CREATIVITATEA EMINESCIANA - ISTORIE SI ESTETICA

CREATIVITATEA EMINESCIANA - ISTORIE SI ESTETICA

Multa vreme m-a urmarit gindul sa dau o meto-
dologie a criticii si istoriei literare romanesti. Capi-
tolele elementare : manuscrise, editii, bibliografie,
biografie etc, imi apareau ca tot atitea spatioase
chilii de sirguinta asezate in jurul bisericii pe care
sint menite s-o slujeasca : poezia neamului.

Mestesugul documentarii este, in esenta, acelasi
pretutindeni. Departe de a-l nepretui, stiu cit de mult
ramine inca de facut pina sa avem la indemina
toate instrumentele necesare informatiei. Dar in de-
tinitiv caile sint cele elementare ale mintii omenesti.
Ele nu apartin cutarei sau cutarei specialitati, ci fiind
bun comun al practicii, le intilnesti in orice manuale
de indrumare. In Franta, sint atitea methodes ; in
Italia, nu lipsesc avviamenti ; in Germania, te intim-
pina numeroase Handbticher, menite introducerii in
falurite literaturi. Pentru a inchega introducerea me-
todologica menita sa indestuleze preocupari didac-
tice, ar fi suficient ca cineva sa ia de baza toata
aceasta experienta si s-o exemplifice cu material ro-
manesc, asa cum, in chip excelent, a facut Demos-
tene Russo, de pilda, cind a impamintenit la noi for-
mele filologice clasice aplicate la critica textelor si
tehnica editiilor noastre.

In generalitatea ei, metodologia are analogii cu
strategia ¹⁾. Aceeasi pretutindeni, metodologia variaza
potrivit aplicarii pe teren, de la situatie literara la
situatie literara si de la problema la problema. Da-
ail care preschimba generalitatea principiului in rea-

litote vie devine tactica. Strabatind deosebitele apli-
cari tactice pe terenul literaturii noastra, iti dai seama
de o scadere : chiar atunci cind criticul a avut o
larga pregatire, intuitie si vedere de ansamblu, ca
Maiorescu, aplicarea pe teren a ramas fragmentara,
pentru ca exemplificarea nu putea imbratisa si o
creatiune unitara. Numai infratindu-si conceptia ideo-
logica cu o opera capitala privita sub toate aspec-
tele ei, si subordonind capitolele de documentare
unei astfel de creatiuni, poti sa dai amanuntului si
procesului informativ toata semnificatia larga a vietii
literare.

Daca la partea de indrumare elementara prin
fragmentate exemplificari pot renunta, lasind-o sa
se odihneasca intre filele galbene ale notelor mele
pentru curs sau in ungherul vreunei aduceri aminte
marturisite sau nemarturisite, in schimb, as fi neim-
pacat daca nu as smulge uitarii aceste pagini in-
chinate unei probleme pe care o vad esentiala.

Este vorba de a infatisa lupta pentru cea mai de
seama creatiune din cite s-a invrednicit pina acum
poezia noastra ²⁾. Atit de reprezentativa, incit ramine
unul dintre simbolurile cardinale pentru stilul supra-
individual catre care tinde expresia romaneasca.
Grupind in jurul unei astfel de opere toate chestiu-
nile de tehnica, ele nu mai au caracterul fragmen-
tar si nici pe cel normativ, care supara in exempli-
ficarile curente ; par, ceea ce sint in realitate, func-
tiuni ale procesului plasmuitor.

Cind Maiorescu si urmasii lui exemplificau cu-
tare sau cutare functiune, exemplificarile, fiind izo-
late si imprumutate caleidoscopic diverselor opere,
ramineau crimpeie imprastiate pitoresc, dar nu se
intregeau organic unele printr-altele.

