Istoria geografiei

ISTORIA GEOGRAFIEI

Din primele rinduri ale operei sale, Strabon schiteaza planul succint al istoriei geografiei, enumerind pe repre­zentantii ei de seama dupa cum urmeaza: „Cei care s‑au incumetat sa faca primii pasi pe tarimul geografiei au fost unii ca acestia: Homer si Anaximandros din Milet, la fel si Hecataios, compatriotul acestuia din urma, dupa cite afirma Eratosthenes, de asemenea Democrit, Eudoxos, Di­caiarchos, Ephoros si mai multi altii; tot astfel si urmasii acestora, Eratosthenes, Polybios si Poseidonios, care au fost cu totii filozofi' (1,1,1).

Respectind si noi in linii mari acest plan al istoriei geografiei, il vom completa cu citeva nume ilustre pe care Strabon le‑a omis din lista sa, dar pe care le‑a avut cu siguranta in vedere printre acei „mai multi altii'; de alt­fel unele dintre personalitatile marcante ale acelor vremuri, absente in acest sumar, apar totusi mentionate in corpul Geografiei. In afara de aceasta, deoarece istoricul geogra­fiei astfel schitat rezida mai mult in mintea autorului de­cit este dezvoltat in rindurile Geografiei, vom infatisa, pe scurt, aportul invatatilor greci anteriori lui Strabon, la cunoasterea Universului si in special a Terrei, combinind, mai ales in primele paragrafe, elemente de cosmogonie cu cele de geografie.

1. Poetii. In conceptia anticilor, poezia este prima forma de cunoastere prin care omul, din frageda copilarie, capata stiri despre lumea inconjuratoare; de aceea, ea poate fi socotita o ramura a stiintei (I, 1, 10). Aceste idei reies din cuvintele lui Strabon cuprinse in rindurile ce urmeaza: „Cei vechi sustin ca poezia este intr‑un anu­mit fel prima treapta a filozofiei care ne calauzeste in viata, incepind din copilarie si care, intr‑o forma placuta, ne procura invataminte despre moravuri, sentimente si actiuni. Iar ai nostri (= stoicii) sustin ca singur inteleptul este poet. De aceea cetatile elenilor folosesc pentru educatia copiilor in primul rind poezia, fara indoiala nu pentru simpla desfatare a inimii, cit pentru formarea lor Homer apoi i‑a numit pe aezi sfetnici ai intelepciunii' (I, 2, 3,). Iar, dupa Strabon, printul tuturor aezilor si parin­tele tuturor stiintelor a fost Homer (I, 1, 2).

1.1. Homer. Pentru greci, toate domeniile cunoasterii incep de la Homer. Mai mult, in conceptia lui Strabon, Homer este poetul prin excelenta, al carui atribut scris cu majuscula ajunge singur pentru a‑l desemna. Homer este deci si „parintele geografiei' (1, 1, 11), afirmatie sustinuta si de parerea predecesorilor: „Pe buna dreptate — declara Strabon — am socotit atit noi cit si inaintasii nostri, prin­tre care se numara si Hipparchos, ca intemeietorul geogra­fiei a fost Homer; acesta i‑a intrecut pe toti, pe cei vechi si pe urmasi, nu numai in maestria poeziei, ci aproape si in cunoasterea vietii publice; pornind de la aceasta, stradaniile lui s‑au indreptat nu numai spre ispravi ale armelor ci si spre date despre locuri, privite atit izolat cit si in ansamblul pamintului locuit si al marii. Altfel el nu ar fi ajuns pina la hotarele uscatului facindu‑i oco­lul cu povestirea' (I, 1, 2).

Homer isi merita atributul de parinte al geografiei, pen­tru ca el a furnizat primele stiri despre forma de insula a uscatului, afirmind „pentru prima oara ca pamintul este scaldat de jur imprejur de Ocean' (I, 1, 3). Aceasta opinie se intemeiaza pe faptul ca „neamurile de la rasa­rit si de la asfintit se afla pe tarmurile udate de apele Oceanului', pentru ca, zice Homer (Il.. VII,421; VIII, 485), „din ocean rasare soarele si in el apune' (I, 1, 3). Tot astfel si etiopienii, ultimii locuitori inspre miazazi, sint situati pe malurile Oceanului (I, 1, 6), dupa cum si mar­ginile Scitiei si ale Celtiei sint scaldate de apele aceluiasi Ocean (I, 1, 13). Aceasta viziune homerica a pamintului ca o insula in ocean o tradeaza si imaginea lui de pe scutul lui Ahile (Homer, Il., XVIII, 607; Strabon. 1,1,7); de asemenea, dovezi aduc si experienta ca si ratiunea. „Intr‑adevar — zice Strabon — pretutindeni unde oamenii au avut putinta sa atinga capatul pamintului, ei au dat de mare, pe care noi o numim ocean. Acolo unde acest lucru nu a putut fi probat cu simturile, dovada o face ratiunea. Caci in jurul coastei de rasarit a pamintului, locuita de indieni, si a celei de la asfintit, populata de iberi si de mauritani, ocolul cu vasele s‑a facut pina departe atit spre miazazi, cit si spre miazanoapte. Restul intervalului care a ramas pina astazi neparcurs pe apa nu este in­tins' (I, 1,8). Iar oceanul, numit si Atlantic, are apele unite si continui. „Caci cei care s‑au incumetat sa faca o calatorie in jurul pamintului, iar apoi s‑au intors din drum, na spun ca au fost impiedicati de vreun tarim al uscatului care le‑a aparut in cale si le‑a inchis trecerea, ci numai din lipsa de provizii si de teama necunoscutului si a pustie­tatii, drumul fiind pe mai departe maritim' (I, 1, 8). De asemenea, Homer a cunoscut si a descris toate semintiile asezate in jurul coastelor marii interioare (I, 1, 10) sau Mediterane. De la ideea oceanului „riul virtelnic' (Homer, Il,. XIII, 499, Strabon, I, 1, 7—9) care incinge uscatul de jur imprejur, Homer a ajuns la notiunea de orizont si de cerc arctic. (Od., V, 274). Geograful nostru ii atribuie lui Homer numeroase cunostinte astronomice; astfel, de la constatarea directa a unor stele care nu apun niciodata, Homer ar fi ajuns la notiunea unor cercuri mereu vizibile, numite cercuri arctice. Ursa este constelatia cea mai stralu­citoare din cercul de stele mereu vizibil pe bolta cereasca a Greciei. Prin ea Homer desemneaza cercul arctic al acestei tari. Pe de alta parte, Strabon ii imprumuta lui Homer cunostinte despre orizont. El spune: 'Potrivind acum cuvintele poetului cu explicatiile precedente, trebuie sa admitem ca orizontul este punctul de pe pamint care se uneste cu oceanul, iar cercul arctic, desemnat prin nu­mele de Arctos sau Ursa, este cercul care, asa dupa cum apare simturilor noastre, atinge pamintul in punctul cel mai nordic al lumii populate; astfel ca, dupa Homer, si aceasta parte a pamintului ar putea sa fie udata de ocean' (I, 1, 6).

Din acest pasaj reiese ideea ca, dupa Homer, orizontul este punctul de unire a pamintului cu oceanul, deci el coincide cu marginile lumii populate. Care este, asadar, limita nordica a lumii noastre, in conceptia lui Strabon, imprumutata lui Homer? Daca cercul arctic coincide cu Carul Mare, sau cu Ursa, si se socoteste, dupa Hipparchos, capatul oistei la 24° de pol, inseamna ca cel mai nordic punct al lumii populate coincide cu actualul cerc polar, situat la 66° nord de ecuator. Numai ca grecii, si acesta este si cazul lui Strabon, iau in considerare cercul arctic al Greciei, situat la 36° de la pol, de unde orizontul ace­steia coincide cu paralela 54°N de la ecuator[1]

Cunoscind cercul arctic si orizontul, implicit Homer ar fi ajuns, dupa parerea lui Strabon, la ideea sfericitatii pa­mintului. Aceasta idee, hazardata totusi i‑o atribuie poetu­lui, inca cu 150 de ani inainte de Strabon, filozoful stoic Crates din Mallos[2] care a construit o sfera a pamintului (II, 5, 10). Imprumutind poetului propria sa conceptie despre forma sferica a astrului nostru, Crates explica in acest sens versul homeric „Etiopienii‑n doua‑mpartiti sint ultimii oameni, atit unde apune Hiperion cit si unde rasare' (Odiseea, 1, 23—24, Strabon, I, 2, 24).

Urmind in problema teoriile stoicului Cleanthes, Crates imprumuta Poetului nu numai propria sa viziune asupra globului pamintesc, ci ii mai atribuie si cunoasterea dife­rentelor climaterice latitudinale. Astfel, pornind de la ace­lasi vers homeric citat ceva mai sus, Crates „sustine ca zona torida este ocupata de ocean; de cele doua parti ale ei se afla zona temperata, una de la noi, iar cealalta din emisfera potrivnica. El conchide ca, dupa cum la noi se numesc etiopieni acei oameni care, asezati in partea de miazazi a intregii lumi populate, sint, dintre toti ceilalti oameni, ultimii locuitori la ocean, tot astfel, crede el, si dincolo de ocean trebuie sa traiasca alti etiopieni, ultimii dintre locuitorii celeilalte zone temperate, care populeaza malurile aceluiasi ocean. In felul acesta ei sint dubli si im­partiti in doua' (I, 2, 24).

Aceeasi cunoastere a zonelor de catre Homer o dove­desc, dupa Strabon, si versurile homerice referitoare la cimmerieni:

'Cimmerienii invaluiti in ceata si‑ntuneric

Ca‑n veci nu‑i vede luminosul soare

Ci bezna urgisita‑i cotropeste',

(Od. XI, 15; Strabon, I, 1, 10).

Iar in alta parte, el da urmatoarea deslusire: „Stiind ca cimmerienii s‑au statornicit linga Bosforul Cimmerian, spre miazanoapte si spre intuneric, poetul i‑a asezat corespun­zator pe un tarim intunecos, linga Hades, potrivit cu bas­mele legate de ratacirile lui Odysseus' (I, 2, 10). De altfel, dupa Strabon, Homer a avut cunostinta de popoarele cele mai nordice, pe care nu le desemneaza cu un nume comun, pentru ca le lipsea, ci numai prin felul lor de viata, ara‑tind ca aceia sint nomazi, „straluciti mulgatori de iepe, bautori de lapte, cu trai mizer' (Odiseea, V, 274; Strabon, I, 1, 16)

In sfirsit, potrivit parerii lui Strabon, Homer a avut vaste si exacte cunostinte asupra climei si a vinturilor (I, 1, 20), asupra miscarii oceanului (I, 2, 36) si asupra aluviunilor marii (I, 2, 23; 2, 30).

In concluzie, forma de insula oceanica a pamintului, lo­calizarea ei in functie de punctele latitudinale ale Greciei, folosirea vinturilor ca indicatoare ale directiilor, fenome­nele marilor si ale oceanului si, implicit, forma sferica a pamintului sint cunostintele geografice atribuite de Strabon lui Homer. Considerat de traditie ca parinte al stiintei. Homer este citat de multi geografi. Totusi aceasta traditie este foarte palida pe vremea lui Strabon. Desi acesta mai crede inca in ea si incearca s‑o reinvie, este constient ca foarte multi „detractori' ai lui Homer nu mai cred in faimoasa atotstiinta homerica. „Nu este de mirare ca unii autori, increzindu‑se in aceste povestiri si in cunostintele intinse ale poetului, au examinat poezia lui Homer prin unghiul de vedere al unor ipoteze stiintifice, asa cum a procedat Crates din Mallos si altii citiva. Dimpotriva, alti autori atit de grosolan au judecat o astfel de incercare incit nu numai ca au inlaturat pe poet din domeniul oricarei stiinte de acest fel, ci si pe cei care au imbratisat o astfel de cercetare i‑au socotit nebuni; dar ca sa aduca o adeverire sau o contrazicere sau alte imbunatatiri ase­manatoare la cele spuse de primii, nimeni n‑a indraznit nici dintre gramatici, nici dintre specialistii in matematici' (III, 4, 4)[3]

