CONFLICTUL FEMEIE-ZEU IN MIT Sl LA EMINESCU

CONFLICTUL FEMEIE-ZEU IN MIT Sl LA EMINESCU

Observind creativitatea eminesciana, am constatat
un complex de motive care revina oarecum obsedant,
ca la un centru care mereu incearca sa se orga-
nizeze : destinul iubirii intre un om si o femeie su-
pranaturala, o zeita. Polaritatea acestor contrarii
apare ca o forma de a vedea lumea, nedespartita de
insasi esenta poetului. Fata de constanta acestei for-
me interne, un cunoscator ar fi putut prezice : cata-
goria ceresc-pamintesc fiind atit de adinc sadita in
chiar fiinta lui Eminescu, de implinirile pe linia cea-
lalta a polaritatii - zeul care cade inamorat de o
fiica a pamintului - atirna deplina izbinda a desti-
nului sau expresiv, la zenit.

in traditia poporana, tot atit de vechi si raspin-
dit ca si primul aspect, dar avind mai bogate rasu-
nete in literaturile culte, e celalalt complex al moti-
vului nostru: o fiinta cu puteri mai presus de ale
oamenilor - un damon, un zeu sau un sol al ceru-
rilor — se aprinde de iubire pentru o fiica a pa-
mintului.

Paralel cu ceea ce am vazut in primul aspect,
apropierea unei fiinte supraterestre de o faptura a
pamintului, potrivit mentalitatii poporane, nu putea
sa aduca decit nefericirea femeii. Marturiile poporane
sint pline de aceasta teroare primitiva. Si dupa cum
in aspectul om-zina am vazut o treptata spirituali-
zare, tot astfel in aspectul fameie-fiinta suprapamin-
teasca vom observa evolutia de la teluricul zbura-
torului si al strigoiului pina la lumina intipuita in

zeul binefacator, in cavalerul Sfintului Graal sau in
Luceafarul.

1. Ca sa incep si aici cu una din formele cele
mai simple, amintesc motivul devenit celebru prin ba-
lada Zburatorul de I.' Heliade Radulescu. De mult
Hasdeu a documentat ca exista paralele cert po-
porane in folclorul popoarelor' slave inconjuratoare.
Forma cea mai simpla a motivului infatisaza un zmeu
cara, prin iubirea lui, secatuieste de vlaga pe o ne-
norocita fata, la care se coboara noaptea. Fireste,
fiinta supranaturala poate sa ia cele mai felurite as-
pecte : de la strigoi pina la zeu. In legatura cu iubi-
rile lui Zeus, la vechii greci avem o forma primitiva,
care infatisaza tranzitia de la asprul tip primitiv af
Zburatorului la acela al Zeului, tot atit de aspru in
iubirea lui. Este povestea iubirii dintre Zeus si sar-
mana Io, amintita de Eschil intr-o scena celebra din
Prometeu Inlantuit. Pentru ca n-a cedat dorintelor
Zeului, care o urmarea si in vis, - cum in vis erotic
apar si zburatorul si strigoiul, — sarmana Io a fost
prefacuta in juninca si ursita sa cutreiere intr-o fuga
de spaima lumea, mereu chinuita de acul taunului.

Paralel cu astfel de povestiri, s-a dezvoltat'mituf
iubirii dintre Zeus si Semele. Zeus se preschimba in
om, opreste insa pe iubita lui sa incerce a-i cunoaste
vreodata adevarata fiinta. Dar in Semele sa stirnaste
dorinta de a vedea pe Zeus, asa cum a fost cincf
a petit pe Hera. Cind insa iubita il cunoaste pe zeu
in adevarata lui infatisare, ea se prabuseste ca lo-
vita de trasnet.

Dar cu aceasta facem tranzitia la un alt tip, care
ne va interesa mai de aproape.

2. Plecind de la situatii ca cele aratate in primui
tip, si asociind motivul zmeului inamorat cu acela af
metamorfozai sale, asa incit noaptea sa devina tinar
si de o frumusete rapitoare, ne apropiem de un tip
ce are si azi cea mai larga raspindire : basmul so-
tului impielitat intr-un animal. Si acesta ne duce spre
un tip inrudit cu basmul lui Kunisch.

Din felurite motive, omul-anima! nu voieste sa fie
vazut de iubita in adevarata lui infatisare, asa cum
nu voieste Zeus. Sl cind ea, din curiozitate sau indem-
nata de pizmasi, calca totusi porunca, el o para-
seste sau se razbuna. Avem aici basmul cunoscut de
la Apulaius sub numele de Amor si Psyche^24>. Folclo-
ristii il mai numesc |i azi „sotul animal'.

