Mitul lui Harap-Alb

Mitul lui Harap-Alb, petrecut in illo tempore, are organicitatea fireasca a cauzelor secunde.

“Prin urmare, daca basmul Harap-Alb colecteaza in structura lui vestigii esoterice din toate partile lumii, nu este ca sa le serveasca de cimitir si de muzeu, ci pentru ca are in el virtuti sintetice si izvoare de apa vie care le reinsufleteste, in vederea marelui mister de la sfarsitul Evului, cand roata lumii se va opri si timpul se va transpune in simultaneitate.”

Cadrul basmului: o lume cazuta in haos, regentata virtual de doua principii, subordonate unul altuia: Imparatul Verde si Craiul, fratele mai mare si cel mai mic. Legatura dintre cele doua este slabita din cauza dezordinii din afara. Obiectul questei lui Harap-Alb va fi restaurarea organicitatii lumii.

Superiorul, Imparatul Verde, are trei fete, in timp ce inferiorul, Craiul, are trei baieti. Ca si in simbolul Yin-Yang, fiecare din jumatatile cercului are in interiorul ei un punct de culoarea celeilalte jumatati. “Observatie, repet, capitala, pentru ca eroul va capata in curand numele romanesc al Yin-Yang-ului, Harap-Alb, realizandu-i pana la sfarsit posibilitatile. Cu alte cuvinte, eroul nostru va deveni la sfarsit si Crai si Verde-Imparat

Craiul pune piedici fiilor sai atunci cand acestia vor sa ajunga la Verde Imparat. Acest comportament echivaleaza cu un refuz, atitudine ce nu este fara legatura cu “geolozia mamei”, comportare bazica identica cu cea a soacrei cu trei nurori, care nici ea nu vrea sa-i elibereze pe baieti. Pe de alta parte, egocentrismul Craiului devine un puternic mijloc de selectie, de intarire si de slefuire.
atrana cersetoare se identifica cu centrul imobil si in jurul caruia se infasoara ghemul veacurilor si vartejul ciclurilor.

Sfanta il invata sa ceara de la tatal sau “calul, armele si hainele cu care a fost el mire”, ceea ce arata ca la intemeierea unei civilizatii traditionale exista o hierogamie, iar reinnoirea ei se face printr-o alta hierogamie.

Dezvaluindu-se ca Inger al Luminii (prin ridicarea la cer), Sfanta Duminica il initiaza pe eroul nostru, care devine fiul ei adoptiv. Are loc o binecuvantare, o initiere.

Tema revigorarii si regenerarii calului nazdravan e una din cele mai frecvente, mai importante, din basmul romanesc. Premerge, conditioneaza, este solidara cu regenerarea, cu palingenezia eroului.

“Si Sfanta Dumineca si Calul sunt de natura solara, al doilea emanand din prima, ca o specificare, ca o dunamis. Calul e un dar de investire al Sfintei. Amandoi trec de la o infatisare urata la o stralucire, prin metamorfoza. Iarasi insinuarea duala in lume. De aceea, amandoua episoadele sunt riguros solidare si consecutive.”

Modul in care e “desteptat” calul din amortirea lui, prin ingurgitarea de foc si lovituri de frau in cap,

Aproape ca nu mai e nevoie de subliniat ca acest cal regenerat, redat naturii lui, reintegrat in focul lui natal, e identic cu Merkaba, caruta de foc a Kabalistilor, care rapeste pe Ilie la cer. Calul, in calitatea lui de ignifor, e un simbol si in unele din basmele noastre i se spune de-a dreptul Bun-Galben-de-Soare, adica Aurul Solar. De asemenea, icoana in care Sfantul Gheorghe infinge lancea in gura balaurului rasturnat, in timp ce Fecioara priveste din turn, exprima aceeasi realitate.

Cele trei salturi pe care le face calul cu stapanul sau in spate au, printre altele, virtutea de a schimba centrul de greutate al noului om regenerat, operatie numita in kabala “deplasarea Luminilor”, Makifim.