1.2. Hesiod. Strabon nu‑l numeste pe Hesiod printre inaintasii sai. Il citeaza totusi in citeva rinduri, mai cu seama pentru a‑l apara pe Homer impotriva lui Eratos­thenes care ii prefera lui Homer pe Hesiod, poetul didactic din Ascra Beotiei (secolul al VIII‑lea i.e.n.). Unul dintre locurile in care il citeaza se refera la ratacirile lui Odysseus. „Dupa presupunerea lui Eratosthenes, zice Strabon, Hesiod a stiut ca ratacirile lui Odysseus au avut loc prin partile Siciliei si ale Italiei, bizuindu‑ise cu incredere in parerea lui pe faptul ca Hesiod nu numai ca a pomenit despre locurile descrise de Homer, dar a si adaus stiri noi despre Etna si despre Ortygia, o insulita din fata Siracuzei, ca si despre etrusci; in schimb Homer, in credinta lui Eratosthenes, nici n‑a cunoscut aceste locuri, nici n‑a voit sa situeze pribegia lui Odysseus prin locuri cunoscute' (I, 2, 14). In acest pasaj Strabon se abtine sa‑si exprime apre­cierea asupra lui Hesiod. Un alt loc este legat de cunostin­tele celor doi poeti despre Nil: „Staruind in parerile sale gresite despre Homer, Eratosthenes mai sustine ca poetul n‑a stiut ca Nilul are mai multe guri si n‑a stiut nici ma­car numele acestui fluviu, in vreme ce Hesiod l‑a cunoscut, pentru ca il pomeneste' (I, 2, 22). Si in acest pasaj Stra­bon se multumeste sa‑l apere pe Homer fara sa se pronunte asupra lui Hesiod. In sfirsit, abia in al treilea loc in ordi­nea redactarii lui Strabon, unde cei doi poeti sint pusi in cumpana de data aceasta de Apollodoros, geograful nostru ii intoarce lui Hesiod imputarile pe care criticul citat i le aduce lui Homer: „Negresit, zice Strabon, nu din necu­noasterea locurilor s‑au facut astfel de stramutari, ci mai degraba dintr‑o licenta mitologica, asa cum sint acele libertati din povestile gasite la Hesiod si la alti autori pe care ii pomeneste Apollodoros fara ca el sa stie sa tina cumpana dreapta intre plasmuirile acestor scriitori si cele ale lui Homer. Caci Apollodoros, citind datele homerice despre Pont si despre Egipt, condamna nestiinta poetului ca si cum acesta ar fi vrut sa povesteasca lucruri aievea dar n‑a izbutit ci, din nestiinta, a prezentat intimplari ima­ginare ca si cum s‑ar fi petrecut cu adevarat. Dar, repli­cam noi, nimeni n‑a invinuit pe Hesiod de nestiinta, cu toate ca a vorbit despre capcauni, despre macrocefali si despre pigmei' (I, 2, 35). Pe scurt, Strabon, marele admi­rator al lui Homer, este frapat de preferinta pe care unii oameni de stiinta i‑o acorda lui Hesiod, poetul taran a carui creatie rudimentara nu se poate compara cu farmecul genialei poezii homerice. In fapt, Strabon n‑a inteles aportul lui Hesiod in promovarea spiritului stiintific. El ii acorda lui Homer conceptii stiintifice straine de poet, il interpreteaza dupa viziunea stiintifica a sa si a epocii sale, ii imprumuta propriile sale idei. Dar, in realitate, Homer reprezinta etapa mitologica a stiintelor si aceasta etapa n‑a putut dainui la nesfirsit. Spiritul omenesc a inceput sa intrezareasca inconsistenta acestei urzeli incilcite de plasmuiri si era insetat de adevar. Hesiod este primul in istoria culturii grecesti care a imaginat o cosmogonie ma­terialista. Originea zeilor sau Theogonia sa explica de fapt originea universului. La inceput a fost haosul sau spatiul vid, apoi s‑a nascut Gaia sau Pamintul si dupa aceea Eros sau Amorul, simbolul unirii sau al coeziunii universale. Din haos s‑au desprins Tenebrele si Noaptea, iar din uni­rea acestora s‑a ivit eterul si ziua sau lumina. Gaia a dat nastere cerului instelat, muntilor si marii. Din unirea pa­mintului cu cerul s‑a nascut fluviul ocean care inconjura pamintul, apoi fel de fel de monstri, aproape toti cu o semnificatie alegorica, la fel ciclopii si zeita marina Thetys Din legatura acesteia cu oceanul s‑au nascut fluviile. Ne­poti de‑ai cerului si ai pamintului sint si soarele, luna si aurora. Aceasta din urma a nascut vinturile, steaua dimi­netii si alte stele de pe bolta cereasca.

Iata deci un manunchi de idei rudimentare ale spiri­tului omenesc care cauta explicatia lucrurilor. Rudimen­tare, pentru ca motivarea aparitiei generatiilor este cea mai simpla cu putinta; cel mic se naste din cel mare; prin­cipiul unirii pe care il simbolizeaza Eros sau iubirea este doar enuntat si nu asociat in explicarea nasterilor. Haosul reprezinta poate cel mai speculativ element al acestei cos­mogonii. Cind nici pamintul nici cerul nu existau, ce‑a putut sa fie? Vidul cascat (acesta si este sensul cuvintului haos), imaginat intunecat, pentru ca inca nu existau stele care sa‑l lumineze, si mai mult profund decit inalt, deoarece imaginea inaltimii era aproape indisolubil legata de cea a luminii. Acest haos ocupa intreg spatiul pe care si‑l pu­tea reprezenta mintea omeneasca pe atunci. In acest haos a aparut pamintul, care a dat nastere cerului. Toate cele­lalte lucruri nascute ulterior sint cuprinse intre aceste limite. De altfel nici cunostintele, nici puterea de gindire si nici curiozitatea omului de atunci nu depaseau aceste hotare: glia pe care se afla el si bolta instelata a Cerului pe care o vedea deasupra sa; spatiul dintre ele apartinea haosului, prelungit indefinit in sus si in jos; celelalte doua dimensiuni nu‑l preocupau.

Iata deci ca Hesiod, intr‑un mod cu totul rudimentar si incomplet, a realizat totusi una dintre cele mai vechi incercari de explicatie materialista a nasterii lumii incon­juratoare.

2. Filozofii. Daca poetii au facut unele incercari de spe­culatie filozofica pe care insa le‑au infatisat sub o forma alegorica, susceptibila de interpretari, filozofii sint aceia in a caror preocupare cade sarcina cercetarii cauzelor. Iar printre cele mai vechi cauze pe care acestia le‑au cautat privesc nasterea lumii, in general, si a pamintului in spe­cial. Distingem in aceasta ordine de idei, trei etape repre­zentative pe care le‑au marcat filozofii milesieni, pytha­goreicii si atomistii.

2.1. Filozofii milesieni. Materialismul naiv al filozo­filor din Milet[4], reprezentat de Thales, Anaximandros si Anaximenes, este intregit in problemele de geografie ce ne intereseaza prin aportul compatriotului acestora, Hecataios. Pe coasta mediterana a Asiei Mici, in regiunea Ionia, colonizata de timpuriu de greci, prosperitatea economica a dus mai devreme decit in alte tinuturi ocupate de eleni la destramarea societatii gentilice. Dezvoltarea agriculturii, a mestesugurilor si mai cu seama a negotului au provocat adinci prefaceri economice si sociale in sinul cetatilor io­niene ale Asiei Mici, ca urmare a asezarii lor la rascrucea de drumuri dintre Europa, Asia si Africa. Cea mai vestita dintre aceste cetati, Miletul, „podoaba Ioniei', a cunoscut o inflorire fara precedent, ceea ce a facut ca aici sa se nasca primii germeni ai filozofiei materialiste in sinul pa­turii progresiste a stapinilor de sclavi. Iar cum filozofia cuprindea pe atunci toate domeniile stiintei, materialismul naiv ionian a elaborat si teorii cosmogonice, in care pa­mintul detine locul central.

Strabon nu citeaza in lista „geografilor' pe care o da la inceputul tratatului sau de geografie decit pe doi mile­sieni, pe Anaximandros si pe Hecataios (I, 1, 1). In corpul Geografiei insa, el face apel, chiar repetat, si la opiniile celorlalti. Restringerea tabelului la primii doi i‑a fost dic­tata, se pare, de planul Geografiei lui Eratosthenes, dupa cum reiese din rindurile ce urmeaza: „Vestiti sint si urma­sii lui Homer, barbati vrednici de pomenire si familiarizati cu filozofia. Dintre acestia mai ales pe doi ii trece Eratos­thenes in primele rinduri dupa Homer, pe Anaximandros, discipolul si compatriotul lui Thales, si pe Hecataios din Milet' (I, 1, 11). Noi vom intregi aceasta lista in primul rind cu Thales insusi, profesorul, si apoi cu Anaximenes, discipolul lui Anaximandros.

2.1.1. Thales. In descrierea Miletului, numele lui Tha­les figureaza la Strabon in capul listei oamenilor ilustri din acea cetate: „Barbati vrednici de pomenit s‑au nascut in Milet, ca Thales, unul dintre cei sapte intelepti, care a initiat pentru prima oara la greci studiul naturii si al matematicii' (XIV, 1, 7).

Thales din Milet, asadar, a carui viata se desfasoara in a doua jumatate a secolului al VII‑lea si in prima jumatate a secolului al VI‑lea i.e.n., in problemele ce ne preocupa, este, se pare, urmasul direct al lui Hesiod. El considera apa si umedul principiul fundamental in univers, iar Zenon din Kition deriva „Haosul' lui Hesiod de la verbul cheesthai „a curge', interpretindu‑l deci ca lichid, ca apa. Considerind apa ca element material din care s‑a nascut lumea, Thales are marele merit de a fi sustinut pentru prima oara starea fizica a lucrurilor, fara nici un adaos mistic, idealist. Din apa si umed, care coincid, deriva, pe cale fizica, tot ce exista in univers. Astfel umedul, o sub­stanta lichida neguroasa, umple spatiul dintre pamint si cer si da nastere vinturilor, deci aerului, si fulgerelor, asadar focului. Pamintul nu este altceva decit o conden­sare de materie umeda. Prin urmare, daca Thales a socotit apa la baza vinturilor, a focului si a pamintului, inseamna ca el, desi intr‑o formulare naiv‑concreta, a exprimat to­tusi, spre marele lui merit, substanta unica a lucrurilor diverse, unitatea materiala a lumii. Potrivit acestei concep­tii materialist‑naive apare si imaginea cosmosului la Tha­les. Pamintul, centrul universului, are forma unei farfurii intinse ce pluteste pe apa. Deasupra lui se afla bolta ce­rului fixa si solida, de care sint prinse stelele. Apa, ele­mentul primordial, umple la nesfirsit spatiul de sub pamint si de deasupra boitei ceresti[5]

Thales a abordat mai multe probleme, in special de geo­metrie si de astronomie. Dupa marturia lui Clemens Ale­xandrinul (Stromata, I, 65), a lui Pliniu (Naturalis His­toria, II, 53) si a lui Herodot (I, 74), el a prezis citeva eclipse de soare. Acest astru are, in conceptia lui, aceeasi natura ca pamintul (Aetios, II, 13, 1). Se mai presupune ca Thales a cunoscut revarsarile Nilului si le‑a cercetat cauzele. Dupa Diogenes Laertios (I, 22—24), „Thales sus­tinea ca Nilul se revarsa, din cauza ca valurile sale sint lovite de vinturile etesiene care se impotrivesc inaintarii lor'. Strabon insusi il citeaza pe Thales in explicarea revarsarilor fluviului egiptean (XVII, 1, 5). Al doilea barbat ilustru din Milet este discipolul lui Thales, Anaxi­mandros (I, 1, 11; XIV, 1, 7).

2.1.2. Anaximandros. Primul nume, dupa Homer, ce figureaza in lista filozofilor care au facut cei dintii pasi pe tarimul geografiei este, la Strabon si implicit la Eratos­thenes, cel al lui Anaximandros. De numele acestuia se leaga prima lucrare cu adevarat de geografie „Anaximan­dros a faurit cel dintii o harta geografica' (I, 1, 11). Probabil aceasta este harta pamintului reprodusa pe tablita de arama cu care Aristagoras, tiranul Miletului, s‑a infa­tisat inaintea regelui Spartei, Cleomenes, in ajunul razboaie­lor medice, dupa cite informeaza Herodot (V. 49). Harta ionienilor era, dupa informatiile antice si conjecturile mo­derne, de forma rotunda si avea in centru Elada, iar in mijlocul acesteia, orasul Delfi, „buricul pamintului', cum i se mai spunea.

Filozoful milesian Anaximandros, care a trait cam intre anii 610 si 540 i.e.n., pornind de la invatatura dascalului sau Thales, a adus unele imbunatatiri. In primul rind, el a considerat ca elementul primordial, substanta comuna a tuturor lucrurilor, nu trebuie sa coincida cu unul dintre lucruri, de aceea el enunta ca element prim apeironul sau materia infinita, necreata si nepieritoare, din care vin si in care se intorc toate. Apeironul este unitar, dar din aceasta unitate se separa contrastele (Aristotel, Fizica, I—4), din a caror lupta apar diferitele aspecte ale materiei. In aceasta teorie gasim deci, in embrion, ideea, „unitatii contrariilor' definita de dialectica marxista. Bineinteles Anaximandros nu a vazut in aceasta idee o lege generala a naturii; el are totusi meritul de a fi facut primii pasi pe tarimul unei dialectici primitive.

Nasterea lumii, in conceptia lui Anaximandros, a avut loc ca urmare a luptei contrariilor dintre cald si rece. Apeironul contine la periferia sa focul, care inchide in interior frigul transformat de foc in aer sau vapori. Dez­voltarea acestora a provocat vinturile, care, la rindul lor, au rupt sfera de foc in fisii sau inele. Acestea se invirtesc la periferia universului, avind pamintul in centru. Supra­fata acestor inele s‑a ingrosat si s‑a intunecat, pastrind doar citeva orificii prin care emana focul din interior; acestea sint astrele. Cind orificiile se astupa, au loc eclipsele. Pamintul, in forma de tamburina, se mentine in cen­trul concentric al acestor inele prin propriul sau echilibru, deoarece se afla la egala departare de toate punctele peri­ferice ale universului. Prin aceasta teorie, Anaximandros a eliberat cel dintii pamintul de suportul sau imaginar de­spre care vorbeste mitologia[6]

Desi naiva, aceasta teorie a nasterii universului are ca­litatea unei deslusiri materialiste, cu manifeste elemente de dialectica.

2.1. Anaximenes. Omitindu‑l din lista de la incepu­tul Geografiei, Strabon il mentioneaza totusi pe Anaxi­menes in doua locuri ale lucrarii sale. In primul rind, il enumera printre barbatii ilustri din Milet, unde precizeaza ca a fost elevul lui Anaximandros (XIV, 1, 7); in al doi­lea rind, il pomeneste in legatura cu Anaxagoras din Cla­zomenai al carui profesor a fost (XIV, 1, 36).

Anaximenes, care a trait cu aproximatie intre anii 568 si 499 i.e.n., considera ca element primordial „aerul si infi­nitul' (Diogenes Laertios, II, 3). Nasterea si dezvoltarea lucrurilor sint pricinuite de miscarea vesnica a materiei primordiale. In explicatia pe care o da diversificarii ma­teriei unice si deci nasterii diferitelor lucruri din univers, Anaximenes marcheaza un progres fata de predecesorii lui. „(Elementul primar) difera dupa gradul de rarefiere si comprimare, de la o substanta la alta. Cind se rarefiaza, devine foc, comprimindu‑se, se face vint, apoi nor, mai departe apa, apoi pamint, piatra si celelalte lucruri care sint formate din acestea. Si (astfel) Anaximenes considera miscarea ca vesnica si prin aceasta are loc devenirea lu­crurilor' (Simplicius, Fizica, 24, 26). In acest fragment care reda ideile lui Anaximenes se arata ca materia prima, aerul, la diverse grade de condensare, se manifesta ca alt obiect, ca alta calitate. Aceasta este in germene ideea de­spre procesul acumularilor cantitative care duc la schimbari calitative.

