|
|
|
EUGEN SIMION
„Dimineata poetilor'
„Cum citim poezia veche, ce ne spune ea astazi?' se intreaba Eugen Simion din primul rind al studiului sau, superb intitulat Dimineata poetilor. Si da, mai intii, ceea ce s-ar putea chema un raspuns negativ: „ Volumul de fata nu-i, avertizez de la inceput, o istorie a inceputurilor poeziei romane, nu-i, M sens strict, nici o culegere de studii de istorie literara despre Vacaresti, Conachi, Heliade Radulescu..'. Semnificativ e faptul ca Eugen Simion (impreuna cu toata critica moderna, de la noi sau de aiurea) nu vrea sa scrie istorie literara. Ce propune in loc? „Este daca vreti (afirma el despre Dimineata poetilor), o suita de lecturi noi ale unor texte cunoscute'. Dar, se grabeste sa adauge, chiar daca aceste texte sint mai des citate (cu veneratie) decit citite (cu placere), nu dovedirea valorii lor estetice l-a preocupat: „ Demonstratia a fost facuta de altii inaintea mea. Eu incerc, repet, o lectura noua '. Se desparte deci nu numai de Lanson, dar si de Calinescu. Aceasta lectura, scuturind de pe vechile opere praful timpului, ar urmari sa descopere „ o retorica specifica, un tjeisaj liric, un mod, in fine, de a fi in raport 'cu lucrarile din afara'. In capitolul consacrat lui Alecsandri, se da si un nume acestei lecturi: critica tematista. Scopul ei ar fi revelarea - in atasamentele poetului pentru anumite obiecte, - a unui „proiect liric' sau, cu un termen folosit mult mai des, a unei „figuri'.
Prefata nu ne spune mai mult in aceasta privinta. Eugen Simion este un practician al criticii inainte de a fi un teoretician, asa incit consideratii teoretice trebuie cautate printre rinduri. Consecinta e ca anumiti termeni, care apar totusi la fiecare pagina, nu sint niciodata definiti si creeaza unele echivocuri. „Figura' este dintre acestia. El e intrebuintat in cel putin doua acceptii: una care ne trimite la sensibilitatea lirica, adica la o atitudine fata de lucruri, si alta care se refera la aspectul retoric al poeziei, la strategia ei organizatorica. La Gr. Alexandrescu se remarca, de pilda, o „figura a desavirsirii': „travaliul lent, obsesia gramaticii - iluzia perfectiunii'. Aceasta e o figura retorica. Dar, la acelasi poet apare, ni se spune, si o „figura a nestatorniciei': „poetul este predestinat sa rataceasca in intunericul durerii si nici un loc nu e suficient de sigur pentru a impaca sufletul'. Aceasta e o figura a sensibilitatii. Fiind legate, planurile nu se confunda; • de aceea era necesara o mai mare claritate teoretica. Termenul ca atare e imprumutat, banuiesc, din Fragments d'un discours amoreaitx de R. Barthes, impreuna cu un altul, „discurs indragostit', utilizat referitor Ia poezia erotica, unde are mai ales primul sens, acela substantial. Al doilea sens pare a fi fost sugerat criticului de o propozitie a lui Jean Pietre Rochard: „Au paysage de la rhetonque pourrait correspondre alors une rhetorique du paysage' Lectura lui Eugen Simion va pendula nedeclarat intre aceste planuri: acela substantial, al universului liric si al atitudinii care-l constituie, si acela formal, al procedeelor retorice. Mai exact este a spune ca cel dintii e privilegiat, al doilea intervenind mai rar, ca un soi de atractie structuralista ce se exercita din cind in cind asupra tematismului. Critica recenta a lui E. Simion e de sorginte bachelardiana si richardiana, incit modalitatea ei predilecta se explica, intiia concluzie ar fi, asadar, ca, incercind sa depaseasca atit pozitivismul istoriei literare clasice, cit si empirismul calinescian, Eugen Simion alege o lectura situata oarecum la jumatatea distantei dintre acestea, menita a impaca descrierea obiectiva (imposibila in forme absolute) cu subiectivitatea, ce nu e niciodata deplin libera, caci vadeste totdeauna un anumit parti-pris filosofic, a cititorului de azi.
La aceasta trebuie sa mai adaug un element pentru ca maniera criticului sa rezulte cu limpezime. Noi putem citi pe clasici in doua feluri: urmarind fie identitatea, fie diferenta. Vreau sa spun ca putem proceda ca Vladimir Streinu cind cauta in poemele narative, in baladele lui Cosbuc, rudimentele de lirism, deoarece conceptia despre poezie a criticii interbelice aseza lirismul in centru; sau ca S. Cioculescu, in capitolul despre Gr. Alexandrescu din Istoria literaturii romane moderne, cind, observind ca „artificiile lirice' propriu-zise ale poetului din secolul trecut nu mai pot cuceri pe cititorul modern, se arata mai sensibil „la nota personala a epistolierului si a satiricului, care si-a 'insusit calitatile clasice'. Nu e greu de remarcat ca cel dintii isi pune speranta in existenta la G. Cosbuc a unui fond liric (in acceptia moderna), ascuns sub straturile de lava ale unei estetice clasiciste, in vreme ce al doilea constata imperturbabil ca estetica pe care poezia lui Alexandrescu o secreta nu mai este si a noastra. Eugen Simion alege si aici o cale de mijloc. Studiul sau nu cauta cu tot dinadinsul identitatea, dar nici diferenta. I. Negoitescu (cel mai preocupat dintre criticii .nostri sa „resensibilizeze' pe clasici) n-ar mai fi pierdut ocazia sa noteze la Alecsandri un „timbru' barbian („Si-atunci paduri si lacuri si mari si flori si stele / intoarna pentru mine un imn nemarginit') sau unele sonuri vagbacoviene („Palidconvoi, pierdut, uitat, /Coloana funerara'). Eugen Simion face acest fel de apropieri cu o anumita prudenta (descopera de exemplu in Alecsandri o strofa „ce pare scrisa de un Arghezi mai tinar cu un sfert de veac'), el preferind sa traseze o harta plauzibila, insa pe deplin originala, a poeziei noastre din secolul trecut, cu ochiul sigur al calatorului neobosit prin peisajele ei interioare; impresia pura e subordonata reconstituirii sistemului de imagini; universul si retorica, inainte de a fi comparate cu ale noastre, sint minutios descrise.