Si partea din basmul lui Kunisch, in care zmeul se
preface in om pentru a se apropia prin iubire de fata
de imparat, in forma poporana, era o contaminare
cu acest tip. Dupa cum in basmele noastre zmeul
se preface noaptea, alaturi de fata de imparat, in-
tr-un tinar frumos, tot astfel in basmul din romanul
lui Apuieius, Psyche, cea ursita sa devina sotia unui
monstru inaripat, zareste la lumina lampii, in loc de
monstru, un tinar dumnezeiesc. Amor dispare, dar in
sufletul Psychei s-a desteptat de acum latura inalta
a iubirii, capabila de jertfa si de rascumparare. Ea
pleaca sa caute, prin grele incercari, pe dumneze-
iescul disparut. Multi interpreti - si printre acestia
insusi W. Grimm — au vazut in basmul din Apuieius
si in variantele lui poporane preamarirea iubirii inal-
te, platonice, care se desface de ceea ce era teluric,
prin cunoastere.

Am amintit aici acest basm nu numai pentru ca
e necesar sa definim varianta lui Kunisch, dar si
pentru ca ne da un temei sa vedem cum trebuie
inteles un fragment dintr-o scrisoare de invinuiri
adresata de Eminescu catre Veronica Micle, scrisoare
importanta ca marturie pentru experienta sufleteasca
din care a crescut Luceafarul : „Nu poti zice, Doam-
na, ca eu am fost cauza la aceasta ciudata relatiuns.
In orice caz, pina a nu te cunoaste putin numai',
simtamintul meu nu era cu mult deosebit de acela
dintre Amor si Psyche. Dumneata erai o idee in capul
meu, te iubeam cum iubeste cineva un tablou' ^25>.

Contextul arata ca Eminescu nu s-d gindit la
amanuntele povestirii, ci, dintre interpretarile date,
uneori nebuloase si artificiale, s-a oprit la contrastul

dintre iubirea ideala si cea pamintesc-patimasa, aso
cum a fost adesea talmacit basmul lui Apuieius²⁶'.
Paralel cu aceasta, se poate chiar ca lui Eminescu, pe
cind scria rindurile de mai sus, sa-i fi plutit in cuget
vreuna din intruparile plastice Amor si Psyche, buna-
oara capodopera lui Canova. O icoana din Canovo
apare si in Geniu pustiu. Iar daca ar fi sa urmarim
inriurirea plasticii in legatura cu opere pe care el a
putut sa le vada in original, amintesc un grup de
marmora de la muzeul din Berlin, in care Psyche im-
bi° la iubire pe visatorul Amor. Oricum ar fi, e clar
ca, in toiul experientelor dureroase ale iubirii lui,
icoane din basmul amintit, avind acelasi miez : opo-
zitia dintre iubirea paminteasca si cereasca, s-au aso-
ciat in chip spontan cu starea lui sufleteasca, i-au
servit s-o ilustreze.

3. in legatura cu legendele si povestirile despre
corpurile ceresti, amintesc ca atit in basmele noastre
cit si in Balcani, si, in genere, in folclorul unive-sal,
intilnim motivul inamorarii de o fata minunat de fru-
moasa, intr-o balada poporana bulgara, soarele e
atit de indragostit, incit spune mamei sale ca, de
nu va capata pe iubita lui, nu va mai lumina lumea.
Dau o varianta usor controlabila, dupa A. Dozon.

Fata cea frumoasa crescuse inchisa in casa (ama-
nuntul aminteste pe Kunisch), si de abia cind fu mare
iesi pentru prima oara in curte. Soarele o vazu, se
opri pe cer trei zile si apoi spuse mamei sale ca nu
va mai lumina, de n-o va lua de sotie pe fata aceea.
Mama soarelui e trimeasa la Dumnezeu, ca sa in-
gaduie unei muritoare sa se inalte la cer (amanunt
care aminteste vag pe Kunisch). Si fata se inalta Io
cer intr-un leagan minunat.

Nota de asprime, de suferinta legata de apropie-
rea cerului de pamint, incepe sa se atenueze. Ade-
sea insa, potrivit datelor esentiale ale motivului, in-
tervin momente care impiedica fericirea. O astfel de
varianta, imbinata cu legenda etiologica a unei pa-

sari, a stat la baza cunoscutei plasmuiri a lui V. Alec-
sandri, Legenda ciocirliei, care infatiseaza un „pen-
dant' la Luceafarul si poate servi ca sa individua-'
lizam, in cadrul unui motiv inrudit, pe Alecsandri
ajuns la maturitate fata de Eminescu in plinatatea
lui creatoare.