Paralelismul dintre viata literara si viata limba-
jului este si aici rodnic. Dupa cum Wilhelm von Hum-
boldt a facut deosebirea dintre limba privita ca ergon
si limba privita ca energie, tot astfel plasmuirile li-
terare se cuvine sa fie privite si ca un lucru de sine

statator, dar si ca un proces. Decit acecsta din urma
cere mijloace de investigatie care trec dincolo de
obisnuitul obol didactic. Fata de procesul creator,
singura cale de cunoastere adevarata ar fi a ace-
luia care, avind darul de a reproduce in el proce-
sul, ar lua pe cititor de mina si i-ar transmite direct
vibratia experientei la temperatura creatorului insusi.
Dar pentru ca nu putem renunta la inteligibil, e ne-
cesar sa recurgem la documentarea analitica, desi
prin natura ei aceasta se poate apropia greu de
amintita energie in sens humboldtian. in literatura,
pentru a da echivalentul acestui concept, nu gasesc
alta denumire mai potrivita decit cuvintul „creati-
vitate'³'.

fnteleg prin creativitate romaneasca ansamblul
acelor factori care au dus pe cei mai alesi poeti ai
neamului la o expresie unica si care, intrucit ne re-
cunosteam in ea, este potrivita cu insasi fiinta noas-
tra. Implicmd limba, astfel de plasmuiri sint sti/pi ai
caracterologie'! nationale.

Creativitatea implica lupta pentru stil, deci aspi-
ratia de a dainui. Din cite stavilare s-au inaltat im-
potriva apelor mortii, zagazul cel mai trainic ramine

arta.

Pentru unii, nemurirea sta numai in „a fi', in
plasmuire. Pentru altii, nemurirea sta in „a deveni',
in acel izvor din care au tisnii marile creatiuni, si
din viata purcesa din ele. De fapt, antinomia este
numai aparenta. in Arta cuvintului la Eminescu am
privit calitatile plasmuirilor in sine; in lucrarea de
fata privesc creativitatea concentrata in jurul operei
dominante a poetului. Ea isi propune sa prindem
c=va din duhul prometean al marilor faurari

Cultura noastra insa, si in general cea contem-
porana, este deprinsa sa vada lucrarile marginite
la un singur aspect. De aici acel ritm de opozitii in
care o generatie zice „da', acolo unde cealalta zice
«nu'.

D-a capo al fine Dar daca nazuim catre un stil
de viata si de arta mai presus de generatii, aceasta
nesfirsita serie de efemeride in isme trebuie sa intre
in amurg. Acel deprins sa priveasca luminile prin
unghiul larg de contemplatie a opozitiilor stie ca,
dintr-o anumita perspectiva, suisul spre munte si pei-
sajul de pe culmi sint aspecte nedespartite, date de
insasi unitatea firii.

In situatia noastra de azi, unei astfel de pozitii
i 53 poate usor arunca anatema de „eclectism'. Dar
eclectic insemneaza acela care alege dintre pareri
opuse fragmentul care-i convine. Caracterologic,
eclectismul este o forma a oportunismului, care vrea
sa se puna bine si cu unii si cu altii. Acolo insa
unde este vorba de insasi unitatea vietii, care nu
poate fi compartimentata procustian, cautam mijloace
stiintifice menite sa dezvaluie ceea ce este dincolo
de aparentele opozitii.

Deosebindu-ma, deci, de cei care s-au ocupat de
Eminescu, e necesar sa arat mai intii pentru ce na-
tura insasi a plasmuirilor ma conduce sa iau calea
pe care-o urmez, si nu alta.

Oricine aste in curent cu spiritul care a inviorat
in ultimele decenii cercetarile de literatura constata
prezenta a doua cerinte. Fn ordinea in care s-au afir-
mat, ele par invrajbite. Este obisnuitul sistem de lupta
intre curente. in realitate insa, departe de a se ex-
clude, cum se tot afirma, ele apar ca doua fete ale
aceleiasi realitati si corespund la doua cerinte per-
manente.