Exemplul cel mai bun il constituie capitolul al zecelea, Spitalul amorului, care ocupa mai mult de o treime din carte. El contine, dupa spusele autorului, un fel de „semiologie a erosukii', asa cum poate fi dedusa din lirica primilor nostri poeti. Legatura dintre eros si poezie e clara: „ Nasterea constiintei lirice este determinata, la cei mai multi dintre poetii de Ia inceputul secolului al XlX-lea, de aparitia constiintei erotice'. Sensibilitatea si retorica acestei poezii sint deopotriva educate la scoala iubirii. Si daca „hotarirea de a scrie versuri este luata sub presiunea unui mare chin interior', retorica e o emanatie a spiritului de galanterie al unor poeti carora nici neoanacreontismul, nici Petrarca nu le erau straini, in centrul acestei semiologii se afla Conachi. Despre el, Eugen Simion scrie citeva din paginile cele mai inspirate ale studiului sau. „Judecind cu miturile propuse de Denis de Rougemont, Conachi este un Don Juan care se ia drept Tristan' afirma criticul intr-o formulare sugestiva. Ceea ce el pare a deduce de aici e insa discutabil. Nu pot intra in amanunte (si nici nu vreau sa las impresia ca, facind-o, pun la indoiala valoarea observatiilor; majoritatea foarte noi si interesante). E destul sa spun ca ma deosebesc de Eugen Simion intr-un singur punct al argumentarii sale (dar esential) si anume cind considera ca iubetul boier e un prefacut si chiar un impostor: „Chin, foc, mihnaciune mare, nacaz mare, durere otravita, lacrimi curgindpirau si inca o data, de zece, de o suta de ori foc hranit cu plins, suspin, vaet iata termenii ce se. repeta in poezia lui Conachi. Ei definesc iubirea ca pasiune, mai precis: o pasiune nefericita. Nefericirea este, fara paradox, conditia de existenta si fericire a indragostitului. Toti interpretii lui Conachi vorbesc de puterea poetului de a inventa nenorociri, cu alte cuvinte: puterea lui de a se preface, neobosita lui impostura'. Cred mai degraba ca explicatia amestecului de disponibilitate erotica si de dureroasa fixatie se afla in interpretarea iubirii ca pasiune, in sens etimologic, ca suferinta adica. Eugen Simion. spune bine: figurile crosului bolnav. Dar impostura nu este. Conachi e, de fiecare data, victima patimei lui, in care arde ca in focul gheenei. Nu simuleaza chinul, cum nu simuleaza placerea iubirii. Aceasta e sensibilitatea lui speciala; si e fericit in nefericire (sau invers) cu toata sinceritatea. Nu pot vedea, in Ce durere, sufletale, „tema mistificarii sentimentale', cum pretinde Eugen Simion, ci acelasi chin paradoxal, ca forma a placerii: „Dar nacaz, dar priveghere nu cu chin suparatori./Ci cu hazul de placere unui foc racoritori'. Asa se explica de ce focul (analizat admirabil mai departe de Eugen Simion) in care stie sa intre nu-l opreste pe Conachi sa se joace cu iubirea si cu fetisurile ei, ca de exemplu in versuri atit de japonez delicate ca acestea: ,, Umbreluta norocita, / la sama, ca esti menita / Sa umbresti un obrajel / Plin de nuri si frumusel. / Cata sa mi-l pazesti tare / Si de vinturi si de soare, / Si cind alti ochi i-o cata, / Sa te pui drept fata sa.' Ca tu, umbreluta, stii / Ca ii tem si de stihii'.