Imaginea lumii, in conceptia lui Anaximenes, se apropie de cea a lui Thales. Pamintul, in forma de disc, sta in echilibru in aerul infinit. Deasupra lui se afla bolta de cristal a cerului, pe care sint fixate stelele. In spatiul dintre cer si pamint plutesc planetele, pentru prima oara concepute distinct de stele. Tot in acest interval se misca soarele si luna. Toate aceste corpuri ceresti s‑au nascut din pamint, deci au aceeasi origine materiala ca pamintul[7]

In concluzie, reprezentantii materialismului ionian au pus temeliile unei cosmogonii materialiste, incercind sa dea explicatii stiintifice nasterii universului si a variatelor lucruri pe care acesta le cuprinde. Datorita limitelor epo­cii, ei nu au putut depasi cu mintea hotarele lumii noas­tre. In viziunea lor, intreg universul se reduce la lumea vizibila, in care pamintul se afla in centru, iar astrele si cerul intreg se rotesc in jurul lui. Dar teoriile sistemului geocentric si ale formei plate a pamintului au primit pri­mele infirmari din partea reprezentantilor scolii pythagoreice.

2.2. Pythagoreicii. 2.2.1. Pythagoras. Pythagoras, fiul lui Mnesarchos si intemeietorul scolii ce‑i poarta numele, a trait in secolul al VI‑lea i.e.n. Nascut in Samos, el a cutreierat Egiptul si Babilonia, unde a adunat multe cu­nostinte, apoi s‑a statornicit in sudul Italiei, la Tarent (XIV, 1, 16). Aici a uimit pe contemporani prin cunostin­tele sale vaste si variate. Deschizind o scoala de filozofie, el a adunat in jurul sau un numar impresionant de dis­cipoli, cum nici o alta secta filozofica n‑a reusit vreodata. A fost matematician celebru, creatorul acusticii, autorul mai multor descoperiri astronomice si fauritorul unei doc­trine religioase si al unei comunitati aparte, un adevarat reformator moral.

In teoriile cosmogonice, am vazut ca Anaximandros, eli­berind pamintul de suportul sau imaginar, l‑a facut sa pluteasca singur in spatiu, pastrindu‑i echilibrul printr‑un fel de atractie a corpurilor inconjuratoare de care se afla la egala distanta. De retinut insa si faptul ca toti mile­sienii, chiar si Anaximandros, asaza pamintul in centrul universului. Pychagoras a depasit pe inaintasii sai in spe­cial prin doua descoperiri. In primul rind, el a declarat cel dintii ca pamintul are forma sferica, tot astfel si cele­lalte astre. Cum a ajuns la aceasta descoperire azi este greu sa stim. S‑ar putea ca el sa fi dedus aceasta forma a planetei noastre dupa umbra rotunda pe care pamintul o lasa asupra lunii in timpul eclipselor. Tot astfel putea sa‑l duca la aceasta concluzie bolta rotunda a cerului ca si disparitia corabiilor la orizont. In sfirsit, poate a contribuit si prejudecata pythagoreicilor ca forma cea mai perfecta este sfera si, ca atare, armonia care domneste in univers trebuie sa se intrupeze in cea mai perfecta forma a cor­purilor ceresti. In al doilea rind, acordind forma sferica tuturor astrelor, Pythagoras a luat pamintului locul privi­legiat pe care‑l avea printre astre: el nu mai sta in centrul universului, ci isi ocupa locul sau de astru printre multe alte astre[8]

2.2.2. Discipolii lui Pythagoras. Discipolii lui Pytha­goras, printre care mai cu seama Philolaos, Ecphantos, Heracleides Ponticul si Aristarchos, au elaborat un nou sistem cosmic. Pina la ei, era in vigoare, dupa cum s‑a vazut, sistemul geocentric: pamintul, aflat in centrul uni­versului, sta pe loc, soarele, luna si celelalte corpuri ce­resti se misca in jurul lui.

Pythagoreicii au observat[9] ca soarele parcurge zilnic drumul sau de la rasarit la apus. Dar, in acelasi timp, incepind de la solstitiul de iarna, el se inalta mai sus pe bolta cerului, pentru a cobori iar treptat de la solstitiul de vara inainte. Comparate cele doua miscari ale soarelui, cea zilnica si cea anuala, s‑a putut constata ca cercurile pe care acestea le descriu nu coincid, ca ele tradeaza doua miscari independente. Din distingerea celor doua miscari, discipolii lui Pythagoras au ajuns la ideea geniala ca mis­carea zilnica a soarelui, a lunii si a cerului cu stelele, in general, nu este un fapt real, ci o aparenta. Ipoteza ca pamintul se misca de la apus la rasarit s‑a nascut implicit. Obtinind aceste puncte de reper, ei n‑au ajuns imediat la miscarea de rotatie a pamintului in jurul axei sale, ci au imaginat miscarea lui in timp de 24 de ore in jurul unui centru; ei n‑au descoperit de la inceput miscarea de rotatie a pamintului, ci numai un echivalent al ei, pentru ca oamenii, in general, nu percep miscarea astrelor in jurul axului lor, ci numai deplasarea lor in spatiu. In jurul aceluiasi centru fictiv, pythagoreicii au facut sa se miste si luna, care trebuia sa‑si implineasca drumul intr‑o luna, soarele intr‑un an, apoi cele cinci planete vizibile cu ochiul liber, in afara de Mercur si Venus, a caror cursa depasea un an, in functie de departarea lor de centru. Firmamentul ceresc insusi se misca in jurul aceluiasi centru cu o incetineala imperceptibila. Acest centru al miscarii astrelor era, dupa Philolaos, focul universal sau central, care inca nu coincidea cu soarele. Ei n‑au acordat soarelui acest rol, din mai multe motive. Intii, crezind in armonia universala, in similitudinea corpurilor ceresti, au socotit ca asa dupa cum astrul noptii, luna, isi are lumina im­prumutata, tot astfel trebuie sa fie si cu soarele, astrul zilei; apoi, daca luna se arata un astru calator in jurul centrului, era cu neputinta sa se conceapa imobil fratele ei, soarele; in sfirsit, era foarte greu pe atunci sa se conceapa un sistem cosmic cu soarele in centru alaturi de alte numeroase sisteme invizibile.

Prin urmare, in acest nou sistem, soarele lumina si in­calzea cu o lumina imprumutata, numai datorita parale­lismului stabilit de spiritul omenesc intre soare si luna.

Dar o data cu largirea orizontului geografic, sistemul lui Philolaos s‑a prabusit. In secolul al IV‑lea i.e.n., s‑au ob­tinut informatii mai precise asupra marginilor pamintului: exploratorul carthaginez Hannon, care a trecut dincolo de Coloanele lui Heracles, a depasit limitele apusene ale pa­mintului, pina atunci socotite de netrecut; expeditia lui Alexandru cel Mare in India a furnizat date mai precise asupra configuratiei Asiei orientale. Aceste indepartate calatorii in directii contrare au dovedit inexistenta focului central presupus a fi situat in spatiul astral al emisferei terestre opuse celei pe care ne aflam noi. Odata cu esuarea centrului de foc imaginar a cazut si miscarea astrelor in jurul lui. Abia atunci Ecphantos, unul dintre cei mai tineri pythagoreici, a ajuns la ideea miscarii pamintului in jurul axei sale. Dupa el, Heracleides Ponticul a observat ca cele doua planete, Mercur si Venus, care sint cele mai apropiate de soare, tradeaza o anumita dependenta a lor de acest astru, prin revolutia pe care o implinesc in rastimpul unui an solar. In secolul al III‑lea i.e.n., Aristarohos din Samos (280 i.e.n.), denumit de moderni Copernic al anti­chitatii, a realizat pasul decisiv. Pornind de la lucrarile lui Eudoxos din Cnidos care a aratat ca soarele este in­comparabil mai mare decit pamintul, Aristarchos a cal­culat ca el este de sapte ori mai mare. Desi inexacta, aceasta evaluare dovedea absurditatea teoriei, care facea ca uriasa sfera de foc a soarelui sa se invirteasca la fel ca un satelit in jurul micului astru pe care‑l reprezinta pa­mintul. Contrarul se impunea de la sine. In acest fel, spiritul omenesc a ajuns sa inteleaga sistemul heliocentric al lumii noastre.

2. Atomistii. Descoperirea revolutionara a sistemului heliocentric a fost pregatita, in fapt, de materialismul atomistilor. Cu doua secole inainte ca pythagoricianul Aristar­chos sa formuleze noua teorie, Leucip si Democrit, care au trait in secolul al V‑lea i.e.n., in plina inflorire a democratiei sclavagiste, au schitat un tablou grandios al universului, in care pamintul ocupa un loc modest de astru printre alte astre asemanatoare.

Potrivit conceptiei acestora, la inceput au fost atomii si vidul. Atomii, particule indivizibile de materie, infiniti, neschimbatori si nepieritori, deosebiti intre ei ca forma, ordine si pozitie, se afla intr‑o miscare vesnica in spatiul infinit pe care il reprezinta vidul. Atomii se atrag intre ei in virtutea asemanarii si formeaza lanturi de atomi. In miscarea lor, aceste ingramadiri de corpuscule se ciocnesc intre ele si provoaca un virtej in care sint atrasi, prin propagarea miscarii, tot alti si alti atomi vecini. Urmeaza o triere si o regrupare a atomilor cuprinsi in virtej, dupa asemanarea lor; atomii de aceeasi forma si marime reac­tioneaza la fel fata de impulsul primit; cei mai mari sint pusi in miscare mai greu, cei mai mici, mai usor. In felul acesta, nu numai ca particulele de apa se unesc cu parti­culele de apa, cele de aer, cu aer etc, dar si rezistenta lor la impulsul primit este proportionala cu masa: cei mici opun mai slaba rezistenta acestui impuls, cei mari, una mai tenace. Asa se explica organizarea corpurilor in uni­vers: atomii mai grei se aduna la mijloc si formeaza pa­mintul, atomii mai usori si rotunzi de foc alcatuiesc eterul care constituie invelisul exterior al lumii.

Important in conceptia cosmica a lui Democrit este ideea universului infinit si a numarului nesfirsit al lumilor. Unele din aceste lumi sint mai mari, altele mai mici; unele sint inzestrate cu mai multi sateliti lunari, altora le lipsesc cu desavirsire, iar altele nu au nici soare si nici luna. Unele lumi abia se formeaza, altele sint in plina inflorire (cum este lumea noastra, zice Democrit), iar altele, pe cale de disparitie. Prin aceasta conceptie grandioasa a lumilor nesfirsite, despre care abia stiinta moderna cu instrumentele ei perfectionate a reusit sa obtina unele stiri precise, Democrit a depasit mult punctul de vedere geocentric. Prin aceasta, el a pregatit calea descoperirii la care a ajuns Aristarchos.

Democrat a dovedit o conceptie inaintata in multe pro­bleme legate de astrul nostru. Se crede ca el a afirmat pen­tru prima oara ca paminul este alungit si ca lungimea lui este o data si jumatate mai mare decit latimea[10]. El a sustinut ca multe fenomene fizice petrecute pe suprafata solului numai in aparenta sint neasteptate si inexplicabile, datorita ignorantei noastre; in realitate, el se desfasoara dupa anumite legi ale Firii (I, 3, 21). Credinta ca feno­menele naturii sint guvernate de legi, intr‑o perioada in care putine legi fizice erau cunoscute, este cea mai grai­toare dovada a atitudinii stiintifice a acestei marete per­sonalitati a antichitatii.

Oamenii de stiinta. Logografii, geologii, astronomii, geografii, fizicienii, matematicienii antichitatii elene, care si‑au concentrat atentia asupra astrului nostru si au smuls pe rind din tainele lui, alcatuiesc o lista impresionanta. Ne oprim insa numai asupra precursorilor, mai intii, indi­recti, apoi directi ai geografului din Amaseia.

1. Hecataios si Xenophanes. Hecataios din Milet ocupa al doilea loc dupa Homer si primul dupa Anaxi‑mandros, in sumarul invatatilor care au abordat teme de geografie, atit la Strabon (I, 1, 1) cit si la Eratosthenes (I, 1, 11). Acest invatat milesian, care a trait cam intre 560 si 480 i.e.n., este „autorul unei Istorii' (XIV, 1, 7) si anume al unei Genealogii, azi pierdute, ca si al unei lucrari de geografie. „Iar Hecataios, spune Strabon, a lasat un tratat de geografie, incredintindu‑ne intr‑o alta lucrare a sa (probabil in cea de istorie) ca‑i apartine' (I, 1, 11). Titlul acestei lucrari, de asemenea pierduta, a fost Periegesis sau Periodos ges, adica „Descrierea pamimului' sau „Descrierea coastelor'. Ea era alcatuita din doua carti, prima inchinata Europei, a doua, Asiei[11], si reprezenta prima incercare de descriere a lumii cunoscute. S‑ar parea ca Strabon a cunoscut lucrarea de geografie a logografului milesian si a utilizat‑o mai cu seama in descrierea Eladei (cartile VIII—X).

Xenophanes din Colophon, care a trait in jurul anului 500 i.e.n., a fost „fizician si a compus poeme in versuri', zice Strabon (XIV, 1,28). Dintre stiintele naturii, el a fost preocupat mai cu seama de geologie, fiind in aceasta ra­mura a stiintei unul din cei mai vechi precursori. Se pare ca a fost primul care a reusit sa formuleze concluzii co­recte si multiple din examinarea fosilelor de animale si de plante. Gasind in straturile tertiare, din celebrele cariere de piatra din Siracuza, urme de peste si de alte animale marine, a dedus ca suprafata pamintului a suferit trans­formari radicale in epocile precedente. Dupa parerea lui, acestea nu se datoreaza unor catastrofe, ci unor modificari lente care, acumulindu‑se treptat de‑a lungul vremii, au dat nastere unor efecte grandioase. El a mai crezut ca intre mare si uscat au avut loc interschimbari periodice.

