STRABON - CARTEA A III‑A

NOTITA INTRODUCTIVA LA CARTEA A III‑A

Urmind planul traditional al geografilor greci, initiat de Hecataios din Milet la inceputul secolului V i.e.n., Strabon incepe descrierea „pamintului locuit' cu partile occidentale ale Europei. Astfel, dupa un examen critic al predecesorilor si dupa prezentarea problemelor ge­nerale de geografie fizica si astronomica, ce constituie continutul pri­melor doua carti, cartea a III‑a cuprinde descrierea Iberiei si a insu­lelor inconjuratoare.

Repartizarea materialului, la fel ca la Poseidonios are in vedere unitatile politice si etnice ale Iberiei preromane. Primele trei para­grafe ale capitolului intii, in care se infatiseaza forma si dimensiu­nile Iberiei, cu citeva observatii generale asupra pozitiei si a condi­cilor geografice ale acestei tari, constituie o scurta introducere. Ur­meaza apoi descrierea ei pe regiuni, in urmatoarea ordine: Turdetania, Lusitania, Celliberia si Insulele. Prezentarea Turdetaniei de la capi­tolul 1, 4 pina la sfirsitul capitolului 2 incepe cu litoralul oceanic, asa cum se obisnuieste in geografia greaca in asa‑numitele Peripluri sau Ocoluri ale Uscatului. Descrierea Lusitaniei, care cuprinde intreg capitolul 3, respecta aceeasi schema. Celtiberia, care constituie conti­nutul capitolului 4, este descrisa incepind de la tarmul Mediteranei. Capitolul 5 si ultimul contine date despre insulele Iberiei, cu doua digresiuni ceva mai lungi asupra locuitorilor insulelor Baleare si asupra fenomenelor oceanice observate la Gadeira.

Fiecare din unitatile etnice si politice de mai sus este infatisata nu numai sub aspectul ei geografic propriu zis; descrierea teritoriului fiecarei regiuni constituie cadrul in care sint localizate neamurile iberice, cu moravurile si obiceiurile lor raportate la clima si la natura solului, cu viata lor politica si istorica si, in general, cu gradul de civi­lizatie atins in momentul cuceririlor romane. Notele etnografice, pre­cum si observatiile din domeniul geografiei economice, al climatolo­giei, al geofizicei si hidrografiei, depasesc cadrele unei descrieri geo­grafice propriu‑zise, astfel ca Geografia lui Strabon si in privinta acestei carti poate sa stea alaturi de oricare din operele de stiinta ale antichitatii elene; prin permanenta referire la istoria popoarelor iberice, ea se aseamana in esenta cu o monografie istorico‑geografica. Izvoarele lui Strabon pentru redactarea cartii a III‑a sint in majoritatea lor operele inaintasilor sai, printre care se numara in pri­mul rind Poseidonios. Invatatii moderni inclina sa creada ca insusi planul lucrarii si insasi repartizarea materialului cartii a III‑a sint imprumutate de la acest geograf. Strabon a avut la dispozitia sa ope­rele acestuia, azi pierdute; in primul rind s‑a servit de Istoriile lui Poseidonios care cuprindeau evenimentele anilor 144—86/85 i.e.n. (dupa alte conjecturi ale invatatilor moderni, perioada anilor 144—96 i.e.n.). Aceasta lucrare continua astfel Istoria Universala a lui Polybios care relateaza evenimentele pina in 144 i.e.n. A doua opera utilizata de Strabon a fost Istoria lui Pompei mentionata de autorul nostru in cartea a XI‑a 1,6, lucrare care cuprinde istoria anilor 85 i.e.n. din perioada lui Sulla, pina in 63 i.e.n., data mortii lui Mithridate. A treia lucrare a lui Poseidonios, Despre Ocean, pierduta se pare ceva mai de timpuriu decit celelalte doua, s‑ar putea s‑o fi utilizat Stra­bon doar indirect, prin materialul bogat din cuprinsul ei transpus de Poseidonios in Istorii.

Astfel invatatii moderni considera ca Strabon a imprumutat de la Poseidonios: prezentarea formei Iberiei (cap. 1, 2—3); descrierea coastelor Turdetaniei si controversa cu Artemidoros (cap. 1 4—9); prezentarea Turdetaniei propriu‑zise (cap. 2, 1—9, 11 si 14), cu ex­ceptia observatiilor privitoare la Caesar si la Sextus Pompeius (din cap. 2, 1 si 2); prezentarea Lusitaniei (cap. 3 1—8), fara sfirsitul paragrafului 8 care‑i apartine lui Strabon; descrierea Celtiberiei (cap. 4, 1—19), cu exceptia citorva argumente proprii din paragraful 4, a sfirsitului paragrafului 6 despre pacificarea Iberiei si a paragrafelor 7, 9, 10, 13 si 19, despre administratia imperiala; descrierea insulelor Baleare, a Gadeirei si a Cassiteridelor (cap. 5, 1—11) in afara acelei parti din paragraful 3 care trateaza despre lucrarile lui L. Cornelius Balbus la Gadeira, din anii 44—43 i.e.n., de asemenea cu exceptia controversei lui Strabon cu Poseidonios, din partea a doua a para­grafului 5 si din 6, 8, 9.

Cum Poseidonios este, dupa cite se pare, izvorul sau principal, Strabon, desi a facut imprumuturi masive din acest autor, nu l‑a co­piat, ci fiecare imprumut l‑a trecut prin prisma propriei sale ju­decati. Acolo unde informatia obtinuta astfel ii sugera anumite dubii, Strabon isi citeaza izvorul, de altfel ca si in cazul altor surse, ceea ce denota ca el nu‑si asuma raspunderea.

Un alt grup de informatii, in mod vadit, i‑au provenit lui Strabon dintr‑o sursa romana. Dupa toate probabilitatile, este vorba de Asinius Pollio, mentionat de Strabon de doua ori in cartea a IV 3,3 a Geo­grafiei sale. Pollio este autorul razboaielor civile, care cuprind eveni­mentele anilor 60—44 i.e.n. Ceea ce este mai greu de precizat azi este faptul daca Strabon l‑a citit pe Pollio in originalul latin sau in versiunea elena a libertului acestuia, Asinius Pollio din Tralles. De asemenea Strabon a putut sa utilizeze opera lui Asinius Pollio prin intermediul compilatorului acestuia, Timagenes din Alexandria, fon­datorul unei scoli si protejatul lui Pollio. Oricare ar fi situatia, Asi­nius Pollio este izvorul sau, direct sau indirect, in privinta evenimentelor romane anterioare epocii lui Augustus. Astfel din aceasta sursa a extras Strabon informatii despre fondarea coloniei Iulia Ioza (cap. 1, 8), despre moartea fiilor lui Pompeius (cap. 2, 2), despre acor­darea dreptului latin neamurilor iberice (cap. 3, 15), despre infringe­rea locotenentilor lui Pompeius, Afranius si Petreius precum si despre luptele romanilor cu iaccetanii (cap. 4, 10).

Tot unor surse romane, de altfel anonime, se datoreaza informatiile referitoare la epoca lui Augustus si Tiberius, asupra evenimentelor ani­lor 1 i.e.n., data construirii podului de peste Ebru, din Celsa (cap. 4, 10), pina in 14 e.n. cind a avut loc recensamintul imperial (cap. 5, 3). Glorificarea operei pacificatoare si civilizatoare a lui Augustus, lauda binefacerilor renumitei pax Romana, mentionarea unor batalii recente si a unor colonii relativ noi etc. sugereaza ca izvor al acestor eve­nimente Res Gestae de pe monumentul Ara Pacis, precum si unele opere cu caracter panegiric (cum este mai tirziu Gratiarum actio a lui Plinius cel Tinar referitoare la ispravile imparatului Traian). Astfel de surse a utilizat Strabon in relatarea fundarii coloniilor augusteene (cap. 2, 15), a pacificarii Celtiberiei (4, 5) si a cantabrilor (cap. 3, b), in datele furnizate despre sediul prefectilor romani la Tarracon (cap. 4, 7), despre administratia lui Augustus (cap. 4, 19—20), si despre recensamintul imperial (cap. 5, 3) etc.

Desi Strabon nu dispune, pentru Iberia, de informatii directe cu­lese de el personal la fata locului, pentru ca azi se stie precis ca Strabon nu a vizitat Iberia, stradaniile lui au urmarit sa aleaga acele izvoare scrise care au dispus de marturii oculare. Poseidonios, pe care il utilizeaza in special, a cercetat in parte personal locurile descrise, in parte s‑a informat despre ele de la persoane care le‑au vizitat si le‑au vazut cu propriii lor ochi. Astfel Poseidonios insusi a parcurs drumul pe linga coastele Galliei si ale Iberiei, de la Massalia, pina la Gadeira, a petrecut o luna la Gadeira in care rastimp a urcat cu corabia pe cursul Baetisului (Guadalquivir) pina la Ilipa din sus de Hispalis (Sevilla), iar la intoarcere, a facut un popas in insulele Baleare.

Prin Poseidonios, apoi, a utilizat informatiile lui Artemidoros care a facut masuratorile coastei iberice de la Pirinei la Promontoriul Sa­cru. De asemenea el s‑a servit de datele lui Polybios despre Iberia, fur­nizate cu prilejul insotirii lui Scipio Aemilianus la asediul Numantiei din 151 i.e.n., pe valea superioara a riului Durios, si la Carthagina Noua (in 147 i.e.n.); informatiile lui Polybios despre Celtiberia, Lusi­tania si Galaecia provin de la martori oculari ai expeditiei lui Bru­tus Callaicus impotriva lusitanilor (3,2) si ai expeditiilor romane im­potriva lui Viriathus (150—139 i.e.n.). De asemenea, prin Poseidonios a cules Strabon datele privitoare la Turdetania procurate de Asclepiades din Myrlea care a trait o buna perioada de timp in Turdetania ca pro­fesor de gramatica. Prin intermediul lui Eratosthe­nes, Strabon a cu­noscut stadiasmul faurit de Pytheas referitor la coastele iberice pe care acesta din urma le‑a vizitat personal. De asemenea datele lui Pytheas privitoare la insulele Baleare si Cassiteride i‑au parvenit lui Strabon prin Timaios si probabil, in ultima instanta, prin Poseido­nios. In sfirsit Asinius Pollio, de asemenea utilizat de Strabon, a vizitat valea Baetisului, a traversat Cordilierii Baetici si a coborit la coasta Mediteranei intre Gibraltar si Carthagina Noua. In felul acesta Strabon a dispus aproape pentru intreaga Iberie, de date furnizate de martori oculari, ceea ce confera mare valoare informatiilor sale, a caror precizie si extindere a fost remarcata de invatatii moderni. Redactarea cartii a III‑a dupa toate probabilitatile a avut loc in anul 17 sau 18 e.n. In cartea a III‑a 3, 18, Strabon vorbeste despre ordinul lui Tiberius referitor la stabilirea a trei legiuni in Hispania, eveniment petrecut in 17 sau 18 e.n. Cum despre cartea a IV‑a se stie ca a fost redactata in anul 18 e.n., se ajunge la aceeasi concluzie ca a III‑a carte s‑a realizat fie in acelasi an, fie in anul precedent.

CAPITOLUL 1

1. Dupa[1] ce am prezentat mai intii schita generala a geo­grafiei, se cuvine ca tratarea noastra sa continue cu descri­erea partilor pamintului populat; intr‑adevar, aceasta ne‑a fost fagaduiala[2] si, pina aici, materialul tratatului nostru pare sa fie corect impartit. Trebuie deci sa incepem din nou cu Europa si cu acele parti ale ei, de la care [am pornit] si mai inainte, din aceleasi pricini[3]

2. Prima tara a Europei dinspre asfintit este, asa cum am spus, Iberia. Cea mai mare parte a ei ofera grele con­ditii de locuit, pentru ca populatia are la indemina paduri si cimpii cu un strat subtire de sol cultivabil si chiar acesta, nu in intregime si nu deopotriva brazdat de ape. Apoi regiunea ei nordica este cu desavirsire rece, pe linga relieful sau stincos, si este situata la ocean, ceea ce i‑a pricinuit izolarea si lipsa de relatii comerciale cu alte re­giuni; in felul acesta, ea depaseste, in conditii mizere, orice loc de asezare. Aceasta este deci infatisarea partii de miazanoapte a Iberiei. Regiunea ei sudica, dimpotriva, aproape in intregime este roditoare, si cu deosebire portiu­nea din afara Coloanelor lui Heracles, ceea ce se va vedea limpede in descrierea noastra amanuntita[4]; avem insa de prezentat mai intii forma si intinderea acestei tari.

3. Iberia seamana cu o piele de bou, care se intinde in lungime dinspre apus spre rasarit, cu partile anterioare[5] spre rasarit, iar in latime, de la miazanoapte spre miazazi. Ea are in total 6.000 de stadii [1.110 km][6] lungime si 5.000 de stadii [925 km] latime maxima[7], dar pe alocuri se in­timpla ca latimea sa fie chiar mult mai mica de 3.000 de stadii [555 km] si aceasta mai ales inspre Pirinei[8], care formeaza latura ei rasariteana. Acest munte, ce se intinde in lung dinspre sud spre nord[9], desparte Celtica de Iberia. Cum si Celtica comporta o latime variabila, la fel ca si Iberia, cea mai ingusta portiune a amindorura — intre marea noastra si ocean — se afla in partea care se apro­pie cel mai mult de Pirinei din ambele parti si care creeaza golfuri atit la ocean, cit si la marea noastra, doar ca sint mai mari golfurile celtice, numite si Galatice[10], alcatuind [intre ele] un istm [ceva] mai ingust decit istmul iberic. Latura rasariteana a Iberiei o formeaza deci Pirineii, la­tura sudica, marea noastra, incepind de la Pirinei pina la Coloane si la Marea Exterioara, apoi in continuare, pina la asa‑numitul Promontoriu Sacru; a treia, coasta apu­seana, oarecum paralela cu Pirineii, se intinde de la Pro­montoriul Sacru pina la capul din partile artabrilor[11], nu­mit Nerion[12]; a patra latura tine de aici pina la extremi­tatile de miazanoapte ale Pirineilor.

4. Reluind[13] acum descrierea, sa prezentam partile Ibe­riei[14], incepind de la Promontoriul Sacru[15]. Acesta este punctul cel mai apusean nu numai al Europei, ci si al in­tregului pamint locuit. Intr‑adevar, pamintul populat se termina inspre asfintit prin doua continente, prin coas­tele Europei ocupate de iberi si prin primele teritorii ale Libyei, populate de mauritani; tarmul iberic, in partile sus‑numitului promontoriu, inainteaza in ocean cam cu 1.500 de stadii [277,50 km][16] mai mult [decit restul coastei Eu­ropei]. De aceea prelungirea lui se si numeste in limba latina Cuneus[17], ceea ce vrea sa insemne „cui'. Promon­toriul insusi cit si portiunea care inainteaza in mare sint asemuite cu o barca de Artemidoros[18], care a fost la fata locului; el spune ca figura despre care vorbim o com­pleteaza trei insulite[19], una care ocupa locul ciocului de vas, celelalte doua, cu limanurile lor potrivit de bune, po­zitia urechilor prorei. Aici nu se vede — zice — nici tem­plul lui Heracles — aceasta este o indicatie falsa de‑a lui Ephoros[20] — nici altarul jui sau al vreunui alt zeu, ci, in mai multe locuri, se afla gramezi de trei sau patru bo­lovani pe care, dupa o datina locala, vizitatorii care sosesc in acele parti le intorc[21] si le muta dintr‑un loc intr‑altul dupa ce mai intii le‑au stropit cu libatii[22]; nu este in­gaduit sa aduci jertfe pe acest promontoriu nici sa patrunzi noaptea acolo, rastimp in care — se zice — acel loc este stapinit de zei. Strainii veniti ca sa‑l viziteze ramin peste noapte intr‑un sat vecin, apoi ziua il viziteaza, ducind si apa cu ei, din pricina uscaciunii solului.

5. S‑ar putea ca cele de mai sus sa fie intr‑adevar asa si se cuvine sa‑l credem pe Artemidoros; dar in privinta povestilor ce le‑a raspindit luindu‑se dupa gura multimii, negresit el nu merita increderea noastra. Intr‑adevar, cei mai multi sustin, spune Poseidonios, ca, in regiunile ce mar­ginesc oceanul, soarele, cind apune, se vede mai mare si produce un sipot foarte asemanator, de parca marea ar sfirii la atingerea lui, pentru ca se scufunda in adincurile ei[23]. Falsa este si parerea de mai sus si aceea care sustine ca noaptea cade in acele parti, indata dupa apusul soa­relui[24]; de fapt, intunericul nu se lasa imediat, ci la putina vreme dupa asfintit, asa cum se intimpla de altfel si la alte mari intinse. Acolo unde soarele apune in munti, pre­lungirea zilei dupa asfintirea lui este de mai lunga durata, din pricina dispersarii luminii. Dar pe tarmul oceanului, aceasta prelungire nu are loc, fara ca totusi intunericul sa urmeze subit, asa cum se intimpla de altfel si in cimpiile intinse. Iar impresia ca deasupra marilor soarele creste in marime, deopotriva la asfintirea ca si la ivirea lui, se da­toreste vaporilor de apa, care se inalta in mai mare can­titate din materia lichida[25]; intr‑adevar prin acesti vapori, raza vizuala, refractindu‑se, ca printr‑o sticla[26], obtine ima­gini marite, dupa cum se intimpla si atunci cind privesti apusul sau rasaritul soarelui sau al lunii printr‑un nor sec si subtire, moment in care astrul apare totodata roscat.

