|
|
|
ECONOMIE SI FUNCTII URBANE. ZONE DE INFLUENTA URBANA.
1. ELEMENTE DE ECONOMIE URBANA
Caracteristici generale. Economia urbana a aparut din necesitatea gasirii unor solutii la problemele si disfunctionalitatile cu care s-a confruntat orasul, in special dupa cel de-al doilea razboi mondial. Disfunctionalitatile majore se refera la cresterea congestiunii urbane, a poluarii, a locuintelor, a criminalitatii, a finantelor locale s.a.m.d., pe care autoritatile locale trebuie sa le rezolve.
Principalele probleme la care raspunde economia urbana sunt reprezentate de:
managementul crizei economice la nivel local. Criza economica se manifesta rapid intr-o crestere a somajului, de unde si intrebari de genul: Cum sa gestionezi somajul si sa-l tii sub control, cum sa ajuti populatiile afectate de astfel de crize? In acest sens, competentele orasului in raport cu cele ale consiliilor regionale si ale statului trebuie clar stabilite, pentru identificarea corecta a resurselor ce trebuie alocate pentru rezolvarea problemelor economice;
dimensiunile patologiei urbane. Cunoasterea efectelor generate de acutizarea segregarii etnice si sociale, de problemele complexe ale categoriilor defavorizate, de cresterea poluarii, este esentiala in elaborarea unor politici corespunzatoare si corelate cu costurile adiacente implementarii lor;
capacitatea redusa a cailor de rulare in raport cu traficul urban. Rezolvarea acestui decalaj trebuie sa tina cont de populatia pe care o va avea orasul in anul 2010-2020, care vor fi activitatile sale, structura interna a spatiului urban, care vor fi locurile de rezidenta, care vor fi traseele zilnice de deplasare etc;
cererea continua de locuinte. Pentru a atenua aceasta criza, in multe cazuri, trebuie creata o adevarata industrie a constructiilor. Ori a construi milioane de locuinte, implica a prevedea in mod clar cresterea oraselor la orizontul anilor respectivi;
Pentru corecta intelegere a schimbarilor intervenite in domeniul economiei urbane trebuie sa se tina seama de:
a) strategiile nationale, stabilite pe baza integrarii mentalitatilor colective in deciziile politicienilor;
b) marea flexibilitate a activitatilor economice, flexibilitate impusa de progresul tehnic si cel din domeniul managementului;
c) restructurarea spatiala a oraselor si a sistemelor urbane ca urmare a dinamismului economic.
In ultimele decenii ale secolului XX, relatiile dintre orase si economie s-au amplificat foarte rapid, asa incat in procesul liniar de schimbare de la activitati primare, la cele industriale si apoi la cele tertiare intervin mecanisme tot mai complexe de integrare a acestor activitati, de disparitie a limitelor de altadata.
O consecinta directa este ca distinctia neta dintre fabricare si servicii, foarte clara la sfarsitul sec.XIX si pe tot parcursul sec.XX nu o mai regasim astazi. Inca o data se demonstreaza ca atunci cand economiile se diversifica si se amplifica limitele dintre sectoare dispar, conducand la o complicare permanenta a structurilor economice urbane.
Dezindustrializarea si tertiarizarea, ca procese economice actuale. Activitatile economice responsabile cu explozia fenomenului urban au fost cele industriale, care necesitau un volum foarte mare de forta de munca, ceea ce a condus la sporirea ratei de imigrare in orase. Procesele de automatizare, de robotizare, dar mai ales cele de delocalizare a activitatilor initiale au condus la diminuarea ponderii salariatilor ocupati direct in activitatile productive si cresterea numerica a celor ocupati in alte activitati conexe sau complementare, pe de o parte, si la atenuarea diferentierilor dintre activitatile specifice sectoarelor secundar si tertiar, pe de alta parte. Astfel, prin aparitia activitatilor legate de organizarea muncii, publicitate, gestiunea resurselor de munca este tot mai dificila distinctia dintre sectoarele economiei urbane. In plus, frecvent, acestea folosesc o mana de lucru mai numeroasa decat centrul de activitate productiva.
In ultimele doua-trei decenii ale sec.XX, notiunea de servicii catre intreprinderi, cvasinecunoscuta la inceput, se regaseste in statistici cu numele de servicii speciale. Aceasta activitate demonstreaza dificultatile legate de incadrarea sa intr-unul din sectoarele traditionale. Similar are loc o translatie a activitatilor ce se deruleaza in sediile sociale ale marilor intreprinderi industriale spre sectorul tertiar.
Mutatiile mentionate, daca nu sunt analizate corect pot conduce la concluzii false. De exemplu, cartierul La Defense, din Paris, apare ca o localizare de industrii grele (siderurgie, hidrocarburi, petrochimie), cand in realitate acolo sunt localizate doar serviciile integrate in economia urbana care a devenit tertiar-industriala.