2. Eudoxos, Dicaiarchos, Straton si Ephoros. Eudoxos din Cnidos, in Caria (390—337 i.e.n.), a fost astronom si geograf erudit, autorul unei astronomii si al unui peri­plu Περίοδος γί}ς[12]. Α fost contemporan si prieten al lui Platon (XIV, 2, 15). Mentionat de Strabon atit in tabelul invatatilor preocupati de geografie (I, 1, 1), cit si in des­crierea regionala, Eudoxos este socotit de geograful nostru unul dintre cei mai competenti invatati in probleme de forma si de climate (IX, 1,2). Avid de cunostinte, Eudo­xos a calatorit in Egipt si, in tovarasia lui Platon, a za­bovit timp de treisprezece ani la Heliopolis, unde s‑a intretinut cu preotii egipteni in probleme de astronomie. Expert in geofizica si geologie, Eudoxos este citat de Strabon in explicarea unor fenomene particulare ale riurilor din Hyrcania (XI, 7, 5) si a pestilor‑fosile din Paflagonia (XII, 3, 42). Dar dintre toate domeniile stiintei, astronomia este ramura care l‑a consacrat pe Eudoxos printre celebritatile epocii sale. In examinarea fenomenelor ceresti, el s‑a folo­sit de observatoare astronomice, construite atit in patria sa, in Cnidos, cit si in Egipt, la Heliopolis. Acestea au fost, se pare, chiar mai multe la numar deoarece Strabon foloseste termenul la plural, si au avut o constructie ceva mai trainica, deoarece unul dintre ele pare ca se mai vedea si pe timpul lui Strabon. Vorbind de hotarul dintre Asia si Libya creat de Nil care trece printre doua orase vecine, Strabon spune: „Heliopolis, asadar, cade in Arabia (= in Asia), iar orasul Kerkesyra, in Libya, fiind situat linga observatoarele lui Eudoxos; caci in fata orasului Heliopolis se vede un observator, dupa cum se vede si in fata Cnidosului, cu ajutorul caruia Eudoxos a deslusit anumite miscari ale corpurilor ceresti' (XVII, 1, 30).

Dicaiarchos din Messina, nascut inainte de 340 i.e.n., a fost elevul lui Aristotel[13] si contemporanul lui Theo­phrast. Strabon il citeaza in sumarul sau (I, 1, 1). A fost intr‑adevar un geograf cu renume, autorul mai multor lucrari, printre care si un Περίοδος γ^ς. In ochii geografului nostru, Dicaiarchos nu se bucura de o pretuire deosebita. El nu este mentionat decit in Preliminarii si numai cu prilejul criticii impotriva lui Polybios (II, 4, 1; II, 4, 2). Dar acest istoriograf il considera pe Dicaiarchos printre geografii ilustri, de talia lui Eratosthenes (II, 4, 2); de aceea l‑a si consultat frecvent mai cu seama in evaluarea distantelor din perimetrul Mediteranei (II, 4, 2). Intr‑ade­var, in acest domeniu rezida marele merit al lui Dicaiar­chos. Acesta a reluat harta ionienilor, a studiat‑o si a tras o linie dreapta peste lumea locuita, trecind‑o prin Coloanele lui Heracles, strimtoarea Siciliei, Atena si Rodos. Aceasta linie a fost prima axa de referinta, sau prima paralela cu ecuatorul. Abia acum, dupa ce s‑a gasit un punct de reper, se puteau calcula distantele. Evenimentul in sine era un act revolutionar. Eratosthenes, pornind de la aceasta linie, va crea o adevarata retea: adaugind si alte paralele, inventind si un meridian referinta si apoi alte meridiane, el a realizat un intreg sistem folosit si in vremurile noastre.

Straton fizicianul, originar din Lampsacos, a fost seful scolii peripatetice prin anul 287 i.e.n. Strabon il mentio­neaza numai indirect, prin Eratosthenes, care s‑a servit de teoriile lui in explicarea fenomenelor marii. Eratosthe­nes, in prima carte a Geografiei sale, „lauda parerea lui Straton fizicianul' (I, 3, 4) pentru explicatia pe care acesta o da prezentei fosilelor marine si a lacurilor sarate la 3000 de stadii (555 km) spre interiorul Egiptului de la coasta Mediteranei. Acelasi invatat a mai sustinut ca atit Pontul Euxin, cit si Mediterana, au fost la inceput mari inchise. Dar fluviile mari si numeroase care se varsa in ele au ridicat nivelul apelor si astfel au fortat limba de pamint care unea Europa cu Asia linga Bizant, si pe cea care lega Europa cu Libya la Coloanele lui Heracles si, rupindu‑le, au creat strimtorile din acele parti (I, 3, 4). Acest invatat a mai exprimat ideea ca „marea a acoperit odinioara o buna parte din continente' cum e cazul si cu regiunea nordica a Egiptului; asa se explica urmele de scoici si fosilele descoperite la mari departari de mare (I, 3, 4)[14]

Ephoros din Kyme, care a trait cam in anii 405—330 i.e.n. fiind contemporan cu Theopompos si elevul lui Iso­crates, este autorul unei Istorii universale, in 30 de carti, din care azi nu mai exista decit putine fragmente[15]

Acest istoriograf a abordat si teme de geografie cu pri­lejul descrierii Europei, careia ii rezerva cartea a IV‑a a Istoriilor sale. Lui ii apartine si repartizarea popoarelor pe harta lumii populate (I, 2, 28); in centru se afla Me­diterana imprejmuita de neamurile civilizate, la periferie, popoarele barbare.

Pytheas din Massalia. Veacul al IV‑lea i.e.n., a fost harazit, se pare, marilor descoperiri geografice, care au largit orizontul lumii populate intii spre rasarit‑miazazi, apoi spre asfintit‑miazanoapte. Expeditiile lui Alexandru cel Mare in Asia au dezvaluit un sir intreg de tari si de popoare de la tarmurile Mediteranei pina in Indiile inde­partate. Dar intimplarile care au uimit lumea si au stirnit mare vilva printre invatatii vremii au fost extraordinarele explorari „polare' ale unui om lipsit de resurse materiale (II, 4, 2), dar inzestrat cu o minte agera, cu indrazneala si curiozitate de aventurier si, mai ales cu temeinice cu­nostinte astronomice si matematice. Acest explorator si om de stiinta cu renume care a trait in a doua jumatate a veacului al IV‑lea i.e.n., a fost Pytheas din infloritorul oras mediteranean Massalia (Marseille de astazi), autorul unei lucrari Despre Ocean ca si al unor calcule latitudinale de‑o uimitoare exactitate.

Pina la aventuroasa expeditie a lui Pytheas, capatul Inmii populate inspre asfintit era socotit tarmul iberic si gallic al Europei. Inspre miazanoapte‑apus, hotarul ei presupus si neexplorat era cam la mijlocul Germaniei, apoi in continuare spre rasarit, coincidea cu granita nordica a scitilor care, in linii mari, nu depasea latitudinea Car­patilor nordici. Despre Britannia existau doar vagi ecouri, deoarece rari navigatori se incumetau sa treaca dincolo de Coloanele lui Heracles din Mediterana in Ocean, „de teama necunoscutului si a pustietatii' (I, 1, 18) acelor tarimuri.

Dar iata ca intr‑o zi, Pytheas[16], a pornit din Massalia cu o tinta precisa; el si‑a pus in gind sa exploreze tar­murile nordice ale Europei, scaldate de Ocean. Si, in vreme ce un alt aventurier si compatriot de‑al sau, pe nume Euthymenes, cobora spre miazazi pe linga coastele apusene ale Africii pina la Senegal, expeditie ale carei rezultate azi nu se cunosc, Pytheas, iesind prin Coloane in largul ocean, urca pe linga tarmurile Iberiei in directia Polului Nord. El a inaintat astfel de la Gadeira de‑a lungul Ibe­riei si apoi al Celtiei, a trecut de capul celtic Cabaion, populat de ostimnieni (IV, 4, 1) si de aici, dupa trei zile de navigatie, a ajuns in Insula Uxisama (azi Queesant), cea mai nordica insula a Galilei, dupa informatia lui Py­theas (I, 4, 5). S‑a indepartat apoi de tarmurile europene si s‑a indreptat spre nord, nord‑vest, ajungind in insulele Cassiteride, (azi arhipelagul Sorlingues sau Scilly din sud‑vestul Britaniei), de unde corabiile feniciene importau de multa vreme cositor. De aici, s‑a apropiat de coastele Britanniei, pe linga care a navigat o buna bucata de drum. A debarcat apoi in insula si a parcurs intreaga circum­ferinta a acesteia. Strabon, luind informatia de la Poly­bios, spune in legatura cu aceasta urmatoarele: 'Py­theas i‑a coplesit pe multi cu vorbele lui, cind pretinde ca a cutreierat pe jos Britannia si cind apreciaza perime­trul acestei insule la mai bine de 40 000 de stadii' (7399 km, II, 4, 1). Ohiar daca n‑a parcurs intreaga Britannie si in orice caz n‑a strabatut‑o pe jos, ci probabil facea dese escale la tarmurile ei, important este faptul ca Pytheas a calcat cu picioarele si a vazut cu proprii sai ochi multe tinuturi britannice, fiind primul explorator al acestor meleaguri ale lumii. Daca facem o comparatie cu debarcarea lui Caesar in insula, cu trei secole mai tirziu, cind gene­ralul roman a atins un singur punct al coastei britannice si nu s‑a incumetat sa se departeze prea mult de tarm spre interior, ne dam seama ca Pytheas, fara armata si fara resurse, a realizat lucruri extraordinare. Intrebarea pe care ne‑o punem si in care bibliografia nu ne vine in ajutor este urmatoarea: pe linga care tarmuri ale Britanniei, de rasarit sau de apus, a inaintat Pytheas spre miazanoapte, directia pe care o tinea ca sa ajunga la tarmurile nordice ale Euro­pei? Daca a atins intr‑adevar insulele Cassiteride, cum presupune G. E. Broche[17], n‑ar fi exclus sa‑si fi continuat calatoria pe linga tarmul ei apusean. In acest caz, Pytheas trebuie sa fi atins si insula Ierne sau Hibernia (Irlanda actuala), care, pe harta acelor timpuri, se situa in nordul Britanniei. Despre Britannia se credea ca are forma de triunghi cu baza mare spres sud, in intregime intinsa para­lel cu tarmurile nordice ale Galilei. La virful triunghiului se situa Ierne, ultima regiune a lumii populate spre miaza­noapte, dupa Strabon (II, 5, 8), dar nu si in constatarile lui Pytheas. Acesta nu si‑a ispravit aici calatoria, ci a conti­nuat sa inainteze mult spre miazanoapte pina la o insula necalcata inca de picior de om de pe tarimul nostru si despre al carei nume inca nimeni nu auzise. „Pytheas din Massalia — informeaza Strabon — sustine ca tinuturile din preajma Thulei sint cele mai departate din toate re­giunile siutate in partile de miazanoapte ale Britanniei. In acele tinuturi, tropicul de vara tine loc de cerc arctic' (II, 5,8). Ce inseamna aceasta? Poseidonios si probabil in ultima instanta Pytheas insusi dau urmatoarea lamu­rire: 'Cei care au tropicul drept cerc arctic cad sub cercul descris de polul zodiacului in timpul rotatiei diurne a uni­versului' (II, 5, 43). Pasajul il limpezeste G. Aujac astfel: „Cercul arctic limiteaza calota de stele circumpolare in fiecare loc, iar distanta sa de pol este egala cu distanta de ecuator a locului luat in consideratie, adica este vorba de latitudinea sa. Sub tropic (24°N), cercul arctic este cel care descrie polul zodiacului (situat la 24° de polul ceresc); la 45° latitudine N., cercul arctic se gaseste la Zenith, adica la 45° de pol; la 66° latitudine N, cercul arctic se confunda cu tropicul de vara, el insusi la 66° de pol'[18]. Inseamna, deci, ca insula Thule atinge cercul polar de nord. Care poate sa fie aceasta insula? Daca se iau cuvin­tele lui Pytheas stricto sensu, atunci insula care cade sub cercul polar de nord, daca se tine cale dreapta din Bri­tannia spre miazanoapte, este Islanda. Desi nu ar fi exclus ca temerarul explorator sa fi atins acest punct indepartat spre pol, invatatii moderni, mai prudenti, inclina sa iden­tifice insula Thule cu arhipelagul Shetland, situat la para­lela 60°, in nordul Scotiei. Pytheas descrie aceasta insula in felul urmator: in acele parti, „nu se mai afla pamint propriu‑zis, nici mare, nici aer, ci un fel de amestec al acestor elemente, asemanator cu milul marin, in care pamintul, marea si toate cu un cuvint stau in suspensie, unite, ca si cum ar exista o coeziune universala, materie ce nu poate fi parcursa nici cu piciorul, nici cu corabia si — adauga Strabon — acest amestec ce seamana cu milul marii, Pytheas pretinde ca l‑a vazut cu proprii sai ochi' (II, 4, 1). Desi Strabon ia in deridere aceasta descriere a lui Pytheas, ea poate corespunde intru totul adevarului. Ce alte cuvinte ar avea mai mare putere de evocare, vor­bind de regiunile din nordul indepartat, unde mlastinile nu se mai sfirsesc, unde ghetarii plutesc pe miluri, unde ceata si noptile lungi parca s‑au unit cu mocirla intune­cata si pe unde, intr‑adevar, nici picior de om si nici corabie nu poate sa treaca?