Calul il intreaba pe stapanul lui daca s-a gandit vreodata sa ajunga “Soarele / Cu picioarele / Luna cu mana / Si prin nori sa-ti cauti cununa?” Comentariul lui Lovinescu: “Ce insemneaza ele? Cum ni-l arata pe fiul de crai? Intr-o ipostaza non-umana, in chipul sau transmutat; sade cu picioarele in soare, atinge luna cu mana, iar crestetul si cununa din cap se gasesc in nori. Cu alte cuvinte, eroul nostru regenerat s-a strecurat invers in raport cu ceilalti oameni, sta cu capul in jos si cerul ii este podea; este pozitia tipica a Omului Universal in toate traditiile. Omul regenerat in Duh se sustrage puterii gravitatiei si noul lui centru de greutate este Cerul, care devine pentru el un fixativ, cum e pamantul pentru oamenii obisnuiti si care “stau cu amandoua picioarele pe pamant”, chipurile compliment.”

Dupa intalnirea cu tatal sau deghizat in piele de urs, Fiul Craiului o ia la drum spre destinul sau, investit prin pielea de urs cu o transmisiune initiatica razboinica nordica, al carui simbol prin excelenta este acest animal.

Credinta in maleficitatea Omului Rosu este generala, ca si punerea in garda impotriva lui. “Roux poil est félonie”, spune un proverb francez. In germana: “Rote Haare, Gott bewahre”. Iuda era ros, tot asa si Irod, iar in viitor la fel va fi si Antihristul. In pseudo-Aristot: “Blonzii sunt marinimosi, caci tin de leu, rosii sunt foarte rau, caci tin de vulpe.” Verdele este culoarea vegetatiei, a spiritualitatii, in timp ce rosu este culoarea nisipului din pustiu.

Spanul nu este un om fara barba, ci un om lipsit de posibilitatea barbii, lovit de o starpiciune congenitala a sistemului capilar al fetei sale. “In felul lui este o specie de castrat. Cresterea barbii este rezultatul unei posibilitati fiziologice expansive; lipsit total de ea, Spanul este exclusiv constrictiv, neted, lustruit ca o gresie, dar pe asemenea piele se ascut taisurile de brici Cand e stapanul unei fiinte vii, nu poate avea prin fire, decat un rol vampiric-comprehensiv fata de ea; cand insa aceasta fiinta paseste pe calvarul unei realizari initiatice, ii subtiaza toate elementele individuale din ea, pana dispar. Or aceste elemente sunt prin definitie limitative si de aici se vede rolul eminamente pozitiv al Spanului, fara ca el sa-si dea seama

Pe de alta parte, Spanul reprezinta pe Principium Individuationis, Egoismul Radical, egoismul pentru egoism, prezent in fiul de crai ca in toti oamenii, si care trebuie ros pentru ca posibilitatile universale ale eroului sa fie descatusate, producandu-i apoteoza finala, indumnezeirea.

Putem spune ca omul obisnuit e cenusiu, amestec indistinct de alb si negru, de Alb si Harap. Realizarea spirituala consta in a discrimina prin separatie, Harapul de Alb. Cand operatia a reusit, cele doua elemente antinomice se erodeaza unul pe altul, devenind egale prin aceasta purificare. “Separatia, efectuand o discriminare calitativa in masa haotica a posibilitatilor noastre, presupune un mers inainte fara sovaire, deci o interdictie totala de a privi inapoi, de a te intoarce din drum. In toate traditiile gasim aceasta interdictie impinsa pana la aspectul ei literal, aproape superstitios.”

La fiecare pas ce-l facem, lasam in urma un reziduu care este propria noastra umbra, pe care, in mod obisnuit, o taram dupa noi. Cand insa, prin initiere, se produce separatia de care am vorbit, cordonul ombilical care ne leaga de propriul nostru spectru este taiat, iar umbra si reziduurile se obiectiveaza pentru o ultima batalie, devin autonome si implacabile, frustrate de principiul lor de viata

Spanul, care este un abces de fixatiune, se lipeste de Harap-Alb ca o ventuza, iar restul basmului este sfortarea fiului de crai sa-l poarte in carca fara sa-i dea atentie, pana cand spectrul se va starpi. Asprimea Spanului fata de Harap-Alb face ca rolul acestuia sa fie al unui guru. “Si gresia este un guru fata de coasa.”