[Poseidonios] spune ca a dovedit eroarea acestei pareri, petrecindu‑si treizeci de zile la Gadeira si observind apu­surile soarelui. Artemidoros, dimpotriva, sustine ca, in acele parti, soarele cind apune, este de o suta de ori mai volu­minos [ca de obicei] si ca noaptea incepe subit. Bine­inteles, nu se poate presupune ca el insusi a vazut acest fenomen pe Promontoriul Sacru, tinind seama de oprelistea pomenita, pentru ca sustinea ca nimeni nu poate intra acolo noaptea, astfel ca nici la apusul soarelui n‑ar putea pa­trunde cineva, daca intr‑adevar noaptea se lasa subit. Dar de fapt, el n‑a observat acest fenomen nicaieri pe tarmul oceanului, pentru ca si Gadeira se afla la ocean si Posei­donios ca si multi alti autori depun marturii contrare.

6. Partea tarmului din continuarea Promontoriului Sacru pina la gura fluviului Tag constituie inceputul laturii apu­sene a Iberiei; cealalta parte, pina la un alt fluviu cu numele Anas, si anume pina la revarsarea acestuia, for­meaza inceputul laturii sudice. Amindoua fluviile despre care vorbim curg din partile rasaritene, doar ca primul, mult mai voluminos decit celalalt, se varsa in mare, curgind drept spre asfintit, in vreme ce Anas[27] coteste spre miazazi, marginind un teritoriu intre ape, pe care il ocupa in buna parte celtici[28] si citeva populatii lusitane stramutate[29] aici de romani de pe celalalt mal al Tagului; in partile de sus ale acestui teritoriu locuiesc ingramaditi carpetani, oretani si vettoni[30]. Acest tinut este de‑o fertilitate mijlocie, in schimb cel care‑i urmeaza imediat, inclinat spre sud‑est, nu ingaduie sa fie intrecut ca bunastare de vreun altul, judecat in comparatie cu intregul pamint populat, multumita pro­duselor sale ce i le procura pamintul si marea. Aceasta este regiurea pe care o strabate riul Baetis[31], care izvoraste din aceleasi locuri ca Anas si ca Tagul, ocupind ca marime un loc oarecum de mijloc, intre acestea doua. Foarte ase­manator cu fluviul Anas, el curge la inceput spre apus; coteste apoi spre miazazi si se varsa in mare la acelasi tarm. Dupa aceasta apa, intreaga regiune a primit numele de Baetica[32], iar dupa locuitorii ei, se cheama Turdeta­nia[33]; populatiile de aici se numesc turdetani si turduli, unii autori socotindu‑i o singura semintie, altii insa, doua neamuri deosebite[34]. Printre ultimii se numara si Polybios, care precizeaza ca spre miazanoapte turdulii convietuiesc cu turdetanii; in prezent nu se mai observa intre ei nici o deosebire. Acestia sint considerati cei mai intelepti dintre iberi; intr‑adevar, ei folosesc scrierea si au cronici ale ve­chiului lor trecut, precum si poeme si legi in versuri [vechi], dupa cite spun ei, de 6.000 de ani[35]. Si ceilalti iberi prac­tica scrierea, fara sa intrebuinteze caractere unificate[36], deoarece nici nu vorbesc o singura limba, ci fiecare se­mintie are limba sa proprie. Situata dincoace de Anas, aceasta regiune se intinde spre rasarit pina la Oretania, iar spre miazazi, pina la tarmul dintre gurile fluviului Anas si Coloane.

Trebuie sa descriem acum Turdetania si regiunile din imediata ei vecinatate, dind mai multe amanunte care vor contribui la cunoasterea naturii fericite si a prosperitatii acestor meleaguri.

7. Oceanul Atlantic, patrunzind intre tarmul la care se varsa in mare Baetis si Anas, si extremitatile Mauritaniei, creeaza strimtoarea Coloanelor, prin care Marea Interioara se uneste cu Marea Exterioara. Aici se inalta un munte al iberilor numiti bastetani, care se mai cheama si bastuli[37], zis muntele Calpe, nu prea intins ca circumferinta, dar inalt si abrupt, incit de departe lasa impresia unei insule. Cind navighezi din marea noastra in Marea Exterioara, acest munte se afla la dreapta, iar la poalele lui, la o departare de 40 de stadii [7,40 km] este asezat Calpe[38], oras vrednic de pomenit si vechi, care a fost odinioara statiunea navala a iberilor. Unii autori sustin chiar ca ar fi fundat de Heracles[39]; printre acestia se numara si Ti­mosthenes[40], care precizeaza ca, in vechime, orasul s‑a mai numit si Heracleia[41], ca se vede inca marele sau zid im­prejmuitor si hangarele pentru vase.

8. Urmeaza apoi Menlaria[42]. cu sarariile sale, si, dupa ele, orasul si riul Belon[43]. Cu osebire de aici se fac tra­versarile strimtorii la Tingis[44] in Mauritania; si acest oras are o piata de negot si sararii[45]. Zelis[46] a fost odinioara o cetate vecina cu Tingis, dar romanii au stramutat‑o pe tarmul potrivnic, dupa ce au adaus la populatia ei si o parte din locuitorii orasului Tingis; totodata au trimis acolo colonisti si dintre ai lor insisi, iar noul oras l‑au numit Iulia Ioza[47]. Vine apoi la rind Gadeira, insula despartita de Turdetania, printr‑un brat ingust de mare si situata la o departare de Calpe cam de 750 de stadii [138,74 km], dupa altii, la 800 de stadii [147,98 km][48]. Aceasta insula nu se deosebeste in alte privinte de celalalte dar, prin barba­tia locuitorilor ei in ale navigatiei si multumita atasamen­tului acestora fata de romani, ea a cunoscut o atit de mare inflorire, pe toate tarimurile incit, cu toate ca este situata la capatul pamintului, este cea mai renumita dintre toate insulele. De altfel, noi vom mai reveni asupra ei, cind vom vorbi si despre celelalte insule.

9. Dincolo de Gadeira se afla portul asa‑numit al lui Menestheus[49] si estuarul Astei[50] si Nabrissei[51]. Se cheama estuare depresiunile tarmului umplute de apa marii in timpul mareelor, care permit vaselor sa inainteze, ca pe adevarate riuri, spre interiorul uscatului, pina la orasele construite pe malurile lor. Indata dupa acest estuar se intilnesc gurile Baetisului impartite in doua brate. Insula cu­prinsa intre aceste guri, mare de 100 de stadii [18,50 km][52], iar dupa unii chiar mai bine, este rupta din litoral. Pe aici pe undeva se afla si oracolul lui Menestheus[53], si tot aici se inalta Turnul lui Caepion[54] deasupra unei stinci udate de valuri, o constructie minunata, la fel ca Farul, desti­nata salvarii navigatorilor. Intr‑adevar, milul carat de flu­viu ridica fundul marii [in aceste parti] si totodata locul din fata lui este impinzit de stinci, astfel ca este neaparata nevoie de un semn usor vizibil. De aici, in continuare, se intilneste bratul navigabil al Baetisului si orasul Ebura[55], precum si templul zeitei Phosphoros, zisa si Lux Dubia[56]; apar, in continuare, noi cai de navigatie pe alte estuare in sus; dupa ele se intilneste fluviul Anas[57], si el cu doua guri, amindoua navigabile de la mare in sus; in sfirsit, se vede Promontoriul Sacru, care se afla la o departare de Gadeira ceva sub 2 000 de stadii [370 km]. Unii autori numara de la Promontoriul Sacru pina la gura Anasului 60 de mile [88,80 km], iar de aici pina la gura Baetisului, 100 de mile [148 km], apoi din acest loc pina la Gadeira, 70 [103,60 km][58]

CAPITOLUL 2

1. Prin urmare[59], mai sus de coasta ce se intinde din­coace de Anas se afla Turdetania, pe care o traverseaza fluviul Baetis. Limitele ei inspre apus si miazanoapte le formeaza fluviul Anas, spre rasarit, citeva triburi carpetane si oretane, spre miazazi, acei dintre bastetani[60] care lo­cuiesc pe tarmul ingust dintre Calpe si Gadeira, si, in con­tinuare, marea pina la Anas. Dar si bastetanii, pe care i‑am pomenit mai inainte, pot fi cuprinsi in Turdetania[61]', tot astfel si populatiile[62] de dincolo de Anas si cea mai mare parte a locuitorilor din regiunile invecinate. Marimea acestui tinut, in lungime si in latime, nu depaseste 2 000 de stadii [370 km][63]; oralele lui sint peste asteptari de nume­roase, pentru ca sint, se spune[64], vreo 200; cele mai ves­tite sint cele situate pe malurile riurilor, ale estuarelor si ale marii, datorita pozitiei lor comerciale prielnice. Cea mai mare dezvoltare, atit ca renume, cit si ca putere, a luat‑o orasul Corduba[65], fundat de Marcellus[66], apoi ora­sul gaditanilor[67], ultimul multumita navigatiei si atasa­mentului lor fata de alianta cu romanii, primul, datorita fertilitatii si intinderii solului sau, contribuind in mare masura la prosperitatea sa si fluviul Baetis; in afara de aceasta, orasul Corduba a fost populat, de la bun ince­put, numai de oameni alesi, romani si bastinasi; de fapt, el forma prima colonie pe care romanii au trimis‑o pe acele meleaguri[68]. In al doilea loc, ca renume, dupa Corduba si dupa orasul gaditanilor, se situeaza orasul Hispalis, si el colonie romana[69]; in prezent insa, el subzista numai ca piata de negot si este depasit ca cinstire de Baetis[70], datorita unei recente colonii formate din ostenii lui Caesar, cu toate ca restul populatiei nu se bucura de vreo stralucire.

2. Dupa aceste orase vin la rind Italica[71] si Ilipa[72], si­tuate pe Baetis, iar ceva mai departe, Astigis[73], Carmon[74] si Obulcon[75]; mai sint apoi orasele in care au fost invinsi fiii lui Pompeius[76], Munda[77], Ategua[78], Urson[79], Tuccis[80], Ulia[81] si Aegua[82]; toate aceste localitati se afla in apro­pierea Cordubei. Metropola acelui tinut a devenit, intr‑un anumit fel, orasul Munda; acesta se afla la o departare de 1.400 de stadii[83] [259 km] de Carteia, unde s‑a refugiat Cnaeus[84], dupa infringerea sa; iar apoi, imbarcindu‑se aici si coborind din nou pe uscat undeva intr‑o regiune mun­toasa ce domina marea, el s‑a sinucis. Fratele sau Sextus[85], scapind teafar din Corduba, dupa un scurt timp de lupte pe care le‑a sustinut la iberi, a rasculat Sicilia, dupa aceea, alungat de aici in Asia si prins de comandantii ostirii lui Antonius[86], a fost executat in Milet[87]. La celtici, cea mai vestita cetate este Conistorgis[88] iar, pe tarmul estuarelor, Asta[89], unde gaditanii[90] isi tin cu precadere adunarile, de­oarece este situata mai sus de portul insulei lor[91], spre inima uscatului, la o departare ce abia depaseste 100 de stadii [18,498 km].

3. Fluviul Baetis este intesat de jur imprejur de o popu­latie foarte deasa, ingramadita pe ambele lui maluri, si este navigabil, de la mare in sus, pe o distanta de aproape 1.200 de stadii [221,98 km][92] pina la Corduba, si mai sus inca, pina la alte citeva localitati. In afara de aceasta, luncile sale sint cultivate cu o grija deosebita, la fel si insulitele din albia lui. Se mai adauga la aceste avantaje si o incintare a ochilor la privelistea creata de paminturile bine cultivate, cu livezi si cu alte soiuri de plantatii. Pina la Hispalis deci, pe o distanta putin mai mica de 500 de stadii [92,49 km][93], navigatia se poate face cu vase de transport considerabile, de mare tonaj, iar de aici, la ora­sele situate mai sus pina la Ilirya, cu vase mai mici, apoi, pina la Corduba, numai cu barei de riuri, incheiate azi din mai multe piese, in vechime[94], insa faurite dintr‑o sin­gura bucata de lemn; mai sus de Corduba, pina la Cas­talon[95], fluviul nu mai este navigabil.

Citeva lanturi de munti se intind paralel cu albia Bae­tisului, apropiindu‑se spre miazanoapte mai mult sau mai putin de el; acesti munti sint plini de mine metalifere[96], intr‑adevar argint se gaseste foarte mult in partile Ilipei si ale orasului Sisapon, atit a asa‑zisului Vechiul Sisapon, cit si a Noului Sisapon[97]. In imprejurimile asa‑numitului oras Cotinae[98], subsolul produce atit bronz, cit si aur. Acesti munti cad in stinga, cind navighezi pe fluviu in sus, in vreme ce in dreapta lui se deschide o cimpie intinsa, ceva mai ridicata, si roditoare, cu arbori inalti si cu pasuni manoase.

Navigabil este si Anas, dar nu cu vase atit de mari si nu pe o distanta atit de lunga. Si el, la fel, este dominat de munti ce contin mine si se prelungesc pina la Tag. Tinu­turile care ascund in strafunduri mine metalifere in mod firesc sint pietroase si foarte saracacioase, asa sint, de pilda, partile din vecinatatea Carpetaniei[99] si, mai mult inca, cele din apropierea celtiberilor. Tot astfel este si Baeturia[100], care are cimpii uscate si intinse de‑a lungul Anasului.

4. Turdetania[101], in sine, este insa o regiune de o pros­peritate cu totul deosebita[102]; dupa ce ca da tot soiul de produse, si inca in mare cantitate, aceste daruri ale ei sint dublate de export; intr‑adevar, prisosul produselor sale se vinde cu usurinta in afara hotarelor, multumita numaru­lui mare de vase de care dispune. Aceasta se datoreaza si riurilor si estuarelor sale care seamana, asa cum spuneam[103], cu niste riuri si oare pot fi parcurse de la mare in sus nu numai de vase mici, ci si de cele mari, pina la orasele situate departe in inima tinutului. Caci partea Tur­detaniei care se intinde pe o mare portiune deasupra lito­ralului cuprins intre Promontoriul Sacru si Coloanele lui Heracles este in intregime o cimpie. In mai multe parti ale acesteia patrund dinspre mare in interiorul uscatului depre­siuni ce seamana cu niste vagauni potrivit de adinci sau cu vaile unor riuri, ce se intind pe multe stadii; in timpul fluxului, navala apelor marii umple aceste vai, astfel ca se poate inainta pe ele cu vasele la fel ca pe riuri spre izvoare, ba poate si mai bine, deoarece o astfel de navi­gatie este ca o coborire pe riuri la vale, de vreme ce nu intimpina in cale nici o rezistenta, iar ridicarea nivelului marii, o data cu fluxul, impinge vasul la fel ca si curentul unui riu. De fapt, cresterea apelor este mai mare aici decit in alte parti, deoarece apa marii, impinsa din larg spre strimtoarea ingusta pe care o creeaza Mauritania inspre Iberia, se izbeste de tarm si patrunde usor in partile usca­tului putin rezistente la presiune. Unele dintre aceste depre­siuni se golesc in timpul refluxului, pe altele apa nu le paraseste cu desavirsire, in sfirsit, altele creeaza chiar insule in interiorul lor.

Asa se arata, deci, estuarele ce se afla intre Promon­toriul Sacru si Coloane; apele lor se umfla mai puternic decit in alte locuri. De altfel pentru nevoile navigatorilor o astfel de crestere a apei prezinta avantaje mai mari; intr‑adevar ea creeaza estuare mai multe si mai intinse, care sint navigabile adesea chiar pe o intindere de 400 de stadii[104] [73,99 km], astfel ca, intr‑un anumit fel, intreg tinutul poate fi strabatut cu corabiile si asa el apare priel­nic exportului si importului de marfuri. Situatia prezinta insa si un neajuns: vase care navigheaza pe riuri, antrenate impotriva curentului acestora din pricina fortei mereu mai puternice a fluxului, pun la grele incercari pe cirmaci si cind coboara la mare si, tot astfel, cind urca inspre inima uscatului. Iar refluxurile in estuar sint deosebit de primejdioase, pentru ca au o putere pe masura fluxurilor si adeseori, in navala lor, lasau in urma corabia pe fundul sec al vadului. Ba si animalele care treceau la pascut pe insulele de la gura riurilor sau a estuarelor au fost in­ghitite uneori de valuri, alteori s‑au vazut impresurate de ape, iar cind s‑au straduit sa se reintoarca pe uscat, n‑au mai avut puterea necesara si au pierit in valuri; se spune ca vacile, dupa ce au bagat de seama, in repetate rinduri, fenomenul ce se petrece, asteptau retragerea marii si nu­mai dupa aceea se reintorceau pe continent[105]

5. Cind oamenii din aceste parti si‑au dat seama de na­tura locurilor si au inteles ca estuarele pot face aceleasi servicii intocmai ca riurile, au intemeiat pe malurile lor, la fel ca si pe tarmurile riurilor, orase si alte asezari; printre acestea se numara Asta, Nabrissa[106], Onoba[107], <Os>sonoba[108], Mainoba[109] si mai multe altele. Se mai adauga in unele locuri si canalele, care au aparut pe ma­sura ce s‑au inmultit punctele de plecare si de destinatie a transportului, fie in interior, intre orase, fie in exterior. Foloase asemanatoare aduc si confluentele [ocazionale], care se produc cind mareele ies din matca lor [revarsindu‑se] cu putere peste istmurile ce separa caile maritime si le fac navigabile[110], incit se poate trece cu vasele [peste cimp] din riuri in estuare si din acestea, in riuri.

