogoleasca in genuni ce se des­chid din jos de drum; intr‑adevar, multe blocuri se in­gramadesc unele peste altele cind se aduna ghetari peste ghetari, formati ca si cristalul din zapada, cei de deasupra desprinzindu‑se mereu de pe cei de dedesubt, inainte de a se topi cu desavirsire sub razele soarelui.

7. O mare parte a pamintului salassilor[444] se afla intr‑o vale adinca, inchisa din amindoua partile de munti, o alta parte apoi se intinde chiar pina pe culmile ce strajuiesc valea. Drumul celor care trec muntii din Italia duce prin valea despre care vorbim. Apoi el se bifurca[445]: unul duce prin asa‑numitul Poenin[446], fiind impracticabil cu caru­tele sus pe crestele Alpilor, celalalt[447], pe la keutroni, trece mai spre apus. Pamintul salassilor contine si zacaminte de aur[448], pe care mai inainte le stapineau salassii insisi, pe vremea cind alcatuiau o mare putere si cind erau si stapinii drumurilor ce treceau pe acolo. La prelucrarea aces­tui metal, de foarte mare folos le‑a fost riul Durias, prin alimentarea cu apa a bazinelor de spalat aurul. In acest scop, impartindu‑i cursul pentru a distribui apa in multe locuri, ei i‑au secat albia comuna. Aceasta imprejurare le‑a slujit la vinatoarea lor de aur, dar a provocat daune agri­cultorilor care cultivau cimpiile mai din vale[449], din pricina ca acestia erau privati de apa de trebuinta pentru irigatii, cu toate ca riul ar fi putut alimenta cu apa [intreg] ti­nutul, deoarece isi avea cursul ceva mai sus de el. Din pricina zacamintelor s‑au purtat razboaie continuu intre cele doua popoare[450]: iesind biruitori romanii, salassii fura scosi din instalatiile lor de preparare a aurului si chiar din tinutul lor, dar, raminind pe mai departe stapini in munti[451], ei vindeau apa publicanilor[452] care arendasera minele de aur. Din pricina lacomiei acestora, erau in ves­nice neintelegeri. Asa s‑a intimplat ca intotdeauna acei romani care comandau operatii militare si erau trimisi in aceste locuri aveau din prisosinta pretexte pentru care sa se bata.

Pina de curind, salassii, cind luptindu‑se, cind intrerupind prin armistitii razboiul cu romanii, erau totusi puternici si provocau prin deprinderile lor tilharesti mari pagube ce­lor care treceau muntii pe la ei; astfel, cind Decimus Bru­tus[453] fugea de la Mutina[454], i‑au luat o drahma pe cap de om, iar cind Messala[455] si‑a asezat in apropierea lor taberele de iarna[456], le‑a platit acestora pretul lemnelor de foc si al lemnelor de ulm pentru lanci si pentru arme de instructie. Acesti oameni jefuira intr‑o zi si banii Cezaru­lui[457] si rostogolira stinci peste cantonamentele de ostasi romani, sub cuvint ca ei construiesc un drum sau ca fac poduri peste riuri. In cele din urma, totusi, Augustus i‑a supus in intregime si i‑a vindut ca prada de razboi, dupa ce i‑a dus la Eporedia[458], o colonie a romanilor pe care a intemeiat‑o[459] in dorinta de a avea acolo o garnizoana de straja impotriva salassilor; localnicii insa cu greu au putut sa le tina piept, pina ce acest neam a fost nimicit cu desa­virsire; s‑au socotit atunci 36 000 de prizonieri din oamenii ramasi in viata si 8.000 de luptatori; pe toti i‑a vindut la licitatie[460] Terentius Varro[461], generalul care i‑a invins; apoi trimitind acolo 3.000 de romani, Caesar a fundat orasul Augusta Este vorba despre Terentius Varro Murena, generalul roman care a invins pe salassi in 25 i.e.n. pe locul in care Varro si‑a asezat tabara; in prezent, intreg tinutul din apropiere traieste in pace, pina la inaltimile trecatorilor din muntii Alpi.

8. In continuare, partile dinspre rasarit ale muntilor si cele care privesc spre miazazi sint ocupate de reti si de vindolici, care se invecineaza cu helvetii si cu boiii; intr‑adevar ei domina cimpiile acestora. Retii se intind pina la hotarul Italiei din sus de orasele Verona[462] si Comum. Vinul retic, socotit a nu fi mai prejos de vinurile laudate ale Italiei, se produce la poalele muntilor acestora; ei se intind si pina in regiunile pe care le strabate Rinul; din acest neam fac parte si lepontii, si camunii[463]. Vindolocii apoi si noricii[464] ocupa cea mai mare parte a poalelor ver­santului exterior al muntelui, impreuna cu breunii[465] si ge­naunii[466], care sint illyri.

