|
|
|
FANTEZIE Sl REFLECTIUNE - EMINESCU
E indeobste cunoscut, se
repeta adesea, ca Emi-
nescu (deosebit de felul Improvizarii ieftine care in-
destuleaza pe multi dintre poetii nostri de azi)
staruia
mereu intru desavirsirea creatiunilor lui. inca de la
1870, el isi dadea seama de rolul celor doi factori :
fantezie si reflectiune constienta in creatiunea
poetica,
intr-o scrisoare din Viena catre lacob Negruzzi (pu-
blicata in Amintiri din Junimea), recomandindu-i pe
tinarul poet Vasile Dumitrescu, face si. urmatoarele
reflectiuni : „Astfel veti fi bagat de seama ca are
mult
talent, desi fantezia ineaca reflectiunea. Numai drept
vorbind, mama imaginilor, fantezia, mie-mi pare a fi
o conditiune esentiala a poeziei, pe cind reflectiunea
nu e decit scheletul care, in opera de arta, nici nu
se vede, desi palidele figuri ale unor tragediani isi
arata mai mult oasele si dintii decit formele frumoa-
se. La unii predomina una, la altii alta, unirea amin-
durora e perfectiunea, purtatorul ei e geniul'.
Este clar ca, pentru Eminescu,
marele creator unes-
te puterea de fantazie cu frina autocritica. Dovada
cea mai evidenta o avem in necontenita lui sfortare
de a-si rotunji plasmuirile. Pentru ca din faptul acesta
sa scoatem o lumina mai mult spre intelegerea poe-
tului, se cuvine sa cercetam mai de aproape rostuJ
artistic al necontenitei sale staruinte : in ce consta
aceasta munca a lui Eminescu, care sint exigentele
ce l-au determinat sa faca cutare sau cutare schim-
bare si sa se opreasca, in aspiratia lui spre desavir-
sire, la o anumita forma ? intrebarea are, pe linga
insemnatatea teoretica,
si una practica, in ce pri-
veste afinarea simtului de arta. Caci daca Taine, de
pilda, se socotea indreptatit sa afirme : „toaie poe-
ticile puse laolalta nu pretuiesc cit lectura unei piese
a lui Shakespeare comparata, linie de linie, cu nu-
velele italiene si cu vechile cronici pe care Shakes-
peare le avea, scriind, sub ochi', - daca o astfel de
apropiere poate sa fie utila ca educatie artistica, so-
cotim ca cel putin tot atit folos se poate scoate din
asemanarea formelor pe care vom stabili ca, succe-
siv, Ie-a imbracat nevoia de exprimare a unui poet
de talia lui Eminescu, pina ce constiinta lui auto-
critica s-a simtit indestulata cu o anumita forma,
intr-adevar, poetul tinar, intrind in intimitatea elabo-
rarii artistice a unui inaintas ca Eminescu, vazindu-l
oarecum la lucru, isi va simti inviorat simtul de arta,
se va scutura mai usor de conceptia romantica ; isto-
ricul literar, de alta parte, isi va putea da mai bine
seama de arta poetica a lui Eminescu si va putea
determina tipul artistic caruia apartine ; in sfirsit,
esteticianul va avea prilejul sa-si verifice unele con-
vingeri sau sa lumineze fie chestiuni de filozofie a
creatiunii, fie chestiuni de expresivitate, referindu-se
la evidenta probei directe.
Vom incerca deci sa raspundem
la intrebarile de
mai sus, cercetind mai intii plasmuirea de arta in
liniile ei fundamentale, privind formele motivului dat
la distanta mare de timp. Astfel ni se vor lamuri atit
procesul de inchegare a conceptiei, cit si acela de
expresivitate, in liniile lor generale. Apoi vom cauta
sa verificam rezultatele obtinute, considerind mai ales
aspectul stilistic. Pentru aceasta, mai tirziu, vom privi
de aproape manuscrisele care poarta urmele ultimei
faze a creatiunii.
Acum, dupa ce ne-am
incredintat ca in liniile ei
largi o conceptie asemanatoare cu aceea a formei
definitive a stat constient la temelia primei forme.
Fata in gradina de aur, putem
patrunde in insasi
inima chestuinii : ce-au devenit feluritele elemente
alcatuitoare din prima faza — material popular, sen-
timentalitate intrupata in persoane, situatii, desfasu-
rare a intregului etc. — in evolutia lor ? Ce parti au
intrat in penumbra, ce altele s-au adaugat ori au
crescut, de au iesit in plina lumina, apoi in ce chip
s-a impreunat si s-a desfasurat totul, gradindu-se,
pentru ca, dintr-o opera incarcata de scaderi, s-a-
jungem la poema desavirsita de mai tirziu ?
Materialul in care poetul si-a
inscris dintru ince-
put conceptia este vadit cel poporan : in Fata in
gradina de aur elementul acesta este covirsitor. Ara-
tarea vremurilor cind s-a desfasurat actiunea poemei,
frumoasa fata, chipul cum se inamoreaza de sa, fara
s-o fi vazut, feciorul de imparat Florin, alergarea lui
dupa sfat si ajutor la cele Sfinte, piedicile ce aveau
sa-i stea in cale, apoi lupta cu balaurul, folosirea
florii Sf. Vineri, coborirea fetei de imparat pe aripa
intinsa punte a pasarii Sf. Duminici, in sfirsit ivirea
zmeului si inamorarea lui de fata de imparat, iata
atitea episoade cu caracter curat poporan, asa cum
le-am pus in lumina.
Toate acestea au fost inlaturate,
fara sa lase urma
in Luceafarul. Evident ca, in momentul primei redac-
tari, poetul s-a lasat covirsit de elementele epice
amintite si era inclinat sa creada ca in insesi aceste
elemente poporane se afla o frumusete de care n-a
stiut sa se desfaca. In faza aceasta, n-a vazut de la
inceput elementele hibride din basmul-izvor ; si din
fioriturile pe care le adauga unor momente poporane
se vede inclinarea de a le atribui o valoare nu in
legatura cu intregul conceptiei, ci pentru caracterul
lor poporan.
Daca atunci poetul si-ar fi
citit prima redactiune
unui prieten si acesta ar fi incercat sa-i arate ca
notele poporane numeroase intuneca tocmai ceea
ce esta mai pretios in poema, elementul ei de viata,
conceptia aratata, poate
ca poetul s-ar fi indoit la
inceput de patrunderea
artistica a prietenului. Cind
mai tirziu insa propriul simt autocritic a reflectat asu-
pra poemei, poetul a suprimat singur partea aceasta
de poveste, mai intii chiar in manuscrisul prim, unde,
cu creionul, sterge tot, de la strofa a doua pina la
strofa a douazeci si doua. Toata partea in legatura cu
primul motiv contaminat nu numai ca era inutila
si pagubitoare, in sensul ca distragea atentia de la
ceea ce aste esential, dar pe linga introducerea unor
note si situatii nefiresti pe care le vom vedea, adu-
cea si vadite scaderi de ordin artistic si psihologic :
complica unde nu trebuia si simplifica, alunecind
asupra unor momente hotaritoare, tocmai acolo unde
se cerea un deosebit accent.