Celelalte noua studii sint consacrate principalilor poeti ai vremii. Ele sint la fel de originale ca perspectiva. Noutatea provine din aplicarea unei metode inuzitate inca la noi. Si, astfel, mult batatoritul domeniu se dovedeste capabil sa ne rezerve surprize. Schimbarea la fata a criticii, in ultimul deceniu, va atrage o schimbare la fata a literaturii clasice. Literatura depinde de felul de a o citi. Chiar fara sa afirme, explicit teoretic, o metoda noua (sugerind-o doar, prin referinta la tematismul richardian), Eugen Simion o aplica indeajuns de consecvent si cu rezultate uimitoare. Despre lenachita Vacarescu, obsedat de ideea datoriei, ca orice intemeietor, spune:,. Imposibilitatea (sau refuzul) de a prinde, de a asuma obiectul, este, intr-un plan mai profund al aventurii, imposibilitatea de a stapini limba. Zbaterea in latul iubirii este si zbaterea in latul gramaticii' Dupa Alecu, „gospodarul unei familii risipitoare'; cu darurile ei, lancu Vacarescu „are deja psihologia unui poet profesionist'. Sau despre Carlova: ,.De lucruri, Car Iova se apropie totdeauna cu mila. O tristete fundamentala, care n-atinge, totusi, proportiile disperarii, insoteste demersul sau liric. O tristete si o blindete care vor sa ocroteasca o realitate fragila, ea insasi trista, evanescenta (rumurile, pastorul intristat, filomila), supusa unei legi aspre: soarta'. Nu pot cita decit astfel de fericite caracterizari globale, din care insa sint trase toate consecintele. Universul liric „in ebulitie' al lui Heliade e descris la fel de minutios ca acela matinal si virginal al lui Bolintineanu: „ Bolintineanu paraseste valea romantica, nu ramine fidel nici stincii singuratice, mindre, fantezia nu se leaga de cimpie sau de colina, n-are apetit pentru o categorie speciala a realului; imaginatia vrea sasi apropie o lume mirifica, in care cerul, pamintul si marea fuzioneaza si participa la o existenta virginala'; „Virginitatii obiectului ii corespunde, in versurile lui Bolintineanu, o suspecta moliciune.
Privirea, intensa si indelungata, corupe fragezimea lucrurilor. Matinalul trece repede spre un apus al voluptatii Sentimentul securitatii incepe la Bolintineanu de la frontiera placutului, dulcelui, dalbului, desfatarii, cu alte cuvinte: de la un anumit grad de corupere a matinalului, verguralului, suavitatii etc. '; „Figura dominanta in poezia simtualista a lui Bolintineanu este, putem zice, seductia. Seductia, repet, prin lingusire, prin acumulare de bunuri stralucitoare, prin cultul suprafetelor. Instrumentul ei predilect este privirea. Privirea dintfi, matinala, inocenta, si privirea din urma, bolnava, corupatoare, aceea ce confunda natura cu arta si se hraneste din cliseele cele mai uzate ale poeziei'. Nu pot incheia fara a spune ca Dimineata poetilor improspateaza viziunea critica despre primii nostri poeti si este, in totul, o carte remarcabila, prin idei, si foarte placuta la lectura.
(Romania literara, nr. 49, 1980)
„Scriitori romani de azi, III'
Principalul merit al criticii lui Eugen Simion este de a inspira incredere majoritatii categoriilor de cititori: cu alte cuvinte, ea impune. E solida, serioasa (chiar putin hautaine, cum zic francezii), neumorala si egala cu sine. Ironia, cita exista, nu se vede decit rareori cu ochiul liber. Criticul se conduce dupa un spirit de justete si de obiectivitate care face din seria Scriitorilor romani de azi studiul cei mai temeinic si mai util din cite avem pentru epoca actuala. Stilul e totdeauna de o perfecta urbanitate si nu indeamna la replici joase. Cind, totusi, acestea s-au produs, prestigiul criticului a iesit intarit. Tinuta lui, daca nu a putut descuraja agresiunea verbala, s-a dovedit strivitoare prin comparatie. Rareori nedrept cu intentie, Eugen Simion s-a straduit de obicei sa-si ascunda pornirile capricioase. Inaderenta lui la anumite opere sau formule artistice se exprima ocolit, refuzul e politicos, polemica (de putine ori fatisa) deferenta. Si-ar putea lua drept motto dictonul latinesc: sine ira et studio. Aceasta atitudine poate sa fie rodul unui efort de autoeducatie, dar e, cu siguranta, si un dat temperamental. Criticul e mai curind laborios decit spontan, intreaga lui activitate de pina astazi constituind dovada. O cunoastere tot mai buna de sine i-a ajutat sa-si aleaga mijloacele potrivite. E, prin fire, un consolidator, nu un pionier. Si chiar daca o carte ca aceea de fata, consacrata in definitiv literaturii in curs, ar parea sa contrazica, sa observam prudenta cu care autorul a inaintat pe un teren lunecos si plin de capcane. S-a aflat, necontenit, cu o jumatate de pas in urma: e locul care-i ingaduie cea mai favorabila perspectiva, in nici unul din volumele Scriitorilor romani de azi nu vom gasi ultimele tendinte, ultimele opere, cele mai noi experimente. Constructia edificiului a lasat mereu literaturii ragazul de a-si afla tiparele. Aproape toti scriitorii comentati sint, in sensul in care expresia poate fi intrebuintata pentru contemporani, clasati. Mi-am explicat totdeauna in acest fel rezerva lui Eugen Simion fata de cronica literara propriu-zisa, intermitentele cu care a practicat-o (nu ma va convinge nimeni ca nja avut unele: multe reviste i-ar fi oferit bucuroase un spatiu) si caracterul majoritatii articolelor sale, care par concepute in vederea unei carti de sinteza sau sint, pur si simplu, capitole din ea. Doar in mod exceptional criticul a scris cel dintii si, inca, la autori necunoscuti. A preferat sa astepte. Sprijinul pe care el l-a acordat poetilor si prozatorilor generatiei de care apartine sau celor cu douazeci de ani mai tineri a fost real (si n-ar fi onest sa i-l contestam), dar s-a manifestat in aceste conditii. Nu vreau sa fiu inteles gresit: a consolida este, in critica, o operatie la fel de necesara ca si a deschide drumul. Nu e vorba de a fugi de risc, ci doar de a-ti asuma alt fel de riscuri! Si Eugen Simion s-a expus, de prea multe ori, atacurilor, pentru ca rolul jucat de el sa mai poata fi pus la indoiala.