Daca Pytheas a ajuns pina in Islanda sau numai pina la arhipelagul Shetland, — si intr‑un caz si in celalalt, „aventura' lui intrece asteptarile — fapt sigur este ca Pytheas inca nu a ajuns la capatul expeditiei sale. El do­rea sa vada nordul Europei, or ajungind la Thule, si‑a dat seama ca a intilnit doar o insula si deci si‑a conti­nuat calatoria spre tinta fixata. A atins‑o oare? „El pre­tinde — spune Strabon — ca a vazut intreaga regiune de miazanoapte a Europei, pina la capatul lumii, ceea ce n‑ai putea crede — adauga Strabon sceptic — chiar de ti‑ar spune‑o insusi Hermes' (II, 4, 2). Geminos din Rodos, care a trait cam cu o generatie de oameni inaintea geo­grafului nostru, completeaza aceste informatii, luindu‑le din lucrarea lui Pytheas Despre Ocean. Referindu‑se la regiunile septentrionale, Geminos spune: „Se pare ca Pytheas din Massalia a calatorit in acele parti. Caci el spune in tratatul sau, Despre Ocean: „Barbarii ne‑au aratat unde se culca soarele'. Intr‑adevar, in acele tinuturi bo­reale, noaptea nu era decit de doua ore pentru unii, de trei, pentru altii, astfel ca soarele rasare aici in scurt timp dupa ce a apus'[19]. Patru secole mai tirziu, Martianus Capella (secolul al IV4ea e.n.) atribuie lui Pytheas, poate exagerind intru citva, urmatoarele informatii: „In timpul solstitiului, soarele, inaintind spre polul cerului, lumineaza in miscarea sa spre stinga tinuturile aflate sub el timp de o zi intreaga, si, de asemenea, in miscarea sa de coborire spre solstitiul de iarna, el creeaza oroarea unei nopti de 6 luni, cum afirma ca a descoperit‑o in insula Thule Pytheas Massaliotul'[20]

In sfirsit, ultima informatie, care vorbeste despre intoar­cerea lui Pytheas din expeditie, o gasim din nou la Stra­bon: „Tot Pytheas afirma — spune acesta — ca la intoar­cerea de pe acele tarimuri (de miazanoapte), a ocolit intreg litoralul oceanic al Europei, de la Gadeira pina la Tanais' (II, 4, 1). Ultima precizare deruteaza intr‑un fel, dar si precizeaza. Asa dupa cum in secolul al XV‑lea Cristofor Columb, cautind Indiile, descopera America si‑i numeste pe localnici indieni, tot astfel, se pare, Pytheas, dupa ce a ocolit Britannia si probabil insulele Shetland, a tinut directia nord‑est, est si, in credinta lui ca a descoperit tarmurile oceanice ale Europei, el a patruns, se pare, in Marea Nor­dului si, pe linga tarmurile de miazanoapte ale actualei Danemarci, Germanii de Nord si Polonii, a navigat de fapt in apele Marii Baltice. Aceasta reiese si din mentiunea Tanaisului (Donului). Cursul inferior al acestui fluviu era cunoscut inca de pe vremea lui Herodot. Cursul superior insa atit al acestuia, cit si al altor fluvii scite nu se cu­nostea. Si cum fluviile scitilor curgeau aproximativ dinspre miazanoapte spre miazazi, iar hotarele nordice ale Euro­pei se presupuneau la o latitudine mult mai sudica decit sint ele de fapt, s‑a raspindit credinta ca izvoarele lor se afla in Ocean. Potrivit acestei traditii, si Pytheas, daca ii apartine intr‑adevar afirmatia de mai sus, a identificat vreun riu scit nordic, cu izvoarele Donului.

Toate aceste ispravi extraordinare ale lui Pytheas erau atit de iesite din comun, incit multi s‑au indoit de buna lui credinta. Unul dintre acestia a fost si Strabon, ca de altfel si Polybios, prin care geograful nostru il judeca pe Pytheas. Intr‑adevar, critica lui Strabon fata de Pytheas este necrutatoare. Daca e sa‑i luam in serios cuvintele, dupa el, Pytheas a fost un impostor, care i‑a amagit pe oameni (11, 5, 8; 111, 4, 4), care a debitat numai minciuni (I, 4, 3 etc) si a inventat povesti (IV, 2, 1). Potrivit parerii lui Strabon, Pytheas s‑a inselat in privinta lungimii Britanniei, numai ca cifra propusa de el este mult mai depar­tata de adevar (1, 4, 3). Pytheas a inventat trei zile de navigatie de la coasta Celtiei pina la Uxisama (I, 4, 5), a rostit atitea minciuni despre regiunile cunoscute, incit este greu sa admiti ca a spus adevarul in legatura cu cele necunoscute (I, 4. 3). Dar lucru curios, de care insusi Stra­bon se minuneaza, acest Pytheas a reusit totusi de „i‑a fermecat pe multi cu vorbele lui' (II, 4, 1), „i‑a coplesit pe multi' (II, 4, 1) si „i‑a amagit' (III, 4, 4; II, 5, 8) si, ceea ce este mai important, multi „s‑au lasat convinsi de el' (III, 4, 4) si i‑au acordat toata increderea (IV, 4, 1). Polybios insusi, care spune ca „e de necrezut ca un simplu particular, si inca sarac, sa fi putut parcurge pe mare si pe uscat distante atit de uriase' (II, 4, 2), declara ca, alaturi de Dicaiarchos si Eratosthenes, il va examina si pe Pytheas (II. 4, 1) si repeta „din povestile plasmuite de Pytheas' (IV, 2, 1). Dar si mai curios apare faptul ca somitati in materie, ca Eratosthenes, Hipparchos si Posei‑donios, i‑au acordat massaliotului credit deplin. La acestia face aluzie Strabon, adresindu‑le si o critica in acelasi timp, pentru ca s‑au lasat convinsi de Pytheas. Astfel: „Eratosthenes — declara geograful din Amaseia — a primit pe deplin cele istorisite de Pytheas despre Britannia, despre Gadeira si Iberia' (II, 4, 2), iar Hipparchos si Poseidonios au pus temei pe observatiile si experienta iui, au acceptat informatiile contestate de Strabon si de Polyibios.

Atitudinea lui Strabon fata de Pytheas apare astfel izolata si pasibila de suspiciuni. El, care a crezut in reali­tatea pribegiilor lui Odysseus, a ratacirilor lui Menelaos, a expeditiei argonautilor, se arata dintr‑o data inexplicabil de sceptic si de necrutator cu Pytheas. Faptul, in sine, merita toata atentia. Strabon critica aspru si pe alti pre­cursori, dar fata de nici unul nu manifesta atita pasiune si invectiva muscatoare ca fata de acesta. Explicatia pe care G. Aujac o da[21] acestui caz ni se pare intru totul plauzibila. Strabon niciodata nu este indiferent fata de Pytheas. Or ura si vehementa tradeaza, mai mult decit indiferenta, o admiratie nemarturisita. Strabon se simte atras in adincul sufletului sau de acest „seducator'; astro­nomul aventuros care povesteste despre calatoriile sale stranii, de necrezut, farmeca totusi prin puterea de atractie a povestilor lui. Si cum Pytheas nu este un om de rind, ci unul care — dupa cum recunoaste Strabon insusi — „a infatisat corect fenomenele ceresti si teoriile matematice in faptele pe care le descrie' (IV, 5, 5), refuzul de a‑i acorda incredere nu pare pornit dintr‑o convingere adinca, ci mai degraba din principiu. Intr‑adevar, cunostintele astronomice si matematice ale acestei personalitati sint larg recunoscute in lumea antica. Hipparchos semnaleaza ca Pytheas a gasit pe cer locul polului[22]: Strabon insusi re­cunoaste ca Pytheas a dat definitia cercului polar, cu pri­lejul situarii insulei Thule (II, 5, 8) si a prelungit pina la acest cerc zona temperata si lumea locuita in general (II, 5,43). Se stie azi cu cita exactitate a fixat Pytheas latitudinea Massaliei, determinind‑o dupa raportul dintre gnomon si umbra sa in ziua solstitiului de vara (II, 5, 41). Hipparchos pune mare temei pe calculele latitudinale (II, 1, 18) ale lui Pytheas. El afirma ca a gasit aidoma raportul umbrei la gnomon in Bizant cu cel determinat de Pytheas la Massalia (I, 4, 4; II, 5, 8), date pe care Stra­bon insusi le transmite cu buna credinta.

Pytheas apare deci ca un astronom de valoare, care a cunoscut ideile lui Eudoxos din Cnidos si le‑a depasit, ca o personalitate inzestrata cu o curiozitate stiintifica vie, pe linga indrazneala sa de aventurier.

4. Eratosthenes. Daca explorarile polare ale lui Pytheas Massaliotul au stirnit mare vilva in lume, cu un secol mai tirziu, o lucrare magistrala de geografie cu vederi noi si originale, care a atins punctul culminant stiintific si geografic al vremii, a facut epoca. Este vorba de Geografia savantului din Alexandria, Eratosthenes, de­venita pentru multe secole opera fundamentala in cunoas­terea lumii noastre.

Eratosthenes, fiul lui Aglaos, era originar din inflori­toarea colonie greaca Cyrene din nordul Libyei. Nascut probabil in jurul anului 284 i.e.n.[23], el si‑a facut studiile la Atena, unde a ramas rnai mult timp, fiind, se pare, discipolul lui Zenon din Kition si al lui Ariston din Ohios. Chemat ca profesor la Alexandria de catre Ptolemeu Euergetul (246—221 i.e.n.), Eratosthenes s‑a bucurat de inalta pretuire a Ptolemeilor pina la Epiphanes (205—181 i.e.n.). Timp de aproape patru decenii (aproximativ 230—193 i.e.n.), el a fost seful bibliotecii din Alexandria, urmindu‑l in aceasta inalta functie pe Apollonios din Rodos si avind ca urmas pe discipolul sau Aristofan din Bizant. La virsta de 80 de ani se spune ca s‑a lasat sa moara de foame, din disperare pentru ca si‑a pierdut vederea.

Eratosthenes a fost un adevarat spirit universal, a carui curiozitate vie, simt de observatie permanent treaz si eru­ditie multilaterala au uimit pe contemporanii sai, care au vazut in el un al doilea Platon. Socotind insa ca un spirit atit de larg si multilateral nu poate fi si profund, acestia i‑au atribuit porecla Beta, proprie diletantului. Intr‑ade­var Eratosthenes a fost poet, gramatic, filozof, matema­tician si geograf. El a fost un diletant in domeniul poeticii si al filozofiei, dar pe tarimul stiintei, al geografiei in special, el a fost un adevarat savant. Strabon, singurul izvor prin care cunoastem Geografia lui Eratosthenes, con­sidera o cinste pentru el sa examineze critic opera acestuia (I, 2, 1).

Reprosul fundamental pe care Strabon i‑l aduce lui Eratosthenes consta in faptul ca acesta nu a stiut sa apre­cieze lectiile filozofului stoic Zenon din Kition, care pen­tru geograful din Amaseia este „Zenon al nostru' (I, 2, 34), si a preferat sa urmeze niste dascali, dupa Strabon, de mina a doua, ca Arkesilaos si Ariston si sa aprecieze pe filozofi ca Apelles si Bion (I, 2, 2). Subiectul, in sine, apare interesant pentru ca dezvaluie adinci dispute si dusmanii de secta filozofica. Arkesilaos, la origine, a fost codiscipol al lui Zenon, impreuna cu care a audiat lectiile lui Pole­mon (XIII, 1, 67). Dar in vreme ce Zenon a devenit in­temeietorul stoicismului, Arkesilaos a fundat Noua Aca­demie, in fruntea careia s‑a aflat intre 268 si 241 i.e.n. El a ajuns, pe semne, la serioase conflicte ideologice cu stoicii „scolii lui Ariston', care, dupa informatia lui Dio­genes Laertios (IV, 6), l‑au calificat indraznet, nerusinat, corupator al tineretului si altele la fel[24]. Ariston din Chios, la rindul sau, a fost la inceput adeptul lui Zenon, a trecut apoi de partea reprezentantului Academiei Polemon, ca pina la urma sa imbratiseze scoala cinicilor. Caracter ne­statornic, el isi schimba lesne opiniile, dar avea un dar deosebit de a vorbi, incit a fost supranumit „Sirena'[25]. Eratosthenes se face deci vinovat in ochii lui Strabon de a fi laudat pe doi adversari ai stoicismului care au dove­dit mai mult stralucire de suprafata decit profunzime de fond. Urmatoarele doua personaje care, dupa Strabon, au stirnit admiratia lui Eratosthenes sint Apelles[26], elevul lui Arkesilaos, si Bion din Borysthenes, discipolul cinicului Crates si apoi al peripateticianului Theophrast. Acest Bion, care minuia cu pricepere ironia, a luat in deridere pe gramaticii care s‑au apucat sa localizeze ratacirile lui Odysseus, dedicindu‑se unei istovitoare munci inutile.

Din informatiile lui Strabon mai reiese ca Eratosthenes a avut o inteligenta stralucita, dar i‑a lipsit curajul alegerii decisive ca sa devina un adevarat filozof. „Edificator in acest sens — spune Strabon — este tratatul sau Despre adevaratul bine si niste Exercitii de oratorie ca si alte lucrari de acelasi fel, in care el tine calea de mijloc intre cel care vrea sa imbratiseze filozofia si cel care nu are indrazneala necesara sa se daruiasca in intregime ei, ci se angajeaza numai in masura de a satisface aparentele, sau poate (a dorit) sa‑si creeze din ea un divertisment pentru celelalte studii, ca distractie sau simplu joc' (I, 2, 2). Stra­bon ii mai reproseaza lipsa unui plan coerent (I, 3, 3), digresiunile prea lungi in afara subiectului (I, 4, 6), infor­matiile, pe de o parte, prea matematice, pe de alta, prea globale, incit dupa Strabon el se arata „matematician in materie de geografie si geograf in domeniul matematicii' (II, 1, 41). Asupra ultimei aprecieri vom reveni. O singura imputare ni se pare intr‑adevar grava: Eratosthenes, dupa cite spune Strabon, nu a adoptat principiul lui Archimedes (I, 3, 11). Toate celelalte critici sint mai mult de forma sau privesc puncte de vedere diferite in tratarea aceluiasi subiect.

Daca, asadar, Eratosthenes nu a ajuns un mare filozof, nici un mare poet, valoarea lui ca om de stiinta si ca geograf este universal recunoscuta. Strabon insusi vorbeste despre marea lui eruditie, despre ampla informare de care a beneficiat ca sef al celebrei biblioteci din Alexandria, de spiritul lui critic prin care a comparat, a discutat si a ales izvoarele (II, 1, 41); astfel, pentru dimensiunile Indiei, el a confruntat datele oferite de Deimachos, Me­gasthenes si Patrocles (II, 1, 7—8) si a manifestat unele ezitari in privinta informatiilor lui Pytheas (II, 4, 2). Strabon il apara pe Eratosthenes contra atacurilor lui Hipparchos si ale altora (II,1, 11; II, 5, 7) si, exprimind parerea lui Polybios, confirma autoritatea lui Eratosthenes in cunoasterea regiunilor de la Eufrat pina in India (XIV, 2, 29). De asemenea Eratosthenes a rezolvat multe probleme ramase pina la el in suspensie si a confirmat multe ipoteze. Astfel, lui i se datoreaza prima evaluare stiintifica a circumferintei pamintului, ca si a distantei dintre Rodos si Alexandria (II, 5, 24). Ptolemeu arata[27] ca Eratosthenes a masurat arcul meridianului cuprins intre cele doua tropice, socotindu‑l egal cu 11 din cele 83 de parti ale meridianului, ceea ce inseamna o oblicitate a eclipticii de 23°50'20', deci un calcul aproape exact, de­oarece atunci ea era de fapt de 23°43'40'[28]. Eratosthenes s‑a preocupat de geologie si geofizica, a dezbatut teoriile fizicianului Straton privind retragerea marilor, iar expli­catia mareelor, neinteleasa de Strabon, este aproape cea din epocile moderne.