Spanul isi murmura secretul: “Chima Raului, / Pe malul paraului.” Ceea ce trebuie sa insemne: “Schema Raului / Pe malul paraului.” Spanul se desemneaza pe sine insusi: “sunt schema, sunt figura raului pe fata apelor, care le invenineaza fiinta.” Dar si “sunt pocitura, schimonositura raului, uraciunea pustiirii, oglindita pe fata apelor, adica asupra intregii creatii. El nu este Raul, ci schema, Arhetipul Raului, deci Principium Individuationis, principiul extremei distinctivitati, al Egoismului Radical, care da rigoare Manifestarii. “In traditiile occidentale, acest Principium Individuationis care impinge si pe atom sa vrea sa fie numai si numai el insusi, in mod exclusiv, este desemnat ca Lucifer, Steaua cazuta.

Aspectul pozitiv al Spanului este dovedit prin faptul ca el il scoate pe Harap-Alb din padurea fara speranta, ale carei desisuri le cunostea ca in palma.

Harap-Alb in calitate de Eon si de Androgin insumeaza in el pe Alfa si Omega ale Ciclului, atat pe plan microcosmic cat si pe plan ciclic. Uneste cele doua traditii in principiul lor comun. De aceea este “Alb”, dar si “Harap”, arab.

Spanul pare rau, din perspective foarte exterioare; in realitate reprezinta aspectul de rigoare al Principiului, care coboara in lumea noastra, in cai neintelese. Trebuie lasat sa-si faca treaba.

Interesant este faptul ca la masa Imparatului Verde salatile (verzi) sunt in deficit, lucru care confirma observatia initiala ca lumea pe care o dirijeaza el este profund anemiata.

“Tirania” spanului il trimite pe eroul nostru la ispravi care il restructureaza si pe el, si Lumea.

Harap-Alb zboara pe spinarea calului in insula verde a Sfintei Duminici. Pe aceeasi insula se afla si Gradina Ursului. Sfanta si Ursul coabiteaza acelasi spatiu, Insula Verde. “Cum zeita locuieste in mod necesar in centrul insulei, din cauza caracterului ei solar, ursul nu poate ocupa decat periferia acelui loc, dupa graficul indeobste cunoscut al centrelor spirituale, adica in punctul de tangenta a centrului cu restul lumii, asigurand legatura in vremuri normale, dar putand s-o si intrerupa catastrofic, in caz de revolta. Atunci situatia este restabilita prin interventii directe si dure.

Operatia de teurgie a culegerii salatilor are loc la Miezul Noptii, cum este obiceiul. Gradina se afla la “rascrucile drumului”, adica in punctul chintesential al crucii, inca o dovada ca salatile reprezinta Materia Prima, chintesenta unei stari de fire, cazuta intr-o inchisoare stearpa. Harap-Alb se imbraca cu pielea de urs ca sa insele ambianta ostila, aderand aparent si exterior la ea. Pe din afara razboinic, pe dinauntru contemplativ.

Harap-Alb, ca Mistret, a descatusat chintesenta verde din stapanirea Ursului. Legaturile dintre Polul pamantesc si Polul Ceresc fiind ligaturate, Harap-Alb a deznodat ligatura, restaurand pe Sfanta Duminica in legitima suzeranitate in gradina uzurpata de urs. Harap-Alb apare in ipostaza unui Avatar, a unui Mantuitor al Lumii.
A doua expeditie de recuperare vizeaza capul cerbului si pielea lui, impodobita cu pietre nestemate. Trofeul de data asta nu mai este vegetal, ci animal combinat cu mineral. “In prima expeditie trebuia castigat Elixirul de viata lunga, aspect vegetal al lui Magnum Opus, in a doua, Piatra filosofala, aspectul lui mineral.

Al doilea drum in saua calului, format tot din salturi calitative, duce tot la Sfanta Duminica. Cerbul, ca si Ursul, se afla pe aceeasi insula cu “Craiasa Zanelor, / Minunea minunilor.”

Punandu-si obrazarul lui Statu-Palma-Barba-Cot, eroul supraliciteaza groaza si grotescul, pentru a putea infrunta entitatile cele mai terifice ale Infernului printr-o intrecere cu ele.