Criteriile selectiei si ale clasificari: din Scriitori romani de azi trebuie interpretate prin aceasta prisma. As observa chiar ca prudenta temperamentala a autorului a crescut o data cu experienta, in Postfata la cel de-al treilea volum, Eugen Simion marturiseste: „Cind am inceput, cu zece ani in urma, sa ma gindesc la o carte despre literatura postbelica, nu stiam ce ma asteapta'. Pina la un punct, tuturor ni se intimpla la fel. Deoarece „literatura a sporit intre timp enorm', criticul s-a vazut silit sa-si calce promisiunea de a incheia panorama lui dupa al treilea volum: iata, acum, anunta ca ea va continua si nici macar nu aproximeaza pe intinderea a citor volume. Ceea ce, cu un deceniu mai devreme, parea realizabil, pare, astazi, incert autorului. Opere ce puteau fi analizate in citeva pagini pretind acum capitole mult mai bogate. Valorile s-au sedimentat. Citiva scriitori si-au sfirsit (unii, prematur) cariera literara. E absolut firesc sa fie asa, ceea ce vreau sa subliniez este insa ca Eugen Simion a devenit el insusi mai precaut si ca elanul cu care a pornit la dram s-a mai potolit. Ar fi fara folos sa alcatuim o lista de prezente skuna de absente. Cind autorul isi va declara incheiata opera, vom putea discuta. Cartea s-a dezvoltat prin adaosuri si reluari, asa ca nu putem sti cu adevarat cum va arata in forma ultima. O parte din autori sint tratati inca partial, in primul volum, cu una ori doua opere, asa ca vor trebui adusi la zi. Doar capitolul despre Cezar Baltag a fost rescris in acest fel.
intre primul volum si urmatoarele doua exista si o alta deosebire: volumele doi si trei contin, aproape fara exceptie, sinteze, in care cronicile succesive (unde au fost) s-au topit si au dat un portret al operei, ceea ce nu se poate spune si despre primul, in ce priveste clasificarea, remarcam si aici o diferenta, pe care o pun tot pe seama tot mai marii prudente: daca poetii continua sa fie grupati in categorii tipologice (si mai rar, istorice), prozatorii si criticii nu se mai bucura de acest tratament. Cred ca Eugen Simion si-a dat seama de inerentele contraziceri ale unei clasificari pe tipuri si in ultimele doua volume a renuntat, in buna masura, la ea. E probabil si ca el va revedea, la o eventuala reeditare, intreaga sinteza si va proceda la remanieri, in scopul asigurarii unitatii. Mi-ar placea sa-i sugerez unele solutii, dar, pentru asta, ar trebui sa am eu insumi o idee clara, pe care, de ce sa mint, n-o am.
Mai nimerit decit sa staruim pe acest aspect (relativ, dar important!), este sa incercam sa examinam, prin sondaje, modurile criticii lui Eugen Simion si eficienta lor in citeva cazuri. N-am observat o predilectie speciala, in analize, pentru un gen ori altul. Criticul e acelasi in paginile consacrate poeziei ca si prozei, teatrului, ca si criticii. Gusturile lui mi se pat totusi limpezi, in ciuda felului cumpanit si „democratic' de a comenta literatura. De exemplu, nu cred i a ma insel spunind ca Eugen Simion si-a facut despre poezie o anumita imagine care, - desi grija de a intrebuinta in fiecare caz instrumentul adecvat, precum si toleranta aratata diferitelor formule poetice, sint incontestabile — divulga unele preferinte sau inaderente. Cele dintii se refera la poezia grava, indeosebi lirica si confesiva si in care, in plus, poate fi urmarita simbolistica ascunsa ori un anumit substrat mitic. Ingeniozitatea, spiritul ludic, ironic, intruziunea epicului si a teatralului in lirica trezesc mefienta criticului. O ierarhie nemarturisita (si poate nu deplin constienta) a speciilor, poate fi, in parte, responsabila de aceasta imprejurare.
