|
|
|
Actul de a povesti este esential pentru proza sadoveniana. El are si semnificatia salvarii din existenta pentru ca aceia care povestesc si care sunt initiati trec din timpul istoric, profan in cel sacru in care au avut loc evenimentele.In monografia dedicata lui Sadoveanu, Constantin Ciopraga sesizeaza ca arhitema creatiei lui Sadoveanu este tocmai povestirea.
Hanul Ancutei reprezinta pentru opera sadoveniana semnul descifrarii acesteia in actul povestirii.
Valoarea evenimentelor povestite depinde de modul in discursului, adica de modalitatea in care sunt spuse. Voceea autorului abstract este multiplicata prin intermediul mai multor naratori care au rol si de personaje. Se remarca un adevarat joc al relatiei autor abstract – narator – personaj – lector.
Textul incepe prin vocea naratorului martor care exprima vocea naratorului abstract. De la bun inceput sunt amintite timpul si spatiul adica se creeaza ceea ce Mihail Bahtin numea cronotop: „Intr-o toamna aurie am auzit multe povesti la Hanul Ancutei”. Melancolia aducerii aminte este sugerata de anotimpul toamna; timpul nu este specificat cu exactitate „intr-o toamna” si de aceea trebuie asimilat sacrului. Aceasta conotatie a sacralitatii este sugerata si de calificativul „aurie” atribuit toamnei. Dincolo de sensul realist la care trimite acest substantiv, exista si cel simbolic pentru ca „aurie” este derivat de la aur care este metalul perfect cautat de alchimisti. Asadar, aurul simbolizeaza absolutul, acel absolut cautat prin actul povestirii.
Tema textului este precizata prin sintagma „multe povesti”. Enuntul se incheie cu amintirea toposului „Hanul Ancutei”, astfel incat titlul se absoarbe in text.
Prezenta naratorului-martor in primul enunt al textului actualizeaza conform clasificarii lui Lintvelt, tipul narativ neutru corespunzator timpului din afara (Pouillon) si focalizarii externe (Gerard Genette). Acest narator-martor va introduce in text si celalalte noua personaje care vor deveni pe rand povestitori, dar si receptori. Ei sunt de fapt niste lectori ideali ai celor noua povestiri in rama pentru ca vor cadea de acord ca in prezent oamenii sunt „beciznici” fata de cei din trecut. Actul de a povesti este similar spunerii miturilor din comunitatile arhaice, si de aceea, acesti povestitori sunt de fapt initiati. Ca si miturile, cele noua povestiri au functia de a recrea lumea pentru ca toate presupun intoarcerea catre un timp sacru, originar. Povestirea inseamna readucerea in prezent a trecutului mitic.
Numarul naratorilor cu rol de personaj este echivalent celui al povestirilor, adica noua. In „Dictionarul de simboluri” „9” este o cifra a sacralitatii pentru ca reprezinta multiplul lui 3. Acesti 9 naratori intradiegetici au ocupatii diferite ceea ce presupune perspective narative diferite adica o poliscopie. Cei 9 povestitori sunt: Comisul Ionita, Calugarul Gherman, Mos Leonte Zodierul, Capitanul de mazili Neculai Isac, Mesterul Enache Coropcarul, Ciobanul Motoc, Negustorul Damian Cristisor, Orcuil Costandin si Zaharia Fantanarul. Nu intamplator primul personaj prezentat este Mos Leonte Zodierul. Cognomenul este simbolic intrucat acest persj poarta cu sine cartea de zodii. De la bun inceput se observa intentia autorului de a corela cartea cu povestea. Personajele devin de fapt simboluri asemenea semnelor zodiacale.
Nicolae Manolescu in „Sadoveanu sau utopia cartii” sesizeaza ca la han moartea si viata devin niste teme eludate chiar prin actul de a povesti. Naratorii intradiegetici se sustrag timpului profan retraindu-l pe cel sacru.
In ceea ce priveste toposul hanului se evidentiaza inca odata sacralitatea. Naratorul- martor afirma ca „Hanul acela al Ancutei nu era han era cetate”. In „Tratat de istorie a religilor” Mircea Eliade, observa ca templul si cetatea sunt asemenea unui axis mundi pentru ca relationeaza pamantul cu cerul adica profanul cu sacru. Comparatia hanului cu cetatea face posibila si intertextualitatea dintre „Hanul Ancutei” si „Decameronul” de Boccaccio. La fel ca spatiul hanului, si cetatea din textul lui Boccaccio este asimilata ideii ocrotirii de tot ceea ce este in exterior. Cei 10 povestitori din Decameronul se salveaza din existenta, spunand 100 de povesti. Intr-un mod similar si Seherezada care spune 1001 de povesti sultanului pentru a-si salva viata.