De o parte, realitatea literara si constiinta stiin-
tifica ne cer sa privim toate elementele procesului
creator : legaturile cu experienta scriitorului, influente,
izvoare, ideologie, urmarind, acolo, unde este posi-
bil, fiecare plasmuire reprezentativa cu fazele ei de
dezvoltare. De alta parte sta icoana expresiei defi-
nitiva, imperativul de a o gusta cit mai adecvat si

a o patrunde functional cit mai adinc prin toti fac-
torii ei : limba, imagini, ritm, arhitectonica etc⁴⁾.

Potrivit acestui fel de a vedea, care cauta sa
uneasca toata preciziunea filologica cu interpreta-
rea vie a poeziei, o parte a acestui studiu va urmari
patrunderea factorilor creatori, o alta va adinci pro-
blemele de forma, nu insa privita ca un nune stans,
ci sub aspectul luptei pentru expresie. Psntru ca in
realitatea istorica ambele aspecte se intrepatrund,
tot astfel in lucrarea de fata ele se impletesc ade-
sea in chiar cuprinsul aceluiasi capitol.

Cine zice insa geneza poate usor aluneca intr-
unele exagerari, impotriva carora cu drept cuvint se
ridica astazi cercetatori de seama care simt nevoia
de a rupe cu spiritul mecanizant al istoriei si cri-
ticii literare. S-a pus prea mult temei in trecut pe
analogiile cu stiintele naturii in studiul creatiunilor
sufletesti, fie limba, fie istorie, fie poezie. De aici,
raactiunea din ultimele decenii. Dar indrumarile aces-
tea se cuvine sa cada, la rindui lor, in exagerarea
de a nesocoti tot ce este dezvoltare ? A tagadui dez-
voltarea in viata sufleteasca insemneaza a tagadui
evidenta. Si reactiunea impotriva „istorismului' tre-
buie, daca vrea sa fie rodnica, sa se fereasca la
rindui ei de exagerari. Pantru a le inlatura, am fau-
rit conceptul de creativitate, menit sa separe natura
de cuceririle culturii.

Subordonat conceptului acesta, cuvintul geneza isi
precizeaza intelesul. Desi aminteste analogii cu sti-
intele naturii in interpretarea faptelor literare, noi
nu ne vom lasa dusi de aceste analogii si de spi-
ritul lor mecanizant, ci vom selectiona si interpreta
faptele potrivit realitatii vietii literare, unde sufle-
tescul si personalitatea hotarasc.

De la studiul textului pina la cercetarea izvoare-
lor si a fazelor de dezvoltare, avem fapte care cer,
prin natura lor, o interpretare a procesului craator.
Sint a-ici aspecte si probleme prin care cercetarea

literaturilor moderne se deosebeste, in chip fericit,
de aceea a literaturilor vechi.

Cu privire la text, cercetatorul literaturilor vechi
este nevoit sa se margineasca la critica de text, re-
construind, cit mai exact, forma originala. Pentru fi-
lologul clasic, intrebarea cum a ajuns poetul la tex-
tul definitiv ramine, din lipsa de material, nedezle-
gata. Altfel e in cuprinsul literaturilor moderne. Aici,
bogatia neasemanat mai mare a materialului in-
gaduie sa stabilesti adesea istoria scrisului : pa linga
critica de text, ai acum geneza de text. Spiritul care
conduce in Apus editiile critice ale marilor scriitori
moderni arata clar foloasele acestor indrumari. Im-
presiile cu privire la intentiile artistice pot avea, in
cazuri indoielnice, cum vom vedea studiind Lucea-
farul lui Eminescu, un insemnat mijloc de control.
Poti sa urmaresti astfel spiritul in care s-a desavir-
sit plasmuirea motivului. Raportind la cerintele aces-
tea editiile lui G. Bogdan-Duica si G. Ibraileanu, si
apropiindu-le de editii si controverse recente, vom
vedea in ce masura ne-am apropiat de idealul unei
editii menita sa puna in lumina creativitatea emines-
ciana. Intelegem totodata in ce spirit se cuvine sa
fie infatisata o astfel de editie conceputa rn spirit
modern ; tot ce poate sa dezvaluie procesul creator,
cu anticiparile si multiplele lui rasunete, din momen-
tul cind incepe sa se infiripeze pina cind este de-
plin rotunjit, iata ce este absolut necesar, daca vrei
sa dai publicului acest instrument de lucru care este
o adevarata editie critica.