Descentralizarea a fost una dintre primele forme ale procesului de dezindustrializare. Pentru prima data astfel de fenomene au avut loc in Europa in anii `60, cand concernul PHILIPS si-a amplasat o sectie in mediul rural al Normandiei. Astazi, dezindustrializarea se manifesta prin trei tipuri de procese: disparitia unor intreprinderi, care nu se pot adapta la exigentele mediului urban relocalizarea altora catre periferie sau in alte locatii din tara sau strainatate si aparitia de noi intreprinderi mult mai performante.
Din prima categorie au facut parte metalurgia, chimia, industria grea, in general, care a cunoscut un declin foarte accentuat si generalizat, daca se excepteaza crearea de noi birouri si sedii sociale ale acestor industrii de baza. Declinul este evident, materializandu-se in inchiderea de unitati industriale si transferul lor, prin transformare in alte locatii.
In opozitie cu industria grea, dinamica industriei bunurilor de consum este surprinzatoare. Aceste ramuri, chiar localizate in orase, se remarca printr-o crestere permanenta a numarului de salariati, care, de regula, este numeros. Aceasta ne face sa afirmam ca dezindustrializarea nu este un proces univoc si generalizat. Spre exemplu, in marea metropola New York, industria confectiilor si comertul en gros de imbracaminte au rezistat mult mai bine decat metalurgia sau chimia, care au parasit orasul. Fluxurile in industria confectiilor apropie furnizorii de consumatori, iar factorul responsabil de mentinerea intensitatii acestor fluxuri este moda. Fluctuatiile modei imprima un dinamism productiei de confectii, deseori personalizata sau de serie mica, ceea ce asigura intreprinderilor o clientela sigura.
Este un paradox ca industriile cele mai moderne si mai productive dispar din marile centre urbane si raman cele mai banale, profilate pe industria confectiilor, partial a incaltamintei si a obiectelor de lux.
Procesul de dezindustrializare in Romania a fost extrem de dur, intrucat dezvoltarea extensiva anterioara si rigiditatea intreprinderilor nu au perms adaptarea la economia de piata. Acest proces s-a manifestat mai ales prin inchiderea intreprinderilor si a sectiilor pe care le dezvoltasera in teritoriu. Succesul inregistrat de modernizarea unor intreprinderi industriale si de schimbarea totala a managementului anterior a demonstrat viabilitatea unor activitati apartinand acestui sector.
In acelasi timp, instalarea treptata in centrele urbane a unor firme de high-tech, care valorifica inteligenta si spiritul inovator al specialistilor romani arata cealalta fateta a procesului de dezindustrializare, respectiv de transformare a activitatilor industriale traditionale, prin integrarea intr-un tertiar superior.
Paralel cu procesul de dezindustrializare are loc un proces de tertiarizare, ale carui dimensiuni tind sa domine total economiile urbane. Aceasta tertiarizare, bazata pe multiplicarea serviciilor, conduce la intrebari legate de limitele sale. Nu cumva asistam la o hipertrofiere a tertiarului, iar aparitia unei crize generalizate ar putea conduce la dereglarea activitatilor din „colosii urbani”? Ar putea avea acestia aceiasi soarta cu cea a dinozaurilor din mezozoic?
Procesul de tertiarizare a economiei urbane in Romania cunoaste un trend pozitiv, dar este inca departe de un anumit nivel de saturatie. Ani de-a randul orasele au suferit de un tertiar dus la limitele minimale, intrucat prioritare erau activitatile direct productive.
Dupa anul 1989, tertiarul initial a fost unul banal si tranzitoriu, pentru ca a completat o retea de servicii total deficitara. Astazi noile forme ale tertiarului, cu dezvoltarea unor sectoare bancare, de asigurari, servicii catre intreprinderi, publicitate, managementul resurselor umane etc, tind sa accelereze apropierea dintre economiile urbane ale oraselor romanesti si ale oraselor europene
Din punct de vedere geografic efectele dezindustrializarii si tertiarizarii se traduc prin forme spatiale diferentiate. In general, se pot individualiza cel putin trei modele tipice de adaptare a economiilor urbane la conditiile tehnologice si economice, la patrimoniul social si cultural al popoarelor.
Cu toate ca exista mari apropieri in ce priveste managementul intreprinderii, procesele de fabricatie si largirea mondiala a pietelor, raspunsul geografic la aceste procese pentru tari ca SUA, Japonia si cele din UE, este relativ diferit. Astfel, in tarile vest-europene raman dominante marile reguli metropolitane, bazate pe ideea ordonarii economiei in jurul unui oras-centru, dotat cu numeroase activitati. La diferite scari, modelul Parisului se regaseste in mai multe tari si regiuni ale acestora din Europa de Vest.
Spre deosebire de acest model, SUA posesoarea mai multor categorii de megapoli, cu multe zeci de milioane de locuitori, prezinta centralitati marcante in peisajul urban. Aceste centralitati sunt puse in evidenta de Centrele de Afaceri (Central Bussines Districts), care dau nota caracteristica fata de dispunerea reala a activitatilor in suburbii. Totodata, se remarca faptul ca SUA promoveaza o apropiere a centrelor de inalta tehnologie de concentrarile urbane, de lumea de afaceri si de mediul social, ceea ce ar putea contura o noua pista de evolutie pentru orasele americane.