Exista 2 timpuri ale hanului: cel diurn apartinand profanului cand oameni vin mananca, bea si apoi pleaca, si cel nocturn echivalent sacrului: „Noaptea se inchid usile si incep povestile”. Timpul nocturn presupune in primul rand misterul care genereaza sacrul povestirii. De asemenea, flacarile focului din vatra conduc catre starea reveriei creand o atmosfera de intimitate. Focul simbolizeaza si metamorfoza, in cazul acesta transformarea unei realitati referentiare intr-una fictionala prin povestire.
Actul de a povesti se realizeaza in conformitate cu un adevarat ritual vizibil mai ales in povestirea in rama „Cealalta Ancuta”. Mesterul Enache Coropcarul este naratorul acestei povestiri. Inainte de a incepe actul povestirii, Enache Coropcarul amesteca simbolic jarul, isi aprinde luleaua, creand un adevarat joc psihologic intre el ca emitator si ceilalti care sunt receptori.
Acestia din urma asteapta cu nerabdare sa auda ce are de povestit Mesterul Enache. El va incepe printr-o homodiegeza sugerata de folosirea persoanei I, insa in centrul povestirii sale se va afla Tudorita Catana, cel care va fugi cu duduca Barbara de care era indragostit. Astfel textul devine o heterodiegeza intruct mesterul Enache Coropcarul, martor al evenimentelor de atunci, va povesti nu despre sine ci despre iubirea dintre Tudorita Catana si Barbara.
Ritualul povestirii presupune si imbinarea celor 2 elemente ale genezei: focul si apa: focul din vatra creeaza o stare de intimitate specifica povestirii, dar conduce si spre reverie. De assemenea, in „Psihanaliza focului” Gaston Bachelard observa ca focul simbolizeaza un nou inceput, adica o regenerare asemenea pasarii Pheonix care dupa ce moare renaste din propria cenusa. La nivelul textului sadovenian focul reprezinta chiar o intoarcere simbolica a celor 9 povestitori spre un trecut care este asimilat Inceputului. Apa, cel de-al 2-lea element primordial este simbolizata textual prin actul de a bea vin vechi in ulcele noi. Ancuta din prezent este cea care participa la acest ritual. Ea este, asemenea Ancutei de odinioara, chiar gesturile Ancutei din prezent fiind identice acelora din trecut „Iar Ancuta cea tanara, tot ca masa de sprancenata si vicleana umbla ca un spiridus de colo in coace rumena la obraj [] impartea vin si mancaruri, rasete si vorbe bune”. Asemanarea dintre cele 2 Ancute conduce catre ideea ciclicitatii timpului adica a permanentei timpului sacru.
Multe dintre povestile naratorilor intradiegetici fac trimitere la timpul in care Ancuta de odinioara era stapana hanului, iar acest timp trecut este cel sacru. Este evident ca acesti povestitori s-au mai intalnit ritualic si in trecut, iar povestirile lor au rolul spunerii miturilor din comunitatile primitive. Pentru oamenii arhaici povestirea miturilor inseamna o renastere a lumii. Lumea se regenera prin actul de a povesti pentru ca sacrul era redus in prezent.
Un personaj cheie este Comisul Ionita. El este naratorul primei povestiri care deschide textul si anume „Iapa lui Voda”. Dupa ce spune aceasta poveste, le promite celorlalti ca va mai povesti „o poveste mult mai minunata si mai infricosata”. In „Sadoveanu sau utopia cartii” Nicolae Manolescu observa o definitie a povestirii prin cuvantul „minunata” si „fricosata”. Primul termen se refera la modalitatea discursului adica la modul in care se povesteste, in timp ce al doilea cuvant se relationeaza cu evenimentele despre care se va povesti. Este de fapt relatia dintre „Discours”- „histoire” de care amintea si Tzvetan Todorov in „Poetica” (discours presupune limbajul, modul in care se povesteste, in timp ce histoire reprezinta ordinea evenimentelor/ actiunilor care se povestesc).
In realitate, Comisul Ionita nu va mai povesti niciodata ceea ce promisese, insa celalalte personaje ca lectori ideali, dar si cititorul textului vor urmari avid povestirea tocmai pentru a afla ce are de spus Comisul Ionita. Se observa tehnica amanarii, deznodamant, existenta in special in roman.
Povestirile se sfarsesc in momentul in care rasare soarele. Ziua anunta un alt inceput anticipat simbolic de cele 9 povestiri din timpul nocturn. La fel ca in „Amintiri din copilarie” si in „Hanul Ancutei” actul povestiri corespunde unei salvari din existenta profana.