Fapt e ca (aleg doua exemple opuse) „seriozitatea', uneori dramatica, nu rareori cu accente patetice, sfisietoare, din poezia Mariei Banus prilejuieste lui Eugen Simion una din cele mai bune analize din cartea lui, in care intelegerea se sprijina pe simpatie, iar expresia critica are caldura si noblete. Este, stilistic, registrul „inalt' al criticii lui Eugen Simion: „Clarviziune agonica? Iata o interogatie tulburatoare si o definitie posibila a poeziei care isi redescopera tonalitatea adecvata si uneltele. Poezia Mariei Banus devine, cu adevarat agonica in sens mai profund existential: incepe sa vorbeasca de hotare si raspintii, de apasarea de fulg a melancoliei si, din ce in ce mai insistent si mai convingator liric, de moarte'. Exemplul contrar TI putem culege din studiul despre Nina Cassian, care e la fel de exact in caracterizari, multe memorabile („sufletul singera si spiritul straluceste'), dar indica o evidenta neaderenta la spiritul paradoxal, ironic si ludic al poeziei. Vivacitatea intelectuala, indeminarea, experimentul modernist sint, evident, note caracteristice pentru autoare, dar in identificarea lor criticul pune o perceptibila indoiala de principiu: „O poezie superior-mimetica, manierista intr-im grad avansat, supusa spiritului combmativ', conchide el, si simtind ca definitia ascunde un repros, li displace, hotarit, formula respectiva. Mai mult, parti-pris-ul il impinge la unele aprecieri, cum sa zic, delicate. Antenele critice nereceptind turnura paradoxala a unor versuri de dragoste, Eugen Simion se intreaba reprobator: „Nu-i o exagerare din partea unei poete cerebrale sa faca elogiul fruntii inguste?' Respectivele versuri contin insa cel mult un fals elogiu: „Dintii tai stelari, fulgeratori, /parca-mi musca inima adinca, /Ah, ma inspaiminti esti prea frumos! // Dar iti multumesc pentru aceasta/ frunte-ngusta, fara de idei, l ce ma lasa sa privesc in tihna / dulcea-ti buza, dintii tai vicleni'. Altadata, cind poeta scrie, intr-un soi de fabula, in aceeasi maniera inconfortabila pentru critic: „O clipa am sperat, o clipa doar, /sa ma insel, si sa-i descopar dedesubt /pateticele ugere materne, fecunde clopote, sau, daca nu, / pe un grumaz, virila incordare muschiulara / a taurului, in zadar. / Era un bou neutru, fara patimi', comentariul survine perplex: „Ce asprime, ce nedreptatire pentru traditionalul tovaras al taranului, obiect de cult la alte popoare!' Trebuie sa admitem ca poeta i-a }ucat aici un mic renghi interpretului. Nu mai e nevoie sa explic de ce, in aceste conditii, mi s-au parut mai juste, in esenta, studiile despre Cezar Baltag, A. E. Baconsky, Mircea Ciobanu, Adrian Miran, Ileana Matancioiu (ca si atitea altele), decit cele despr& Florin Mugur ori Leonid Dimov. O oarecare dificultate de a nimeri lungimea de unda potrivita e de remarcat si in capitolul consacrat avangardistilor, neindoielnic foarte serios si informat, dar mizind, in analize, pe elemente nu neaparat caracteristice acestui fel de poezie. Criticul pare a voi citeodata sa dea un sens non-sensurilor voite ale suprarealistilor, pescuind simboluri sau teme. El cauta, probabil, garantii de ordine si securitate a imaginilor, golfurilor unde valorile fanteziei sint mai calme. Asocierile cu totul insolite le socoteste comice. Aceasta fiind si parerea lui G. Calinescu, n-ar fi trebuit sa uitam ca autorul Principiilor de estetica preciza ca obisnuinta noastra cu noul sterge, cu vremea, respectiva impresie. Numai ceea ce e prea nou in literatura ni se pare citeodata ilar.
Dupa o jumatate de veac de experimentare a limitelor puterii noastre de a cuprinde contrariile, nu mai sint convins de corectitudinea impresiei lui Eugen Simion. Probabil ca, si in aceasta imprejurare, e vorba de un gust care refuza o formula.
Daca privim, in totalitate, analizele de poe'zie ale criticului, ne dam seama mai bine de un lucru: exista in ele o indenegabila potrivire intre obiectul dezvaluit si metoda folosita. Obiectul, de regula, e un anumit continut spiritual-afectiv - teme, .motive, atitudini, obsesii - si simbolistica in stare sa-l traduca. Orientarea spre „existential' a criticii ii hotaraste instrumentele, care nu tintesc decit atit cit e necesar expresivitatea propriu-zisa, limba, structurile materiale ale discursului, situindu-se de obicei in planul valorilor morale, filosofice, „vitale', ale liricii. Elementele cu care opereaza criticul sint de aceea, mult mai des acelea individuale, empirice, irepetabile, si care tin de o experienta a fiintei, si doar accidental acelea generale, categoriale, recurente, revelind o experienta de limbaj. Critica de poezie a lui Eugen Simion reprezinta o varianta personala a criticii profunzimilor, inclinata spre tematism si nu spre structuralism, in alti termeni, nivelul ei privilegiat este continutul formei si nu forma continutului.
Din cele sase sute de pagini ale volumului, peste patru sute, adica mai mult de doua treimi, sint consacrate poeziei. Proza si critica isi impart oarecum echitabil treimea ramasa. Judecind din acest unghi cantitativ, al numarului de pagini, ordinea interesului lui Eugen Simion este, referindu-ne la prozatorii comentati in volumul trei, urmatoarea: Sorin Titel si Ion Baiesu, Constantin Toiu si G. Balaita, Teodor Mazilu si Octavian Paler, Bujor. Nedelcovici si Radu Cosasu. Ca sa nu se creada ca urmaresc cu tot dinadinsul sa-l pun rau cu scriitorii, sa adaug ca aceasta nu e, neaparat, si o ordine valorica. Ea ne furnizeaza totusi unele indicatii, macar in privinta metodei de analiza. Critica de proza a lui Eugen Simion e mai descriptiva decit aceea de poezie, in care, daca nu lipsesc citatele, predomina dorinta de sistematizare in jurul unor atitudini si simboluri-cheie. Romanele si nuvelele sint mult mai des repovestite, cam in manierea lui G. Calinescu (de al carui stil, in paranteza fie zis, Eugen' Simion e mai apropiat astazi decit la inceputurile lui); cu arta retinerii esentialului si, cind e cazul, cu umor. Judecatile de valoare sint de obicei implicite, ceea ce nu inseamna ca inexistente, dovada reactia iritata a unui romancier, desi studiul in cauza mi se pare pe cit de exact, pe atit de favorabil. Implicite sint si caracterizarile sau definitiile, greu de spicuit spre a le cita, ca ilustrare a talentului criticului. Iata una singura (e drept, privitoare la eseistica prozatorului): „Eseistul (Octavian Paler) pune patima si iscusinta in astfel de lecturi subiective, mereu in acel stil razboinic (un stil al deciziei si al ultimatumului'), eliminindspatiile de respiratie calma, de rasfat si ironie Radicalismului moral ii corespunde, astfel, un radicalism al stilului de a specula in domeniul ideilor morale '. Exista, in aceasta sectiune, si citeva portrete, lovinesciene ca afinitate, ca si scurte biografii, bazate pe scrisori solicitate autorilor. E! arata la Eugen Simion o anumita placere de a face proza in marginea prozei (acelasi e uneori si sensul rezumatelor de roman). De la autorul Timpului trairii, timpul marturisirii ne puteam astepta, in definitiv, la aceasta orientare a criticii lui spre proza.