Intregul negot este destinat Italiei si Romei, dispunind de bune conditii de navigatie pina la Coloane, afara doar de unele greutati ce se ivesc in preajma strimtorii si in largul marii noastre[111]. Cursele se duc la capat proteguite de un climat linistit[112], mai cu seama cind navighezi in plina mare, ceea ce convine cu osebire vaselor voluminoase de comert, pentru ca vinturile din larg sufla cu regu­laritate. Se mai adauga la aceasta si pacea instaurata acum, de cind piratii au fost nimiciti[113], astfel ca navigatorilor li s‑a usurat mult sarcina. Poseidonios spune ca, la in­toarcerea lui din Iberia, a observat totusi un fenomen aparte, anume ca vinturile de rasarit sufla, in acea parte a marii pina la Golful Sardiniei, in directia vinturilor etesiene[114]; din aceasta pricina, abia dupa un drum de trei luni a ajuns, cu mare greutate, in Italia, dupa ce mai inainte fusese abatut din cale cind spre insulele Gymnesiai, cind spre Sardinia, cind spre diferite puncte ale Libyei, din fata acestor insule.

6. Se exporta din Turdetania griu, vin, foarte mult, pre­cum si ulei, nu numai in mare cantitate, ci si de‑o calitate superioara; se exporta de asemenea si ceara, miere, smoala, sofran in mari cantitati, la fel si chinovar[115], care nu sta de loc mai prejos de cel produs de solul Sinopei[116]. In aceasta regiune, materialul de constructii navale provine in intregime din lemn local; la ei se gasesc si mine de sare si numeroase cursuri de apa sarata; nu sint putine la numar nici sarariile de peste, provenit nu numai din Turdetania, ci si din cealalta parte a tarmului de dincolo de Coloane; acestea, negresit, nu sint inferioare sarariilor din Pont[117]. Inainte vrame, turdetanii trimiteau peste hotare si stofe in mare cantitate, acuma insa exporta mai mult lina neagra ca pana corbului[118]. Intr‑adevar, aceste linuri sint de‑o ne­intrecuta frumusete; de fapt si berbecii pentru reproductie se vind cu un talant bucata[119]. Neintrecute sint si tesaturile subtiri pe care le lucreaza salacienele[120]

Si animale de tot soiul si vinat se gaseste din belsug. Salbaticiunile daunatoare sint rare aici, afara doar de ie­purii de cimp, pe care unii ii mai numesc si leberizi[121] Acestia pricinuiesc mari pagube, rozind arborii si sema­naturile; pacostea aceasta se resimte aproape in toata Ibe­ria si se intinde chiar pina la Massalia, ba face ravagii si in insule. Se spune ca locuitorii insulelor Gymnesiai au trimis o data romanilor o solie ca sa le ceara alt pamint de locuit, de vreme ce sint alungati din asezarile lor de aceste jivine si nu pot sa le tina piept din pricina numa­rului lor mare[122]. In fata unui flagel ce ia asemenea pro­portii — ceea ce nu se intimpla insa mereu — cu distru­geri asemanatoare cu ale ciumei, sau cum este cazul invaziei de serpi si de soareci[123] de cimp, este neaparata nevoie de astfel de masuri, dar pentru invazii mai moderate s‑au nascocit felurite vinatori; printre altele, turdetanii folosesc cu rezultate bune pisici salbatice pe care le aduc din Libya si pe care, dupa ce le‑au pus botnite, le dau drumul in vizuini; pisicile trag afara cu ghearele iepurii pe care ii prind sau ii silesc sa‑si caute scapare pe o alta iesire la suprafata, iar vinatorii, care ii asteapta la gura vizuinii, ii prind pe loc, indata ce se ivesc din pamint.

Bogatia marfurilor exportate de Turdetania o dovedeste capacitatea si numarul mare al vaselor; intr‑adevar, corabii de transport dintre cele mai voluminoase pornesc de la ei spre Dicaiarchia[124] si spre Ostia[125], portul Romei; iar ca numar, putin lipseste ca ele sa fie pe potriva efectivului corabiilor libyene[126]

7. Desi interiorul Turdetaniei este atit de bogat, lito­ralul ei ar putea [foarte bine] sa‑i stea alaturi la o com­paratie, datorita resurselor pe care i le procura marea. Intr‑adevar, tot soiul de stridii si de scoici intrec, indeob­ste, ca numar si marime, productia intregii coaste a marii exterioare; in Turdetania, aceasta productie este deosebit de bogata, deoarece aici fluxurile si refluxurile iau o mai mare amploare, fapt care, datorita miscarii periodice a apelor, pare sa fie cauza prielnica a inmultirii si a dez­voltarii neobisnuite a pestilor. De asemenea, aceeasi este situatia cu toate soiurile de cetacee, ca narvali, balene, fi­setri[127], a caror prezenta, cind respira, apare celor care le privesc de departe, ca o adevarata coloana de apa. Si tiparii de mare[128] iau aici o dezvoltare monstruoasa, de­pasind mult in volum pe cei de la noi, la fel si murenele si cea mai mare parte a pestilor din acest soi. La Carteia, se spune ca molustele‑buccinae[129] sint de 10 cotyle[130] si au un aspect purpuriu; in partile Marii Exterioare, murenele si tiparii ating o greutate de peste 80 de mine[131], iar ca­racatita, chiar un talant[132], calmarii[133] ajung pina la doi coti lungime[134], si altele la fel.

O mare cantitate de toni[135], grasi si voluminosi, se aduna aduna aici din alte parti ale coastei Marii Exterioare. Ei se hranesc cu ghinda unui stejar ce creste pe fundul marii, intins in intregime pe pamint, dar care produce totusi un fruct bine dezvoltat. Acest arbore[136] este foarte raspindit si pe pamintul Iberiei, avind radacini vinjoase ca ale unui stejar obisnuit, dar care se inalta din tulpina ceva mai pu­tin decit sa‑i zici ca este scund. El produce insa atita ghinda, incit, dupa ce atinge culmea dezvoltarii sale, coas­tele marii, dincoace si dincolo de Coloane, se acopera de ghinda pe care o cara acolo mareele; cu cit te departezi de Coloane spre interior, o gasesti mereu mai marunta si mai numeroasa. Polybios[137] sustine ca valurile poarta aceas­ta ghinda pina la tarmurile Latiului, daca nu cumva, zice, „o produce si Sardinia si locurile din vecinatatea ei'. De altfel si lacherdele cu cit se apropie mai mult de Coloane, venind din Marea Exterioara, cu atita sint mai mici, din lipsa de hrana; el[138] mai spune ca acest animal este cit un porc de mare[139], pentru ca se arunca lacom la ghinda si se ingrasa din ea neobisnuit, iar acolo unde creste productia de ghinda, creste si cea de lacherde.

8. Dupa ce am aratat cu cite daruri ale firii este inzes­trata regiunea pomenita, nu mica, ci, dimpotriva, foarte mare mirare ar putea sa te cuprinda, daca ai mai afla si despre nesecata ei bogatie ce‑i provine din exploatarile mi­niere[140], intr‑adevar, intreaga tara a iberilor este impinzita cu astfel de mine, dar ea nu este pretutindeni la fel de roditoare si de prospera ca in Turdetania, mai ales acolo unde se afla multe mine. Rar se intimpla, de altfel, ca o regiune sa aiba din abundenta amindoua soiurile de pro­duse, rar se intilneste, de asemenea, ca aceeasi regiune, intr‑un teritoriu restrins, sa prisoseasca in tot felul de me­tale. Turdetania insa, la fel si regiunea din vecinatatea ei, nu permite cuvinte pe masura vredniciei ei celor care ar vrea sa‑i ridice in slava aceasta prosperitate. Intr‑adevar, nici aur, nici argint, si nici arama, nici fier nu s‑a vazut pina azi undeva pe fata pamintului producindu‑se nici in asemenea cantitati, nici de calitatea acestora.

Aurul nu se extrage doar din mine, ci si din dragaje: riurile si torentii cara la vale nisip aurifer, care se intil­neste in multe parti chiar in regiuni lipsite de apa, numai ca in acestea el ramine indeobste nevazut, dar in locurile care mustesc de apa firisoarele de aur scapara raze sclipi­toare; ba mai mult, turdetanii chiar provoaca sclipirea fi­relor de aur, inundind si regiunile secetoase cu apa cana­lizata din alta parte; sapind apoi puturi si nascocind felu­rite cai, ei extrag prin spalare aurul din nisip; azi, intr‑adevar, asa‑zisele spalatorii de aur sint mai dese chiar decit minele. Galatii socot ca la ei sint mine la fel de bo­gate; anume, cele din muntele Kemmenos[141] si cele aflate la poalele Pirineilor[142], dar de fapt aurul provenit din Tur­detania are mult mai mare pret. Aici printre firisoarele de aur se spune[143] ca se gasesc uneori si bulgari de o semi­libra[144], numiti pale[145] care au nevoie doar de o mica cura­tire. Se mai povesteste ca, despicindu‑se pietrele, s‑au ga­sit bulgarasi de aur in forma de mamelon; iar din aurul topit si curatit cu un soi de pamint ca piatra acra, iese ca prim rezultat al prelucrarii lui electrum; apoi dupa ce se topeste din nou si acest produs, care contine un amestec de argint si de aur, argintul se pierde prin ardere, iar aurul subzista; intr‑adevar, ultimul este un gen de materie usor fuzibila si de duritatea pietrei; de aceea se si topeste aurul mai mult la foc de paie, deoarece flacara lui, fiind mai domoala, se potriveste cu acest metal fara rezistenta si usor fuzibil, focul de carbune insa il consuma prea mult, topindu‑l peste masura si cu violenta, evaporindu‑l[146]. Pe de alta parte, in albiile riurilor, aurul se exploateaza prin dragaje si se spala in albii fixate in apropiere, sau se sapa cite un put si pamintul extras din el se spala. Cuptoarele pentru topit argintul le construiesc foarte inalte, pentru ca fumul ce se degajeaza din bulgari sa se ridice in sus, deoarece este greu si vatamator. Unora din minele de cupru le zic si azi bai de aur, ceea ce marturiseste ca odi­nioara se extragea din ele aur.

9. Poseidonios, laudind cantitatea si calitatea metale­lor [Iberiei][147], nu se abtine de la obisnuitu‑i retorism, ci entuziasmul il face sa se exprime in hiperbole. El martu­riseste deschis ca nu se fereste sa dea crezare mitului[148] care spune ca, odata, cind padurile au luat foc, pamintul, ca un adevarat amestec de argint si de aur, topindu‑se a fiert in clocote la suprafata, deoarece fiecare munte si fiecare colina constituie de fapt o materie buna de batut monede, ingramadita aici de cine stie ce soarta prodigioasa. „In general — zice —, daca cineva ar vedea aceste locuri, ar spune ca ele sint comorile firii inepuizabile sau vistieria unei imparatii fara sfirsit; intr‑adevar, aceasta tara nu nu­mai ca este bogata la fata pamintului, ci ea este in intre­gime numai belsug si in strafunduri si, pe drept cuvint, zice, la iberi subsolul nu constituie lacasul lui Hades[149], ci al lui Plutos[150]'. Iata deci in ce stil inflorit a vorbit de­spre aceste mine, ca si cum el insusi ar trage foloase din ele, cu lunga‑i vorbarie. Iar cind descrie harnicia mineri­lor, prezinta un citat din Phalerean[151] care, in legatura cu minele de argint ale Atticei, spune ca „oamenii lucreaza cu atita indirjire, incit lasa impresia ca ar vrea sa‑l scoata din strafunduri pe Plutos insusi'. El scoate apoi in vileag zelul si ardoarea asemanatoare a turdetanilor, cind sapa galerii intortocheate si adinci si cind trudesc adesea ca sa sece ou pompe egiptene[152] vinele de apa din mine care le stau in cale ca [adevarati] potrivnici. Dar, indeobste, si­tuatia acestora nu este aceeasi cu a minerilor din Attica, ci mineritul acestora din urma se potriveste cu enigma: „cite le‑au prins in miini — citeaza Poseidonios — nu le‑au luat, iar cite le‑au avut, le‑au aruncat'[153], in vreme ce turdetanii scot un profit nemasurat[154]. Astfel minerii lor din minele de cupru obtin arama tot a patra parte din extractie, iar unii dintre lucratorii care exploateaza pe cale par­ticulara minele de argint scot in trei zile un talant euboic[155]

Cositorul, zice apoi, nu se gaseste la suprafata, cum o repeta intruna istoricii[156], ci numai in mine; el se pro­duce in minele de la barbarii situati mai sus de lusitani si in cele din insulele Cassiteride[157]; el se mai transporta apoi din Insulele Britannice in Massalia. La artabri, care sint ultimii locuitori ai Lusitaniei inspre miazanoapte si spre apus, pamintul, se spune, infloreste parca in fire de argint, de cositor, de aur alb (pentru ca este aliat cu argint); iata. asadar, ce fel de pamint cara riurile lor la vale; apoi femeile, scotindu‑1 cu hirletele, il spala in site impletite ca niste cosulete.

Asemenea informatii a dat Poseidonios despre mine.

10. Polybios, vorbind despre minele de argint din preajma Carthaginei Noi[158], afirma ca ele sint foarte mari, ca se afla cam la 20 de stadii [3,70 km] departare de oras, avind o circumferinta de 400 de stadii [73,99 km]; aici locuia o populatie de 40.000 de lucratori, care aducea pe atunci poporului roman un venit zilnic de 25.000 de drahme[159]. Eu las la o parte alte amanunte pe care le da Poseidonios despre activitatea acestora pentru ca ar ocupa prea mult spatiu; dar, despre bulgarii de argint rostogo­liti la vale de riuri el spune ca sint sfarimati mai intii cu pisalogul si apoi scufundati in apa cu ciurul; se zdro­beste apoi din nou materialul ramas in ciur si iarasi se farimiteaza, filtrindu‑se prin apa care patrunde prin ciur, dupa ce s‑a topit al cincilea rezultat si s‑a separat plum­bul, se obtine argintul curat.

Exista si azi[160] aceste mine de argint, desi nu mai sint obstesti, de altfel nici cele despre care vorbim acum, nici cele din alte parti ale Iberiei, ci ele au trecut in proprietate particulara; dar cele mai multe mine de aur sint exploa­tate de stat. La Castalon si in alte locuri exista mine de plumb de un caracter cu totul aparte; si in acest minereu se gaseste amestecat putin argint, dar nu in asemenea can­titate incit sa fie rentabila separarea lui.

11. Nu departe de Castalon se gaseste si muntele din care curge — se spune[161] — riul Baetis; el se cheama mun­tele Argyros[162], din pricina minelor de argint din sinul lui. Polyibios sustine ca si Anas si acesta curg din Celtibe­ria, la o departare unul de altul de aproximativ 900 de stadii [166,48 km]; intr‑adevar celtiberii, crescind in pu­tere, au extins numele lor asupra intregii regiuni din veci­natate[163]

Se pare ca cei vechi[164] desemnau prin numele de Tar­tessos[165] riul Baetis, iar Gadeira si insulele din preajma ei, cu cel de Erytheia[166], de aceea se crede ca Stesichoros s‑a exprimat astfel[167] in legatura cu pastorul Geryon, deoarece acesta s‑a nascut

Aproape in fata vestitei Erythei

linga izvoarele fara secare,

la radacinile‑argintii ale riului Tartessos,

Intr‑o grota a stincii.

Cum acest riu se varsa prin doua brate, se spune[168] ca, inainte vreme, in intervalul dintre ele se ridica un oras, care se numea Tartessos, la fel ca riul, iar regiunea se chema Tartessida, aceea unde locuiesc azi[169] turdulii. Si Eratosthenes sustine ca portiunea care se invecineaza cu Calpe se numeste Tartessida si ca Erytheia este de fapt Insula Fericita. Artemidoros, combatindu‑l, spune ca sint vorbe de claca atit cele de mai sus, cit si afirma­tia ca distanta de la Gadeira pina la Promontoriul Sacru este de cinci zile de navigatie, ceea ce ar insemna ca nu masoara mai mult de 1.700 de stadii [314,50 km][170]; la fel este si parerea ca mareele inceteaza la acest Promontoriu, in loc de‑a le infatisa actionind in jurul intregului pa­mint populat; la fel de gresita — continua acesta — este si parerea ca partile de miazanoapte ale Iberiei, inspre Celtica, prezinta navigatorilor locuri mai potrivite pentru acos­tari decit cele de la ocean[171] si alte alte informatii pe care le‑a dat acesta, increzindu‑se intr‑un fanfaron ca Pytheas.