Constatarea si caracterizarea acestui tip era un
lucru necesar, pentru ca ne ajuta sa dam un raspuns
la intrebarea : intrucit putem pastra unele izvoare,
paralele si influente propuse de G. Bogdan-Duica si
de altii ? Vom dovedi ca nici una din ele nu ramine,
pentru ca toate sint straine de tipologia Luceafaru-
lui : iubirea dintre o fiinta cereasca si o fiica a pa-
mintului. Ocolul va putea sa para lung. El este insa
necesar, pentru ca lamureste totodata si unele pro-
bleme de metoda.

in amintita lucrare Despre „Luceafarul' lui M. Emi-
nescu, in trei capitole consecutive (VI-VIII), G. Bog-
dan-Duica isi propune sa arate ce datoreste Lucea-
farul mitologiei grecesti, iar intr-al IX-lea capitol, ce
datoreste el unor motive poporane lituane, pe care
punea mult temei, deoarece a revenit cu completari
intr-un articol din „Societatea de m/fne'²⁷'.

Sa vedem mai intii legaturile cu vechea mitologie
greco-romana.

Dupa G. Bogdan-Duica, cuvintul Hyperion, care
apare repetat in poema, „ne sileste a admite ca tot
basmul greco-roman ii va fi rasarit poetului roman
in memorie, luminindu-i coaceptia : si ca pe aceasta
tot basmul vechi a influentat-o'. Dau aici argumen-
tele sale si rezervele pentru care nu le putem ad-
mite.

in povesti eline, Luceafarul apare indragind luna
ori iubind pe fata soarelui. Dar aceasta este iubire
intre fiintele ceresti, un motiv fundamental deosebit
de situatia si atmosfera din Luceafarul, dupa cum
fundamental deosebita este situatia din izvorul pro-
pus de d-l Ion Sin-Georgiu : Hocbbild al lui Goethe,
cu antiteza soare-zeita.

- Unul dintre Dioscuri, Polux, daruise fratelui sau,
Castor, jumatate din nemurirea sa, continua G. Bog-
dan-Duica ; ideea de a jertfi nemurirea aparuse de-a-
tunci in viata mitica a stelelor, subliniaza criticul. Dar
aparuse, cu toata claritatea, in insusi izvorul martu-
risit de Eminescu, replicam noi, asa incit nu mai era
nevoie sa-l ia nici de la atit de vaga si nepotrivita
paralela elina, dupa cum nu l-a luat nici din amin-
tita poezie a lui Goethe, in care, de altminteri, gin-
dul nemuririi nici nu este exprimat.

- Ca si la greci, marea si Luceafarul nu s-au
despartit ; ca si la unii marunti poeti greci, Lucea-
farul are aripi. In sfirsit, numele Hyperion arata de-
pendenta de miturile eline, adauga Bogdan-Duica.

Dar de ce toate acestea n-ar fi tot atitea firesti
aspecte de expresivitate a continutului care-si cauta
forma ?

Marea aparuse la Eminescu in cele mai felurite
contexte : in Stelele-n cer, in sonetul Adinca mare,
in Cind marea, in Mai am un singur dor, in Scrisoa-
rea I, ca sa amintesc numai pe acestea. Daca deci
in atitea poezii numai din nevoia de exprimare apare
marea spontan, situatia din Luceafarul sa nu fi che-
mat oare nemarginirea marii, spontan, fara filiera si
dependenta clasica ? Ca in folclor, exista si in poe-
zia culta fenomene de poligeneza. lata, de pilda,
marturisirea lui P. Valery, care a cintat neuitat marea
ca simbol al nemarginirii : „cer si marea sint obiecte
nedespartite ale celei mai largi viziuni'.

in ce priveste aripile, ele existau si in izvor si in
primul basm versificat. in forma ultima, erau necesare
pentru a exprima prin imensitatea zborului absolutul
patimii.

Ramine numele : Hyperion. Ca sa dau greutate
parerii lui Bogdan-Duica, amintesc ca intr-unui din
manuscrise cuvintul acesta e incadrat de poet intre
linii, ca intr-un chenar, semn ca a pretuit indeosebi
in locul acela numele de KYperion. Dar de aici pina

Ia afirmarea ca un cortegiu de amintiri clasice „i-o
luminat si influentat conceptia' este drum. De fapt,
nimic nu este comun intre conceptia mitului grecesc
si aceea atit de moderna din Luceafarul. Departa de
a arata dependenta de motive clasice, cuvintul Hy-
perion, in Luceafarul, este un moment stilistic, cerut
strict de viziunea poeziei.