Cu un portret se deschide si sectiunea Critici si eseisti, al lui Alexandru Paleologu, vazut, din punct de vedere vestimentar, ca un personaj proustian („stilul acesta supravegheat, distins si oarecum distant', a carui eleganta sobra ar contrasta cu tinuta sportiva a intelectualilor din epoca noastra,,, cindprofesorii vin la Universitate in blugi etc ') Portretul e frumos, dar, indraznesc a afirma, eronat. Cine il stie pe autorul Bunului simt ca paradox, purtindu-si cu nonsalanta blugii si sandalele pe piciorul gol chiar si in ocazii solemne, isi da seama ce vreau sa spun. Forma lui de epatare e inversa decit aceea a lui Swann sau a lui Marcel insusi din romanul lui Proust. Despre eseurile lui Al. Paleologu, Eugen Simion scrie admirabil, desi sint prea putine asemanari intre critica celor doi. Se vadeste o data mai mult ca un critic poate avea receptivitate fata de formule foarte deosebite de a sa. E instructiv sa notez si ca, daca in poezie mi s-au parut vizibile granitele intre care se misca sensibilitatea estetica a lui Eugen Simion (sau, in orice caz, intre care se simte acasa), in critica mi-ar fi mult mai dificil sa le trec pe harta. Nici cu M. lorgulescu, Livius Ciocarlie sau N. Steinhardt nu-i descopar lui Eugen Simion cine stie ce afinitati si totusi studiile despre toti trei sint juste si scrise cu simpatie. Mircea lorgulescu „e mereu de fata unde se intimpla ceva in literatura noastra', afirma Eugen Simion intr-una din acele formulari ce se tin minte si de care, fara a abuza, el uzeaza uneori. N. Steinhardt e portretizat foarte frumos: „Pe memorialistul acesta cu fata uscata de sftnt bizantin si barba rebela de rabin din nordul Moldovei il zaresc uneori pe strada: singur, adus putin de spate, mereu zorit, preocupat mereu de ceva ce scapa intelegerii mele. L-ai crede coborit dintr-o gravura veche, aceea, de exemplu, ce infatiseaza cu exeget de texte sacre, strecurindu-se pe linga zidurile cetatii, intr-un ev mediu mistic. Traieste in ultimii ani retras intr-o manastire din norul tarii'. A intelege nu inseamna a accepta pe de-a-ntregul. Studiul despre Ov. S. Crohmalniceanu e caracteristic pentru felul in care Eugen Sirrtion impleteste acordul cu dezacordul si in care explica fora sa condamne. Nu cred ca el ascunde ceva si din ceea ce gindeste despre evolutia criticii lui Ov. S. Crohmalniceanu: franchetea e desavirsita. Nimic nu e insa nedrept ori ofensator in aceste pagini, in care destinul unui critic e legat de destinul unei epoci (si ce epoca!) din literatura romana: ,,Cine vrea sa-si faca o idee despre evolutia criticii romane intre 1950-l960 si despre replierile ei spectaculoase poate urmari, cu incredere, studiile lui Ov. S. Crohmalniceanu, cronicarul literar cel mai important al momentului. El a trecut prin toate evenimentele si a supravietuit schimbarilor de directie, «clarificarilor», analizelor, criticilor si autocriticilor ce se tin lant. A fost in repetate rinduri atacat pentru cosmopolitism si alte «derivatii» ideologice, a atacat la rindul lui revizionismul in literatura si critica literara. Spirit angajat, ascutit, om de gust, a incercat sa reprime prin analize caustice poezia proletcultista si proza acefala, artificiala, din epoca si a reusit in unele cazuri. A suportat consecintele si a tacut oarecare vreme, dupa care a luat-o de la capat'.
Scriitori romani de azi (afiata deocamdata la al treilea volum) va deveni, intr-o zi, cea mai importanta sinteza critica a literaturii noastre contemporane. Simplii amatori de literatura ori specialisti o vor scoate din raft ori de cite ori vor voi sa afle o opinie autorizata, competenta profesional si onesta intelectual.
(Romania literara, nr. 20, 1984)
„Critica bine temperata'
Doua trasaturi mi se par definitorii pentru activitatea critica a lui E. Simion.