Concluzia este ca din punct de vedere geografic, economiile urbane actuale au o puternica tendinta de dezindustrializare, inclusiv in tarile mai slab dezvoltate si ca asistam la o intarire a centralitatii pentru a se mentine forta creatoare, inovativa a oraselor, prin dezvoltarea tertiarului superior.
2. FUNCTIILE URBANE
Dupa cel de-al doilea razboi mondial are loc o translare a analizei in domeniul geografiei urbane de la conceptia morfologica la cea functionala. Germenii acestei schimbari radicale se afla in primele cercetari de geografie sistematica de la sfarsitul secolului al XIX-lea (pentru prima data acest termen, imprumutat de la fiziologie, termenul a fost introdus in geografie de catre Fr. Ratzel, in anul 1891).
In perioada interbelica au aparut mult mai clar aceste preocupari, ale integrarii in analizele geografice a rezultatelor obtinute in domeniul biologiei si fiziologiei. Aceasta idee, a functiilor urbane, a fost deosebit de fecunda, intrucat a stat la baza construirii intregului edificiu al analizelor teritoriale functionale si in special urbane.
Resurse, potential, activitate si functie. Pentru a elimina unele confuzii frecvent intalnite in analiza functiilor urbane, consideram utila delimitarea conceptuala a unor notiuni de baza, precum: potential, resurse, activitate si functie.
Potentialul urban se refera la valentele unui oras pentru dezvoltarea sa ulterioara, incluzand, pe de o parte premisele de dezvoltare, iar pe de alta parte resursele de care dispune. Printre premisele de dezvoltare se pot numara: contextul national si regional, pozitia geografica in sistemul local de asezari si in raport cu resursele spatiului, pretabilitatea conditiilor naturale la un proces de concentrare superioara a populatiei si activitatilor economico-sociale etc.
Potentialul de dezvoltare include si elemente de natura antropica, precum infrastructura industriala sau urbana, precum si comportamentul cultural si nivelul de civilizatie al comunitatii urbane locale.
Activitatea este actiunea de transformare a potentialului de dezvoltare (deci, inclusiv a resurselor) in produse materiale si spirituale necesare comunitatii urbane respective si spatiului adiacent acesteia. Deci, transformarile pot sa fie fizice, chimice, biologice, de restructurare fizica, de educatie, de asigurare a altor servicii, de cercetare s.a.m.d.
Functiile urbane. Activitatile urbane sunt de doua categorii: unele care asigura existenta propriu-zisa a orasului, functionarea mecanismelor sale interne, iar altele care raspund cerintelor generate de acoperirea unui necesar de produse sau informatii ale unui spatiu exterior orasului.
Disocierea celor doua categorii de activitati a fost efectuata relativ tarziu, respectiv la inceputul anilor ’60, atunci cand G. Alexanderson a facut distinctie intre activitatile de productie servind orasul (constructii de locuinte, brutarii, bacanii de cartier, scoli primare) si cele care servesc exteriorul acestuia. Primele sunt efecte ale gruparii umane, ale concentrarii de populatie, iar singure nu justifica statutul de oras. Aceste activitati au fost considerate a genera functii locale, termen pe care J.B.Garnier il considera impropriu. Plecand de la ideea eliminarii oricarei potentiale confuzii avea perfecta dreptate, dar daca avem in vedere structura diferentiata a orasului, se poate admite existenta la nivel intraurban a unor activitati ce genereaza functii pentru oras, in totalitatea sa.
Activitatile din cea de-a doua categorie sunt efecte ale rolului pe care il are un oras in teritoriu, unde indeplineste functii precise vis-a-vis de celelalte asezari rurale si urbane. Functiile urbane sunt, deci, acele activitati care justifica existenta si evolutia orasului in raport cu teritoriul in care se insereaza. Cu alte cuvinte, le-am putea denumi ca “profesiuni ale orasului”, respectiv ce ofera acesta altor localitati pentru a-si procura resursele de care are nevoie.
Primele analize sistematice asupra activitatilor extraurbane le-au facut Chuancy Harris (1943), distingand 8 categorii de oras in S.U.A.: miniere, industriale, comerciale, de comunicatie si transport, universitare, capitale, de recreere, ccu functii complexe. Gabrielle Schwartz (1959) a clasificat functiile urbane in patru categorii: politice, culturale, economice si de capitala. J.B. Garnier adaugp functia militara, care a avut un rol important de-a lungul istoriei, multe orase avandu-si originea in pozitia strategica de aparare pe care o avea acestea.
Privite in evolutia lor istorica orasele au aparut initial prin exercitarea unei singure functii, care fie a fost inlocuita cu alta, fie a fost completata cu o noua functie. Corespunzator celor doua directii de schimbare functionala putem individualiya douaa procese: unul de translatia a functiei, iar altul de complicare functionala.
Translatia functiei este rezultatul inlocuirii succesive a functiei anterioare cu alta care corespunde noului stadiu de dezvoltare a societatii. De exemplu, functia militara initiala a fost inlocuita cu una comerciala; descoperirea unor resurse minerale in apropiere a determinat preluarea functiei comerciale de un alt oras din vecinatate si dezvoltarea functiei miniere. Reconversia acesteia in alta de prelucrare industriala a insemnat o noua inlocuire a functiei anterioare, iar, astazi, aparitia unor functii de servicii complexe inseamna o ultima translatie. Ideea de baza care defineste aceasta translatie aproape rectilinie se fundamenteaza pe mentinerea caracterului monofunctional al orasului respectiv.