Toate aceste neamuri faceau mereu incursiuni in tinutu­rile invecinate atit ale Italiei, eit si ale helvetilor, sequani­lor, boiilor si germanilor. Cei mai indrazneti dintre vin­dolici sint socotiti licatii[467], clautenatii[468] si vennonii[469], iar dintre reti, rucantinii[470] si cotuantii[471]. Si estionii[472] fac parte din vindolici si brigantii[473] de asemenea[474]; orasele lor sint Brigantion[475] si Cambodunum[476], precum si Da­masia[477] care este un fel de acropole a licatilor.

Se povesteste urmatoarea deprindere brutala a acestor tilhari fata de populatiile italiene, anume ca, atunci cind cuceresc vreun sat sau vreun oras, ei ucid nu numai pe barbatii in floarea virstei, ci merg pina la cei mai fragezi copii de parte barbateasca, si nu se opresc nici aici, ci omoara si femeile insarcinate despre care vracii le prezic ca vor naste baieti.

9. Dincolo de aceste populatii locuiesc cei din apropierea infundaturii Adriaticii si a regiunii Aquileii[478], anume citiva norici si carni[479]; din norici fac parte si tauriecii[480]. Dar tuturor acestor incursiuni fara masura le‑a pus capat intr‑o singura vara[481] Tiberius si fratele sau Drusus[482], astfel ca astazi sint treizeci si trei de ani[483] de cind acestia isi platesc impozitele traind in pace.

Pe tot parcursul muntilor Alpi se afla coline care pot fi bine cultivate cu plante agrare, precum si vai frumos colo­nizate. Totusi cea mai mare parte a lor si mai cu seama in jurul crestelor, unde s‑au si strins hotii, este saraca si stearpa, din pricina ghetarilor si a pamintului stincos. In lipsa lor de hrana si de alte resurse, ei au crutat uneori populatia din cimpie ca sa aiba la indemina furnizori, ca­rora ei le dadeau in schimb rasina, smoala, lemn de pin, ceara, brinza si miere, pentru ca asemenea produse le prisoseau.

Mai sus de carni, se inalta muntele Apenin, care are un lac[484] ce se scurge in riul Isara[485], care la rindul sau, primind apele unui alt riu cu numele Atesis[486], se varsa in Adriatica. Din acelasi lac se desprinde inca un riu, numit Ainos[487], care se varsa in Istru. Caci Istrul insusi izvoraste din acesti munti care sint cu multe ramificatii si cu multe piscuri. De fapt, incepind din Ligystica si pina in punctul descris aci, culmile Alpilor se tin lant si lasa impresia unui singur masiv, apoi intrerupindu‑se si scazind in inaltime, ele se inalta iarasi in mai multe parti si prin mai multe creste. Primul din aceste lanturi potrivit de inalt, se in­dreapta spre rasarit, intinzindu‑se dincolo de Rin si de lacul acestuia, pina la izvoarele[488] Istrului, in apropierea suebilor si a padurii Hercynia[489]. Alte lanturi muntoase cotesc spre Illyria si spre Adriatica; din acestea fac parte muntele Apenninus[490], pomenit mai inainte, Tullus[491] si Phligadia[492] care sint situati mai sus de vindolici si din care izvoraste Duras[493], Clanis[494] si alte mai multe riuri torentiale care isi unesc apele in aceeasi albie a Istrului.

10. In preajma acestor locuri sint si asezarile iapozilor[495] [acestia sint un neam amestecat de illyri si de celti), de asemenea in apropierea lor se afla si Ocra. Iapozii, asa­dar, care erau puternici inainte vreme si populau amindoua coastele muntelui, dominind tinutul prin actiunile lor de jaf, au fost distrusi cu desavirsire fiind infrinti de Caesar Augustus[496]. Orasele lor sint Metulum[497], Arupium[498], Mo­netium[499] si Vendon[500]

Dincolo de acestia, in cimpie se intilneste orasul Se­gestica[501]; pe linga el curge riul Sava[502], ce se varsa in Istru; acest oras are o buna pozitie de la natura in raz­boiul purtat impotriva dacilor[503]. Ocra apoi este cea mai joasa regiune a Alpilor, in punctul unde acestia se inveci­neaza cu teritoriul carnilor si pe unde se transporta in ca­rute marfurile din Aquileia in localitatea numita Naupor­tum, pe o cale nu cu mult mai lunga de 400 de stadii [73,99 km][504]; de aici, marfurile sint coborite pe riuri pina la Istru si la regiunile din preajma acestuia. Intr‑adevar, pe linga Nauportum[505] curge un riu[506] navigabil, care vine din Illyria si se varsa in Sava, astfel ca marfurile sint carate la vale cu usurinta pina la Segestica si la pannoni[507] si taurici. In orasul Segestica isi uneste apele cu Sava si riul Colapis[508]; amindoua aceste ape sint navigabile si curg din Alpi[509]

In muntii Alpi traiesc si cai salbatici, si boi. Polybios[510] sustine ca in acesti munti creste si un animal cu infatisare aparte, cu chip de cerb, in afara gitului si a parului care seamana cu ale mistretului; sub barbie are un bot de carne cu smoc de par in virf, cam de o spithame de lung[511] si gros cit o coada de minz.