Geografia[29] lui Eratosthenes, alcatuita din trei carti care nu ni s‑au transmis, nu poate fi judecata azi decit prin prisma de vedere a lui Strabon. Cartea I schiteaza, in linii mari istoricul geografiei. Cu acest prilej, Eratos­thenes aduce o critica serioasa tuturor celor care acorda valoare stiintifica poeziei, in general, poemelor homerice in special (I, 2, 2—3). El considera pe Homer un plasmui­tor de miracole (I, 2, 4) si respinge orice interpretare si incercare de localizare a pribegiei lui Odysseus (I, 2, 12). In privinta aportului stiintific, Eratosthenes acorda mai mare credit lui Hesiod decit lui Homer (I, 2, 14; 1, 2, 22). Ca primii geografi dupa Homer, el mentioneaza pe Anaxi‑mandros si pe Hecataios din Milet (I, 1, 11). El citeaza de asemenea, pentru a‑l critica, si pe Damastes din Sigeion (I, 3,1), un scriitor marunt si flecar care, dupa Strabon, nu merita nici macar sa fie criticat. Dupa ce a aratat pro­gresul pe care l‑a facut generatia de dupa Alexandru in cunoasterea pamintului populat, Eratosthenes pune in dis­cutie forma sferica a pamintului (I, 3, 3) si transformarile suferite de pamintul populat de‑a lungul veacurilor, cind uscatul actual a fost fund de mare (I, 3,4). El atinge pe rind probleme de geografie fizica privind retragerea mari­lor, eruperea unui bazin intr‑altul, formarea strimtorilor, curentii din strimtori, depunerea aluviunilor, ridicarea fun­dului marilor etc. (I, 3,4—10). Dupa trasarea cadrului geofizic, Eratosthenes a facut, se pare, si o repartizare a neamurilor in spatiul lumii populate, din care insa Strabon nu lasa sa intrezarim decit un singur amanunt, anume ca Eratosthenes a luat in deridere argumentul lui Herodot despre inexistenta hiperboreenilor pentru ca nu exista hipernotieni (I, 3, 23). Cu aceasta se incheie prima carte a geografiei lui Eratosthenes (I, 3, 23).

In cartea a II‑a, Eratosthenes incearca sa revizuiasca geografia, sa efectueze unele rectificari si sa introduca ma­tematica la temelia acestui studiu (I, 4, 1). El reia proble­mele de geografie generala privind sfericitatea pamintului cu marea dimpreuna, ca si a cerului (I, 4, 1). Determina apoi circumferinta terestra, latimea pamintului populat cal­culata de la Meroe la Thule, apoi lungimea lui care echi­valeaza cu dublul latimii. Infatiseaza o serie de calcule latitudinale adoptate de Hipparchos (I, 4, 1—6) si consi­dera inutila diviziunea lumii locuite in continente si uni­laterala impartirea ei in „greci' si „barbari' (I, 4, 7—8).

In cartea a III‑a, Eratosthenes revizuieste si aduce unele imbunatatiri la vechea harta a pamintului populat (II, 1, 1—2), prelungind paralela trasa de Dicaiarchos de‑a lungul Mediteranei, de la Coloanele lui Heracles pina la Imaos, cei mai nordici munti al Indiei (II, 1, 1) si fixind muntii Taurus pe paralela Atenei. Corectarile pe care le aduce ve­chilor harti[30] constau din coborirea Indiei mai spre sud, astfel ca promontoriile acesteia sa se afle la paralela Meroei, iar partea ei nordica, la latitudinea Golfului Issos. El subdivide apoi in sectiuni sau sfragide (11,1,22) cele doua jumatati ale lumii populate create de paralela Atenei si traseaza si un meridian prin Rodos. In jumatatea sudica Eratosthenes distinge urmatoarele sfragide; prima India, a doua Ariana, a treia, fiind mai confuza, a fost aspru cri­ticata de Hipparchos (II, 1, 23), a patra cuprinde Arabia Fericita, Golful Arabic, Egiptul si Etiopia. In jumatatea nordica, pentru care Strabon este mai putin explicit, Era­tosthenes enumera promontoriile mediterane ale Europei, probabil fiecare formind o alta sfragida; acestea sint trei la numar: Peloponesul, Iberia si Liguria, avind ca izvor, in privinta acestora, pe Timosthenes (II, 1, 40). Tot in car­tea a III‑a, Eratosthenes fixeaza diverse puncte latitudi­nale si calculeaza numeroase distante. In descrierea regio­nala, el subliniaza anumite particularitati privind produ­sele solului diverselor tari, populatia ca si caracteristicile regiunii in general. Date amanuntite ofera insa pentru ti­nuturile din rasarit si este mai sumar in privinta celor apu­sene. In sfirsit, Eratosthenes admite existenta unei zone temperate sub ecuator, parere urmata si de Polybios si, intr‑o oarecare masura, de Poseidonios (II, 3,2). Acesta este, asadar, continutul Geografiei lui Eratosthenes pe care Strabon ne lasa sa‑l intrezarim.

Din judecata critica pe care geograful din Amaseia o face operei savantului sau precursor se desprind doua teme a caror dezbatere arunca o lumina noua asupra persona­litatii lui Eratosthenes; aceste teme abordeaza o problema homerica si geografia matematica.

Dupa informatia lui Strabon, Eratosthenes, poet si gra­matic la rindul sau, se erijeaza in calomniator al lui Homer. Strabon, ca de altfel toti stoicii cu Zenon in frunte, vad in poezia homerica obirsia tuturor stiintelor. Eratosthenes, sensibil la farmecul acestei geniale creatii, dar in acelasi timp om de stiinta si matematician erudit, face o distinc­tie neta intre poezie si adevar stiintific. Stiinta autentica inseamna exactitate si verosimil, in vreme ce poezia, ex­primindu‑se in imagini, contine si elemente false, folo­seste miturile care deplaseaza intimplarile de pe plan real pe unul ireal. Poezia face uz de parabole, in locul unor definitii precise si lipsite de ambiguitate. De aceea este vana orice incercare de a cauta in poezie partea veridica si partea mitica. Poezia urmareste sa ofere un divertisment, nu sa instruiasca (I, 2, 3), chiar daca porneste adesea de la elemente reale. Incercarea de a localiza peripetiile lui Odysseus inseamna a interpreta ad litteram ceea ce insusi Homer a conceput ca ireal si fabulos (I, 2, 7). S‑ar putea ca poetul sa fi intentionat la inceput sa stramute in apus acest periplu, dar, lipsindu‑i informatiile exacte, sa fi ales miraculosul si sa se fi refugiat in lumea fictiunii (I, 2,19). De aceea Oceanul, necunoscut si indepartat, a aparut cel mai adecvat teren (I, 2, 37). Despre cei care au incercat sa gaseasca urmele ratacirilor eroului dar n‑au ajuns decit la contradictii, Eratosthenes spune, spre marea indignare a lui Strabon, ca „Atunci se va gasi locul pribegiilor lui Odysseus cind se va descoperi selarul, care a cusut bur­duful vinturilor' (I, 2, 15). In aceeasi ordine de idei, el adauga ca nu merita crezare nici un autor de povestiri le­gendare, mai cu seama cind terenul lor de desfasurare este Pontul Euxin si Adriatica, putin cunoscute pe atunci (I, 3, 2).

Verva cu care Eratosthenes neaga orice valoare stiintifica poeziei se datoreste, in mare masura, tendintei alexandrine a timpului de a pune in versuri toate temele stiintifice. In acest fel, Aratos a compus poemul sau intitulat Fenomenele, in care a folosit datele ilustrului matematician si astronom Eudoxos din Cnidos. Apollonios din Rodos, predecesorul sau la conducerea bibliotecii, a faurit poemul Argonautica, pe care multi l‑au interpretat ca o geografie a tinuturilor de la Pontul Euxin. Astfel de poeme, prin fictiunea poe­tica pe care o utilizeaza, risca sa induca in eroare, sa fie luate drept initieri in domeniul stiintei.

In consecinta, in conceptia lui Eratosthenes, poezia si stiinta sint doua domenii incompatibile. Temele aride si demonstratiile stiintifice impun o exprimare clara si riguros obiectiva; poezia se poate sprijini pe datele stiintei, dar limbajul si procedeele poetice denatureaza faptele. In felul acesta, Eratosthenes apare ca un aparator al stiintei, nu impotriva lui Homer, a carui valoare literara nu o taga­duieste, ci impotriva interpretilor lui, care incearca sa introduca si sa gaseasca informatii stiintifice acolo unde este si nu este potrivit. Poezia are valoarea ei artistica si aceasta este prea destula pentru a crea satisfactii morale. Nu este nevoie ca ea sa‑si uite menirea si sa aspire la teluri care nu i se potrivesc. In acest fel, Eratosthenes este tot­odata si aparatorul poeziei impotriva celor care, rastal­macind rosturile acesteia, incearca sa redea in versuri ratio­namente si concluzii stiintifice.

A doua tema priveste introducerea matematicii in stu­diul geografiei. Strabon ii reproseaza lui Eratosthenes fap­tul ca a folosit o metoda prea savanta, prea matematica si deci putin accesibila chiar unui om cultivat. Eratosthenes insista prea mult asupra principiilor de astronomie si de fizica, el cauta prea adinc cauzele fenomenelor, ceea ce apartine de fapt preliminariilor studiilor de geografie.

In realitate, Eratosthenes a conceput o geografie gene­rala, in care problemele, numite de Strabon „prealabile sau preliminare' isi gasesc locul de fond. Acestea sint forma generala a pamintului, relieful uscatului si fenomenele ma­rilor, diviziunea pamintului populat in zone si in sfragide, stabilirea diverselor distante si mai cu seama intocmirea hartii pamintului in asa fel, incit sa ilustreze exact situatia reala a teritoriilor si astfel sa se poata dispensa de multe ama­nunte ale geografiei descriptive. Eratosthenes a urmarit sa creeze o geografie matematica in care limbajul cifrelor, al figurilor si al simbolurilor suplineste naratiunile prea lungi si pune pe plan secundar descrierea regionala, economica si umana. Strabon, in Geografia sa, rezerva numai doua carti acestor probleme de geografie generala si acorda o larga dezvoltare geografiei regionale. Reprosuri, in aceasta privinta, nu merita nici unul nici celalalt. Este vorba de doua maniere diferite de a concepe studiul geografiei. Eratosthenes s‑a preocupat cu precadere de problemele teo­retice, a ajuns la principii, s‑a ridicat cu mintea si cu ima­ginatia sa matematica la ideea existentei mai multor lumi populate, sub ecuator, si la antipodul lumii noastre. Stra­bon, spirit practic si perspicace observator, dar dotat cu mai putina imaginatie creatoare si putere de a generaliza, porneste de la descrierea regionala, asupra careia insista cu precadere si considera ca descrierea lumii populate este singura care prezinta interes. Eratosthenes, abordind teme de geografie generala, este preocupat de progresul cunoas­terii si de cucerirea adevarului mai presus de toate.

5. Hipparchos. Astronom si matematician de elita, Hipparchos s‑a ocupat numai tangential de problemele geo­grafice. In acest domeniu, numele sau este legat de acela al lui Eratosthenes. Pina la Strabon nu a aparut un alt in­vatat care sa‑l depaseasca in stiintele geografice pe marele savant din Alexandria. Chiar multa vreme dupa Strabon, acesta a continuat sa reprezinte suma cunostintelor stiinti­fice in domeniul matematicilor, al istoriei sau al filozofiei care, ocazional, au atins si probleme de geografie.

Nascut in Niceea Bithyniei in jurul anului 190 i.e.n., Hipparchos si‑a desfasurat activitatea stiintifica intre anii 160 si 125 i.e.n., traind cea mai mare parte a vietii sale la Rodos. Acest oras intemeiat in timpul razboiului Pelo­ponesiac, se afla in plina stralucire pe vremea activitatii lui Hipparchos (XIV, 2, 5—9); el devenise centrul lumii culti­vate din momentul in care Alexandria a fost ravasita de tulburari politice interne. In Rodos se adunasera atunci un mare numar de militari, atleti celebri, oameni politici, sa­vanti, oratori si filozofi (XIV, 2, 13). Pozitia sa geogra­fica favorabila la rascrucea drumurilor dintre continente, clima placuta conferita de situarea lui pe paralela 30° constituiau conditii exceptionale pentru dezvoltarea stiin­telor si a artelor. La gloria acestui oras a contribuit si renumele celui care‑l discutam. Intr‑adevar, Hipparchos a fost socotit unul dintre cei mai mari astronomi ai vremii sale, a carui activitate prodigioasa si dragoste de adevar sint elogiate peste masura de Pliniu[31] si de Ptolemeu[32]. Observatiile sale astronomice din 128 si 126 i.e.n. au fost facute in mod cert la Rodos. Se banuieste ca a stat si in Alexandria. Ptolemeu il semnaleaza si in Bithynia.