Complicarea functionala reprezinta cel de-al doilea proces, definit de un cumul functional mai mult sau mai putin aditiv. Acest cumul se realizeaza prin adaugarea de noi functii urbane la cele initiale, conducand la o complexitate functionala. Frecvent, functia initiala constituie o frana in ideea complicarii functionale, intrucat comunitatile locale sunt destulde conservatoare in a accepta noi functii dezvoltate relativ brusc. Aceasta, deoarece in spatele noilor functii urbane sunt noi tipuri de activitati care solicita o reconversie a fortei de munca locale, insutirea de noi competente, ceea ce inseamna o noua traiectorie individuala sau a unor clase sociale intregi.
Determinarea functiilor urbane. Necesitatea determinarii functiilor urbane este o necesitate sau doar un exercitiu didactico-stiintific? Raspunsul este insa foarte clar: determinarea functiilor urbane reprezinta o necesitate de ordin practic, fundamentand politici urbane si atitudini ale comunitatilor locale vis-a-vis de dezvoltarea lor viitoare. Mai concret, rezultatele pot fi utilizate pentru a depista raportul intre functia urbana si necesarul sau resursele orasului si spatiului adiacent, pe de o parte, dar si pentru restructurarea la nivel national sau regional a sistemelor de asezari, pentru includerea teritoriilor respective in zone de influenta active, pe de alta parte. Prin urmare, constientizarea decidentilor locali asupra necesitatii cresterii sau reducerii complexitatii functionale a orasului, respectiv fundamentarea deciziilor la nivel national sau regional in legatura cu restabilirea concordantei dintre ierarhizarea functionala a asezarilor si obiectivelor dezvoltarii strategice in viitor.
Stabilirea functiilor urbane este destul de dificila datorita:
departajarii dificile dintre activitatile banale (cele adresate orasului propriu-zis) si cele extraurbane, intrucat acelasi tip de activitate se desfasoara atat pentru necesitatile interne, cat si pentru cele externe;
inexistentei unor evidente statistice semnificative, deseori fiind grupate activitati cu caracter foarte diferit (spre exemplu, exploatarea forestiera cu prelucrarea lemnului, cele doua activitati apartinand sectorului primar, respectiv secundar);
exprimarii in unitati foarte diferite de masurare a produselor activitatilor respective (lei, mp, tone, hl s.a.m.d.) si dificila comparare a lor;
lipsei unor masuratori curente asupra schimbarilor in intensitatea si structura activitatilor; singura baza de analiza unitara a functiilor urbane o constituie informatia data privind volumul si structura populatiei active la recensaminte. Se cunoaste, insa, ca recensamintele se desfasoara la un interval de 10 ani sau chiar mai mare (intre recensamintele din 1977 si 1992 au fost 15 ani), ceea ce face ca unele schimbari pe termen scurt intervenite in dinamica functiilor urbane sa nu fie surprinse de evidentele statistice. Daca avem in vedere dinamicxa economico-sociala din perioadele de tranzitie, atunci in mod sigur derularea recensamintelor la intervale de 10 ani este prea mare. In acelasi timp, o scurtare a acestei perioade, inseamna costuri foarte mari, incarcand un contribuabil ce trece si asa prin mari dificultati.
Populatia activa ramane cel mai important indicator utilizat in determinarea functiilor urbane, intrucat informatia furnizata de recensaminte este cea mai completa si permite comparatia intr-un teritoriu national si nu numai. Cu toate acestea, inconvenientul principal consta in faptul ca ia in consideratie structura populatiei din acea localitate, fara sa tina cont de existenta sau non-existenta unei activitati de acel tip. Datorita acestei situatii, localitatile din jurul marilor orase par a avea o functie industriala dominanta, desi nu exista nici-o intreprindere cu acest profil in acestea; majoritatea populatiei active lucreaza in industria orasului din apropiere. Pentru remedierea acestei deficiente de fond este adesea folosita structura populatiei ocupate (existenta in evidentele statistice anuale, si care tine cont de locul de munca al populatiei respective) sau chiar simpla informatie a existentei sau nu a unei astfel de intreprinderi in localitatile respective.