Nu este insa de ajuns ca textul cutarai sau cu-
tarei plasmuiri sa fie integrat in viata din care a
purces, potrivit urmelor pastrate in manuscrise ; se
cere ceva mai mult : din toate plasmuirile sa-ti in-
truchipezi intuitia totala a factorilor creatori. Vom
descifra deci aceste puteri creatoare, nu din viata
inconjurimii si nici din te miri ce neinsemnat ama-
nunt biografic, ci din structura insasi a sufletului
plasmuitor, lamurit la lumina operei. Nu mai e vorba

as a stabili, cum se incerca in chip naiv pina nu de
mult, o dependenta a poetului de inconjurime si nici
de a explica opera in chip cauzal, ca in stiintele
naturii, ci de a arata cum, in actul de creatiune,
poetul transfigureaza datele imprumutate, ridicindu-le
!a valoare de poezie, potrivit personalitatii.

A descifra experienta adinc umana a personali-
tatii creatoare si a adinei oparele poetice, atit in
creativitate cit si in plasmuirea menita sa ne vor-
beasca totdeauna, iata calea ceruta de natura ma-
terialului, pentru a lamuri istoric si estetic poezia.
Aceasta intelegere, ferindu-*ne de exagerari cu-
rente si dindu-ne un bogat material de control, e
chemata sa indestuleze nu numai un firesc interes
stiintific, dar si unul practic, de orientare in viata
literara. Cel care priveste poezia si in ea, dar si ca
istorie, ca vointa de plasmuire a personalitatii crea-
toare, se deprinde sa deosebeasca mai sigur nece-
sitatea adinca de exprimare, de simplul joc a! for-
mei lipsit de reazim adinc in experienta care cere
sa fie exprimata. Si ce ar putea oare sa ne izba-
veasca mai mult de micimea curenta, pe noi toti,
public si scriitor, decit luarea aminte la luptele prin
care marii creatori au cucerit bunurile supreme ?

Inteleasa nu numai ca afirmare ,dar si ca dezvol-
tare a valorilor omenesti, istoria poats deveni si
creatoare de viata ; dezvaluind factorii creatori in ac-
tiune, ea pune in lumina izvoarele de viata care
ne-au daruit un plus de inaltare, de frumos. Si daca
este de la sine inteles si firesc sa gusti si sa adin-
cesti frumosul, de ce sa nu urmaresti si aspectul ce-
lalalt : caile strabatute pina la dobindirsa desavir-
sirii pe care o admiri ?

Astfel conceputa, istoria literara duce la o mai
larga orientare in viata literaturii : pe linga valori
de admirat, ea infatiseaza puteri creatoare in dez-
voltarea lor. in reprezentantii ei de seama, ea de-
vine azi tot mai mult specialitatea chemata sa la-
mursasca viata launtrica si totodata aspectele de

plasmuire ale poeziei neamurilor. Daca n-ar indes-
tula aceasta indoita cerinta, ea si-ar pierde dreptul
de a fi, s-ar pulveriza fie in istorie, fie in filologie,
fie in critica impresionista sau dogmatica. Un isto-
ric ar putea sa-ti dea, mai documentat si mai bine
decit istoricul literar, o biografie in cadrul vremii ;
un filolog ar putea alcatui o editie, un bibliograf un
repertoriu, tot atit de bine ca si istoricul literar. Daca
deci istoria literaturii s-ar reduce numai la indestu-
larea unora din aceste cerinte, ea si-ar pierde auto-
nomia si dreptul la existenta.