12. Poetul Homer, care are un limbaj atit de colorat si este multilateral informat, prezinta dovezi neindoielnice ca a auzit si despre aceste locuri, daca vrei sa iei in seama cum se cuvine amindoua aspectele, anume atit relatarile mai putin sigure despre ele, cit mai cu seama pe cele mai bune si mai potrivite adevarului. Mai putin precis este pasajul in care sustine ca aceasta regiune este ultima inspre asfintit, unde, asa cum se exprima el, soarele se scufunda in ocean:

Soarele‑atunci luminos pe ape‑asfintea, dupa dinsul

Peste pamintul manos se lasa intunericul noptii[172]

Iar pentru ca, in chip limpede, noaptea este un nume sinistru care sugereaza Hadesul, iar acesta, la rindul sau, Tartarul, s‑ar putea presupune ca Homer, auzind despre Tantessos, a numit Tartar, prin paranomie, ultima din re­giunile subpamintene si a plasmuit in jurul lui un mit, pas­trind astfel caracterul poetic al informatiei. La fel, stiind ca cimmerienii locuiesc in partile nordice si cetoase ale Bosforului, el i‑a asezat la portile Hadesului[173], negresit si pentru ura comuna a ionienilor fata de aceasta semintie, pentru ca se spune ca, pe vremea lui Homer sau cu putin inaintea lui, a avut loc invazia cimmerienilor[174] [in Asia] pina in Eolida si in Ionia.

De asemenea, el a localizat in apropierea Cyaneelor stincile Planctai, facind ca miturile sa aiba mereu ca izvor unele date reale. Intr‑adevar, poetul le plasmuieste ca stinci pline de primejdie, asa cum se spune de altfel ca sint Cya­neele, din care pricina ele se cheama si Symplegade[175]. Din acelasi motiv, corabia lui Iason a facut‑o sa treaca tocmai printre aceste stinci. De asemenea strimtoarea Coloanelor si Strimtoarea Siciliei i‑au inspirat mitul Planetelor[176]. Asa­dar, raportindu‑ne la un pasaj mai putin bun, mitul Tartarului s‑ar putea interpreta ca o aluzie la locurile din jur de Tartessos.

13. Referitor acum la pasaje mai bune, iata ce decurge din cele ce urmeaza: inaintarea expeditiei lui Herades ca si a fenicienilor pina in acele parti ale pamintului i‑au inspirat lui Homer ideea bogatiei si a lipsei de griji a oame­nilor de acolo. Acestia, intr‑adevar, atit de adinc au cazut sub stapinirea fenicienilor[177], incit cea mai mare parte din orasele Turdetaniei si a locurilor din apropierea acesteia si azi sint populate de fenicieni[178]. La fel si expeditia lui Odysseus s‑a desfasurat — mi se pare — in acele parti si, in cercetarea poetului, ea a devenit un pretext al crearii poemului, astfel ca si Odiseea, la fel ca Iliada, au trans­pus in poezie isi in fictiune mitica proprie poetilor unele dintre intimplarile aievea.

Intr‑adevar, nu numai locurile din Italia, din Sicilia si din alte citeva parti [ale lumii] pastreaza semnele unor astfel de intimplari, ci si tinuturile din Iberia, unde se vede orasul Odysseea[179], templul Athenei si alte mii de vestigii atit ale ratacirii lui Odysseus, cit si ale altor ur­mari[180] ale razboiului troian; ele au fost deopotriva de dezastruoase pentru cei invinsi, cit si pentru cuceritorii Troiei (pentru ca si acestia, din intimplare, au cistigat nu­mai o victorie cadmeana[181]), deoarece locuintele lor au fost distruse, iar prazile au revenit putine fiecaruia in parte. S‑a mai intimplat cu supravietuitorii dezastrului troian, scapind din primejdii, sa se intoarca spre piraterie; iar elenii, sa le urmeze pilda, unii din pricina nenorocirilor abatute asupra lor, altii din cauza dezonoarei, fiecare soco­tind ca

ar fi cu rusine

Vreme‑ndelungata s‑adaste si goi sa se‑ntoarne pe‑acasa[182]

la ai lor. Astfel, traditia ne‑a transmis peregrinarea lui Aeneas[183], a lui Antenor[184] si a enetilor[185], tot astfel si ratacirile lui Diomedes[186], ale lui Menelaos[187], ale lui Odysseus[188] si ale multor altora. De aceea poetul, cum avea cu­nostinta de aceste expeditii duse pina la capatul hotarelor Iberiei si pentru ca aflase si despre bunastarea acestei tari si despre alte avantaje ale ei (pentru ca fenicienii le‑au vinturat faima) a fixat aici, in plasmuirea sa, locul de veci al sufletelor pioase si Cimpiile Elizee, unde Proteus[189] prezice ca va locui Menelaos:

Trimis vei fi de zei la capul lumii,

Pe cimpii Elizei, pe unde sade

Balanul Radamantis, unde omul

Traieste mai ferice, ca nu‑i ploaie

Si nici ninsoare nu‑i, nici iarna lunga,

Ci pururea suflare lina‑adie

Din ocean si mingiie pe oameni[190]

Intr‑adevar, aerul curat si suflarea placuta a zefirului sint atribute deosebite ale acestei tari, deoarece ea se afla la asfintit si se bucura de caldura soarelui; de asemenea ea se gaseste ou adevarat la capatul pamintului, unde mitul spunem ca plasmuieste si Hadesul. Mentiunea numelui lui Radamantis evoca un loc din preajma lui Minos, despre care Homer spune:

Atunci vazui pe Minos

Cel falnic, al lui Zeus fiu. Cu sceptru

Leit in aur; el sedea pe scaun[191]

Poetii care i‑au urmat au repetat povesti asemanatoare, ca, de pilda, expeditia lui Heracles pentru rapirea boilor lui Geryon, la fel si ispravile lui pentru cucerirea merelor de aur din gradina Hesperidelor, desemnind cu numele de Insule ale Fericitilor niste insule despre care stim ca si azi se vad nu prea departate de promontoriile Mauritaniei din fata Gadeirei.

14. Descoperitorii acestor tinuturi, repet, au fost feni­cienii; de fapt, cea mai manoasa regiune, atit a Iberiei, cit si a Libyei ei au detinut‑o, inca inaintea virstei lui Homer, si au continuat sa fie stapinii acelor locuri, pina ce ro­manii au pus capat dominatiei lor. Iata si urmatoarele mar­turii ale bogatiei Iberiei: carthaginezii, cu prilejul unei ex­peditii intreprinse in frunte cu Barca[192], dupa cum rela­teaza istoricii[193], au gasit populatia Turdetaniei servindu‑se de iesle si de butoaie de argint.

S‑ar putea presupune ca, din pricina marii lor pros­peritati, oamenii din partea locului, si mai cu seama con­ducatorii lor, au avut reputatia de longevitate[194], si poate din acelasi motiv Anacreon[195] s‑a exprimat precum ur­meaza:

Eu n‑as dori sa am al Amaltheei[196] Corn

Nici sa fiu rege‑n Tartassos[197] o suta si

Cinci zeci de ani[198]

[poate tot din aceeasi pricina] Herodot a mentionat nu­mele acelui rege, numindu‑l Arganthonios[199]; intr‑adevar, cuvintele lui Anacreon s‑ar putea interpreta fie astfel, fie in sensul ca el ar dori sa traiasca la fel cu acest rege, fie, intr‑un sens mai general, adica sa nu existe domnii atit de lungi, nici macar in Tartessos. Unii autori[200] numesc Tar­tessos actuala Carteia.

15. Pe linga fertilitatea solului, turdetanii au mai avut parte de moravuri blinde si de bune rinduieli de stat. Chiar si celticii au avut de cistigat din aceste roade, datorita vecinatatii sau, cum s‑a exprimat Polybios[201], multumita inrudirii dintre ei, numai ca celticii au tras mai putine fo­loase; ultimii traiesc cel mai des in confederatii.

Turdetanii, mai ales cei situati la Baetis, si‑au schimbat cu desavirsire felul de viata dupa cel al romanilor, nemaiaducindu‑si aminte nici macar de limba[202] lor. Cei mai multi au devenit latini[203] si au primit la ei colonisti romani, incit putin lipseste sa nu fie si ei in intregime ro­mani. Orasele actuale cu populatie mixta, cum sint Pax Augusta[204] la celtici, Augusta Emerita[205] la turduli, Caesaraugusta[206] la celtiberi si alte citeva colonii dovedesc schimbarea formei lor de stat pomenita mai sus. Iar acei dintre iberi, citi au imbratisat noii regim, se numesc stolati[207]; printre ei se numara si celtiberii, care erau socotiti odini­oara cei mai feroci dintre toti.

Acestea le‑am avut de spus despre turdetani.

CAPITOLUL 3

1. Pornind acum din nou de la Promontoriul Sacru, doar pe celalalt versant al coastei, inspre Tag, dai mai intii de un golf; urmeaza apoi capul Barbarium[208] si, in apropierea lui, gurile Tagului, pina la care, in linie dreapta pe mare, sint zece stadii [1,85 km]; pe acest cap geogra­fic se afla un turn situat la zece stadii [1,85 km][209] de la tarm. In aceasta parte a coastei[210] se gasesc si niste estuare, dintre care unul, de la sus‑numitul turn inainteaza spre interior mai bine de 400 de stadii [73,99 km][211], unde vasele se aprovizioneaza cu apa potabila. In fundul estua­rului este situata <Sa>lacia[212]. Tagul are largimea gurii sale cam de 20 de stadii [3,7 km][213] si o mare adincime, astfel incit vase de 10.000 de amfore[214] il pot urca. In timpul mareelor, in cimpiile mai sus situate se formeaza doua estuare, astfel ca se calatoreste pe apa marii pina la 150 de stadii [27,75 km][215] spre interior si in acest fel devine navigabila insasi cimpia; in estuarul situat mai sus e cuprinsa si o insula cam de 30 de stadii [5,549 km] lun­gime si ou o latime putin mai mica decit lungimea; ea are o vegetatie luxurianta si vii bogate. Aceasta insula se afla in dreptul orasului Moron[216], si el cu o buna pozitie, pe un munte din apropierea riului si cam la 500 de stadii [92,49 km] departare de mare; orasul are in jur cimpii manoase, iar caile de acces pina la el se parcurg usor pe o mare portiune chiar cu vase mari, apoi in rest, numai ou ambarcatii pentru riuri. Mai sus de Moron, se poate naviga spre interior, pe o distanta inca si mai lunga. De acest oras s‑a servit ca baza de operatii Brutus, supranumit Callaïcus[217], cind a purtat razboi impotriva lusi­tanilor si i‑a invins[218]. Pe malurile Tagului, Brutus a con­struit orasul Olosipon[219], ca sa dispuna liber[220] de circu­latia pe fluviu si de aprovizionarea cu cele de trebuinta, astfel ca, dintre orasele situate pe Tag, acestea doua sint cele mai puternice. Fluviul are mult peste si este plin de scoici. Izvorind de la celtiberi, el curge pe la vettoni[221], carpetani si lusitani, in directia apusului echinoctial[222], fiind, pina la un anumit punct, paralel cu Anas si cu Baetis, apoi se desparte de ele, cind acestea cotesc spre coasta sudica.

2. Oretanii[223], situati mai sus de muntii pomeniti mai inainte[224], sint populatia cea mai sudica a Lusitaniei, in­tinzindu‑se pina la coasta Iberiei, din partea interioara a Coloanelor. Dupa ei, spre miazanoapte, se intilnesc carpe‑tanii, apoi vettonii si vaccaeii[225], pe la care curge Du­rios[226], riu ce poate fi traversat in orasul Acontia[227] al vaccaeilor. Callaïcii[228] sint ultimii ei locuitori, care ocupa o buna parte din regiunea muntoasa; din aceasta pricina si pentru ca sint aprigi in lupta, numele lor s‑a dat ca porecla invingatorului[229] lusitanilor si tot datorita lor cea mai mare parte a lusitanilor se cheama si azi callaïci. Cele mai importante orase ale Oretaniei[230] sint Castalon si Oria[231]

3. Lusitania[232] este cea mai mare dintre regiunile neamu­rilor iberice asezate in partea de miazanoapte a Tagului si cea impotriva careia romanii au purtat cel mai lung raz­boi. Aceasta regiune este marginita, in partea de miazazi, de Tag, inspre apus si miazanoapte, de Ocean, iar inspre rasarit, de carpetani, vettoni, vaccaei si callaïci[233], [ca sa mentionez doar] cele mai cunoscute din neamurile iberice; pe celelalte nu merita sa le pomenim cu numele, din pricina micimii si a obscuritatii lor; contrar contemporanilor nostri, unii autori[234] ii numesc si pe acestia lusitani.

Inspre rasarit, callaïcii se invecineaza cu neamul asturilor[235], cu celtiberii, iar ceilalti, numai cu celtiberii.

Lungimea Lusitaniei este de 3.000 de stadii [554,9 km][236], iar latimea, pe care o formeaza coasta rasariteana pina unde se apropie de tarmul potrivnic este mult mai mica[237]. Aceasta coasta de rasarit este inalta si abrupta, dar regiu­nea care se intinde mai jos de ea este in intregime o cim­pie, pina la mare, in afara de citiva munti nu prea inalti; de aceea si Poseidonios spune ca Aristotel nu soco­teste corect ca acest tarm si cel al Maurusiei ar fi pricina fluxurilor si a refluxurilor. Intr‑adevar, Aristotel spunea ca marea este respinsa in acele locuri, deoarece promon­toriile sint inalte si abrupte[238] si se impotrivesc cu putere valului, impingindu‑l spre tarmul potrivnic[239] asupra Iberiei, ale carei coaste din fata lor sint, in cea mai mare parte a lor, nisipoase si joase, dind astfel o explicatie co­recta.

4. Tinutul despre care vorbim este prosper si este brazdat de riuri mari si mici, toate curgind dinspre partile rasari­tene, parallel cu Tagul; cele mai multe dintre ele pot fi urcate cu vasele si contin firisoare de aur in mari canti­tati. Cele mai cunoscute dintre riurile situate dincolo de Tag sint: Munda[240], care este navigabil doar pe o mica portiune, si Vacua[241], la fel; dupa ele urmeaza Durios, al carui curs vine de departe [si trece] pe la Numantia[242] si prin multe alte localitati ale celtiberilor si ale vaccaeilor; el poate fi urcat cu vase mari pe un parcurs de aproxi­mativ 800 de stadii [147,98 km][243]. Urmeaza apoi alte citeva riuri, iar dupa ele, Lethe[244], pe care unii il numesc Limaia[245], iar altii, Belion. Si acesta curge de la celtiberi si de la vaccaei, ca si riul Baenis[246], ce‑i urmeaza si care este numit de alti autori si Minius[247]; acesta este cel mai mare dintre riurile Lusitaniei, navigabil si el pe o portiune de 800 de stadii [147,98 km]. Poseidonios sustine ca si acest riu curge de la cantabri; la revarsarea sa se afla o insula[248] si doua curburi ale tarmului cu cite un port fie­care.

Se cuvine, negresit, sa laudam natura acestor locuri, de­oarece riurile au tarmuri destul de inalte pentru a primi in albia lor apa marii, cind da navala pe uscat, astfel ca ea nu se revarsa peste maluri, nici nu inunda cimpiile.

Acest riu constituie limita expeditiei lui Brutus; din­colo de el se afla mai multe alte riuri paralele cu cele insirate mai sus.

5. Ultimii locuitori sint artabrii, asezati in preajma capului numit Nerion, care formeaza capatul coastei apusene si de miazanoapte a Iberiei. Imprejurimile acestui cap sint locuite de celtici[249], care sint inruditi cu celticii de pe riul Anos. Ultimii impreuna cu turdulii, facind o expeditie in aceste locuri, se spune ca s‑au rasculat, dupa ce au traversat riul Limaia; cu prilejul revoltei, pierzin­du‑si capetenia, s‑au statornicit aici, risipindu‑se prin tinut. De la aceasta imprejurare si‑a tras si riul numele de Lethe[250]. Artabrii au orase dese, ingramadite intr‑un golf, pe care navigatorii si cei care calatoresc prin locurile din apropiere il numesc portul artabrilor[251]. Contemporanii nostri numesc pe artaibri, arotrebi[252]

Cam treizeci de neamuri ocupa spatiul dintre Tag si artabri. Desi aceasta regiune este infloritoare in privinta roadelor cimpului, a animalelor si a bogatei productii de aur, de argint si de alte metale asemanatoare, totusi cea mai mare parte a locuitorilor ei, parasind felul de viata intemeiata pe produsele solului, s‑au dedat pirateriei si unui razboi fara sfirsit atit in sinul lor, cit si impotriva veci­nilor pe care‑i atacau traversind Tagul. Lucrurile s‑au petrecut astfel, pina ce romanii le‑au pus capat, umilindu‑i si preschimbindu‑le majoritatea oraselor in simple catune; pe altii, silindu‑i sa convietuiasca cu colonistii romani, i‑au invatat sa duca un trai mai bun[253]. Felul de viata nenor­mat de legi l‑au inceput muntenii, dupa cum era si firesc, pentru ca, locuind intr‑un tinut sarac si cistigind putin, au lacomit la bunurile altora. Cei atacati, la rindu‑le, pre­ocupati sa‑i respinga, si‑au parasit de nevoie grija pro­priilor preocupari, astfel ca, in loc de a lucra pamintul, se razboiau si ei, si urmarea a fost ca ogorul neingrijit inceta sa le mai dea belsugul de roade si sa fie populat de hoti.