Dupa cum s-a remarcat, o operatiune relativ delicata este aceea a individualizarii activitatilor extraurbane. In acest sens prin utilizarea indicatorului „structura populatiei active” se pot distinge doua metode: cea a nivelului minim si cea a nomogramei triunghiulare.
a) Metoda nivelului minim presupune analiza comparativa a oraselor din spatiul national sau regional pe tipuri de activitati. Daca nivelul minim atins intr-unul din orase este de 15% pentru populatia activa din sectorul tertiar, aceasta inseamna ca o astfel de proportie este suficienta pentru acoperirea serviciilor la nivel intraurban. Diferenta dintre valoarea inregistrata pentru activitatile tertiare in fiecare dintre celelalte centre urbane exprima, indirect (pentru ca folosim structura populatiei active), ponderea activitatilor extraurbane si deci a functiei urbane.
b) Metoda nomogramei triunghiulare este o metoda grafica, ce plaseaza oraasele in spatiul din interiorul unui triunghi echilateral. Fiecare latura a triunghiului exprima ponderea populatiei active intr-unul din cele trei sectoare: primar (agricultura, exploatrea forestiera, minierit, pescuit), secundar (industrie si constructii) si tertiar (servicii). Valorile pentru fiecare din sectoare sunt cuprins intre 0 si 100%, valori care se trec pe laturile respective. Tinand cont ca totalul ponderilor pe cele trei sectoare nu poate depasi 100%, se va trece la reprezentarea grafica a pozitiei detinute de fiecare dintre orasele analizate. Pentru reprezentarea corecta a acestei pozitii, trebuie respectate doua reguli:
totdeauna cresterea valorilor se face in acelasi sens (de la 0 la 100%), pentru toate laturile;
pentru determinarea pozitiei orasului, in dreptul valorii corespunzatoare sectorului respectiv se duce o paralela la latura anterioara.
Intersectia a cel putin doua drepte confirma plasamentul orasului printr-un punct.
Pentru a interpreta pozitia unui oras oarecare, se construieste unind mijloacele celor trei laturi un triunghi echilateral circumscris triunghiului initial. Daca orasul analizat se plaseaza in interiorul acestui triunghi circumscris, atunci are functii mixte. Daca se plaseaza in celelalte triunghiuri marginale atunci orasul este specializat intr-unul din sectoarele care are trecuta pe o latura valori cuprinse intre 50 si 100%.
Astfel se stabilesc principalele tipuri functionale de orase. Evident ca pentru stabilirea unor subtipuri este necesara analiza in detaliu a activitatilor concrete care se desfasoara in orase si care dau nota dominanta a activitatilor adresate extravilanului. De aceea in cele ce urmeaza vom trece in revista cele mai intalnite functii urbane
Principalele functii urbane. Fara a respecta o anumita ordine, vom incerca prezentarea succinta a principalelor functii urbane, oferind si cateva exemple pentru fiecare dintre acestea.
a) Functia militara. Aceasta isi mentine locul in geografia urbana, doar ca una din primele functii urbane, astazi fiind practic mai greu identificata (unele orase din antichitate sau medievale cu o astfel de functie au pierdut-o in totalitate – Koln, Besancon, Verdun, Edinburgh). Cu toate acestea, unele dintre orasele de astazi inglobeaza o asemenea functie, fara a fi dominanta: Vladivostok, Toulon, Portsmouth.
b) Functia comerciala. Practic, nu se poate concepe existenta unui oras fara a exercita functii comerciale. Exista orase care s-au nascut din necesitati comerciale, aparand ca targuri, unde taranii provenind din arii geografice cu agriculturi complementare faceau schimb de produse. Functia comerciala s-a dezvoltat si in porturi unde marfurile erau aduse de peste mari.
Forma embrionara cea mai veche a reprezentat-o burgul sau targul local. Acesta a atins apogeul la mijlocul sec.XIX in Europa de Vest si in prima jumatate a sec.XX in cea de Est. In general, orasul targ era caracterizat ca o localitate cu intreruperi de activitate, cunoscand o puternica animatie in ziua targului. In Romania, ca si in alte tari care au cunoscut regimul totalitar, dupa prabusirea acestuia s-a remarcat o revitalizare a functiei de targ, pe care unele localitati o detinusera anterior.
O alta forma de activitate care a generat aparitia de noi orase a fost aceea centrata pe agentiile comerciale (factorii, accentul pe ultima silaba). Acestea au aparut la contactul dintre o societate primitiva si una evoluata. Spre exemplu, laponii faceau sute de kilometri pentru a-si schimba pieile de reni, la fel si eschimosii din Canada nordica.
c) Functia de transport. Strans conectata sau chiar dependenta de comert, iar mai tarziu de alte activitati economice s-a dezvoltat functia de transport. Pe tipuri de transport putem identifica orase care au aparut ca urmare a rolului pe care l-au avut in retelele de transport rutier, feroviar, fluviatil sau maritim.