Din vasta sa activitate nu s‑a pastrat decit un Comen­tariu la Fenomenele lui Aratos. Este vorba de un studiu critic al continutului stiintific al acestui poem, privit prin prisma teoriilor lui Eudoxos. Hipparchos elaboreaza un exa­men minutios al fiecarui detaliu, facind o distinctie neta intre adevar si opinii gresite larg raspindite. Dorinta care‑l anima in aceasta lucrare este de a scuti spiritele profane, ajunse in contact cu lucrari de genul poemului lui Aratos, de erori grave ce pot deveni cu timpul iremediabile. Meni­rea omului de stiinta este sa discearna adevarul cert si te­meinic stabilit de presupunerile posibile, dar inca nedemon­strate. Primejdia de a se raspindi opinii eronate in stiinta este cu atit mai mare cu cit este vorba de un poem, „de­oarece acei care repeta versurile acestui poet ii impartasesc si punctul de vedere in ceea ce spune el'[33]

O alta lucrare similara a lui Hipparchos este comen­tariul Impotriva lui Eratosthenes, care intereseaza in mod deosebit lucrarea noastra. Din pacate insa, acest comenta­riu nu s‑a pastrat; singurul izvor care procura unele infor­matii asupra lui este Strabon. Multumita geografului din Amaseia, azi avem stire ca aceasta lucrare a lui Hipparchos era alcatuita din trei carti, probabil cite una pentru fiecare carte a Geografiei lui Eratosthenes, si ca s‑a preocupat in special de geografia matematica.

Cartea I, referindu‑se la istoria geografiei schitata de Eratosthenes, incepe prin salutarea lui Homer ca intemeie­tor al acestei discipline (I, 1, 2). Bineinteles, aceasta nu in­seamna ca Hipparchos a crezut in atotstiinta lui Homer. „Cel care i‑ar revendica poetului toate cunostintele si mes­tesugurile, acela ar semana — zice Hipparchos — cu cel care ar sustine ca o ramura de maslin din Attica poarta pe ea mere si pere, ceea ce este cu neputinta' (I, 2, 3). In­seamna numai ca Homer a stiut, cind a dorit, sa exprime exact caracteristicile locale folosind cele mai adecvate epi­tete (I, 2, 3). In continuare, Hipparchos dezbate probleme de oceanografie (I, 1, 9), facind obiectii la teoriile lui Era­tosthenes privind retragerea marilor si curentii strimtorilor (I, 1,10). El insista asupra necesitatii cunostintelor astrono­mice in studiul geografiei (I, 1, 12—14).

Cartea a II‑a contine o serie intreaga de critici pe care Hipparchos le aduce diverselor calcule dimensionale efec­tuate de Eratosthenes. Strabon il apara in aceasta privinta pe geograful din Alexandria impotriva criticului sau, de­oarece acesta se arata prea meticulos si nu tine seama de faptul ca Eratosthenes a avertizat pe cititor asupra carac­terului aproximativ al multora dintre masuratorile sale, de­oarece a folosit izvoarele pe care le‑a avut la dispozitie. In aceasta privinta Hipparchos ii reproseaza lui Eratos­thenes faptul ca‑si bazeaza datele despre India pe Patrocles impotriva caruia se ridica marturia lui Deimachos (II, 1, 4) si a lui Megasthenes (II, 1, 7). Strabon il apara pe Eratos­thenes, aratind ca Patrocles a calatorit prin India, in slujba regilor, si deci a avut prilejul ca martor ocular sa cunoasca acele regiuni (II, 1, 6); pe de alta parte, Eratosthenes nu a acceptat fara rezerve tot ce a spus Patrocles (II, 1, 8); in sfirsit, el arata ca toti autorii despre Indii s‑au dovedit mincinosi si cei sustinuti de Hipparchos (II, 1, 9). Cartea a II‑a mai cuprinde un examen minutios al cifrelor glo­bale date de Eratosthenes (II, 1, 10—12; II, 1, 20—21). In aceasta ordine de idei, Hipparchos propune ca, in lipsa unor date precise astronomice, geografii sa se intoarca la vechile harti (II, 1, 22), propunere retrograda combatuta de Stra­bon, deoarece hartile vechi sint mai pline de greseli decit cele noi. Hipparchos continua cu examinarea critica a sub­diviziunilor insulei terestre numite de Eratosthenes sfragide (II, 1, 22—40), cu insistenta asupra sfragidei a treia foarte sumar prezentata de autor (11,1,22—24). Intreaga aceasta examinare foloseste o metoda mai mult geometrica decit geografica (II, 1, 40). Strabon accepta multe dintre obser­vatiile lui Hipparchos; pe altele insa le respinge, nu pentru ca ar fi gresite ci, in majoritatea cazurilor, pentru ca sint prea riguroase (II, 1, 29, 34—39).

In cartea a III‑a, Hipparchos, folosind o metoda inca mai accentuat matematica (II, 1, 41), accepta circumferinta terestra data de Eratosthenes (II, 5, 34) si se ocupa de de­terminarea paralelelor si a meridianelor (II, 5,7). Pentru regiunile de miazanoapte ale Europei, adopta calculele dimensionale si observatiile lui Pytheas (II, 5, 8—9). De asemenea, el schiteaza un tablou general al climatelor (II, 5, 34), determina hotarele pamintului populat, diverse dis­tante si latitudini (II, 5, 34—35), potrivit cu lungimea zi­lei din fiecare loc (II, 5, 36), cu raportul umbrei la gnomon (II, 5, 37) si cu revolutiile astrelor (II, 5, 38—42). In sfir‑sit, Strabon, prin care cunoastem aceasta lucrare a lui Hip­parchos, considerindu‑l pe ilustrul astronom o autoritate in datele despre tinuturile nelocuite din pricina frigului, trimite pe cititor, pentru amanunte, la acest invatat (II, 5, 43).

Hipparchos, asadar, pretinde geografului, mai presus de toate, stabilirea corecta a coordonatelor terestre si ceresti si o mai sustinuta sistematizare. El reproseaza lui Erato­sthenes ca a folosit adesea date aproximative si ca a tinut seama prea staruitor de realitatile concrete ale locurilor, care l‑au impiedicat sa creeze din geografia sa o stiinta ideala, in care regulile si teoriile sa apara la fel de precise ca in matematica si in astronomie. Pentru acest repros, Strabon ii raspunde ca este usor sa se realizeze cu vorba acest tel ideal, dar este greu in fapt. Hipparchos n‑a com­pus un tratat de geografie, deci nu s‑a lovit de greutatile inerente acestei munci, si nu cunoaste specificul acestei dis­cipline, de aceea este mai usor sa critici decit sa realizezi un tratat de geografie (II, 1, 41). Hipparchos se multu­meste adesea sa semnaleze erorile lui Eratosthenes, fara sa aduca el insusi corectarile de cuviinta (II, 1, 40).

Prin urmare Hipparchos, din cite ne lasa Strabon sa in­trevedem, a atins probleme de geografie numai ocazional si atunci s‑a preocupat in special de punerea la punct a unor date de geografie matematica, potrivit preciziei rigu­roase ce se impune in stiintele matematice si astronomice cu care el este familiarizat. Se stie ca Hipparchos a fost un astronom de valoare, primul care a descoperit procesiunea echinoctiilor si periodicitatea eclipselor. El a facut un cal­cul al eclipselor soarelui si ale lunii pentru 600 de ani inainte si a intocmit tabelul latitudinilor globului, pe care Ptolemeu l‑a folosit cu precadere. De multe ori insa ca­racterul sau meticulos si exagerat de pretentios in privinta preciziei l‑a facut sa nu accepte adevaruri nedemonstrate si chiar sa alunece in unele erori de amanunt. Astfel, el a refuzat sa accepte continuitatea apelor oceanului susti­nuta de Eratosthenes (I, 1,9), a corectat gresit pe Eudoxos in privinta paralelei Atenei, determinind‑o la 37°, cita vre­me ea este de fapt la 38°. Fixind Bizantul pe aceeasi para­lela cu Massalia (I, 4, 4), determina latitudinea ei la 41°N, in vreme ce Pytheas o fixase pe cea a Massaliei corect la 43°N. Hipparchos este, de asemenea, cel care a sustinut ca Istrul se imparte in doua brate, unul care se varsa in Pont, celalalt in Marea Adriatica (I, 3, 15). Dar, dupa pa­rerea exprimata de G. Aujac[34], Hipparchos, un savant atit de meticulos, n‑a putut comite erorile de care‑l acuza Strabon, in legatura cu Istrul si cu discontinuitatea apelor oceanului. Mai degraba geograful nostru a interpretat gre­sit aceste afirmatii, care puteau face parte dintr‑o argu­mentatie absurda intr‑o discutie mai generala. Reprosurile care, pe buna dreptate, i se pot aduce lui Hipparchos sint calculele diverselor dimensiuni, unde rigurozitatea lui stiin­tifica i‑a jucat adeseori feste, datorita imperfectiunii instru­mentelor pe care le‑a avut la dispozitie. In aceasta pri­vinta, Pytheas si Eratosthenes, mai practici, au atins rezul­tate mai exacte decit Hipparchos pe cale teoretica.

Spirit prea exigent si prea abstract, Hipparchos a fost totusi un astronom de elita, dar mai putin geograf. Rea­litatile terestre prezinta multe fenomene care se sustrag regulilor generale. De aceea geograful trebuie sa aiba per­manent in vedere conditiile locale naturale si umane, sa fie prompt si suplu in inregistrarea cit mai fidela a tu­turor ciudateniilor intilnite pe teren. In aceasta privinta, Strabon vede superioritatea geografului din Alexandria a­supra savantului sau critic si nu rareori arata ca observa­tiile acestuia se intorc impotriva lui insusi (II, 1, 29, 34, 38); Eratosthenes se arata astfel un spirit larg, cu orizonturi deschise, cu avint creator, in vreme ce Hipparchos apare intr‑o oarecare masura inchistat in propriile sale teorii[35]

6. Polybios. O alta mare personalitate a antichitatii care a abordat numai ocazional probleme de geografie este ilustrul istoriograf Polybios. Nascut in jurul anului 200 i.e.n. la Megalopolis in Arcadia, Polybios[36], fiul lui Lycor­tas, a fost prietenul si discipolul lui Philopoimen ca si strate­gul Ligii Aheiene, dupa moartea dascalului sau. In 168 i.e.n., cind Perseu a fost infrint de romani, acestia au pretins aheilor ostateci din familiile cele mai de vaza ale lor, ca garanti ai respectarii invoirilor de pace. Cu acest prilej, a ajuns si Polybios la Roma, unde a legat o strinsa si distinsa prietenie cu fiii patricianului roman Pau­lus Aemilius, numiti Fabius si Scipio. Situatia sa favo­rabila de a raminea multi ani la Roma si de a frecventa casa acestui nobil i‑au dat prilejul sa cunoasca elita aristo­cratiei romane si intreaga viata politica a Romei, cu framintarile si aspiratiile ei. In aceste conditii, ca si cu prilejul insotirii lui Scipio Aemilianus in campaniile mili­tare ale acestuia, Polybios a patruns in cele mai adinci secrete ale politicii romane. Dupa caderea Corinthului, in 146 i.e.n., cind ostatecii greci au primit ingaduinta sa se intoarca acasa, Polybios a considerat capitala roma­nilor a doua sa patrie, unde s‑a intors in repetate rinduri. Cresterea vertiginoasa a statului roman petrecuta aproape sub ochii sai si largirea granitelor acestuia pina aproape de hotarele lumii cunoscute i‑au sugerat lui Polybios ideea necesitatii unei istorii universale. In acest sens, Polybios, printre alte lucrari de mai mica importanta, a scris o Isto­rie universala, in 40 de carti, care a devenit o opera de o importanta epocala in evolutia generala a stiintelor isto­rice. Cartea a XXXIV‑a a acestei vaste Istorii este consa­crata geografiei Europei[37]. In aceasta chorographie, asadar, ca si, poate, intr‑o alta lucrare mentionata de Geminos[38] Polybios a dezbatut direct probleme de geografie.

Strabon, in critica pe care o face predecesorilor sai, i‑a rezervat lui Polybios, capitolul al patrulea din cartea a II‑a. Autorul Istoriei universale are multe trasaturi comune cu Strabon; ambii au o formatie mai mult istorica decit matematica, sint mai inclinati spre inregistrarea laturii con­crete a fenomenelor, mai practici si mai putin familia­rizati cu teoriile abstracte ale astronomiei, matematicii si geometriei. Formatia si vederile lor comune fac ca, in multe privinte, Strabon sa adopte opiniile lui Polybios si prin prisma conceptiei acestuia sa examineze adeseori oa­meni si fapte. Am vazut anterior ca Strabon isi insuseste fata de Pytheas punctul de vedere al lui Polybios. De aceea, chiar in cazurile in care Strabon ii reproseaza lui Polybios unele erori, o face cu prietenie si cu sentimentul caracterului intimplator al greselilor acestuia. Asa se ex­plica tonul amical cu care i se adreseaza adeseori, ca de pilda: „Dar, draga prietene Polybios' (II, 4, 3), sau „Chiar si tu, Polybios' (X, 3, 5). Niciodata Strabon nu se arata vehement, ci, cel mult, ironic fata de gre­selile istoriografului.

Dar, inainte de a‑l critica, Strabon aproba si lauda multe dintre parerile lui Polybios. Astfel, el apreciaza indeosebi atitudinea inteleapta a acestuia fata de Homer. Dupa Polybios, poemele homerice contin o parte de mit si alta de adevar (I, 2, 15); Homer raporteaza miturile la un scop moral si le impleteste cu realitatea (I, 2, 9—10). Polybios recurge la datele istoriei vechi care justifica o astfel de interpretare a ratacirilor lui Odysseus si loca­lizeaza acest periplu in imprejurimile Siciliei (I, 2, 15). In sprijinul vorbelor lui Homer despre Skylla, Polybios aduce vinatoarea pestilor‑sabii practicata inca si pe vremea sa aproape de Skyllaion (I, 2, 16). De asemenea, Polybios este in asentimentul lui Strabon, cind incearca sa gaseasca o potrivire intre relatarile lui Homer despre lotofagi cu fenomenele insulei Meninx (I, 2, 17). Dar, dupa parerea geografului nostru, el greseste cind respinge ipoteza tre­cerii lui Odysseus in ocean si cind incearca sa faca masu­ratori exacte pentru fiecare zi parcursa de erou (I ,2, 18). Impotriva acestei atitudini a lui Polybios, Strabon isi aso­ciaza pe Eratosthenes (I, 2,19).