6. Se spune[254], asadar, ca lusitanii sint destoinici in in­tinderea curselor, ageri la minte in a se instrui, iuti, usori si supli; practica un mic scut, cu diametrul de doi coti, scobit in fata, pe care‑l atirna de git cu curele, pentru ca acest fel de scut nu are nici torti si nici miner. In afara de aceste arme[255], ei mai poarta un pumnal sau un cutit[256]. Cei mai multi imbraca pieptare de in, doar putini se folo­sesc de zale si de casca in trei colturi; toti ceilalti intre­buinteaza casti din tendoane. Pedestrasii poarta pulpare si fiecare mai multe sulite; unii se servesc si de lance; virfurile ei sint de bronz.

Se povesteste[257] ca unii dintre lusitani, care locuiesc pe malurile riului Durios, duc o viata spartana; astfel, acestia se ung cu ulei de doua ori [pe zi] si fac bai de aburi in etuve de pietre incalzite la foc, se spala cu apa rece si maninca o singura data pe zi, frugal si curat.

Lusitanii practica jertfele; ei cerceteaza maruntaiele, fara sa le extraga; examineaza si vinele din piept si fac prevestiri atingindu‑le; consulta si viscerele umane ale prizonierilor de razboi; dupa ce arunca mantale peste ei si haruspicele loveste victima sub viscere, se obtin primele prorociri din caderea ei. Taind apoi miinile drepte ale captivilor, le ofera ca ofrande [zeilor][258]

7. Toti muntenii sint sobri, beau numai apa si se culca pe pamint, lasindu‑si parul sa creasca lung ca la femei; in lupta insa il leaga strins pe frunte. Se (hranesc mai ales cu carne de tap; zeului Ares ii jertfesc tapi, prizonieri de razboi si cai; obisnuiesc sa faca si hecatombe din fiecare soi de victime, ca elenii, dupa cum spune si Pindar:

Din toate sa jertfeasca o suta

Ei organizeaza si intreceri gimnice, hoplitice si hipice, care constau din pugilat, curse si lupta de hartuiala anga­jata pe trupe.

Muntenii se hranesc doua parti ale anului cu ghinda de stejar dupa ce o usuca si o piseaza, fac apoi din ea faina si piine care se conserva multa vreme. Beau si bere, dar vinul il folosesc rar; putinul de care dispun il con­suma repede la ospetele cu rudele; in loc de ulei intre­buinteaza untul. Se ospateaza sezind pe scaune cladite in jurul peretelui, pe care se asaza dupa virsta si cinstire; mincarea se serveste de jur imprejurul salii. Cind vine rin­dul bauturii, incep sa danseze executind miscari in sunet de flaut si de trompeta, dar si saltind si lasindu‑se pe vine[259]; in Bastetania[260] danseaza si femeile impreuna cu barbatii, prinzindu‑se de miini unul in fata celuilalt.

Toti se imbraca in negru, cel mai des cu mantale, cu care se si acopera cind se culca pe paturi din fin[261]. Folo­sesc vase ceruite, la fel ca celtii. Femeile poarta mantii si rochii inflorate.

In loc de monede, unii se servesc de[262], iar cei situati mai in adincul regiunii fac schimb de produse sau fac platile decupind lame de argint.

Pe condamnatii la moarte ii arunca de pe stinci, iar pe paricizi ii lapideaza departe de munti si de riuri[263]. Casa­toriile lor se celebreaza la fel ca la greci[264]. Pe cei stinsi de vreo boala, cum faceau egiptenii in vechime, ii expun in strada pentru a primi sfatul celor care au fost incer­cati de aceeasi suferinta.

Pina la cucerirea lui Brutus[265], ei foloseau barci din piei cu care strabateau mareele si lacurile cu apa scazuta; acum ci au pina si barci construite dintr‑o singura bucata de lemn, dar acestea sint rare.

Sarea lor este rosie, dar dupa ce‑o macina devine alba.

Asa este, deci, dupa cum spuneam, felul de viata al muntenilor, ma refer la populatiile care marginesc coasta nordica a Iberiei, la callaïci, asturi, cantabri pina la vas­coni[266] si la Pirinei, pentru ca felul de trai al tuturor acestora este acelasi. Eu sovai sa dau mai multe nume, ferindu‑ma de grafia lor neobisnuita, doar daca nu face cuiva placere sa auda denumiri ca pleutauri[267], bardyeti[268], allotrigi[269] si altele mai urite si mai nedeslusite inca decit acestea[270]

8. Caracterul lor aspru si grosolan nu provine numai din razboaiele continue purtate, ci si din asezarea lor la capatul pamintului. Drumul pe apa pina la ei este lung, la fel si caile de uscat si, comunicind greu cu alti oameni, ei si‑au pierdut sociabilitatea si umanitatea. Azi totusi[271] ei sufera mai putin de acest neajuns, datorita pacii instau­rate si a frecventarii lor de catre romani; cei care se im­partasesc mai putin de acest avantaj sint mai greoi si mai salbatici. Aflindu‑se intr‑o astfel de stare nenorocita dato­rata atit departarii lor, cit si prezentei muntilor[272], pe drept cuvint unora li s‑a format o astfel de fire ciudata. Dar acum, asa cum spuneam[273], toate razboaiele au ince­tat, deoarece acei care s‑au tinut pina in prezent de pra‑daciuni, mai ales cantabrii si vecinii lor, au fost supusi de Caesar Augustus[274] si, in loc de‑a mai face incursiuni de jaf pe pamintul aliatilor Romei, ei lupta astazi pentru romani. Asa sint si coniacii[275] si semintiile care locuiesc la izvoarele Ebrului[276] in afara de plentuisi[277]. Iar urma­sul lui Augustus, Tiberius[278], statornicind pe acele melea­guri un corp de armata de trei legiuni[279], care au fost de­semnate de Caesar Augustus, a izbutit nu numai sa‑i paci­fice, ci si sa‑i civilizeze pe unii dintre ei.

CAPITOLUL 4

1. Ramine sa descriem acum coasta dinspre noi a Ibe­riei, de la Coloanele lui Heracles pina la Pirinei si intreg interiorul situat mai sus de ea, a carui latime este schimbatoare, iar lungimea are ceva mai mult de 4.000 de stadii [739,9 km][280]. Lungimea coastei in sine — s‑a aratat mai inainte — are chiar cu 2.000 de stadii [369,96 km] mai mult[281]. Astfel, se dau ca distante, de la muntele Calpe situat la Coloane, pina la Carthagina Noua[282], 2.200 de stadii [406,96 km][283]; acest tarm este locuit de bastetani, numiti si bastuli[284], si in parte si de oretani. Apoi, de la Carthagina Noua pina la Ebru, aproape tot atitea stadii; aceasta portiune o ocupa edetanii[285]. Partea interioara a Ebrului pina la Pirinei si la Trofeele lui Pompeius[286] ma­soara 1.600 de stadii [296 km][287]; aici locuiesc citiva ede‑tani si, in rest, asa‑numitii indiketi[288], impartiti in patru semintii.

2. Incepind acum descrierea in amanunt de la muntele Calpe inainte, in primul rind se arata lantul muntilor Bastetaniei si al oretanilor, acoperit de o padure deasa cu copaci inalti; el desparte coasta de inima uscatului[289]. Si aici se afla in multe parti mine de aur si de alte metale. Primul oras, situat pe acest litoral, este Malaca[290], deo­potriva departat de Calpe ca si Gadeira; el constituie piata de marfuri pentru numizii[291] de pe tarmul potriv­nic si are insemnate sararii. Unii autori socot acest oras unul si acelasi cu Mainake[292], pe care traditia ni l‑a trans­mis ca pe ultimul oras foceean intemeiat inspre asfintit; dar lucrurile nu stau astfel[293], ci Mainake se afla la o departare mai mare de Calpe si a fost distrus cu desavir­sire, pastrindu‑i‑se doar vestigiile in incinta unui oras elen; in schimb, orasul Malaca este situat mult mai aproape de Calpe si este fenician ca infatisare.

In continuare, urmeaza orasul saxitanilor[294], de unde se spune ca‑si trag numele sarariile care poarta acelasi nume.

3. Vine apoi la rind Abdera[295], de asemenea fundatie feniciana. Mai sus de aceste localitati, in regiunea muntoasa, se zareste orasul Odysseea[296] si, in interiorul lui, templul Athenei[297], dupa cite au relatat Poseidonios, Artemidoros si Asclepiades din Myrlea[298]; ultimul a fost dascal de gramatica in Turdetania si a compus o descriere ama­nuntita a neamurilor din aceasta regiune. El spune ca in templul Athenei au fost atirnate, in amintirea pribegiei lui Odysseus, scuturi si ciocuri de corabie[299], de asemenea ca, printre callaïci, au locuit unii dintre tovarasii de arme ai lui Teucros[300], si ca au fost cindva in acele parti doua orase, unul cu numele Eleni[301], celalalt, Amphilochi[302], pesemne pentru ca acolo ar fi murit Amphilochos[303] si pentru ca tovarasii acestuia au pribegit prin aceie locuri pina departe in inima uscatului. Se mai povesteste — spu­ne el — ca unii dintre oamenii lui Heracles si din emi­grantii din Messenia[304] au colonizat Iberia; iar ca o parte a Cantabriei[305] au ocupat‑o laconienii sustine si acesta si alti autori[306]. Aici, spun ei, se afla si orasul Opsikella[307], intemeiat de Okelas[308], cel care impreuna cu Antenor si cu fiii acestuia au traversat marea in Italia. Unii autori[309], cum este de pilda Artemidoros, dind ascultare negustori­lor din Gadeira, si‑au format convingerea ca, in Libya, locuitorii asezati mai sus de Mauritania spre etiopienii apu­seni se cheama lotofagi, deoarece se hranesc cu lotus, anume cu iarba si radacina plantei, ceea ce‑i scuteste de bautura, pe care, de altfel, nici n‑o au, din pricina terenului sece­tos; ei se intind pina in regiunile din sus de Cyrene. Se mai numesc si altii lotofagi, anume locuitorii uneia dintre cele doua insule situate in fata Syrtei Mici, cu numele Meninx[310]

4. Nu este deci de mirare[311] nici faptul ca poetul Homer a plasmuit povestile despre pribegia lui Odysseus in asa fel, incit cele mai multe din intimplarile povestite despre el sint localizate in afara Coloanelor lui Heracles, in Ocea­nul Atlantic (caci atit de locurile cu pricina, cit si de celelalte din plasmuirile lui erau apropiate datele istoriei, astfel ca nascocirile lui nu au parut de necrezut); de ase­menea, nu este de mirare nici ca unii autori, increzindu‑se in aceste povestiri si in cunostintele intinse ale poetului, au examinat poezia lui Homer prin unghiul de vedere al unor presupuneri stiintifice, asa cum a procedat Crates din Mallos[312] si altii citiva. Dimpotriva, alti autori cu atita grosolanie au judecat o astfel de incercare, incit nu numai ca au inlaturat pe poet, ca pe un sapator sau sece­rator de rind, din domeniul oricarei stiinte de acest fel, ci si pe cei care au imbratisat o astfel de cercetare i‑au socotit nebuni; dar ca sa aduca o adeverire sau o indrep­tare sau alte imbunatatiri asemanatoare la cele spuse de primii cercetatori, nimeni n‑a indraznit nici dintre drama­tici, nici dintre specialistii in matematici. Totusi mie mi se pare ca este cu putinta sa pledezi in favoarea multora dintre afirmatiile acelora si sa le supui unor indreptari, mai cu seama in privinta acelor informatii cu care i‑a amagit Pytheas[313] pe cei care s‑au lasat convinsi de el, din pricina necunoasterii tinuturilor apusene si de miazanoapte [marginite] de ocean. Dar sa lasam la o parte aceste probleme, deoarece ele necesita o tratare aparte si de mari proportii.

5. S‑ar putea socoti drept cauza a pribegiei elenilor pe la neamurile barbare farimitarea lor in state mici si lipsa de legaturi intre familiile domnitoare, datorita tru­fiei, astfel ca, din aceasta pricina, ei s‑au dovedit slabi in fata cotropitorilor. O trufie asemanatoare a luat foarte mari proportii la iberi, care mai au, pe deasupra, si o fire vicleana si de loc simpla. Intr‑adevar, acestia au deve­nit agresivi si banditi datorita felului lor de viata, cute­zatori insa numai in fapte marunte, neaventurindu‑se in cele mari, deoarece nu si‑au faurit forte si confederatii im­portante. Negresit, daca ar fi vrut sa‑si uneasca intre ei armele, nici carthaginezii, care faceau la ei [dese] in­cursiuni, n‑ar fi reusit sa ocupe in plin cea mai mare parte a tarii lor, si nici inainte vreme tyrienii[314], si nici celtii[315] care se cheama azi celtiberi si beroni[316], nici mai tirziu banditul Viriathus[317], apoi Sertorius[318] si altii care au rivnit la o imparatie mai mare. Romanii, in razboiul purtat in etapa impotriva iberilor, datorita unui astfel de regim politic, au zabovit timp indelungat cu supunerea, ici a unor neamuri, colo a altora, pina ce, aproape dupa doua sute de ani[319] sau si mai bine, i‑au supus pe toti. Dar acuma sa revin la descrierea [inceputa].

6. Dupa locurile sus‑pomenite urmeaza, asadar, (Abdera si) Carthagina Noua, ultima intemeiata de Hasdrubal[320], urmasul lui Barca, tatal lui Hannibal[321]; ea este cu mult cea mai puternica dintre cetatile acelei regiuni; intr‑ade­var, este inzestrata cu o pozitie naturala intarita, cu un zid frumos construit, cu porturi si cu un lac, precum si cu mine de argint, despre care am vorbit[322]. Si aici, si in locurile din apropiere se afla multe sararii[323]; acest oras mai este o insemnata piata de negot pentru populatiile din interior, dornice de marfuri sosite de peste mari, ca si pentru toti strainii care cauta produse locale. Pe tarmul din acest loc pina la Ebru, cam pe la mijlocul intervalu­lui, se afla riul Sucron[324], gura acestuia si un oras cu acelasi nume. Acest riu izvoraste dintr‑un munte vecin cu lantul ce domina Malaca si imprejurimile Carthaginei Noi, si poate fi trecut cu picioarele, fiind intrucitva paralel cu Ebrul; el este mai putin departat de Carthagina Noua de­cit de Ebru. Intre Sucron si Carthagina Noua sint situate trei orasele[325] de‑ale massaliotilor, nu prea departe de riu. Cel mai cunoscut dintre ele este Hemeroscopeion[326], care are pe promontoriul sau un templu foarte venerat al Arte­midei Ephesiene[327]; acest promontoriu i‑a servit lui Serto­rius ca baza a operatiilor sale militare intreprinse pe mare; intr‑adevar este intarit de la natura, potrivit pentru pirati si poate fi vazut de departe de navigatorii ce se apropie de tarm; el se numeste capul Dianium, precum si Artemision[328]; in apropierea lui se afla mine de fier de buna calitate[329] si niste insulite, Planesia si Plumbaria[330], precum si o laguna[331], aflata mai sus de coasta, cu o peri­ferie de 400 de stadii [73,99 km]. Apoi, in dreptul Car­thaginei Noi, se gaseste insula lui Heracles, numita Scombraria[332], de la scrumbiile ce se prind aici, din care, de altfel, se prepara cel mai bun garum. Ea se afla la 24 de stadii [4,44 km] departare de Carthagina Noua.

Si iarasi acum, de cealalta parte a Sucronului[333] spre gura Ebrului, se afla Saguntum[334], oras fundat de zakyn­thieni[335], pe care Hannibal, distrugindu‑l, prin incalcarea intelegerii incheiate cu romanii, a provocat al doilea raz­boi punic[336]. In apropierea lui sint situate orasele Cherro­nesos[337], Oleastron[338] si Cartalias[339]; iar tocmai pe locul de trecere a Ebrului se afla colonia Dertossa[340]. Ebrul, dupa ce izvoraste in regiunea cantabrilor, curge spre miazazi printr‑o cimpie intinsa, paralel cu muntii Piri­nei[341]

7. Intre delta Ebrului si promontoriile Pirineilor, pe care se inalta Trofeele lui Pompeius, primul oras intilnit este Tarracon[342]; acesta este lipsit de port, dar este situat intr‑un golf si are destule alte avantaje, iar azi este la fel de bine populat ca si Carthagina Noua. Intr‑adevar, are o pozitie naturala foarte potrivita ca resedinta a guvernato­rilor[343] si este un fel de metropola, nu numai a regiunii de dincoace de Ebru, ci si a unei bune parti de dincolo[344]. Insulele Gymnesiai, situate in fata lui, in apropiere, pre­cum si Ebysos, insule ce merita sa fie pomenite, sint o marturie a pozitiei avantajoase o orasului. Eratosthenes[345] sustine ca el are si o statiune navala, dar de fapt nu are o pozitie prea potrivita pentru ancorari, dupa cite a spus Artemidoros, combatindu‑l pe Eratosthenes.