transporturile rutiere, prin frecventa locurilor de popas au favorizat aparitia de orase. Se stie ca in secolul XIX drumurile erau foarte animate de cursele regulate, rapide si postalioane, care aveau nevoie de locuri de popas, mai ales inainte de a trece prin zone dificile (Insbruck, inainte de trecerea prin pasul Bremer). Numeroase orase s-au dezvoltat, mai ales in arii cu medii restrictive, ca locuri de popas pentru caravane: Lulan, in bazinul Tarimului, Alep in Orientul Apropiat, Tombouctou si Biskra la marginile Saharei;
transporturile feroviare, atat prin locurile de oprire, cat si prin nodurile feroviare au determinat aparitia de noi orase. Locomotivele cu abur faceau popasuri pentru alimentare cu apa din 200 in 200 de kilometri, aparand centre feroviare si puncte de bifurcatie a cailor ferate. Vidal de la Blache afirma ca in SUA si Canada, maoritatea oraselor din interior au fost mai intai gari. Transiberianul a generat la randul sau centre urbane importante, care au fost initial locuri de alimentare a locomotivelor cu apa (Ufa Celeabinsk, Novosibirsk s.a..m.d. La acestea se pot adauga garile de frontiera, care au generat orase dublete;
Transporturile fluviale au fost la originea unor centre urbane, mai ales in punctele in care a fost necesara transbordarea marfurilor de pe un fluviu important pe un afluent si invers. Ca exemple, orasele Lyon, aparut la confluenta Saone cu Rhone, si Strasbourg a ill cu Rhin;
Transporturile maritime au demonstrat valoarea tarmurilor in aparitia a numeroase centre urbane. Unele dintre orase s-au dezvoltat ca escale pentru transportul maritim la mare distanta (dakar, Capetown), altele ca centre de export pentru anumite produse: carbune (Cardif), lemn (Libreville) sau cafea (Santos);
d) Functia industriala. S-a constatat ca orasele cu functii industriale, chiar daca activitatile lor genereaza concentrari de activitati si de populatie, sunt mult mai instabile decat cele cu functii comerciale. Aceasta intrucat orasele cu astfel de functii se sprijina pe doua elemente principale: resurse si piata de desfacere, foarte fluctuante la presiunile concurentei. In raport cu acestea orasele comerciale se bazeaza pe o arie regionala conservatoare in ce priveste dependenta de centrul furnizor de servicii sau produse de folosinta indelungata.
Dupa tipul de activitati se disting orase cu functii miniere si orase cu functii industriale propriu-zise. Evident ca primul subtip este fortat introdus in aceasta categorie, deoarece activitatea de minierit este una ce apartine sectorului primar si nu secundar. Dar intrucat aceasta abordare s-a incetatenit astfel, atunci o respectam si noi, distingand:
orase miniere, dezvoltate initial pe baza activitatilor de minierit si abia ulterior diversificandu-si functiile. Procesul de concentrare urbana este rapid, intrucat exploatarea minereurilor, a resurselor subslului in general, implica aparitia a numeroase elemente conexe: constructii de ocuinte, artere de circulatie, dotari edilitare, social-culturale etc. Cand se epuizeaza resursele este posibil sa asistam chiar la disparitia acestor orase. Astfel, California, dupa ce in prima faza a fost asaltata de cautatorii de aur, care au fondat haotic orase, a ajuns ulterior un cimitir rban. Abia ulterior viata urbana a fost reluata pe alte baze.
Dupa tipul de resurse, care au avut un rol decisiv in dezvoltarea urbana sau il manifesta si astazi se remarca unele exemple: orase petroliere (petroleum City, Baku, Tulsa, Hassi-Messaoud), orese aparute in arii de exploatare a zacamintelor de gaze (Lacq – Franta), orase cu exploatari de minereuri (Kiruna, Duluth, Schefferville, orasele din Katanga), orase carbonifere (cele din nordul Frantei, Donbas, Kuzbas, Silezia superioara, Pennsylvania).
e) Functia culturala este carateristica atat oraselor mari unde nu lipseste, dar si unor orase mici, care ofera servicii culturale distincte. In aceasta ultima categorie apar orase specializate, precum cele universitare (Bologna, Cambridge, Oxford, Upsala, Gotingen, Heidelberg, Tsukuba, Pisa, Aachen s.a.m.d.), centrele literare si artistice (Giessen - Germania), oresele muzeu (Lubeck, Sevilla, Venetia), orase ale festivalelor si congreselor (Salzburg, Cannes, San Remo);
f) Functia politico-administrativa este detinuta de toate capitalele de stat, de orasele cu functii regionale sau locale, de diverse orase care detin servicii cu rol in administratia teritoriala.
g) Functia de rezidenta temporara se regaseste in cazul unor orase specializate in diferite tipuri de servicii cu caracter mai mult sau mai putin sezonier. Aici snt incluse orasele sanatoriu (Davos, Berck), orasele de vilegiatura si turism (ca cele de pe valea Loirei sau valea Prahovei), orasele statiuni maritime (Brighton, Arcachon, Miami, cele de pe coasta de Azur), orasele turismului de munte (Innsbruck, Lillehamer, Garmsch-Partenkirchen, Chamonix), orasele statiuni balneare, orasele de pensionari (Nisa).
ZONELE DE INFLUENTA URBANA
Definitia si caracteristicile zonei de influenta. Orice oras dispune de relatii de diferite genuri, directii si intensitati cu spatiul sau adiacent, relatii care ii asigura existenta si care, proiectate spatial, definesc zona de influenta urbana. Cu alte cuvinte, spatiul din jurul unui oras caracterizat prin relatii foarte stranse intre acesta si celelate localitati urbane si rurale reprezinta zona de influenta a centrului urban respectiv. Astfel definita zona de influenta are o structura proprie, ce releva ierarhii complexe intre asezarile componente, plasand la nivel superior orasul generator.