Locul precis unde apare in poema arata pina la
evidenta intentia stilistica. Cel dintii cuvint pe care-t
pronunta Dumnezeu sste acesta : Hyperion. Un ape!
la constiinta lui inalta. Este ca si cum ai zice unui
monarh, pe cale sa alunece in ratacire si sa-si le-
pede coroana : Maria ta Iar dovada ca aceasta
intentie stilistica a plutit de la inceput in cugetul lui
Eminescu ne-o da chiar prima forma versificata a
basmului. in ultima din cele cinci strofe de argumen-
tare, in care Dumnezeu vrea sa vindece pe zmeu, ca
o suprema trezire a demnitatii, ii da titlul acesta :
vocativul Eone. Termenul vine din filozofia gnostica sl
insemneaza intermediar intre Dumnezeu si creaturi,
fiinta sufleteasca vesnica. E unul din cuvintele care
arata mai clar procesul plin de idealizare din care
s-a inchegat icoana Luceafarului. Fiind o extindere
a cuvintului grecesc eon, care insemneaza timp, cei
vechi l-au luat ca baza a etimologiei numelui Hype-
rion : super omnia saecula. De fapt, Hyperion insem-
neaza Superior, cel care pluteste la inaltimi astrale
deasupra noastra. Acesta este accentul stilistic pe
care Eminescu l-a cautat la inceput in Eon si I-o
desavirsit apoi in Hyperion. Un inteles analog cu-
acela pe care un poet, inrudit in multe privinte cu el,
Holderlin, il da romanului Hyperion. Cu toate deo-
sebirile, ca si in Luceafarul, in acest roman al fra-
mintarilor omului de geniu, eroul traieste in antiteza
dintre inaltimile sufletesti si dintre teluric. in chiar
titlul romanului, care, prin pornirea catre absolut si
entuziasmul pentru natura, trebuia sa vorbeasca mult
Iui Eminescu, se afla afirmarea unei valori asemana-
toare cu aceea pe care Eminescu, dupa ce a incercat

s-o dea prin Eon, a exprimat-o apoi desavirsit prin
Hyperion.

M-am oprit la influentele, paralelele si izvoarele
discutate, pentru ca ele arata nevoia de a studia ast-
fel de probleme nu pe baza de vagi apropieri, ci in
legatura cu tipul unei plasmuiri si mai ales la lumina
conceptiei totale. Altfel, poti sa aduci intreaga lite-
ratura a lumii paralela la orice bucata vrei.

Tot in legatura cu nevoia de a preciza bine tipu-
rile, trec acum la o alta apropiere a lui Bogdan-Dui-
ca. In capitolul al IX-Iea al lucrarii amintite se ocupa
de aproape de unele datine lituane si de un basm
letic, in care este vorba de iubirea necredincioasa
dintre soare si luna. Potrivit genului substantivelor in
aceste limbi, soarele reprezinta elementul feminin si
iuna pe cel masculin.

Curind dupa nunta, luna-barbat isi paraseste sotia
si ia de iubita pe steaua-luceafar, dar zeul Perkun de-
spica cu sabia pe necredinciosi. Aceasta, in cele trei
daine. in basm, care reprezinta tipul intreg din care
s-au desfacut motivele din daine, vedem cum luna
se indrageste de fata vitrega a lui, de fiica soarelui,
logodnica promisa Luceafarului. Jignita, sotia cere
sprijinul zeului Perkun, care sfarima luna, de ramine
din ea o secere, iar pe fiica sotiei o alunga pe pa-
mant, osindind-o sa fie o biata flacara in coliba ta-
ranilor. De-atunci, luna apare pe cer ca o secere.

in marturiile acestea Bogdan-Duica vedea un mo-
tiv identic cu al Luceafaru/u/. De aceasta nu se indo-
ieste. Si ca sa faca dovada ca intr-adevar Eminescu
a cunoscut aceste izvoare, revine in „Societatea de
mi'me', aducind din manuscrisele poetului o notita in
limba franceza, in care este vorba de o credinta po-
porana, pastrata intr-alte daine lituane.

Sa admitem ca Eminescu a cunoscut textele cita-
te. Ce rezulta de aici pentru intelegerea plasmuirii
vreunui aspect din Luceafarul ? ²⁸⁾

Observ mai intii ca numeroase motive asemana-
toare se gasesc si in literatura noastra poporana.

Ceva mai mult : unele prezinta apropieri si mai mar}
cu anumite teme din Luceafarul, fara ca prin aceasta
sa putem afirma ca intre ele si poema noastra ar fj
cea mai mica legatura.

lata, de pilda, o balada pe care desigur Emines-
cu a cunoscut-o : Soarele si Luna in colectia Alec-
sandri. indragit de sora sa, Ileana Cosinzeana, soa-
rele vrea s-o ia de sotie. Ea se impotriveste si-i da
sfatul :

Cata-ti tu de cerul tau
Si eu de pamintul meu
C-asa a vrut Dumnezeu.

Dar soarele se urca la Dumnezeu sa-i ceara inga-
duinta sa ia pe Ileana. Zadarnic Dumnezeu ii arata
iadul, ca sa-l sperie. Si cind totusi porneste alaiul de
nunta cu sora sa, ea e aruncata in mare, unde se
face mreana. Soarele se arunca in adinc dupa ea.
Atunci Dumnezeu o preface in luna, o urseste sa ra-
mina in ceruri, ca sa fie vesnic despartiti.