8. De altfel, intreg litoralul de la Coloane pina aici are rare porturi, in schimb partile lui din continuarea acestui loc sint bine inzestrate cu porturi, la fel si regiunea bo­gata a leetanilor[346], a lartolaietilor[347] si a altora ca ei, pina la Emporion[348]. Ultimul este o fundatie a massaliotilor, fiind situat la o departare cam de 40 de stadii [7,399 km][349] de Pirinei si de hotarele Iberiei dinspre Celtica. Si acest oras este foarte prosper in toate privintele si inzestrat cu un port bun. Tot in aceste parti se afla si Rodos[350], un orasel al emporitilor. Dupa afirmatia altor autori[351], el ar fi o fundatie a rodienilor[352]. Si aici, si in Emporion oamenii cinstesc pe Artemis Efesiana; vom arata pricina in capitolul despre Massalia[353]. Emporitii locuiau mai inainte intr‑o insulita situata in fata coastei, care se nu­meste azi[354] Vechiul Oras[355], acuma ei sint stramutati pe continent. Emporion este format din doua orasele despar­tite prin zid, deoarece mai inainte el avea si citiva locui­tori indiketi[356], care, cu toate ca se cirmuiau aparte, voira sa aiba totusi o incinta comuna cu elenii, pentru siguranta lor; iata deci pentru ce este orasul dublu si despartit la mijloc printr‑un zid. Cu timpul insa, ei s‑au unit in ace­easi comunitate politica ce cuprindea un amestec de legi barbare si elene, ceea ce s‑a intimplat de altfel si in alte multe parti.

9. In apropierea acestui oras curge si un riu ce izvoraste din Pirinei, iar gura lui serveste de port emporitilor[357]. Acestia sint iscusiti lucratori ai linei. Pe deasupra, ei au in interiorul tarii un pamint, in parte roditor, in parte insa producator de marar, din cel mai nefolositor, si de trestie de balta[358]; pamintul din urma se cheama Cimpia cu trestii[359]. Unii emporiti ocupa ultimele coline ale Piri­neilor pina la Trofeele lui Pompeius, pe unde se trece, cind vii din Italia, in asa‑numita Iberia Ulterior si in­deosebi in Baetica. Drumul despre care vorbim[360] se apro­pie pe alocuri de tarmul marii, in alte puncte se depar­teaza de ea si aceasta mai cu seama in partile apusene ale traseului sau. El duce la Tarracon de la Trofeele lui Pom­peius. trecind prin Cimpia cu trestii, pe la betteri[361] si prin asa‑numita Cimpie cu marar[362] din limba latina, de­oarece creste in ea mult marar[363]; de la Tarracon, drumul o ia pina la punctul de traversare a Ebrului, la orasul Dertossa; de aici, trecind prin Saguntum si prin orasul Setabis[364], el se departeaza putin de mare si se apropie de Cimpul Spartar[365] sau, cum s‑ar zice, de Cimpul cu papura; ultimul este o cimpie intinsa si lipsita de apa, ce produce trestii spartare bune de impletit funii, care se exporta in toate partile si mai ales in Italia. Inainte vre­me[366], acest drum s‑a intimplat sa treaca prin mijlocul cimpiei si prin Egelastai[367], fiind astfel anevoios si lung, acuma el a fost construit prin partile dinspre mare, venind doar in atingere cu Cimpul Spartar, deoarece se intinde pina in acelasi punct ca primul drum, adica pina in preaj­ma oraselor Castalon si Obulcon[368], prin care trece dru­mul spre Corduba si Gadeira, cele mai importante piete ale Iberiei. Obulcoa se afla ca la 300 de stadii [55,49 km] departare de Corduba. Istoriografii[369] relateaza ca Caesar, in 27 de zile, a ajuns din Roma la Obulcon si la armata sa stationata acolo, cind s‑a pregatit sa inceapa campania de la Munda[370]

10. Acesta este deci aspectul general al tarmului de la Coloane pina la frontiera dintre iberi si celti.

Teritoriul din interior ce se intinde mai sus, ma refer la spatiul aflat intre muntii Pirinei si coasta de miaza­noapte [a Iberiei], pina la asturi[371], este brazdat de doua lanturi de munti. Unul dintre ele este paralel cu Pirineii, lincepe la cantabri si sfirseste la marea noastra; numele lui este Idubeda[372]. Celalalt se desprinde din mijlocul pri­mului lant in directia apusului, inclinind apoi spre miazazi si spre tarmul [care se intinde] de la Coloane; format la inceput din simple coline, el are o infatisare de munti plesuvi; dupa ce strabate asa‑numitul Cimp Spartar, se contopeste cu padurea care domina Carthagina Noua si imprejurimile Malacai; acest munte se cheama Orospeda[373]. Intre Pirinei si Idubeda curg, paralel cu ambele lanturi de munti, fluviul Ebru[374], care se implineste cu riurile ce coboara din acesti munti si cu alte cursuri de apa. Pe Ebru se afla un oras numit Caesaraugusta si o colonie cu numele Celsa[375], unde fluviul se trece pe un pod de piatra[376]

Regiunea este populata de mai multe neamuri, dintre care cel mai cunoscut este cel al iaccetanilor[377]. Pamintul acestora incepe de la poalele Pirineilor, se lateste apoi pina in regiunile de ses si atinge imprejurimile Ilerdei[378] si ale Oscai[379], care apartin ilergetilor[380] si se afla nu mult prea departe de Ebru. In aceste orase a dat Sertorius ultimele safe batalii, precum si in Calaguris[381], orasul vasconilor[382] si la Tarracon, pe coasta marii, si in sfirsit, dupa alun­garea sa din Celtiberia[383], in Hemeroscopeion; a murit[384] la Osca. Mai tirziu, Afranius si Petreius[385], locotenentii lui Pompeius, au fost infrinti de divinul Caesar in preajma Ilerdei. Acest oras se afla la o departare de Ebru, daca o iei spre apus, de 160 de stadii [29,60 km], cam la 460 de stadii [85,90 km] miazazi de Tarracon, si la 540 de stadii [99,89 km] miazanoapte de Osca[386]. Prin aceste locuri, incepind de la Tarracon [si ducind] pina la ulti­mele semintii vascone de pe tarmul Oceanului din preajma oraselor Pompelon[387] si Oiason[388] — ultimul, situat chiar la Ocean — trece un drum[389] lung de 2.400 de stadii [443,95 km], care tine pina la hotarele dintre Aquitania si Iberia[390]

Iaccetanii ocupa acele regiuni in care odinioara Sertorius a dat batalii impotriva lui Pompeius[391], iar mai tirziu, Sextus, fiul lui Pompeius, impotriva locotenentilor lui Caesar[392]. Mai sus de Iaccetania, spre miazanoapte, se afla neamul vasconilor, la care este situat orasul Pompelon, altfel zis, Orasul lui Pompeius.

11. Versantul iberic al Pirineilor este bine acoperit de paduri, cu felurite soiuri de copaci si mai cu seama de conifere; in schimb, versantul celtic este plesuv, iar inima muntilor este brazdata de vai prielnice pentru asezari. Cea mai mare parte a acestor locuri o stapinesc cerretanii[393], un trib iberic care prepara sunci minunate, ce concureaza cu cele Kibyrice[394], aducindu‑le venituri din cele mai in­semnate[395]

12. Daca treci dincolo de Idubeda, imediat incepe Cel­tiberia, regiune intinsa si cu relief variat; cea mai mare parte a ei este stincoasa si expusa inundatiei riurilor; intr‑adevar, prin ea trece Anas, Tagul si cele mai multe dintre riurile care vin la rind dupa acestea si care curg la vale spre marea apuseana, izvorind din Celtiberia; printre ele se numara Durios, care trece pe linga Numantia si Ser­guntia[396], la fel si Baetis, care izvoraste din Orospeda, curge prin Oretania si se varsa in ocean in regiunea Bae­tica. [incepind] din partile de miazanoapte ale celtiberi­lor, primii locuitori sint beronii, vecini cu cantabrii co­nisci[397]; si acestia se trag din migratiunea celtica; orasul lor de capetenie este Varia[398], situat chiar la punctul de traversare a Ebrului. Ei sint vecini si cu bardyetii[399], care se cheama azi bardulii[400]; dinspre apus acestia se margi­nesc cu unele populatii asture, callaïce, vaccee[401], ba si vet­tone si carpetane; dinspre miazazi, vecini le sint oretanii si, printre altii, mai cu seama acei dintre bastetani[402] si edetani[403], care populeaza Orospeda. In partea lor de rasa­rit se afla Idubeda.

13. Cum celtiberii sint impartiti in patru semintii, cei mai puternici dintre ei, arvacii[404], sint statorniciti mai mult spre rasarit si spre miazazi, atingind hotarele carpetanilor si izvoarele Tagului. Cel mai renumit oras al lor este Numantia. Locuitorii acestei cetati au dat dovada de barbatie in timpul razboiului celtiberic purtat impotriva romanilor timp de douazeci de ani; intr‑adevar, multe osti [romane] au pierit aici impreuna cu comandantii lor; in cele din urma, impresurati fiind, numantinii[405] au rezis­tat pina la capat, in afara de citiva, putini la numar, care in cele din urma au predat cetatea [romanilor]. La rasarit [de numantini] se afla lusonii[406], care ating si ei izvoarele Tagului. Al arvacilor este si orasul Segeda[407], precum si Pallantia[408]. Numantia se afla la o departare de Caesar‑augusta — despre care am spus[409] ca este situata pe Ebru — cam de 800 de stadii [147,98 km]. Si Segobriga[410] este un oras al celtiberilor, de asemenea si Bilbilis[411], in preajma carora s‑au luptat Metellus si Sertorius[412]

Polybios, enumerind neamurile si tinuturile vaccaei­lor si ale celtiberilor, adauga, la orasele de mai jus, Sege­sama[413] si Intercatia[414]; Poseidonios spune ca Marcus Marcellus[415] percepea din Celtiberia un tribut de 600 de talanti[416]) ceea ce poate dovedi ca celtiberii erau multi la numar si cu resurse bogate, cu toate ca ocupau un tinut destul de sarac. Cum Polybios sustine ca Tiberius Grac­chus[417] a distrus 300 de orase de ale acestora, Poseidonios, facind haz pe socoteala lui, spune ca istoricul nostru a vrut sa‑i fie pe plac lui Gracchus cum se obisnuieste in alaiu­rile triumfale, de aceea a numit orase niste simple catune fortificate. Si, de buna seama, aceasta parere a lui Posei­donios nu este lipsita de temei; intr‑adevar, generalii si istoriografii usor aluneca spre o astfel de denaturare a adevarului, infrumusetand faptele; negresit si cei care afir­ma ca orasele iberilor sint mai multe de o mie mi se pare ca ajung la aceasta cifra numai pentru ca socotesc in rin­dul oraselor satele mari. Intr‑adevar, nici natura locului nu ingaduie aici orase prea numeroase din pricina saraciei, a departarii si a salbaticiei sale, dar nici felul lor de viata si nici preocuparile lor, afara doar de cei asezati pe coasta marii dinspre noi, nu adeveresc nimic asemanator. Iar cei care locuiesc in sate sint salbatici; de altfel, asa sint cei mai multi dintre iberi. Nici chiar orasele nu pot imblinzi usor moravurile, cita vreme cei mai multi dintre ei locu­iesc in paduri, spre nenorocirea vecinilor.

14. Dupa celtiberi, spre miazazi, vin la rind locuitorii muntelui Orospeda si a regiunii din preajma Sucronului, anume sedetanii[418], care se intind pina la Carthagina Noua, iar bastetanii si oretanii, aproape pina la Malaca.

15. Toti iberii au devenit, ca sa zic asa, peltasti[419] si soldati usor inarmati, datorita deprinderii lor cu talhariile, ceea ce am spus[420] si despre lusitani; ei se servesc de sulita, de prastie si de pumnal. In trupele lor de pedestrasi era amestecata si cavaleria ai carei cai erau dresati sa strabata, muntii si sa ingenuncheze usor la comanda, cind e ne­voie.

Iberia are multe caprioare si cai salbatici. Sint locuri unde si lacurile sint pline de vietati: pasari de soiul lebe­delor si altele asemanatoare, precum si multe dropii. In riuri se afla castori, dar castoreum[421] de aici nu are aceeasi putere ca cel din Pont; negresit, cel pontic are o insusire aparte, de medicament la fel ca multe alte produse de pe acele meleaguri. Intr‑adevar, spune Poseidonios, si arama din Cipru numai ea produce piatra cadmeiana[422], vitriolul si spodium[423]. Iata si unele ciudatenii proprii Iberiei: dupa afirmatiile lui Poseidonios, ciorile aici nu sint negre[424], iar caii celtiberilor, usor vargati, cind trec in Iberia Ulte­rior, isi schimba culoarea pielei. Ei seamana cu caii par­tilor, deoarece sint mai iuti si mai rezistenti la drum decit alti cai.

16. Prisosesc aici si radacinile folositoare pentru tincturi. Cit priveste maslinul, vita de vie, smochinul si alte cul­turi asemanatoare, tarmul iberic dinspre noi produce de toate din belsug; bine inzestrata este si coasta din afara Coloanelor. Dar litoralul oceanic dinspre miazanoapte este sterp din pricina frigului, iar in unele parti mai ales dato­rita nepasarii oamenilor si a vietii pe care o duc, din rea obisnuinta si dintr‑o pornire animalica, fara sa se conduca dupa anumite legi, ci mai degraba dupa nevoia [impre­jurarii]; doar daca nu socoate cineva ca traiesc o viata civilizata cei care se spala cu urina, strinsa de multa vre­me in rezervoare, sau care isi curata dintii cu urina, atit ei, cit si femeile lor, cum se spune ca fac cantabrii si vecinii acestora[425]. Si acest obicei si culcatul pe pamint sint comune iberilor si celtilor.

Unii[426] sustin ca sint atei callaicii, dar ca celtiberii si vecinii lor dinspre miazanoapte jertfesc unui zeu fara nume in timpul noptilor cu luna plina in Jata portilor, cind toti ai casei danseaza si vegheaza toata noaptea.

Vetitonii, — se spune — cind au pasit pentru prima oara intr‑un lagar roman, vazind pe unii ofiteri in plim­barea lor mergind si venind pe acelasi drum si soco‑tindu‑i nebuni, i‑au condus in corturi, ca si cum n‑ar fi altceva de facut decit sa stai pe loc, sezand linistit, sau sa lupti.

17. S‑ar putea socoti, de asemenea, ca tipic barbara coafura unor femei, pe care o descrie Artemidoros[427]. Acesta povesteste ca, in unele locuri, femeile poarta in jurul gitului cercuri de fier, care au un fel de ciocuri de corbi incovoiate deasupra crestetului si cazute mult in fata pina in dreptul fruntii: peste aceste ciocuri, cind vor ele, isi pun valul astfel, incit acesta ofera fetei o umbrela deschisa pe care o privesc ca podoaba. In alte parti, ele se coafeaza cu un fel de tamburina[428], ce se inchide la ceafa si stringe capul pina la inaltimea urechilor, restul fiind lasat sa urce putin in sus si in parti; alte femei isi rad parul dinspre frunte pina intr‑atita, incit pielea capu­lui apare mai lucitoare decit fruntea; altele apoi, punindu‑si pe crestet un fel de condei cam de un picior de inalt, isi impletesc parul in jurul lui, apoi il acopera cu un val negru.

In afara unor astfel de obiceiuri neobisnuite, multe altele au fost vazute cu ochii[429] si povestite in legatura cu toate neamurile iberice indeobste, si cu cele de la miaza­noapte indeosebi, nu numai in privinta barbatiei acestora, oi si a cruzimii lor [in general] si a unei insensibilitati de fiara; astfel, in razboiul cu cantabrii, s‑au vazut mame ucigindu‑si copiii inainte de a cadea prizonieri si un copil care, la porunca tatalui sau, pentru ca parintii si fratii ii erau legati prizonieri, i‑a ucis pe toti, dupa ce si‑a facut rost de un pumnal; tot astfel o femeie a omorit pe tova­rasii ei de captivitate. Un om prins in mijlocul unor sol­dati beti s‑a aruncat singur peste un rug aprins.

Aceste obiceiuri sint comune neamurilor celtice, trace si scite, comune sint ele in privinta curajului atit al bar­batilor, cit si al femeilor.

Femeile iberice lucreaza la muncile cimpului si, abia de curind lauze, isi slujesc barbatii care se culca inaintea lor. De multe ori, ele nasc in timpul muncilor, retragindu‑se mai la o parte pe marginea unui riu, apoi singure isi spala si isi infasa [nou‑nascutul]. In Ligystica, spune Poseidonios, gazda sa Charmolaos, un barbat din Mas­salia, i‑a povestit ca isi tocmise la sapat niste barbati si femei totodata, dar ca una dintre femei, simtind durerile facerii, s‑a indepartat de la lucru putin mai la o parte, apoi, nascind, s‑a intors indata la munca, spre a nu‑si pierde simbria. Dar el, observind‑o ca lucreaza cu greu­tate si necunoscind la inceput pricina, mai tirziu [cind] a aflat‑o, i‑a dat drumul, platindu‑i pentru acea zi; fe­meia, ducindu‑si atunci copilul la un izvor, dupa ce‑l spala si‑l infasa cu ce avu la indemina, il duse teafar acasa.