Cerbul simbolizeaza Mercurul. In tratatele de Alchimie se utilizeaza asonanta dintre Cervus fugitivus si Servus fugitivus, una din designatiunile labilitatii Mercurului. Statu-Palma, polimorf, este si el un aspect infernal al Mercurului cu o mie de fete. “Mercurius vincit Mercurius”. Mercurului otravit si otravitor, degradat si virulent care este Cerbul, Harap-Alb ii opune obrazul asimetriei si deritmiei, al grotescului si al absurdului, masca Haosului nediferentiat.

Cerbul este un Pazitor al Pragului. Multi dintre cei ce exercita aceasta functie au privirea otravitoare. Este unul din aspectele descendente si coagulante ale lui Kundalini.

Gestul taierii nodului vital al Cerbului se face in miezul zilei, in opozitie cu cucerirea salatilor, care s-a implinit la miezul noptii. Harap-Alb reuneste dualitatea Soare de Zi si Soare de Noapte.

Sfanta Duminica este Polul Ceresc, si Verde-Imparat, Polul Pamantesc. Darurile spirituale cucerite cu ajutorul Sfintei Duminici coboara in lumea noastra prin translatii succesive descendente.
Etapa ultima a realizarii initiatice a lui Harap-Alb pe plan cosmologic, adica implinirea Micilor Mistere, este simbolizata de cucerirea fetei Imparatului Ros.

Imparatul Ros este regentul sangelui si infruntarea lui este probatiunea cea mai anevoioasa prin care trebuie sa treaca un initiat,

A se aventura singur prin marea de foc, fara conducator, e o dovada de descalificare majora in periplul initiatic. De aceea, vedem pe Harap-Alb, desi Avatar si erou solar, neincumetandu-se sa actioneze in cautarea lui decat dupa ce solicita toate fortele ambiantei, de la cele mai umile pana la cele mai inalte, de la furnici si albine, de la dihaniile primordiale polimorfe, regentand stihiile, puterile bazice ale lumii, pana la calul inaripat si Sfanta Duminica. Si ajutorul lor il obtine printr-un schimb de procedee, prin fraternizare cu ele, pastrand totusi distantele si hegemonia sa.

Mesajul volatilului sacru atlant, Fenixul rosù, este sa fie trimis cineva sa salveze ce se mai poate salva din civilizatia rosie, chintesenta ei, adica fata Imparatului Ros, “farmazoana cumplita”, lichidand in acelasi timp reziduurile inutile din civilizatia satanizata.

Indarjirea cu care monarhul atlant isi apara fiica ne arata ca imparatia lui este moarta fara ea. Prabusirea ei proxima in valuri este implicita.
Episodul intalnirii lui Harap-Alb cu Regina furnicilor si cel al intalnirii cu Regina albinelor demonstreaza ca eroul nostru a ajuns la gradul acela de realizare spirituala care este caracterizat in esoterismul musulman cu denumirea de “Caritate Cosmica”.

“Inainte de a face un stup, Harap-Alb isi intoarce caciula cu gura in sus si se da la o parte. Albinele se aduna ciota in ea. Acest amanunt arata ca facultatile chintesentiale din om, elementele lui sintetice si intelectuale sunt localizate in cap. Dar caciula intoarsa indica o inversiune: capul, varf de unghi in fiinta omeneasca, devine cupa cand vrea sa se umple cu influentele ceresti. Un plan real de fire este activ fata de planurile inferioare, fiind pasiv fata de planurile superioare. Acesta este secretul realizarilor spirituale.

Aspectul teratologic al lui Gerila, oricat de infricosator ar fi, ni-l arata stapanul si in acelasi timp captivul propriei lui forte. Gerila este Regent al Focului, al Focului Filosofal, al Focului din Athanor. Actiunea lui este exclusiv descendenta si compactanta, ceea ce ni-l arata Regent al gunei Tamas. Functia lui este sa dea consisdenta bazica volatilului. “Ma rog, foc de ger era, ce sa va spun mai mult?” – definitia in limba taraneasca a Magnum Opus. Buzele lui uriase ni-l arata si stapan al Suflului, al Pranei, care vehiculeaza Focul. Ridica la superlativ puterea pe care o avem cu totii, suntem toti Gerila, deoarece prin modificarea strangerii buzelor si precipitarea respiratiei, putem transforma suflul cald intr-un fir de ger.