Oricine recunoaste in tesutul acesta o legenda etio-
logica, in cadrul complexului daspre incest, legenda
explica originea lunii si imprejurarea ca, desi soa-
rele alearga vesnic dupa ea, ramin totusi despartiti.
Dovada ca e vorba de o legenda etiologica in lega-
tura cu incestul o vedem si din alte variante, care
explica de ce luna are pete etc. Astfel de legende
etiologice sint si cele lituana si letice citate de Bog-
dan-Duica : ele explica prin vina incestului de ce luna
apare micsorata ca o secere si, paralel cu aceasta,
originea focului.

Ca spirit, ca forma si ca tema, ce pot avea co-
mun aceste marturii cu Luceafarul ? Cind Bogdan-
Duica afirma : „Zeului luminii nu i se ingaduie ome-
nescul care-l murdareste' si cind adauga : „cel ce
pacatuieste sexual trebuie izgonit dintre zai, pacatosul
sexual trebuie izolat, ca si Luceafarul pe pamint',
observam ca in basmul citat de dinsul situatia este
tocmai Ia antipodul Luceafarului : cerul este pedep-

_sit el se intineaza, pe cind in Luceafarul cerul ra-
mi'ne cer si teluricul ramine ceea ce a fost. Astfel,
nevoia de a privi motivela in cadrul tipologiei lor
adevarate se impune. Daca am admite, printre in-
fluente sau paralele vrednice de-a fi notate, sfera
larga a necredintei in casatorie si a incestului, atunci
om incarca cercetarea cu nenumaratele intimplari in-
cetuoase povestire despre zei si zeite, ceea ce, hota-
rit₍ nu poate aduce nici o lumina, nici in intelegerea
procesului de creatiune, nici in individualizarea ope-
rei.

Cum vedem, nici una din apropierile lui Bogdan-
Duica (nici acelea din mitologia greaca, nici cele din
folclorul lituan si leton) nu ramin, pentru ca sint in
afara de sfera motivului nostru : iubirea dintre o fi-
inta careasca si una paminteasca. Iar ocolul discu-
tiilor facute aici a invederat necesitatea de a privi
motivele in complexul familiei de motive. Ne intoar-
cem la ele pentru a vedea daca, in afara de cele trei
tipuri mai sus aratate (Zburatorul, Amor si Psyche,
dragostea dintre un astru si o paminteanca in felul
din Legenda ciocirliei), nu mai exista, in cadrul larg
zeu-paminteanca, un alt tip mai apropiat de Lucea-
farul.

4. Paralel cu ceea ce am constatat in tipologia
situatiei om-zina, care de la asprimea primitiva s-a
inaltat la spiritualizarea din Inger si Demon, observ
ca si situatia paminteanca-zeu a evoluat catre un
tip mai inalt, in cadrul caruia va trebui sa asezam
Luceafarul. De buna seama, constiinta religioasa mai
inalta a avut o influenta si in alcatuirea acestui tip.

Ca un ecou al asprimii primitive, ne aparea situa-
f^a, ^'^{n m}<sterul Pururavas si Urvaci : fara mila, zina-
!ebada_se inalta la ceruri, lasind jos, deznadajduit,
Pe Pururavas. Dar intr-o povestire mai racenta, datele
dramei apar schimbate, avem o atmosfera mai_blin-
da. Urvaci se induiosaza si inlesneste lui Pururavas
Putinta de a se inalta si el in lumea celor nemuritori,

pentru a nu mai fi despartiti. Ca un „pendant' Io
aceasta, am relevat, in cadrul situatiei pamintean-
ca-zeu, in traditia sanscrita, motivul facut celebru
prin balada lui Goethe : Der Cott und die Bajadere,
in care, prin probele de iubira si devotament, femeia
decazuta e inaltata de zeu pina la el.

in traditii apocrife, ebraice si crestine, avem po-
vesti despre ingeri care au pacatuit cu fiice ale oa-
menilor ²⁹⁾. Din atmosfera acestor traditii poporane
a scos Byron misterul sau Cerul si pammtul, pornind
de la textul Genezei : „si se intimpla ca fiii lui Dum-
nezeu vazura ca fiicele oamenilor erau frumoase ; si
luara dintre ele de femei pe cele alese de ei'.

in misterul lui Byron, pe care de buna seama
Eminescu l-a cunoscut, cele doua inamorate invoca
pe iubitii lor ceresti sa se coboare pe pamint: „Ves-
nicia e partea ta ; nu te poti apropia de mine decit
prin iubire Coboara, primeste iubirea pe care o
muritoare o are pentru un nemuritor' ingerii se
coboara, dar lumea e in ajunul prapadului, potopul
sta sa se dezlantuie. Arhanghelul Rafael instiintea-
za pe ingerii inamorati ca trebuie sa aleaga intre
eternitatea cu Satan, sau alaturi de Dumnezeu. „Fu-
giti I' ii indsamna Arhanghelul. Dar ingerii prefera
sa fie lipsiti de orice putere cereasca, decit sa se
desparta de iubitele lor. Si cind potopul se dezlan-
tuie, ingerii zboara cu ele spre alte tarimuri, mai li-
bere decit ale pamintului care se transforma in-
tr-un urias mormint Vedem cum spiritul lui Byron,
razvratit impotriva conventiilor, transforma materialul
traditiilor poporane crestine.