As numi-o pe cea dintii lovinescianism. De numele lui E. Lovinescu, despre care E. Simion leaga, inainte de orice, o cariera intreaga consacrata literaturii contemporane, intre 1919 si 1943, criticul de la „Sburatorul' n-a fost doar sustinatorul cel mai de seama al noii literaturi romane de dupa Marea Unire, dar, intr-un fel, criticul care i s-a devotat in exclusivitate si care a facut pina si din volumele despre Maiorescu un prilej de a afirma valorile actualitatii ideologice si culturale. La rindul lui, E. Simion a fost, cu putine exceptii, atras de contemporaneitate. Exceptiile sint studiul lui de debut despre proza eminesciana, urmare a lucrului in echipa lui Perpessicius, si Dimineata poetilor, al carei titlu spune singur ca e vorba despre cei dintii poeti romani. Jurnalele (francez, german) nu intra in categoria criticii. Masivele tomuri intitulate Scriitorii romani de azi reprezinta una din foarte rarele tentative de a cuprinde intr-un tablou poezia, proza si dramaturgia deceniilor de comunism. Cu unele retipariri, reluari sau adaosuri, ele acopera, ca o umbrela, cam tot ce s.-a scris important si ofera cea mai obiectiva panorama a unei epoci literare deloc obisnuite. Pentru cititorii de miine (si deja pentru cei de azi), aceasta obiectivitate incepe sa nu mai fie corect inteleasa. Lumea a uitat ca se putea (totusi!) scapa de rigorile cenzurii comuniste si ca destui comentatori ai fenomenului precoce din Restristile lui Voronca, ori in simbolismul tardiv al Orei fintinilor lui Vinea, a fost o vreme abandonat in favoarea manifestarilor si practicilor unei arte care credea ca schimba definitiv poezia, tematica si limbajul ei. O data experienta consumata, toti trei au redevenit ce fusesera dintotdeauna: Maniu, un chtonic, cu un puternic instinct plastic imaginea data de el literaturii vremii sa nu mai fie acceptabila pe de-a-ntregul ori sa cada sub contestarea generatiilor noi. Dar este o imagine memoralmente corecta, ceea ce ofera deja o garantie enorma de neinfestare ideologica, in conditiile in care coloana vertebrala a multor confrati intr-ale criticii s-a curbat deseori si reversibil.
O particularitate a raportului pe care E. Simion l-a intretinut cu literatura actualitatii vine si din faptul ca el n-a fost, la drept vorbind, un cronicar literar. Desigur, a scris cronica in mod frecvent (scrie si astazi in Literatorul si in Caiete critice), dar nu cred ca punctul forte al activitatii lui critice trebuie cautat in foiletonul saptaminal avind ca obiect o aparitie editoriala recenta. Se remarca lesne ca foiletonistul a .,fugit' deseori in comentarii cu un caracter de generalitate sau a publicat pe spatiul rubricii fragmente din studii mai ample, destinate de la inceput unor carti de istorie literara. Meritul principal al criticului a fost acela de a incerca sa nu prinda cu promptitudine pulsul valorilor ,.la zi', dar sa dea, dupa un oarecare timp, primele sinteze adevarate Lipsit de spontaneitate (si in gust, si in elaborare), E. Simion si-a indreptat atentia catre comentariul analitic, evitindu-l pe acela nemijlocit evaluativ. Studiile lui surveneau de obicei cind exista un anumit consens al oamenilor de meserie in privinta valorilor cartilor ori a scriitorilor; si ele profitau din plin de apele calem pentru a le strabate in toate directiile si pentru a formula cele dintii observatii quasi definitive.
Avantajul acestui efect de distantare a fost ca, dintre criticii generatiei noastre, E. Simion s-a numarat printre cei mai rapid asimilati de scoala. Manualul omologheaza nu numai poezia ori proza unei epoci, dar si critica ei. Tipul de studiu preferat de E. Simion a interesat automat scoala, saraca, in general, la capitolul literatura
Literatura romana postbelica. Critica. Eseul
actuala si mai ales la critica actuala. Profesorii au mai mare nevoie de comentarii, de analize decit de judecati de valoare. Circulatia textelor din Scriitorii de azi m scoala si universitate a intrecut-o pe a tuturor celorlalte scrise in epoca. Nu exista profesor de limba romana din ultimul sfert de veac care sa nu le fi citit, utilizat ori predat. Tezele de bacalaureat ori de admitere au abundat in citate ori in preluari nedeclarate din cartile lui E. Simion. Metaforele lui critice s-au tocit pe bancile scolii si universitatii pina la a deveni cliesee. Cred ca E. Simion e la fel de iritat (ca si mine de ale mele) de soarta unora dintre formulele puse de el in circulatie, cum ar fi - cea mai tocita din toate! - aceea care face din N. Labis „buzduganul unei generatii', dupa asemanarea cu buzduganul pe care zemeul din basmele noastre populare il facea sa izbucneasca in poarta casei cu mult inainte ca el insusi sa-i treaca pragul, (imi inchipui ca E. Simion a avut in subconstient imaginea aplicata de G. Calinescu, in Istorie, vocii profesorului lorga in drum spre amfiteatru unde-si tinea cursul). Aceasta banalizare este inevitabila si nimeni nu este crutat de ea.