Gerila precede celelalte elemente in basm, pentru ca tine cheia celorlalte. Da consistenta focului, deci cu atat mai mult o da Pamantului (Flamanzila) si Apei (Setila).

Flamanzila, urmatoarea entitate, reprezinta pamantul, limita compactarii incepute cu Gerila.

“Si in Gerila, in Flamanzila, in Setila, pe langa caracterul comun zodiacal, mai gasim o trasatura unica. Absolutul se oglindeste in ei intr-un “absolut” de pasiune, nepotolit cu nimica, pe care relativitatea darurilor pamantului nostru nu-l poate satura. Este o tindere spre Absolut, moartea calcata prin moarte. Privita astfel, o posibilitate nu se epuizeaza aditiv niciodata, ea trebuie sa treaca la limita, fie prin supralicitare, fie prin integrare, cum se va intampla la sfarsit; a doua moarte a lui Harap-Alb atrage “stingerea” cuaternarului elementar.” (p. 349-350)

Ochiul sintetic al lui Ochila, nefiind organul dual obisnuit, nu reprezinta calitatea sensibila, care caracterizeaza elementul foc. El reprezinta Eterul, identificandu-se cu Ochiul Eternitatii, ochiul frontal al lui Siva. Acest ochi vede concomitent Zenitul si Nadirul, cele patru puncte cardinale si intermediare, din punctul central de unde pleaca cele sase directii ale spatiului, adica din miezul crucii cu trei dimensiuni.

“Ochiul central al lui Siva preface in cenusa Manifestarea, aratandu-i caracterul iluzoriu, fapt cu maiestrie insinuat de povestitorul nostru, cand il face pe Ochila sa spuna: “Toate lucrurile mi se par gaurite ca sitisca si stravezii ca apa cea limpede”. Entitatile pe care le intalneste Harap-Alb sunt Regenti ai Elementelor, dar pe ele prolifereaza si alte forte obscure ale Naturii, al caror nod trebuie sa-l desfaci cu multa bagare de seama ca sa nu-l rupi. Pe langa aceasta mai au si un caracter extracosmic, tangential cu Natura, de unde si caracterul lor de “exil”, din care trebuie sa-i scoata Harap-Alb prin incantatiile lui. Invocatiile lui sunt mantuitoare. Ochila vede toate minunatiile cerului si ale pamantului, dar nu se poate urni fara ajutor, pentru ca viziunea imediata si literalista a lumii nu o poseda. Si lui, si celorlalti tovarasi, posibilitatile imediate ale lumii nu pot sa le potoleasca setea, foamea, frigul si nevoia de orientare si cunoastere. Sunt deci exilati in lumea asta, cum am spus-o mai sus.” (p. 351)

In Pasari-Lati-Lungila, Harap-Alb a insirat o adevarata litanie a Omului, Universal, o evocare treptata si incandescenta a lui, sub aspectul sau de “masurator” si de mistuitor al Cosmosului. Este stapan si digerator al Pasarilor, deci a ceea ce ele simbolizeaza, Intelectiunile. Ca si Herakles, este un actualizator neostenit de coordonate rectilinii si polare. Este rectorul Elementului Aer.

Harap-Alb a actualizat in jurul lui armata celor cinci elemente.

O imagine a stiintei si folosofiei moderne:

“Cate-n luna si in stele,
De-ti venea sa fugi de ele,
Sau sa razi ca un nebun,
Credeti-ma ce va spun!”

Constatarea dezordinii ciclice, dar si a faptului ca in lumea fenomenala, totul trebuie sa fie inversul lumii prototipale:

“Lumea asta ii pe dos,
Toate merg cu capu-n jos:
Putini suie, multi coboara,
Unul macina la moara.”

Moara din ultimul vers, situata in fundul Infernului, macina tot ce are o tendinta descendenta in cliclul nostru: intre pietrele ei, materia continua, care mai are totusi determinatiuni calitative, se macina in materie discontinua, in tenebre fara leac.

“La unul fara suflet (Imparatul Ros) trebuie unul fara lege (Harap-Alb).”

Realizarea lui Harap-Alb are caracter tantric: supralicitarea raului, bransarea lui pe nume divine de manie si de rigoare corespondente.