Printre formele literare pe care le-a scos Ia iveala
opozitia aceasta : iubire paminteasca si cereasca, mai
ramine de amintit un intreg gen literar, care, in tre-
cut, a avut o deosebita insemnatate si care si azi are
unele rasunete in literatura culta : vietile sfintilor. Ele
infatisaza luptele biruitoare ale sfintului impotriva
tuturor ispitelor pina ce el se invredniceste, dupa

moarte, sa se inalte pina la directa contemplare a
lui Dumnezeu. Se fac semne neindoielnice pe pa-
mint ca el s-a inaltat atit de sus : corpul lui nu
putrezeste, devine binemirositor si moastele lui fac
minuni.

Cum dintre toate ispitele cea mai puternica este
aceea a iubirii, nu odata vietile sfintilor zugravesc
lepadarea de aceasta patima, renuntarea Ia fericirea
lumeasca pentru cea ingereasca. Un exemplu tipic
este Viata Sfintului A/exe : chiar in noaptea nuntii
isi paraseste palatul parintesc si pe sotia lui, pribe-
geste apoi in departari pentru ca, in sfirsit, sa tra-
iasca ani indelungati ca cersetor la curtea palatului
parintesc, in preajma sotiei, cara-i poarta un dor ne-
stins.

Dar interesante si bogate in momente sugestive,
vietile de sfinti, avind un tel de predica religioasa,
nu puteau infatisa viu lupta dintre cele doua tendinte
invrajbite ale sufletului, si de aceea, daca au adesea
orizont poetic, n-au acea vie vibrare a sfisierilor la-
untrice, care sa la asigure valoarea si ca opera de
poezie.

Dintre toate formele pe care motivul nostru le-a
imbracat sub dubla inriurire folclorica si crestina, de
buna seama cea mai aleasa este cea legata de le-
genda cavalerului lebedei, poveste paralela cu aceea
a fecioarelor-lebede din basmele noastre. La che-
marea unei fiice a pamintului, el se coboara din inal-
timea Sfintului Graal si ar dori sa ramina unit cu
ea. S-ar parea ca fericirea le zimbeste ; dar ea este
legata de o cerinta : niciodata fiica pamintului sa
nu incerce sa afle cine este el si de unde vine. Cind
ea, muncita de dorinta de a-i cunoaste adevarata
fire, calca totusi acest cuvint, farmecul este rupt si el
trebuie sa se reintoarca in regiunile ceresti, de unde
s-a coborit. Ajungem astfel la legenda din care a
crescut Lobengrin, vestita drama a lui Wagner, care

e, alaturi de Luceafarul, cea mai aleasa intrupare a
motivului nostru in poezia universala.

in ambele opere, reprezentantul cerului este pur-
tatorul unei inalte valori. Si incercarea cerului si a
pamintului de a se apropia prin iubire este lovita
de tragicul originii diferite.

De alta parte, situatia aceasta a vorbit atit de
mult literaturilor, moderne de la sfirsitul secolului ai
XVIII-lea si din tot cursul celui al XlX-lea pina azi,
incit a depasit cadrul liricii si al dramei, patrunzind
si in povestiri ample, care au dus la un gen speciei
de roman : le roman d'arfiste. Un astfel de roman
de artist este Hypenon al lui Holderlin, de care am
vorbit mai inainte. Motivul acesta : situatia artistului
si a ginditorului in societate, indeosebi fata de iubire,
s-a accentuat in literatura odata cu intelegerea firii
exceptionale a creatorului. Opozitia dintre felul inalt
al poetului, dusman al conventionalului, si felul telu-
ric, marginit, al vietii, este unul dintre cele mai frec-
vente motive ale lui E. Hoffmann, povestitorul pe cars
Eminescu il citea cu nesatiu inca de pe bancile liceu-
lui din Cernauti. Si nu este o intimplare ca intiia
mare incercare a lui Eminescu, Geniu pustiu, apar-
tine, in multe aspecte, acelui tip de povestire, dupa
cum prima povestire ampla a lui Alecsandri, Buche-
tiera din Florenta, apartine tot genului acesta de
povestire. Deosebirile situeaza pe ambii poeti pe linia
inceputurilor. Iar distanta de la felul tumultuos al
omului exceptional din Geniu pustiu, pina la izola-
rea aristocratica din Luceafarul, masoara drumul
strabatut de poet sub un aspect esential.