In descrierea Europei, Polybios declara ca va omite autorii vechi din examinarea sa, dar va insista asupra lui Diraiarchos, Eratosthenes si Pytheas (II, 4, 1). Din acest examen Strabon nu ne reda decit critica impotriva lui Pytheas. In aceasta privinta, dupa parerea acestuia, Poly­bios il critica bine pe Phyteas (II, 4, 1—2), neacordindu‑i credit, si ii reproseaza lui Eratosthenes increderea ce i‑a daruit‑o uneori massaliotului (II, 4, 2). Apoi Polybios in­cearca sa aduca unele rectificari distantelor calculate de Dicaiarchos si de Eratosthenes (II, 4, 2), sustinind ca ur­meaza in aceasta privinta traditia populara. Strabon insa nu accepta toate aceste rectificari, aratind ca Polybios a corectat „bine si rau' pe Eratosthenes (II, 4, 3—5). Stra­bon il mai invinuieste ca foloseste masuratori variabile pentru puncte fixe (II, 4, 7), ca limiteaza zona temperata prin cercurile arctice care sint indicii relative in functie de latitudine (II, 3, 2). De asemenea, geograful nostru ii imputa lui Polybios ca indica directiile dupa cursul soare­lui, care prezinta aparente variabile in functie de locul dat (II, 4, 7) si considera gresita afirmatia acestuia potri­vit careia lungimea Europei este mai mica decit lungimea totala a Libyei (II, 4, 5). Incheindu‑si critica, Strabon de­clara ca Polybios prezinta mai bine promontoriile Europei decit Eratosthenes (II, 4, 8).

Polybios apare, asadar, mult mai apropiat de formatia intelectuala si de conceptia geografica a lui Strabon. Ambii sint la origine istoriografi si numai in al doilea rind geo­grafi; amindoi intimpina dificultati in domeniul abstrac­tiunilor matematice. Aceasta si este de fapt latura lor sla­ba. In schimb, si unul si celalalt considera descrierea regio­nala partea cea mai importanta a geografiei, si lipsit de interes orice tratat de geografie care nu face incursiuni in viata si in istoria oamenilor. In acest domeniu, aportul lor este considerabil.

7. Poseidonios. Ultimul nume citat de Strabon in sumarul invatatilor preocupati de geografie este al cele­brului filozof stoic si om de stiinta Poseidonios. Nascut in Apameia Siriei, in jurul anului 135 i.e.n., Poseidonios, dis­cipolul lui Panaitios la Atena, a fost unul dintre cei mai ilustri profesori ai antichitatii. „Intreaga sa activitate ca om politic si ca filozof — informeaza Strabon — s‑a des­fasurat la Rodos' (XIV, 2, 13). Aici au venit multi oa­meni de vaza din toate colturile lumii ca sa‑i audieze prelegerile, printre care se numara insusi Cicero[39]. In strinse relatii de prietenie s‑a aflat cu el Pompeius (XI, 1, 6) al carui istoriograf a ajuns mai tirziu. Poseidonios a fost un om activ, preocupat de viata publica; el a fost pritan in Rodos, iar prin 87 sau 80 i.e.n. a fost trimis de ceta­tea sa intr‑o solie la Roma. Strabon consemneaza prezenta sa in diverse forme de activitate, pina si in combaterea bolilor vitei de vie (VII, 5, 8).

Dar inca inainte de a se stabili la Rodos, incepind de prin 105 i.e.n., Poseidonios a facut mai multe calatorii, fie de interes obstesc, fie stiintific. A vizitat astfel Hispania, Gallia meridionala, Italia si Sicilia. In insula Gadeira din apropierea Coloanelor lui Heracles, in ocean, Poseidonios a zabovit treizeci de zile in scopul de‑a examina mareele (II, 5, 14; III, 1, 5). A fost un om foarte invatat, „unul dintre filozofii cei mai instruiti' (XVI, 2, 10) din vremea lui Strabon. Asa se explica faptul ca, dupa moartea pro­fesorului sau, lui i s‑a decernat cinstea de a fi seful scolii stoice. Influentat in conceptiile sale filozofice de ideile lui Platon si mai cu seama ale lui Aristotel (Strabon il invi­nuieste de aristotelism. (II, 3, 8), Poseidonios, asemenea das­calului sau, ridica la rang de cinste, in locul logicii, fi­zica[40] In acest sens, pentru filozoful din Apameea, stu­diul legilor Naturii si cunoasterea lumii reale prezinta supremul interes. In conceptia lui, omul, cerul si pamintul se afla intr‑o strinsa legatura creata de legea armoniei uni­versale. Adevarul lumii ajuta la descoperirea adevarului uman. Pentru el, fericirea suprema consta intr‑o viata de contemplare a adevarului si a ordinei lucrurilor, intr‑o cit mai deplina conformare ou aceasta ordine. De aceea, in­teresul sau viu si neobosit s‑a indreptat spre toate feno­menele naturii. Dar in special in domeniul geografiei s‑a impus ca o autoritate prin lucrarea sa Despre Ocean (II, 2, 1).

Sosit la Gadeira pentru a studia mareele si poate pentru a verifica asertiunile precursorilor sai Eudoxos si Pytheas, Poseidonios a descoperit pe cer steaua Canopos semnalata de astronomul din Cnidos (II, 5, 14) si a observat soarele apunind in ocean, ca si variatia apei in puturile locale (III, 1, 5; III, 5, 7). Vizitind Iberia, el a consemnat o mul­time de date despre productia acestei parti a lumii, mai cu seama despre bogatia minelor ei, incit pentru el pare adevarata povestea care spune ca odinioara padurile de aici au luat foc iar aurul si argintul, topindu‑se, au curs pe fata pamintului (III, 2, 9). Trecind prin cimpia gallica dintre Massalia si gurile Ronului, el constata o mare canti­tate de pietre rotunde ingramadite in acel loc (IV, 1, 7) si incearca o explicatie: odinioara aceasta cimpie a fost aco­perita de apele unui lac si, dupa secarea lui, milul s‑a us­cat si s‑a solidificat sub bataia vinturilor. Calatorind in Mediterana, el a vazut cu proprii sai ochi un fenomen ciu­dat in apropierea insulei Lipari: marea s‑a inaltat tulbu­rata din strafunduri, a imprastiat pina departe ulei si na­mol, apoi aceasta spuma murdara a prins cheag si a dat la iveala o insula noua (VI, 2, 11). Lumea, pentru un ob­servator atent ca Poseidonios, apare astfel intr‑o perpetua, schimbare si transformare vizibila mai cu seama in ridi­carile si surparile de teren, in fenomenele vulcanice si in cutremurele de pamint (II, 3, 6). Toate conditiile atmo­sferice, clima, ploaia, seceta, vinturile, soarele actioneaza asupra constitutiei fizice a plantelor, a animalelor si a oamenilor, si le influenteaza pina si moravurile, deprinde­rile, ba chiar si limba (II, 3, 7).

In domeniul geografiei matematice, Poseidonios a facut lumina in multe domenii confuze, clarificind si sistemati­zind date care ii apartin, nu prin descoperire, ci prin lar­ga difuzare care le‑a asigurat‑o. Astfel una din proble­mele foarte controversate pe acele vremuri era impartirea globului pamintesc in zone. Poseidonios a reusit sa limpe­zeasca lucrurile (II, 2, 2—3): sub aspect astronomic, zonele se disting in functie de jocul umbrelor; din punct de vedere strict climateric, globul se imparte in zone latitudinale; in functie de fenomenele umane, trebuie sa se admita exis­tenta unei zone ecuatoriale locuite in vecinatatea zonelor subtropicale deserte; din punct de vedere etnic, se deose­beste o zona etiopica, alta scito‑celtica, si alta intermediara (II, 3, 1). In general, Poseidonios nu inventeaza, ci trans­mite descoperirile facute anterior de Pytheas sau de Eratosthenes, de Hipparchos sau de Seleucos. Dar fiecare tema o discuta in toata amploarea ei istorica, o expune clar si precis si isi exprima propria sa parere asupra ei. Astfel, el depune efortul unei examinari profunde si istorice a fe­nomenelor, oferind, de pilda, nomenclatura vinturilor (I, 2, 21) si explicatia mareelor (III, 5, 9) si conferind ast­fel celor mai aride subiecte forma cea mai propice de di­fuzare.

Un procedeu, de data aceasta original, dovedeste Posei‑donios, in determinarea circumferintei terestre, prin ob­servarea stelei Canopos din diverse puncte de pe pamint (II, 5, 24); cifra propusa de Eratosthenes capatase insa o larga utilizare si se impune in continuare.

In domeniul geografiei regionale si umane, Poseidonios se dovedeste un visator. Pentru el, contemplarea naturii si observarea vietii umane sint surse de incintare si de poe­zie. Spre admiratia lui Strabon, el cauta sa impace datele homerice cu realitatile geografice, semnaleaza urmele lui Odysseus in Iberia (III, 4, 3) si compara pe mysienii din Thracia cu hippemolgii si galactofagii lui Homer (VII, 3, 3). Adeseori incintarea ce o simte in fata armoniei ce dom­neste intre om si natura il face sa‑si reverse elanul admira­tiv intr‑un limbaj metaforic strain stilului stiintific. Ast­fel, vorbind despre bogatiile subsolului Turdetaniei, filo­zoful exclama: aici se ascund „comorile firii inepuizabile sau visteria unei imparatii fara sfirsit' (II, 2, 9) peste care domneste Plutus, zeul belsugului, in locul zeului subteran Pluton, exprimari condamnate de Strabon (III, 2, 9). Po­seidonios ni se dezvaluie astfel, prin Strabon, ca o fire de poet, care nu l‑a impiedicat totusi sa se preocupe in ace­lasi timp de cele mai concrete si mai palpabile realitati ale vietii de toate zilele, deoarece, dupa el, fericirea su­prema consta nu numai in contemplarea adevarului si a ordinii universale, ci si in contributia activa a omului la realizarea acestei armonii. In vreme ce Eratos­thenes si Hipparchos declara stiinta si poezia domenii in­compatibile, Poseidonios descopera legatura profunda dintre ele: legile lumii materiale, daca sint corect sesizate, se arata in deplina armonie cu morala, cu arta, cu religia si, in general, cu destinul omului, deoarece toate se supun unei singure si marete legi a Armoniei Universale[41]

Incheind acest capitol in care am incercat sa schitam etapele cele mai semnificative ale istoriei geografiei antice, se cuvine sa fixam locul si sa determinam aportul geogra­fului din Amaseia la progresul stiintei despre pamintul populat. Statornici metodei adoptate la inceputul studiu­lui, de a cauta in insasi opera lui Strabon raspunsul potrivit la diversele probleme ce se ridica, incercam si de data aceasta sa desprindem din ansamblul traditiei geografice transmise de Strabon locul ce‑i revine acestuia.

Geograful din Amaseia distinge doua perioade in evo­lutia stiintelor despre pamint: o perioada veche, repre­zentata de poeti si de filozofi, si o perioada noua, concre­tizata cu precadere in persoana oamenilor de stiinta. Peste perioada veche Strabon trece foarte rapid. Dupa un cal­duros omagiu inchinat lui Homer ca parinte al geografiei, Strabon consemneaza numele filozofilor vechi, fara sa in­siste asupra cuceririlor stiintifice ale acestora, deoarece reprezentantii noii perioade au preluat mostenirea stiinti­fica, pe temeiul careia au realizat noi progrese.

Perioada noua, in afara lui Pytheas pe care Strabon nu‑l accepta printre geografi, numara in fapt patru barbati de valoare; acestia sint istoricul Polybios, astronomul Hipparchos, geograful Eratosthenes si dascalul stoic Poseidonios. Dintre acestia, Hipparchos, abstract si ermetic, este mai pu­tin accesibil publicului larg si chiar oamenilor cultivati ca Strabon. Eratosthenes, prin problemele abordate, prin as­pectele examinate, prin rezultatele obtinute si consemnate, atinge punctul culminant al cunostintelor de geografie ma­tematica si fizica a epocii. Opera ilustrului savant din Alexandria apare ca cea mai cuprinzatoare, mai documen­tata si mai originala lucrare de geografie matematica din vremea sa si din multe secole ce i‑au urmat. Strabon l‑a studiat cu admiratie, a imprumutat de la el masiv, dar el personal a preferat o alta cale mai accesibila pregatirii sale mai mult umanista decit matematica. Poseidonios, mai pu­tin original si mai putin creator pe tarimul geografiei si al stiintei in general, este un vulgarizator innascut, prin care stiinta, de orice natura ar fi ea, devine accesibila tu­turor. Asemenea lui Platon si lui Aristotel, in care recu­noaste pe dascalii sai, Poseidonios sistematizeaza si organi­zeaza cunostintele, prezetindu‑le in formele cele mai potri­vite pentru a retine atentia si pentru a se imprima in me­morie. Gindirea sa universala imbraca intr‑o forma larg inteleasa cele mai aride rationamente si cele mai abstracte calcule. Strabon nu seamana nici cu acesta. El nu este preocupat sa transmita cuceririle stiintifice ale altora, ci tinde spre o creatie originala. Ramine istoricul Polybios cu care Strabon are cele mai multe tangente. Ambii minuiesc mai greu rationamentele abstracte; amindoi sint mai putin familiarizati cu demonstratiile matematice; si unul si celalalt se arata mai putin preocupati de procesele universului si mai indiferenti fata de ipotezele astronomice si chiar geo­metrice. In schimb, simtul lor practic profund i‑a calauzit pe amindoi spre cercetarea vietii concrete de pe insula terestra si le‑a sugerat scopul pe care sa‑l urmareasca crea­tiile lor: amindoi au faurit opere pragmatice.

Din intregul examen al faptelor reiese ca Geografia lui Strabon are o dubla valoare, atit ca lucrare de compilatie cit si ca opera originala. Lucrarile lui Eratosthenes si ale lui Poseidonios s‑au pierdut probabil pentru totdeauna. Geo­grafia lui Strabon a ramas unica sursa din care azi se pot reconstitui nu numai ideile acestora, ci toate cunos­tintele stiintifice ale lumii antice din vremea lui Augus‑tus. Dar meritul ei nu se rezuma la faptul de a fi salvat de la pieire cuceririle stiintifice ale generatiilor anterioare. Pe temelia solida a stiintelor exacte pusa de inaintasi, Stra­bon, inclinat mai mult spre problemele economice si sociale, a inaltat maretul edificiu al geografiei umane.