Harap-Alb si ai lui sunt culcati peste noapte la “casa de arama cea infocata”. Acesta este Athanorul, Vasul Hermetic in care se intampla transmutarea elementelor puse in el la dospire. In mod normal, transmutarea se face la foc lent, dar Imparatia Rosie fiind subversiva, Athanorul este si el maleficiat. Athanorul Imparatului Ros este in fapt un Crematoriu. Gerila restaureaza focul in adevarata lui demnitate de Foc Filosofal: “Atunci Gerila sufla de trei ori cu buzisoarele sale cele iscusite si casa ramane nici fierbinte, nici rece, cum ii mai bine de dormit intr-ansa.”
Batranii alchimisti spun ca “Materia Prima” a Operei, susceptibil sa sufere o transmutatie, odata pus in Athanor si ermetic inchis intr-o temperatura mijlocie, prielnica vietii, isi imboboceste si isi dezvolta posibilitatile in sensul expansiunii si al deconectarii. In casa de arama are loc imbobocirea si inflorirea, deci actualizarea in forma lor proprie deplina a entitatilor auxiliare ale lui Harap-Alb. Aceasta este prima parte a operatiei, Solve.
Cum am spus, pe cand elementele se ciorovaiesc intre ele si se batjocoresc ca eroii lui Homer, Harap-Alb nu rosteste nici un cuvant, ca un motor imobil ce este. Se vede cat de colo ca intentia lui e sa le lase sa-si faca mendrele, mai precis, sa le permita sa-si dilate propria lor natura la maximul ei de eficacitate; asta, pana in clipa cand harjoana se transforma in harta, expansiunea in labartare; atunci, morocanosul, saturnianul Gerila, tranteste o bruma groasa de trei palme si asta-i suficient sa-i harponeze, sa-i fixeze in momentul lor de maxima eficienta si actualizare, de manifestare. Gerila ii atata, tot el ii opreste, ca un bun corifeu ce era. De-acum inainte, Harap-Alb isi are instrumentele bine puse la punct, dinamizate in gradul precis pentru razboiul sau initiatic.

Albina este regina transmutatiilor in lumea noastra, si ea este angajata intr-o misiune care implica sagacitatea.

Ultima proba este cea dintre cal si turturica, amandoi plecati sa aduca trei smicele de mar dulce si apa vie si apa moarta de unde se bat muntii in capete. “De data asta ne aflam in fata unei competitii directe, intre sacerdotiul feminin razvratit si Autoritatea spirituala, virila prin definitie.

Intrecerea dintre Calul Solar al lui Harap-Alb si Turturica lunara a Atlantidei este intrecerea dintre Sulful solar si Mercurul lunar.

Este izbitoare similitudinea uluitoare dintre petitul lui Harap-Alb si acela al lui Tristan.

Si Harap-Alb, si Tristan, pornesc in petitul fetei cu totala loialitate, negandindu-se decat sa fie credinciosi stapanului lor, caruia i-au jurat credinta pana la moarte. Isi implinesc misiunea, dar Iubirea ii napadeste.

Raportul dintre Tristan si Marc este cam acelasi cu raportul dintre Harap-Alb si Span.

Spanul e un agent cosmic, o dunamis, cu misiunea de a fi rau, in realitate aspru, pentru ca numai pe o asemenea gresie lama nobila de Toledo, care este Harap-Alb, isi capata taiusul ei rar. Spanul este un supliciat al fortei compactante care lucreaza in el si isi inzeceste incordarea, cand suprapusa pe ea, se asaza iubirea.

Harap-Alb jurase sa nu-si dezvaluie identitatea pana la moarte si transfigurare (“pana cand ii muri si iar ii invia” ii oranduise Spanul, stapanul si Guru-ul lui) si el isi tine cuvantul pana la moarte, conform pactului initiatic. – constituie lepadarea de cele lumesti, profane si axarea pe elementele sacre,spirituale

Intra in putul adand, e “prima moarte”, si iese regenerat, cu o noua individualitate care se numeste “Harap-Alb”, prin urmare e a “doua nastere”, dupa “prima moarte”: urmeaza, dupa teribile probatiuni, a “doua moarte” prin sabia Spanului, urmata de a “treia nastere” in mod necesar si consecutiv.