18. Nu este un obicei propriu numai iberilor, nici acesta, anume ca sa mearga doi calare pe un cal, iar in timpul luptei unul sa se bata ca pedestru.

De asemenea, nu le este ceva propriu nici inmultirea peste masura a soarecilor, care a fost urmata adesea de boli epidemice. Acest lucru li s‑a intimplat romanilor in Cantabria, incit vinatorii de soareci au primit recompense potrivit unui barem dat publicitatii si numai cu greu au scapat astfel de ei; s‑a mai adaugat tot atunci si o lipsa de provizii si de griu; aprovizionarea cu cereale din Aquitania se facea cu greutate din pricina drumurilor rele.

Despre nesimtirea cantabrilor se mai povesteste ca niste prizonieri, batuti in cuie pe cruce, intonara imnuri de biruinta[430]

Asemenea moravuri ar putea sluji ca pilde de salbaticie, altele apoi, la fel mai putin civilizate, nu au totusi caracter feroce; astfel, de pilda, la cantabri, barbatii aduc zestre femeilor, fiicele ramin mostenitoare si pe fratii lor ele ii insoara cu femei, pentru ca la ei este in vigoare matriar­hatul[431]. Bineinteles, aceasta rinduiala nu vadeste o treapta prea inalta de civilizatie.

Un obicei iberic este si de‑a purta la ei o otrava, pe care o prepara dintr‑o planta asemanatoare cu telina si care nu produce dureri[432], cu scopul de‑a o avea la inde­mina pentru intimplari neprevazute; la fel si de‑a se darui[433] celor de care se leaga sufleteste in asa masura, incit sa‑si dea chiar viata pentru ei.

19. Unii autori, dupa cum am aratat[434], spun ca acest pamint al celtiberilor se imparte in patru parti, altii sus­tin ca in cinci[435]. Nu se poate pretinde in asemenea lucruri o precizie stricta, din pricina schimbarilor care s‑au petre­cut si a lipsei de renume a acestor locuri. Intr‑adevar, in regiunile cunoscute si vestite, se cunosc prefacerile care au avut loc si impartirile teritoriale, precum si feluritele nume de tari si altele de acest fel, pentru ca le repeta multi si mai cu seama dintre eleni, care au ajuns cei mai comuni­cativi dintre toti. Dar in privinta tarilor barbare, inde­partate, mici si farimitate, descrierile lor[436] nu ofera nici siguranta, dar nici nu sint prea numeroase; cu cit aceste tari sint mai departate de eleni, cu atit se mareste nestiinta lor despre ele. Cit priveste apoi pe istoriografii romani, ei ii imita pe eleni, bineinteles nu chiar aidoma; de fapt, ceea ce spun ei imprumuta de la eleni, iar ceea ce dau de la sine nu dovedeste mare dragoste de stiinta incit, ori de cite ori primii prezinta vreo lacuna, ultimii nu o umplu prea mult; de altfel, si denumirile acelea, cite sint foarte vestite, sint in cea mai mare parte elene.

In vreme ce premergatorii nostri[437] au desemnat cu nu­mele de Iberia intreaga regiune de dincolo de Ron si de istmul cuprins intre cele doua Golfuri Galatice, contem­poranii nostri[438] ii statornicesc ca hotar Pirineii si socot Iberia totuna cu Hispania; (altii apoi) restringeau Hispa­nia numai la regiunea de dincoace de Ebru[439]. Cei de demult mai foloseau pentru aceleasi populatii numele de igleti[440]; acestia ocupau o regiune nu prea intinsa, dupa cite ne informeaza Asclepias din Myrlea. Romanii insa dind intregii tari acelasi nume de Iberia sau Hispania, i‑au zis unei parti a ei Citerior, celeilalte Ulterior; apoi in diferite epoci, ei ii schimba impartirea, cirmuind‑o potrivit cu imprejurarile momentului.

20. Dar cum provinciile au fost repartizate de curind[441] pe de o parte poporului si senatului, pe de alta, princi­pelui romanilor[442], Baetica revine poporului si i se tri­mite in frunte un praetor, care are la dispozitie un quaestor si un legatus; hotarul ei spre rasarit a fost trasat prin apropierea orasului Castalon. Restul Iberiei apartine Ceza­rului; el trimite acolo doi reprezentanti, unul pretorian, altul consular[443], iar reprezentantul pretorian are cu el un legatus care sa imparta dreptatea la lusitani. Acestia stat asezati de‑a lungul Baeticei si se intind pina la flu­viul Durios, atingind si gurile lui. Caci indeosebi aceasta regiune se cheama in prezent Lusitania. Aici se afla si Augusta Emerita. Restul, care formeaza de fapt cea mai mare parte a Iberiei, este guvernat de reprezentantul con­sular, care dispune de o armata importanta cam de trei legiuni si de trei legati[444]; unul dintre ei, impreuna cu doua legiuni, apara intreaga regiune de dincolo de Durios, spre miazanoapte, pe ai carei locuitori inaintasii nostri ii nu­mesc lusitani[445], iar contemporanii ii numesc callaïci; cu ei se invecineaza muntii nordici si totodata asturii si cantabrii.

Pe la asturi curge riul Melsos[446] si putin mai departe de acesta este situat orasul Noiga[447]; in apropierea lui se afla un estuar[448] la ocean, care desparte pe asturi de can‑tabri.

Poalele muntilor, in continuare pina la Pirinei, le guver­neaza al doilea legatus in fruntea celeilalte legiuni. Al trei­lea legatus supravegheaza interiorul tarii si apara intere­sele asa‑numitilor togati[449] nume care vrea sa arate ca imbracarea togii ar vadi firea lor pasnica si trecerea la un model de viata italic, cu moravuri mai blinde. Acestia sint celtiberii si cei care locuiesc in apropiere, pe amindoua malurile Ebrului, pina in regiunile de la mare. Insusi guvernatorul isi petrece iarna in regiunile litoralului, tinind judecatile cu precadere la Carthagina Noua si la Tarra­con, dar vara el face ocolul regiunii sale, inspectand si cercetind mereu neajunsurile care necesita indreptare. Exista acolo si procuratori ai Cezarului[450], din tagma cava­lerilor, care distribuie soldatilor sumele de bani necesare pentru procurarea mijloacelor de trai.

CAPITOLUL 5

1. Dintre[451] insulele situate in fata Iberiei, cele doua Pityusse[452] si cele doua Gymnesiai (numite[453] si Balia­ride) se afla din intimplare in dreptul coastei dintre Tarracon si Sucron, acolo unde se ridica Saguntum; Pityus­sele se afla mai in largul marii si inclina mai spre asfintit decit Gymnesiai. Una dintre ele se cheama Ebusos[454], avind un oras cu acelasi nume; circumferinta insulei este de 400 de stadii [73,99 km][455], avind o latime aproape egala cu lungimea; cealalta, cu numele Ephiussa[456], situata in apro­pierea primei insule, este pustie si mult mai mica. Iar din­tre insulele Gymnesiai, cea mai mare are doua orase, Palma si Polentia[457], unul dintre ele asezat spre rasarit, anume Polentia, celalalt spre apus. Lungimea insulei mai mari masoara putin lipsa din 600 de stadii [110,99 km], iar latimea este de 200 de stadii [37 km][458]; Artemidoros a dublat si latimea, si lungimea ei. Cea mai mica se afla la o departare de 270 de stadii[459] [49,50 km] de Polentia; in privinta marimii, ea este mult sub dimensiunile celei mari, dar cu fertilitate nu‑i sta cu nimic mai prejos; intr‑a­devar, amindoua sint infloritoare si bine inzestrate cu porturi, doar ca acestea au tarmurile stincoase la intrare, astfel ca se cere mare bagare de seama din partea naviga­torilor cind intra in port.

Datorita prosperitatii regiunii, si locuitorii ei sint pas­nici, asa cum sint de altfel si cei din Ebusos. Dar din pri­cina unor raufacatori, de altfel putini la numar, care au legat tovarasie cu piratii de pe mare, faima rea i‑a aco­perit pe toti si [din aceasta pricina] Metellus, supranumit Balearicus[460], a pornit expeditia impotriva lor, in urma careia a intemeiat acolo si [doua] orase[461]. Expusi unel­tirilor straine din pricina aceleiasi prosperitati, cu toate ca sint pasnici, se spune[462] ca sint cei mai iscusiti minui‑tori ai prastiei; ei s‑au exersat in mod deosebit la aceasta arma, dupa cite se spune, de cind fenicienii au pus stapi­nire pe insule. Se relateaza totodata ca fenicienii sint cei dintii care i‑au imbracat pe oamenii de aici in tunici cu bordura lata[463] [464][inainte], ei plecau la lupta fara sa se incinga la briu, cu un scut in mina sau cu o sulita calita in foc, rar prevazuta cu un mic virf de fier. Prastii poarta in jurul capului fiecare cite trei, facute fie din trestie neagra[465], fie din tulpina de crin, fie din ten­doane; prima prastie avea o curea lunga pentru aruncarea la mare distanta, a doua, o curea mica pentru loviri la scurta distanta, iar a treia, o curea mijlocie, pentru tintiri la o departare mediocra. Astfel ei se exersau la prastie inca din frageda copilarie, in asa fel ca nu dadeau piine copiilor decit numai daca nimereau tinta cu prastia. De aceea Metellus, cind a ancorat la aceste insule, a intins piei pe deasupra puntilor corabiilor, ca pavaza contra prastiilor. Apoi a adus aici 3.000 de coloni dintre romanii din Iberia.

2. La fertilitatea solului se mai adauga si norocul ca aici nu se gaseste usor vreun animal daunator. Se spune[466] ca nici iepurii nu sint indigeni, ci provin dintr‑un mascul si o femela adusi de cineva de pe tarmul din fata al conti­nentului; dar, de la bun inceput, iepurii se inmultira aici atit de mult, incit si casele se surpau si copacii se rasturnau din pricina galeriilor subterane ale acestora, si oamenii se vazura deodata siliti, asa cum am mai aratat[467], sa re­curga la sprijinul romanilor. Acuma insa masurile bune de vinatoare nu ingaduie ca flagelul sa iasa biruitor, ci pro­prietarii de pamint aduna de pe el roade bogate.

Acestea sint, prin urmare, insulele situate dincoace de Coloanele zise ale lui Heracles.

3. Chiar linga Coloane se afla doua insulite, dintre care una se numeste Hera[468]; sint autori[469] care numesc Coloane chiar aceste insule.

In afara Coloanelor se afla insula Gadeira[470], despre care am spus[471] pina acum doar atit ca se afla la o depar­tare de 750 de stadii [138,74 km] de Calpe; ea este situata in apropierea gurii Baetisului. Se gasesc mai multe descrieri ale insulei Gadeira. Locuitorii ei sint cei care trimit cele mai multe si mai mari vase de negot pe marea noastra si in Marea Exterioara, desi nu ocupa o insula prea intinsa, nici nu stapinesc prea mare portiune din coasta continen­tala potrivnica, si nici nu‑si pot procura venituri din alte insule ci, ducindu‑si viata mai mult pe mare, putini sint cei care ramin tot timpul la Gadeira sau care isi petrec vremea la Roma. De aceea, s‑ar parea ca in privinta numa­rului populatiei, ea nu este mai prejos de vreun alt oras, afara doar de Roma. Am auzit ca, intr‑unul din recensa­mintele facute in timpul nostru[472], s‑au numarat 500 de cavaleri gaditani, efectiv pe care nu l‑a dat nici unul, din­tre orasele Italiei, in afara de Patavium[473]. Desi sint atit de numerosi, ei ocupa o insula nu cu mult mai mare de 100 de stadii [18,50 km] lungime, iar ca latime are locuri unde este chiar de un singur stadiu [185 m][474]

Gaditanii locuiau la inceput intr‑un oras foarte mic, dar Balbus Gaditanul[475], care a avut parte de cinstirile trium­fale, le‑a construit un altul pe care il numesc Orasul Nou[476]; amindoua asezarile formeaza la un loc cetatea Didyme[477], care nu are o periferie mai mare de 20 de stadii [3,70 km][478], dar nici aceasta cetate nu le este prea strimta, deoarece putini au gospodarii statornice in ea, ci toti isi duc cea mai mare parte a vietii pe mare; unii datorita avantajelor sale naturale si frumusetii pozitiei, au ales pe tarmul insulei situate tocmai in fata lor[479] din care, datorita avantajelor sale naturale si frumusetii pozitiei au creat a doua Didyme[480]. Dar comparativ, locuitorii sint putini si in aceasta insula si in portul[481] pe care l‑a ame­najat pentru ei Balbus pe coasta continentului.

Orasul este situat in partile de apus ale insulei, si ala­turi, la capatul ei, se afla sanctuarul lui Chronos[482], chiar in fata insulitei; sanctuarul lui Heracles este indreptat spre rasarit [inaltindu‑se] de cealalta parte a insulei, pe locul unde tarmul se apropie cel mai mult de continent, lasind la mijloc o strimtoare[483] doar de un stadiu [185 m] latime. Dupa unii autori[484], templul lui Heracles se afla la o departare de 12 mile [17,76 km] de oras, potrivind in asa fel lucrurile ca numarul milelor sa fie pe potriva ispravilor eroului[485]; de fapt distanta este mult mai mare, si anume ea este aproape cit lungimea insulei; iar insula se intinde in lung de la apus la rasarit.

4. Se pare ca Pherekydes desemneaza insula Gadeira sub numele de Erytheia[486], aceea in care se desfasoara in­timplarile mitice legate de Geryon. Dar alti autori[487] o identifica cu o insula[488], pe care au vazut‑o ca se intinde in fata orasului Gadeira, fiind despartita de el printr‑o strimtoare de un stadiu [185 m] latime; aceasta insula are pasuni atat de minunate, incit laptele animalelor pasunate aici nu contine zer. Brinza o fac amestecind laptele cu multa apa, din pricina grasimii lui, iar animalul in trei­zeci de zile moare sufocat, daca nu i se sloboade singe. Iarba pe care o pasc este lipsita de apa, dar foarte grasa[489]. Dovada este faptul ca din aceasta stare de lucruri s‑a plamadit mitul boilor lui Geryon; [[490]], intreg tarmul marii a fost populat in comun.

5. In legatura cu intemeierea Gadeirei, iata ce povestesc gaditanii[491]: se pomeneste de un oracol care, spun ei, po­runcea tyrienilor sa trimita colonisti la Coloanele lui He­racles; cei trimisi in recunoastere, cind au ajuns in strim­toare linga Calpe, socotind ca prornontoriile care straju­iesc strimtoarea constituie capatul pamintului locuit si al expeditiei lui Heracles, crezura ca oracolul pe acestea le numeste Coloane; ei se oprira deci dincoace de Coloane, in locul unde se afla azi orasul saxitanilor; aici, adusera jertfe, dar, cum victimele nu se aratau de loc prielnice, facura cale intoarsa.

Mai tirziu, trimisii tyrienilor inaintara dincolo de strim­toare cam 1.500 de stadii [277,50 km][492] pina la o insula inchinata lui Heracles[493], ce se afla in dreptul orasului Onoba[494] pe coasta Iberiei si, fiindca socoteau ca aici se afla Coloanele, jertfira zeului, dar, cum din nou victimele nu menira a bine, se intoarsera iarasi acasa.

In sfirsit, cei sositi cu a treia expeditie au intemeiat Gadeira si au construit templul in partea de rasarit a insu­lei, iar orasul in cea de apus.

Din aceasta pricina, unii cred ca promontoriile strimtorii constituie Coloanele, altii ca insasi Gadeira, in sfirsit altii sint de parere ca ele se afla inca mai departe de Gadeira, in Marea Exterioara. Dupa presupunerea altora[495], Coloa­nele sint formate de muntii Calpe si de masivul numit Abilyx[496], ce se inalta pe tarmul potrivnic in Libya. Acest munte, spune Eratosthenes, se afla in Metagonion[497], pe teritoriul unei semintii numide. Altii[498] apoi le identifica cu doua insulite din apropierea ambilor munti; pe una dintre ele o numesc insula Herei. Artemidoros admite insula Herei si templul ei, dar indica sub acest nume o alta insula, si sustine ca nu exista nici muntele Abilyx, nici vreun neam metagonian. Si insulele Planctai si Sym­plegadele le stramuta unii[499] in aceste parti, socotindu‑le Coloanele lui Heracles, pe care Pindar le numeste Por­tile Gadiride, spunand ca Heracles a ajuns (prin ingustimea stramtorii) pe aceste meleaguri de la capatul pamintului. Si Dicaiardhos, Eratosthenes si Polybios[500], ca si cea mai mare parte o autorilor eleni, fixeaza Coloanele in preajma stramtorii. Iberii insa si libyenii sustin ca ele se afla in Gadeira, deoarece locurile din preajma stramtorii nu seamana cu niste coloane. Dupa altii apoi[501], pilonii de arama, lungi de opt coti[502], ai templului lui Heracles din Gadeira, pe care s‑a gravat costul constructiei templu­lui, ar constitui Coloanele; navigatorii care au sosit pina aici, incheindu‑si calatoria si aduoind jertfe lui Heracles, pentru a fi ajutati, au raspindit versiunea ca acesta este capatul si al pamintului, si al marii. Poseidonios considera ca aceasta explicatie este cea mai convingatoare, iar ora­colul si expeditiile repetate sint doar o inselaciune feni­ciana.