A doua trasatura (la care m-am referit la inceputul articolului) a criticii lui E. Simion este natura ei fundamental descriptiva, adica traditionala, in buna parte, succesul acestei critici in mediile didactice se explica si prin modul oarecum conservator in care autorul Scriitorilor de azi si-a conceput si practicat meseria. Nu doar ca scoala nu iubeste noutatea: dar imi vine greu sa-mi imaginez in miinile unui dascal alta metoda decit aceea descriptiva traditionala. Structuralismul, semiotica ori interpretarile derivate din naratologia moderna n-au cucerit scoala, chiar daca au facut autoritate in universitate. E. Simion s-a tinut constant departe de metodele noi. Singura care l-a fascinat la un moment dat (si care a dat roade vizibile in Dimineata poetilor, dar nu si in studiile despre contemporani) a fost tematismul richardian, intr-o varianta intrucitva simplificata, si, in orice caz, bine temperata, in general insa, E. Simion a descris cu instrumente clasice poezia ori romanul, a rezumat, a povestit si a schitat portrete. Stilul criticii lui a ramas, in aceste conditii, perfect inteligibil. Accesibilitatea n-a fost chiar marea iubire a criticilor, mai ales din anii '70, cind structuralismul si naratologia le oferisera deja un jargon indeajuns de sofisticat. Trebuie spus ca E. Simion a refuzat cu hotarire acest jargon, preferindu-i vechiul impresionism lovinescian, abia improspatat sub raport tehnic. Cu vremea, s-a accentuat latura subiectiva, confesiva a criticii lui (si Lovinescu a cunoscut o evolutie asemanatoare), in avantajul unei expresivitati mai „personale', mai suple si mai simpatice. Dar tehnicismul nu i-a intrat niciodata in gratii criticului, nici schemele, „desenele', ori tabelele la moda printre studentii profesorului.
As dori sa spun, in incheierea acestor sumare consideratii, citeva cuvinte despre felul cum citesc eu insumi critica lui E. Simion. E vorba de o apreciere de lectura (si de relectura), in care gustul joaca rolul principal. Am lasat la urma aceste observatii, fiindca am vrut sa fiu sigur ca ele vor fi interpretate cum se cuvine, asadar, dupa ce am infatisat cu o anume stiintifica raceala (atita cita ne permite critica) trasaturile operei lui E. Simion si i-am sugerat locul ocupat in critica postbelica.
il gasesc pe autorul Scriitorilor de azi prea rigid pentru gustul meu si cu o viziune mai degraba conservatoare asupra literaturii. Nu i-a placut niciodata sa riste. Judecatile lui (in general, acceptabile) au venit dupa ce lucrurile s-au asezat si nu mai exista primejdia unei compromiteri (prin exces de lauda ori de negare). Desi a stat peste trei decenii in foisorul cu priveala (cum era numit acum doua sute de ani miradorul) al criticii, e greu de spus ca a descoperit ori ca a lansat un scriitor. Nu e singura menire a criticii aceasta, recunosc, si nici macar nu sint convins ca e.cea mai de seama, dar pare oarecum, curios sa izbutesti performanta, cind esti.cronicar, de a scrie totdeauna al doilea despre autori. Sub acest raport, E. Simion e un fel de Raymonth Poulidor (ciclistul francez al anilor '60) al criticii noastre de dupa razboi. Lipsa aceasta relativa de curaj se observa si in tratarea sa-i zicem nediferentiata a scriitorilor. Dincolo de M. Preda si alti unul sau doi senatori de drept ai istoriei contemporane a literaturii, toti ceilalti scrikori sosesc, in reprezentarea lui E. Simion, in pluton compact (in virtutea inertiei, recurg tot la o metafora din ciclism). Aceasta se explica prin faptul ca E. Simion n-are suficienta vigoare nici in entuziasm, nici in dispret. Polemica a practicat-o rarissim si nerelevant. Asa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat pe vreunul. Cronicile lui contin judecati cuminti. Aerul lor e caldut. Te poti astepta din partea lui mai curind la o banalitate decit la ceva socant. Lipsa preferintelor e vadita: criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici: egalitatea de umoare. Dar si un dezavantaj: slabul accent emotional. Un critic care nu-si da niciodata in petec, probabil din cauza unui seif control perfect, e tot asa de putin simpatic ca o femeie splendida, dar frigida.
Banuiesc critica lui E. Simion de o carenta esentiala: inautenticitatea. Criticul Scriitoruld e azi e acelasi cu toti si egal cu sine insusi. Dar n-are (sau n-o comunica) decit o minima bucurie a lecturii. E sastisit de carti ca Don Juan de femei, fiindca a descoperit relativ repede ca toate cartile sint la fel. Temperatura frazei lui critice nu creste si nu scade niciodata dincolo de o anumita limita. Pare ,si putintel teapana, din pricina straifului si a unei atitudini hautaine, cum zic francezii, a autorului. Scriind despre toata lumea (ceea ce este un merit), nu poti sa stii ce inclinatii are (ceea ce este un defect). Si nefiind constrins de nici un imbold launtric, e supus modei. C. Noica i-a displacut teribil de la inceput, in asa fel incit a recenzat nefavorabil Jurnalul de la Paltinis, nesesizind parca faptul ca el apartine lui G. Liiceanu si ca Noica nu e decit un personaj in acest jurnal. Dupa revolutie, a devenit insa recenzentul oficial al autorilor in generatia lui Noica interzisi sau ucisi de comunism. Dar nu vad nici cea mai vaga afinitate intre el si EHade ori Vulcanescu. Articolele despre acestia sint inodore si incolore. Le scrie si le rescrie totusi, ca si cum ar asculta melodia unei arii a timpului.
Cea mai atragatoare (si stilistic) parte a operei Iui E. Simion ramine, la relectura, acea memorialistica din Timpul trairii, timpul marturisirii, unde morga obisnuita a fost inlocuita de o anumita caldura a confesiunii. Si daca in critica propriu-zisa se observa mai lesne efortul, deseori laborios, decit talentul spontan, in jurnalul amintit ies la iveala nebanuite daruri de portretist si de evocator.
(Romania literara, nr.20, 1993)