Existenta unui spatiu de respiratie in jurul unui oras a fost semnalata inca de la inceputul secolului XX, dar primul care este cotat in literatura de specialitate a fi introdus termenul de zona de influenta este Hans Bobeck, care remarca in anul 1927 necesitatea orientarii cercetarilor asupra relatiilor dintre orase si spatiul adiacent lor. In acest context, mentionam ca Vintila Mihailescu, sublinia inca din anul 1922, intr-un articol scris asupra orasului Calarasi, necesitatea individualizarii in jurul unui oras a trei arii de aprovizionare: zilnica, periodica si aria de drenare departata. Aceasta idee ar fi putut sta la baza analizei ulterioare a zonelor de influenta urbana.
In anul 1941, V. Mihailescu reia aceeasi tema in lucrarea „Orasul ca fenomen antropogeografic”, reducand zonele functionale externe la doua: una apropiata si alta departata. In anul 1945, N.Al.Radulescu, in articolul „Zonele de aprovizionre apropiata ale catorva orase din sudul Romaniei” introduce expresia de „zone de intretinere”.
Zona de influenta, ca entitate teritoriala, este perceputa ca atare de specialisti, inclusiv de geografi, dar mai rar folosita sub acest termen. Exista doua tendinte contradictorii: pe de o parte una care ii restrange continutul limitandu-l la ceea ce se cheama banlieu, suburbs, urban fringe, vorvort, mediu urban inconjurator, iar pe de alta parte alta care exagereaza extinderea spatiala, prin utilizarea unor termeni ca: regiune polarizata, regiune urbana, regiune functionala, regiune de organizare etc.
In literatura geografica romaneasca sunt utilizate si notiuni similare, precum zona periurbana, zona preoraseneasca sau sfera de influenta, toate definind un teritoriu ce influenteaza sau este influentat de un oras.
Puterea de influenta a unui oras tinde catre „0” cand distanta tinde catre infinit. Aceasta influenta insa nu se deruleaza totdeauna dupa o functie a distantei, ci este perturbata de existenta altor centre urbane mai mici cu propria lor zona de influenta. Practic am putea vorbi de o continuitate a zonei de influenta in cazul unui oras relativ izolat in spatiul rural si de o discontinuitate evidenta in cazul oraselor mari care au in subordine orase de dimensiuni mijlocii si mici, orase care diminueaza extinderea spatiala azonelor de influenta majore. Discontinuitatile se remarca mai ales in ariile puternic urbanizate cu o retea urbana puternic dezvoltata.
Marimea zonei de influenta depinde de mai multe elemente dintre care mentionam:
a) nivelul de dezvoltare a tarii, care poate influenta puterea de coordonare teritoriala a oraselor. De regula, zonele de influenta sunt foarte bine conturate in statele slab dezvoltate acolo unde decalajul urban-rural este foarte mare. In tarile dezvoltate din punct de vedere economic, unde diferenta dintre rural si urban aproape a disparut, influenta se realizeaza mai ales in plan cultural, social si al prestigiului;
b) talia orasului are un rol esential in structura si extinderea zonei de influenta. Astfel un oras mic va oferi totdeauna o gama redusa de produse si servicii ariei inconjuratoare, pe cand unul mare, cu functii complexe, are o zona de influenta mult mai vasta si relativ bine individualizata;
c) densitatea centrelor urbane are un impact direct asupra extinderii zonei de influenta urbana; o arie puternic urbanizata presupune zone de inlfuenta mult restranse in jurul oraselor, pe cand una cu o densitate redusa a oraselor da posibilitate acestora sa dezvolte zone de influenta mult mai coerente si, evident mai extinse teritorial;
d) pozitia geografica fata de elemente naturale majore sau fata de granitele politice. Impactul vecinatatii unor fluvii, catene muntoase sau granite se regaseste usor atat in extinderea zonei de influenta, cat mai ales in asimetria acesteia.
Evident ca zona de influenta nu poate fi un tot global, omogen. Exista atractii si influente care dispar sau apar dupa o anumita distanta. Din aceasta cauza unii dintre specialisti au fost tentati in a distinge in cadrul zonei de influenta cateva subzone. Astfel, G. Chabot distingea trei subzone: zona suburbana imediata, zona suburbana apropiata si marea zona subrubana, iar P. Scholler remarca existenta unui umland, hinterland si a zonei de influenta. In tara noastra V. Cucu, cel care a folosit si notiunea de sfera de influenta, sublinia existenta doua subzone: microsfera si macrosfera de influenta
Determinarea zonelor de influenta. Una dintre cele mai dificile probleme din geografia urbana o reprezinta stabilirea extinderii teritoriale a zonei de influenta. Aceasta dificultate rezida din multitudinea relatiilor dintre orase si zonele lor inconjuratoare, cat si din odul de propagare a influentelor urbane. Campul de atractie al unui oras este similar cu campul electromagnetic, cu dificultati similare in determinarea distantei pana la care se resimt influentele.