Interesante totdeauna, intrebarile de metoda ca-
pata o insemnatate deosebita atunci cind e vorba
de o plasmuire dominanta cum este Luceafarul lui
Eminescu. A arata cum un mare poet ajunge la ca-
podopera lui, este a invedera caile pe care a pasit
ca sa-si indeplineasca destinul. Punind in lumina
factorii care au chemat la viata o astfel de plas-
muire, patrunzi ce-a fost mai adinc si mai statornic
in sufletul creatorului. De aceea, capodopera apare
ca o cupola centrala care imprima caracterul ei in-
tregii creatiuni, dezvaluindu-ti sensul adinc al dez-
voltarii poetului. intregul drum strabatut de el se
lumineaza si capata intelesul deplin din inaltimea
aceasta, lata de ce nici nu este un mijloc mai potrivit
ca sa patrunzi o personalitate poetica, decit acela
de a concentra o intensa lumina asupra creatiunir
dominante, privita in ea si in legatura cu dezvolta-
rea intregii opere. Si tocmai pentru ca se sustine ca
o capodopera nu poate fi adincita si istoric, voi sta-
rui sa arat cit de mult faptele ne dovedesc contrariu!.
Dupa cum atunci, cind a fost vorba sa infatisam
valoarea si semnificatia expresiei privita in sine,
ne-am oprit la aceasta opera, tot astfel acum, cind
ne propunem sa ilustram complexul creativitatii emi-
nesciene.

Pentru trecut, creativitatea este conceptul-pirghie
al poeziei privita ca istorie. Pentru actualitatea lite-
rara, daca nu vrei sa faci bunaoara dintr-o revista'

un simplu birou de inregistrare sau din nevoile scri-
itorilor trambulina pentru te miri ce ambitii, se cere
sa critici si in numele a ceea ce trebuie sa fie ! In-
tre blidul de linte aurit de Mecena si demnitatea
vietii literare firesti, creativitatea eminesciana ar fi
putut oare sta la indoiala ?

Daca in pura teorie poate fi vorba de un folos,
l-as formula astfel : maturitatea criticii sta in a in-
tui din manifestarile inceputului sensul si directia
operai viitoare, iar din plasmuirea definitiv adincita
si valorificata sa poti descifra si procesul creator, cu
ascunzisurile, ocolurile, contaminarile, umbrele si lu-
minile lui :

Vede-n capat inceputul
Cine stie sa le-nvete.

II

ACTUALIZARE

Pentru ca istoria literara si, in primul rind, istoria
poeziei nu se invata, ci se traieste, prima treapta a
cunoasterii istorice este actualizarea vie, in lipsa unui
alt cuvint as zice „reviviscenta' unei plasmuiri. Desi
Luceafarul este cunoscut, este nevoie de reevocarea
lui, pentru ca toata operatiunea intelegerii trebuie
sa purceada nu de la slova moarta sau de la o
palida amintire, ci de la actualizarea vie a vibrati-
unii nedespartita de cristalizarea in forma. Proce-
deul este in concordanta cu insasi convingerea lui
Eminescu ; „de la zisa in treacat, de la repetarea
imitativa >a acelorasi cuvinte pina la reproducerea
intr-un alt creier a acelorasi ginduri, e o mare deo-
sebire'. Lucrul e cu atit mai necesar, cu cit, in consi-
deratiunile urmatoare, la tot pasul, vom simti nevoia
sa avem limpede sub ochi nu numai momentele do-
minante si conturul persoanelor — simboluri cu sen-
timentalitatea intipuita in ele, dar si amanunte care
la prima vedere pot parea intimplatoare, pe cind in
realitate sint insemnate momentele expresive.