11. Una dintre trecatorile ce strabat muntii din Italia in Celtica Transalpina si nordica este aceea care duce prin tinutul salassilor pina la Lugdunum; ea are doua traseuri: unul, ce poate fi parcurs de carute pe o lungime mai mare — este vorba de calea ce trece pe la keutroni — celalalt, piezis si ingust, dar mai scurt, duce prin Poenin[512]. Iar Lugdunum se afla in mijlocul tarii Celticei, ca o citadela a ei, datorita faptului ca se afla la confluenta riurilor si in apropierea tuturor regiunilor tarii. De aceea si Agrippa[513] de aici a pornit sa construiasca drumurile, unul prin muntii Kemmenos pina la santoni si in Aquitania, altul pina la Rin, al treilea pina la ocean, care duce la bellovaci si la ambiani; al patrulea drum se intinde pina in provin­cia Narbonensis si pina la tarmul massaliotic. Mai este inca o cale ce se abate de la acest drum[514] — lasind in stinga Lugdunum si regiunea ce se intinde mai sus de el —, chiar in Poenin, traversind Ronul sau lacul Lemenna spre cimpiile helvetilor, iar de aici urmeaza prin muntele Jura[515], trecatoarea[516] ce duce la sequani si la lingoni[517]; dupa ce trece de acestia, drumul se desparte in doua ra­muri[518], una care inainteaza spre Rin, alta, spre ocean.

12. Polybios[519] mai povesteste ca, pe timpul sau, s‑a gasit, mai cu seama in imprejurimile Aquileii la tauriscii norici[520], o mina de aur atit de avantajoasa, incit, daca se scoteau numai doua picioare de pamint de la suprafata solului, indata se gasea aur, iar excavatia, de obicei, nu depasea adincimea de cincisprezece picioare; o parte din aurul scos de acolo era curat, format din fire de marimea bobului sau a lupinului, din care numai a opta parte se pierdea la topire; ce raminea avea nevoie de o curatire mult mai adinca, totusi inca foarte avantajoasa. Cum italiotii au exploatat [aceste mine] impreuna cu barbarii un rastimp de doua luni, dintr‑o data pretul aurului a scazut cu o treime in toata Italia; cind si‑au dat seama de aceasta stare de lucruri, tauriscii, alungindu‑si asociatii, au pus ei singuri stapinire pe mine[521]. Dar in prezent, toate ex­ploatarile aurifere se afla in posesiunea romanilor. Si in aceasta parte, la fel ca in Iberia, pe linga aurul din mine, si riurile cara la vale firisoare de aur, numai ca nu in aceeasi cantitate. Acelasi scriitor[522], vorbind despre intin­derea si inaltimea Alpilor, ii pune alaturi de cei mai inalti munti ai elenilor, ca Tayget, Lycaion, Parnas, Olymp, Pe­lion si Ossa, si alaturi de Muntii Thraciei, ca Haemus, Rodope, Dunax[523], si spune ca fiecare dintre aceste culmi poate fi urcata de oameni bine incinsi la briu, in rastimp de aproape o zi si de o zi intreaga ca sa‑l ocoleasca, in vreme ce Alpii[524] nu s‑ar putea urca nici in cinci zile; lungimea lor, masurata de‑a lungul cimpiei inconjuratoare este de 2.200 de stadii [407 km][525]. El pomeneste numai patru trecatori in Alpi: una pe la ligyeni, care se afla foarte aproape de Marea Tyrrheniana, apoi trecatoarea ce duce pe la taurini si pe care a strabatut‑o Hannibal, alta pe la salassi si, in sfirsit, a patra pe la reti[526], toate fiind povirnite. Lacuri se afla mai multe in acesti munti, zice Polybios[527], dar trei dintre ele sint mai mari; dintre aces­tea, Benacus[528] are o lungime de 500 de stadii [93 km] si o latime de 50 de stadii [9,30 km][529]; din el izvoraste riul Mincius[530]; urmatorul lac, Verbanus[531], de 400 de stadii [74 km][532] lungime si cu o latime putin mai ingusta decit a celui dinainte, constituie izvorul riului Adua[533]; al trei­lea lac, Larius[534], lung aproape de 300 de stadii (56 km], lat de 50 de stadii [9,30 km][535], da nastere unui riu mare numit Ticinus[536]; toate aceste riuri isi unesc apele cu Padul.

Atitea aveam de spus despre muntii Alpi.

‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