Dar, cit priveste expeditiile, cine ar putea sa sustina ceva cu tarie in favoarea lor sau impotriva lor cita vreme nici una dintre pareri nu este lipsita de ratiune? Iar a spune ca nici insulitele, nici muntii nu seamana a coloane si a cauta pentru coloanele propriu‑zise hotarele pamintului locuit sau limitele expeditiei lui Heracles inseamna a da dovada de un oarecare spirit critic; intr‑adevar, exista un vechi obicei de‑a se fixa asemenea borne, asa cum locui­torii din Regiuni au ridicat un stilp in forma de turnulet in Stramtoarea Siciliei, iar turnul asa‑numit al lui Peloros[503] se inalta tocmai in fata acestuia; la fel sint si Altarele zise ale Philainilor[504], aflate undeva pe la mijlocul intervalului dintre cele doua Syrte[505]; se mai pomeneste de o coloana care se ridica inainte vreme in istmul Corintului, pe care au asezat‑o in comun, pe de o parte, ionienii care ocupau pe atunci Attica[506] si Megarida[507], dupa alungarea lor din Pelopones[508], pe de alta parte, stapinii de pe acele vre­muri ai Peloponesului; pe partea dinspre Megarida a coloa­nei, ei au scris:

Aceasta nu este Peloponesul, ci Ionia,

iar pe cealalta latura:

Acesta este Peloponesul, si nu Ionia[509]

Alexandru cel Mare[510] a ridicat, ca limite ale expeditiei sale in India, niste altare[511] in locurile cele mai departate ale indienilor, pina la care a ajuns spre rasarit, imitindu‑l astfel pe Heracles si pe Dionysos; iata deci ca exista acest obicei.

6. Este firesc apoi ca locurile sa ia aceeasi denumire, mai ales cind timpul distruge bornele fixate. Intr‑adevar azi nu mai stau in picioare altarele Philainilor, dar locurile acelea au preluat denumirea lor. Nici in India, se spune[512], nu se vad ridicate coloane, nici ale lui Heracles, nici ale lui Dionysos, si cind li s‑au descris sau li s‑au indicat anumite locuri, macedonenii s‑au incredintat ca acelea sint coloanele in care negresit au gasit unele semne fie ale celor istorisite despre Dionysos, fie ale celor povestite despre Heracles. Tot astfel, si in strimtoarea Coloanelor lui He­racles, nimeni nu s‑ar putea indoi ca primii sositi aici au insemnat capatul drumului lor prin altare faurite de mina lor, sau prin turnuri sau, in sfirsit, prin mici stalpi, fixati in locurile cele mai departate pina la care au ajuns si cele mai batatoare la ochi (iar punctele geografice cele mai la vedere pentru marcarea capatului sau a inceputului unor locuri sint strimtorile, muntii ce le domina si insulele), apoi cind monumentele faurite de mina omului nu mai dainuie, numele lor trece asupra locurilor, fie ca vrei sa spui ca ele sint insulele, fie promontoriile care formeaza strimtoarea.

Intr‑adevar, este greu sa hotarasti carora dintre cele doua [forme de relief] li se potriveste mai bine denumirea, deoarece coloanele cu amindoua seamana. Spun ca sea­mana, deoarece coloane se ridica anume in acele locuri care marcheaza limpede hotarele cele mai departate; de aceea, strimtoarea s‑a mai numit si gura, atit aceasta de­spre care vorbim, cit si multe altele; iar gura, pentru cel care intra in stramtoare, este inceputul ei, iar pentru cel care iese, capatul ei. Insulitele, asadar, de la gura stram­torii, fiind circumscrise cu precizie si constituind bune puncte de reper, pe drept cuvint s‑ar putea asemui cu niste coloane, dupa cum, de altfel, si muntii care domina stramtoarea si care prezinta vreun virf asemanator cu stil­pii sau cu coloanele. Astfel ca si Pindar le poate numi pe drept cuvint Porti Gadiride, daca se presupun Coloanele la gura stramtorii, deoarece gurile seamana cu niste porti. Insula Gadeira insa nu este situata in astfel de locuri care sa indice vreun capat, ci ea se afla oarecum in dreptul partii de mijloc a unei lungi coaste ce formeaza in fata ei un golf. Dar a le identifica cu insesi coloanele templului iui Heracles din aceasta insula este, dupa parerea mea, o versiune mai putin buna; caci renumele [Coloanelor lui Heracles] s‑a impus cu convingere, la fel ca in cazul Coloanelor Indiei, nu pentru ca negustorii, ci mai degraba conducatorii au lansat prima oara aceasta denumire. Altfel si inscriptia, pe care o invoca unii, cum nu se refera la un edificiu inchinat [eroului], ci la un capitol de conturi, sta marturie impotriva argumentului; or ar trebui ca aceste Coloane ale lui Heracles sa aminteasca marile infaptuiri ale eroului si nu cheltuielile fenicienilor.

7. Polybios[513] povesteste ca in templul lui Heracles din Gadeira se afla o fintina in care se coboara pina la apa potabila numai citeva trepte; aceasta fintana sufera un fenomen de simpatie inversa[514] cu fluxul si refluxul marii, anume in timpul fluxului, apa din fintina scade, in vreme ce in cursul refluxului, se umple.

Iata care este pricina fenomenului, dupa parerea lui: aerul care iese la suprafata din adincul pamintului este impiedicat sa iasa afara pe caile lui obisnuite, atunci cind solul este acoperit de valuri cu prilejul revarsarii apelor marii, de aceea, intorcindu‑se spre interior, astupa vinele izvorului si provoaca astfel scaderea apei; dar, cind solul ramine din nou descoperit de ape, aerul, reluindu‑si drumul sau drept, elibereaza vinele izvorului, astfel ca apa urca pe ele din belsug.

Artemidoros, care il contrazice pe Polybios si indica el insusi o cauza a fenomenului, mentionind totodata si parerea istoriografului Silanus, nu mi se pare ca a dat lamuriri care merita sa fie pomenite, deoarece este profan in acest domeniu, si el si Silanus.

Poseidonios, sustinind ca este gresita explicatia lui Polybios, arata ca in templul lui Heracles sint de fapt doua puturi si un al treilea, in oras; cel mai mic dintre puturile templului lui Heracles, daca scoti intruna apa din el, scade dintr‑o data, dar cum incetezi sa mai scoti, se umple din nou; cel mai mare, care rezista sa fie folosit de‑a lungul intregii zile, cind ii scade apa o data cu a tuturor celorlalte fintini, se si umple peste noapte, de indata ce nu se mai scoate; deoarece refluxul se nimereste adesea deodata cu umplerea putului, localnicii au crezut, fara temei, ca este vorba de o atractie inversa. Iar pentru ca aceasta poveste a cistigat credit in fata [oamenilor], a relatat‑o si Poseidonios si noi am aflat‑o repetindu‑se prin­tre curiozitati[515]

Am auzit ca mai sint puturi, unele in gradinile de la periferia orasului, altele chiar in interior si, pentru ca apa din oras nu era buna de baut, s‑au inmultit cisternele cu apa de ploaie[516]. Iar daca vreuna dintre aceste fintini este pricina ipotezei despre o simpatie cu efect invers, noi nu stim; si iarasi, daca se intimpla ca lucrurile sa se explice astfel, se cuvine ca motivarea acestor fenomene sa fie pri­vita printre problemele anevoioase. E cu putinta ca feno­menul sa se desfasoare asa cum spune Polybios; dar s‑ar mai putea ca unele dintre vinele care alimenteaza izvoarele sa se inmoaie, cind sint udate din exterior, si sa lase astfel sa li se imprastie apa pe de laturi, in loc de‑a o forta sa urce in izvor prin vechiul ei canal; iar vinele se inmoaie neaparat, cand valurile inunda tarmul. Sau daca, asa cum sustine Athenodoros[517], fenomenul fluxului si al refluxului seamana cu inspiratia si expiratia, s‑ar putea sa existe unele cursuri de apa subterane care, in chip fi­resc, au iesirea la suprafata pe anumite cai, ale caror guri le numim izvoare si fintini, iar pe alte cai sa se scurga spre adincul marii; si cind aceste cursuri provoaca creste­rea apelor marii cu prilejul fluxului, cit timp tine acest soi de expiratie, ele isi parasesc calea lor obisnuita, dar din nou intra in vechiul lor canal din momentul in care si marea se retrage[518]

8. Eu nu inteleg cum se face ca Poseidonios[519], care i‑a prezentat pe fenicieni in alte privinte fara seaman, in aceasta problema i‑a invinuit de prostie, in loc de [a le sublinia] finetea spiritului.

Intr‑adevar, ziua si noaptea se masoara prin miscarea de rotatie a soarelui, care apare cind sub pamint, cind dea­supra pamintului. Poseidonios spune ca miscarea oceanului suporta un ciclu periodic astral, implinind, in atractie cu luna, un ciclu zilnic, altul lunar si altul anual[520]

Intr‑adevar, cind luna se inalta deasupra orizontului la inaltimea unui semn al zodiacului, apele marii incep sa se umfle si sa dea navala simtitor asupra uscatului pina ce luna atinge mijlocul boltii ceresti; cind acest astru coboara spre asfintit, marea se retrage din nou cite putin, pina ce luna se afla mai sus cu un semn al zodiacului de locul in care apune; apoi marea ramine la acelasi nivel atita timp cit luna atinge punctul sau de asfintit si inca, mai mult, atita vreme cit luna, in miscarea sa, se afla departata de orizont sub pamint pina la un semn al zodiacului, dupa aceea, marea urca din nou pina ce luna atinge mijlocul boltii ceresti de sub pamint; si iarasi se retrage, pina ce luna, in rotatia sa spre rasarit, se afla la departarea unui semn de orizont; marea ramine din nou pe loc, pina ce astrul se inalta cu un semn deasupra pamintului si atunci din nou marea incepe sa creasca.

Aceasta, zice Poseidonios, este perioada ei zilnica.

Perioada lunara se explica astfel: cele mai mari fluxuri si refluxuri au loc in preajma conjunctiei lunii si a soarelui, apoi ele se micsoreaza pina la primul patrar al lunii; din nou cresc pina la luna plina si din nou descresc pina la ultimul sau patrar; apoi pina la noile conjunctii, iarasi are loc cresterea fluxului si a refluxului; cresterea din urma le depaseste pe celelalte si ca durata, si ca viteza.

Perioadele anuale marturiseste Poseidonios ca le cu­noaste numai din informatiile primite de la locuitorii Gadeirei, care i‑au spus ca fluxul si refluxul iau cea mai mare dezvoltare in timpul solstitiului de vara. Apoi el insusi deduce ca ele se micsoreaza de la solstitiu la echinoc­tiu, apoi din nou cresc pina la solstitiul de iarna; dupa aceea se micsoreaza pina la echinoctiul de primavara; si iarasi se maresc pina la solstitiul de vara[521]

Daca, asadar, aceste cicluri se implinesc in fiecare zi si noapte si in rastimpul amandorura marea urca si se retrage de doua ori, cu regularitate, atit in orele zilei, cit si in cele ale noptii, cum e cu putinta [zice Poseidonios] ca umplerea putului sa coincida de mai multe ori cu refluxul si numai rar golirea lui? Sau poate coincidenta are loc de multe ori, dar nu de egale ori? Sau chiar daca ea a avut loc de egale ori, cum se poate ca gaditanii n‑au fost in stare sa vada aceste fenomene zilnice, ei care au observat perioadele anuale dupa fenomene ce se arata doar o data pe an? Ca Poseidonios acorda incredere acestora se vede si din faptul ca el presupune micsorarile si cresterile ma­reelor alternind de la un solstitiu la altul si, in functie de aceste date, repetindu‑se regulat. Si, intr‑adevar, nici aceasta nu este cu putinta ca gaditanii, care erau buni observatori, sa nu fi vazut fenomenele petrecute de fapt, dar sa fi dat crezare celor care nu au avut loc.

9. Poseidonios mai spune ca Seleucos[522], originar de la Marea Erythree, sustine ca neregularitatea din aceste fenomene ale marii, precum si regularitatea lor se datoresc diferentei dintre semnele zodiacului[523]; cind luna se afla in cadrul semnelor echinoctiale, miscarile marii sint normale, la semnele solstitiale insa, ele sint anormale si ca volum si ca viteza, apoi la fiecare dintre celelalte semne, ele vor fi proportionale cu apropierea semnelor zodiacului [de echinoctii sau de solstitii][524]. Poseidonios insusi spune ca, petrecindu‑si mai multe zile in sanctuarul lui Heracles din Gadeira, pe timpul solstitiului de vara din preajma lunii pline, n‑a putut observa diferentele perioadei anuale. In schimb, in timpul jonctiunii soarelui cu astrul lunar din acea luna, el a observat la Ilipa o mare schimbare in cresterea nivelului apelor fluviului Baetis fata de umfla­rile lui precedente, in care nu atingea nici jumatate din malurile sale abrupte; de data aceea insa apele lui s‑au ridicat atit de sus, incit soldatii au scos din el apa [de pe tarm] chiar din acel loc (desi Ilipa se afla la 700 de stadii [129,49 km][525] departare de mare); iar in vreme ce cimpiile de la tarmul marii au fost acoperite de maree pina la 30 de stadii[526] [5,55 km] spre interior, lasind pe alocuri unele insule, el spune ca temelia templului lui Heracles si digul care protejeaza portul din Gadeira n‑au fost acoperite, la masuratori, nici pina la zece coti[527] inaltime. Chiar daca se va dubla aceasta cifra pentru eventualele cresteri iesite din comun petrecute uneori, nici atunci ele n‑ar fi oferit specta­colul pe care il prezinta in cimpie enormitatea mareelor. Acest fenomen este comun, spun istoricii, intregii coaste a oceanului, de jur imprejurul ei, dar comportarea riului Ebru, zice Poseidonios, prezinta un fenomen nou si izolat: intr‑ade­var, el se revarsa uneori, chiar fara ploi si fara ninsori, cind se intetesc vinturile dinspre miazanoapte; cauza acestui fenomen este, dupa el, lacul[528] prin care curge Ebrul, de­oarece apa lacului este impinsa [in riu] de vinturi.

10. Poseidonios mai povesteste ca la Gadeira creste si un arbore cu crengile indoite la pamint si cu frunzele de forma unor sabii[529], adeseori lungi de un cot si late de patru degete[530]. In imprejurimile Carthaginei Noi, un alt arbore[531] lasa sa se desprinda de pe spinii lui o scoarta din care se fac foarte frumoase tesaturi. Cunoastem noi insine[532] un arbore din Egipt asemanator cu cel din Gadeira, in privinta aplecam ramurilor sale, dar acela are frunzele diferite si nu produce fructe, ceea ce Poseidonios atribuie celui clin Gadeira[533]. Fibre din spini se tes si in Cappadocia, dar nu este arbore cel ce poarta spinul din care se desprinde scoarta, ci o planta scunda[534]. Despre arborele din Gadeira se mai povesteste ca, daca i se rupe o creanga, curge din ea lapte, iar daca i se taie o rada­cina, iese un lichid roscat[535]

Atitea am avut de spus despre Gadeira.

11. Cassiteridele sint in numar de zece[536] si sint situate in apropiere unele de altele, in plina mare, la miazanoapte de portul artabrilor; una dintre ele este pustie, in celelalte locuiesc oameni cu mantale negre, care imbraca pe dede­subt tunici lungi pina la pamint, incingindu‑se in jurul pieptului, si plimibindu‑se cu bastoane in miini, asemenea unor Furii[537] razbunatoare ale tragediei; traiesc din pro­dusele cirezilor[538] lor, mai ales ca nomazi. Avind mine de cositor[539] si de plumb, ei schimba la piata aceste produse, ca si piei de animale, pe vase de ceramica[540], pe sare si pe obiecte de bronz. Inainte vreme, numai fenicienii tri­miteau marfuri cu corabii din Gadeira pe aceasta piata, tinind tainuita fata de toata lumea calea spre insule. Cind, odata, romanii s‑au tinut pe urmele unui capitan de vas (fenician], ca sa cunoasca si ei acele piete, capitanul, din rea vointa, si‑a abatut cu buna stiinta corabia din drum spre un loc cu apa scazuta, atragand si pe urmaritorii sai in aceeasi pierzanie; el a scapat insa din naufragiu si a primit din fondul obstesc[541] pretul marfurilor pe care le‑a pierdut. Romanii totusi, dupa mai multe incercari, au des­coperit calea. Apoi cind Publius Crassus[542], traversand ma­rea pina la aceste insule, a aflat ca metalele se scot aici de la mica adincime si ca populatia este pasnica, a dat indicatii suplimentare celor care voiau sa exploateze aceasta mare, cu toate ca ea este mai intinsa decit marea care separa [calea ce duce in] Britannia.

Acestea le‑am avut de spus despre Iberia si despre insu­lele situate in fata coastelor ei.