Multimea de elemente componente ale fiecarei zone de influenta impune stabilirea ariilor de influenta pentru fiecare dintre acestea. Variabilitatea limitelor fiecarei componente constituie un obstacol in delimitarea teritoriala a zonei de influenta. De aceea dupa ce se realizeaza cat mai multe harti cu arii de influenta elementara (spre exemplu, atractia fortei de munca, atractia pietelor agroalimentare pentru roducatorii agricoli individuali, aria de recrutare a elevilor de la liceul sau liceele din oras, aria de asistenta juridica etc) acestea se suprapun, iar zona de influenta va fi multimea intersectiilor a cel putin trei arii elementare de influenta. Asa se traseaza teritorial zona de influenta, care cum am vazut presupune un volum foarte mare de munca.
Pe plan mondial s-au remarcat preocupari asidue pentru delimitarea zonelor de influenta urbana sau a spatiilor aflate sub directa influenta a acestora. In acest sens remarcam chiar unele preocupari de la inceputul sec.XIX (von Thuenen), apoi cele ale lui Weber sau Christaller.
In perioada interbelica, inspirat din legea atractiei universale a lui Newton, W. Reilly ajunge la concluzia ca doua orase atrag cumparatorii dintr-un spatiu, direct proportional cu marimea lor si invers proportional cu patratul distantei dintre acestea. Reilly utilizeaza ca indicatori volumul vanzarilor in cele doua centre si formuleaza urmatoarea lege, cunoscuta sub numele de Legea atractiei urbane:
V = p/d2,
unde v este raportul vanzarilor de marfuri in localitatea X din cele doua centre, p raportul populatiilor, iar d este distanta de la localitatea X la A, respectiv la B.
Intrucat s-a constatat ca volumul vanzarilor de marfuri este foarte dificil a fi obtinut ca data statistica si, in plus, relevanta, s-au considerat suficiente doar doua marimi in aprecierea limitei teoretice pana la care se poate extinde zona de influenta a orasului A, respectiv B. S-a ajuns, astfel, la utilizarea formulei Reilly-Converse:
DAB
DB = ------------
PA
1+ -------
PB
unde DB este distanta de la limita externa a zonei de influenta pana la centru B, DAB este distanta dintre cele doua orase A si B, iar PA si PB sunt populatiile celor doua orase.
Pentru a observa daca aceasta formula de calcul teoretic a extinderii zonei de influenta are un oarecare suport, presupunem ca dorim sa determinam limita pana la care se extinde zona de influenta a orasului Ploiesti vis-a-vis de orasul Bucuresti. Avand in vedere ca distanta intre Ploiesti si Bucuresti este de 60 km si ca populatia Bucurestiului depaseste de circa 8 ori populatia orasului Ploiesti, rezulta ca distanta pana la care se manifesta influenta orasului Ploiesti este de 20 km.
60 km
DPloiesti = --------- = 20 km
3
Aceasta modalitate de a calcula zona de influenta teoretica dintre doua orase este accesibila si chiar simplista. Nu totdeauna insa datele sunt concludente, mai ales atunci cand conditiile geografice dintre orase nu sunt ideale ca intre cele doua orase luate ca exemplu mai sus.
In anul 1961, G. Chabot publica prima harta a zonelor de influenta a oraselor cu peste 50.000 locuitori din Franta. Daniel Noin, ulterior, determina prin calcul aceste zone de influenta si ajunge la concluzia ca diferentierile sunt relativ mici si ca la nivelul la care opereaza geografia datele obtinute sunt suficient de relevante.
Pentru Romania, in lucrarea „Orasele si organizarea spatiului geografic”, sunt calculate pentru orasele de atunci toate zonele de influenta teoretica dupa formula mentionata mai sus. Totodata, in aceeasi ucrare sunt prezentate si zonele de influenta reala a oraselor asa incat rezulta foarte clar deformarile date de densitatea diferita a retelei urbane de la o zona la alta a tarii.
Importanta zonelor de influenta urbana in organizarea spatiului. Pentru a poseda elemente pertinente in procesul de restructurare a spatiului este important ca analiza zonelor de influenta urbana sa se axeze pe relevarea:
gradului de acoperire a unui teritoriu de zone de influenta activa;
factorilor geografici care isi pun amprenta asupra formei teritoriale a zonei de influenta: conditii naturale, pozitie geografica, inclusiv presiune urbana;
unor arii teritoriale care se afla sub influenta a doua sau chiar trei zone de influenta;
raporturilor dintre populatia orasului si cea a zonei de influenta care sunt foarte variabile
Posedand astfel de elemente, se pot imbogati politicile de organizare a spatiului cu noi idei, precum cele legate de:
necesitatea includerii tuturor localitatilor rurale in zone de influenta urbana active;
concordanta dintre structura bazei economice a orasului si resursele ariei adiacente;
dezvoltarea infrastructurii locale;
aprecierea capacitatii oraselor de a satisface necesitatile zonelor de influenta;
optimizarea nivelului de dotare social-culturala, comerciala si edilitara a oraselor.
In concluzie stabilirea si studierea zonelor de influenta reprezinta o necesitate atat pentru dezvoltarea urbana cat si rurala, avand in vedere nmarul mare de sate cuprinse in directa coordonare a oraselor. Zonele de influenta justifica modul in care orasele reflecta starea spatiului in care se dezvolta, putand fi factori de amplificare sau de blocare a dinamicii acestora.