Si daca acest tip, cu polaritatea inalt-ceresc de
o parte, teluric de alta, a avut atita putere de expan-
siune in literaturile moderne, incit a capatat cele mai
felurite infatisari, nu numai in lirica, dar in drama,
in nuvela si in roman, daca, de alta parte, atit bas-
mul lui Kunisch cit si numeroase alte marturii din
opera anterioara a lui Eminescu vadesc aceeasi po-
laritate, nu putem urma pe Bogdan-Duica in afirma-

rea ca la temelia Luceafarului sta o predomnitoare
influenta persana :

„In mitologia persilor existau spiritele nemuritoare
ale fravashi-lor, care cu voia ilor - cum si in Lucea-
farul se zice : «Vrei poate» - se scoborau pe pa-
mint pentru ca, prin actul de proprie jertfire, sa de-
vie aici eroi luptatori cu raul. Si fravashii sint asezati
in stele : de acolo din stele vin sa lupte cu demonii,
sa faca dreptate

Si acum putem face un pas mai departe, putem
zice : luminosul si intunecatul, curatul si necuratul,
care se afla in fondul Luceafarului, nu fac acelasi
dualism persan ce nu se gasea nici la greci, nici la
inzi ? Deci, fondul cel mai vast ai poemei nu este
persan ?'

Forma interogativa subliniaza aici afirmarea. Ob-
serv ma intii ca miezul problemei nu este sa constati
existenta unor astfel de duhuri nemuritoare ca ale
fravashilor ; fiinte ceresti ca acestea au si inzii ; pa-
ralel cu zinele-ilebede apar la ei nemuritorii Gan-
darvi, copiii cerului. Prin relevarea unor astfel de pa-
ralele nu ne apropiem de inima poemei, de iubirea
dintre ceresc si pamintesc, dupa cum nu ne-am apro-
piat relevind paralele cu balade sau basme din com-
plexul incestului in legatura cu fiinte ceresti.

Cind literatura moderna este plina de conflictul
acesta : luminos si intunecat, ceresc si pamintesc,
oind in Lohengr/n, de pilda, vadem pe erou cobo-
rindu-se, ca sa se lupte cu raul, de ce sa cutreieram
atit de departe, la persi, la greci, la lituani si la
letoni ?

Se impune o norma metodica : de cite ori un as-
pect al creatiunii lui Eminescu se integreaza in viata
literaturilor moderne, indeosebi in romantica, este de
prisos sa-i mai cautam izvoare si influente in litera-
turile vechi clasice, cu atit mai putin in traditii sau
in credinte ca ale persilor despre „fravashi' si cele-
lalte.

incheind tipologia motivului nostru, amintim cele
stabilite. Dupa cum fiinta cereasca reprezinta ele-
mentul feminin sau pe cel barbatesc, am vazut doua
principale tipuri ale motivului iubirea dintre ceresc
si pamintesc.

in primul tip (un barbat iubeste o zina, o zeitate
sau chiar un inger) am stabilit patru aspecte : Arghir
si Elena ; Ondina ; M/ron si Frumoasa iara corp ;
inger si demon. Am aratat ca toate motivele acestea
au fost abordate de Eminescu. Numai ultimul a fost
dus pina la o forma care i s-a parut vrednica de a
fi publicata. in acesta, iubita reprezinta fiinta supe-
rioara si inamoratul infatiseaza teluricul.

Paralel cu ceea ce am vazut la primul, al doilea
tip infatiseaza si el patru aspecte : Zburatorul ; Amor
si Psyche ; povestiri despre iubirea dintre un astru si
o paminteanca, in care se mai pastreaza ceva din
asprimea primitiva a conflictului dintre ceresc si pa-
nmintesc ; in sfirsit, tipul Luceafarului.

Aceasta frecventa a motivului sub ambele lui as-
pecte si mai ales faptul ca Eminescu s-a oprit anu-
me la cele doua tipuri mai spiritualizate, nu arata
oare, fara urma de indoiala, ca, in cele mai tipice
experiente ale lui, patima erotica era nedespartita
de idealizare? Lucrul este confirmat nu numai prin
aproape totalitatea poeziilor publicate de el, dar si
prin toate povestirile beletristica in proza. La lumina
acestei totalitati, se cuvine sa fie lamurita erotica lui.
Cu fragmente detasate din context, poti dovedi orice
chiar si predominarea tipului veneric-sexual si „lipsa
desavirsita a oricarei spiritualitati'³⁰'.

Din faptul ca, in tipologia mai sus stabilita, pina
acum am documentat mai multe aspecte apartinind ti-
pului prim : barbat-zeita, ar fi o eroare sa credem ca
procesul de idealizare tipic la Eminescu consta in aceea
ca el se simtea jos si o inalta pe ea tot mai sus. Pri-
vind statistic poeziile publicate de el, mai numeroase
sint acelea care o inalta pe ea, decit acelea in care
el apare pe un piedestal inalt. Dar aceste figuri de

femei idealizate sint creatiunea lui. Ingenunche in
fata propriei icoane. Idealizarea ei nu este o-*pbo-
rire a lui, ci o incercare de a o inalta la el.

Pentru o astfel de femeie creeaza el acele minu-
nate cadre de natura stilizata. Cit de mult o falsa
icoana a eroticii unui poet vitiaza intreaga intele-
gere se vede din aceea ca „tipul sexual' este „atras
de o evidenta voluptate ferina catre natura' Fireste,
atit de ferina, inoit pina si „teiul sfint' devine o cores-
pondenta intre femeie si natura.

In poezia lirica, natura, accentele, ritmul, imbi-
narea cuvintelor, intr-un cuvint totul da acea vibratie
care, mai mult decit orice amanunt, are o limba pro-
prie. Cind Gherea sau d-l Sextil Puscariu n-o simteau
si cautau sa descifreze din absenta unor elemente
discursive, pentru care erau receptivi, absenta idea-
lizarii, ei tocmai aceasta muzica intima, esenta liris-
mului, n-o gustau, dupa cum n-o gusta nici interpre-
tarile mai sus citate, atunci cind nu vad din accentul
celor mai multe poezii erotice piedestalul inalt pe
care isi asaza Eminescu iubita.

Tot dintr-o partiala receptivitate a elementelor ero-
ticii lui Eminescu vin si doua interpretari — de data
aceasta direct, ale Luceafarului : aceea a d-lui Drag-
nea, tagaduita de d-l Vianu. intr-un interesant eseu,
d-l Dragnea vede in Luceafarul un inger. in lucra-
rea Poezia lui Eminescu d-l Vianu vede, dimpotriva,
un demon.

Punind accentul pe prima impresie a Catalinei :

O, esti frumos cum numa-n vis
Un inger se arata

d-l Dragnea descifreaza din intruparile Luceafarului
aparitii ingeresti. Tipul literar si folcloric in care' am
asezat Luceafarul, alaturi de vietile de sfinti si de
Lohengrin, ar da greutate parerii d-lui Dragnea.
Dar aici este de facut o precizare. Tipologia nu poate
fi un mijloc de a confunda o plasmuire literara in

masa altora inrudite. Lucrul acesta nu-l poate vedea
un ggrcetator recent care, ocupindu-se tocmai de
miturnn poezia lui Eminescu, afirma ca n-as fi deo-
sebit pe zmeul din basm de un simplu zburator
si as fi sustinut ca de la acesta „trebuie sa plecam
pentru intelegerea poeziei lui Eminescu'³¹⁾ Dimpo-
triva, am stabilit tipologia aratata, pentru a scoate
la iveala un aspect esential al lui Eminescu, indivi-
dualirind plasmuirea dominanta in cadrul familiei
de motive.

Cu toata desfacerea finala de cele lumesti, nu
pot identifica Luceafarul nici cu un sfint, nici cu un in-
ger, pentru ca desfasurarea artistica a poemei va-
deste in fiinta lui, alaturi de o inalta idealizare,
coexistenta patimii „fara sat si plina de-ntunerec'.

Dar tocmai aceasta coexistenta ma impiedica sa
vad numai cealalta lature, cea demonica. Pe cit este
de nesatioasa patima, pe atit este de inalienabil fe-
lul inalt. Dorinta lui de a transforma pe Catalina
intr-o stea nu este, cum afirma d-J Vianu, o trasa-
tura demonica, ci un mijloc de expresivitate menita
sa puna in lumina tocmai felul lui idealizant. Iar
faptul ca, in prima intrupare, Catalina il compara
cu un.inger si intr-a doua cu un demon, nu insem-
neaza ca prima impresie falsa este corectata de cea
de a doua, in care se manifesta adevarata natura
demonica a Luceafarului. Trecerea de la compara-
tia cu ingerul a aceea cu demonul este un mijloc
de expresivitate stilistica menita sa vadeasca sporul
de patima, care caracterizeaza cea de a doua in-
trupare. Dovada ca firea lui idealista ramine tot atit
de inalta este chiar perspectiva pe care o deschide
el iubitei :

- O vin, in parul tau balai

S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri sa rasai

Mal mindra decit ele.

fDe la Maiorescu si Gherea pina la amintitele lu-
crari recente, eroarea fundamentala a tuturor celor
care s-au ocupat cu esenta eroticii lui Eminescu sta
in aceea ca au separat ceea ce atit in fimta cit si
in creatiunea lui era nedespartit : cea mai caracte-
ristica experienta erotica a lui Eminescu era tocmai
aceasta imbinare de patima si de idealizare.

Urmarind mai departe procesul de creatiune a
Luceafarului, vom avea la tot pasul o confirmare a
celor aratate.