O incintatoare fiica a pamintului, fata de im-
parat Catalina, tot privind stralucirea inalta si plina
de taina a Luceafarului, simte desteptindu-se in ea
nazuinta de iubire, prinde sa indrageasca pe copi-
lul cerurilor. Si cum icoana Luceafarului o urmarea
mereu, ea incepe, in vis, sa-l cheme pe pamint. Ast-
fel, iubirea ei desteapta Ia inceput interesul, apoi
iubirea lui. induiosat de aceasta chemare, ademenit,

Luceafarul se coboara, se intrupeaza in mindru tinar,
patrunde in odaia fetei (o „camara' pentru el, co-
pilul nemarginirii) si cere sa-si paraseasca lumea si
sa-l urmeze in imparatia sa. Dar e ceva strain in
felul si graiul Luceafarului. in cuvintele Iui, in per-
spectiva de a fi dusa regina in „palate de margean',
nimic in concordanta cu pornirea spre viata ce in-
cepe sa mijeasca in fata de imparat. De aceea, desi
il iubeste si-i simte farmecul, ii raspunde hotarit :

Strain la vorba si la port,

Lucesti fara de viata.
Caci eu sint vie, tu esi mort

Si ochiul tau ma-ngheata.

Se-napoiaza in ceruri Luceafarul ; dar in curind
fata de imparat, minata de acelasi dor, il cheama
iarasi. Desi, cind se intrupeaza a doua oara, cu-
vintul lui e mai cald, desi el apare acum Catalinei
nu pur ca un „inger', ca prima data, ci patimas ca
un „demon', totusi, cu toata patima ce de acum se
afirma puternic, el nu se poate desface de felul
inalt de a fi. Fireste ca felul acesta trebuie sa apara
straniu Catalinei ; la a doua coborire, ea simte si
mai viu nepotrivirea dintre ei, dar, iubindu-l si do-
rindu-l aproapa, ii cere sa se schimbe. Cind el ii
dezvaluie ca deosebirea sta in insasi firea lui ne-
muritoare, tot ce poate sa-i raspunda ea e sa-i arate
singura cale prin care ar putea dainui apropierea
lor:

Tu te coboara pe pamint,
Fii muritor ca mine.

Conflictul iscat de aceasta nepotrivire se deslu-
seste acum limpede si intrevedem directia desfasu-
rarii intregului. Neputindu-se inalta Catalina la fe-
lul Luceafarului, al ia o hotarire menita sa dea ma-
sura patimii de care e stapinit : strabate nemargi-

nirea pentru a cere lui Dumnezeu sa-i ingaduie sa
se lepede de propria fire. Dar cind Luceafarul cere
sa fie izbavit de povara nemuririi, iata ca se iveste
in preajma Catalinei un voios paj istet care-si in-
cearca norocul, apropiindu-se de ea. Cuvintele da
iubire ale pajului suna cu totul altfel decit ale Lu-
ceafarului. La inceput, e un amestec de insinuanta
senzualitate si voioasa, nepasatoare, siretenie ; iar
mai tirziu, vorbeste si in Catalin patima. Cuvintele si
felul lui Catalin desteapta uimire si incintare in Ca-
talina, oare s-ar lasa acum usor dusa de chemarea
puternica a vietii, daca amintirea Luceafarului n-ar
tulbura o clipa vraja aceasta. O lupta pare ca se
da in sufletul ei, intre idealul primelor nazuinte si
iubirea de pe pamint. Dar acum amintirea Luceafa-
rului e mai mult o aspiratie idelaa, nu poate sa des-
tepte un dor puternic, covirsitor. Catalina isi da sea-
ma limpede de distanta dintre ea si Luceafarul care
In veci va raminea departe

De aceea, era firesc ca chemarea de nebiruit a
vietii, care graia acum fetei de imparat atit de dulce,
de ispititor si de lamurit in vorbele lui Catalin, sa
intunece dorul de Luceafar. Si astfel, tot mai mult
prinsa in vraji noii iubiri, Catalina era menita sa
devina iubita pajului Catalin, cel „guraliv si da
nimic'.

in vremea aceasta, Luceafarul, strabatind nemar-
ginirea, se infatisaza inaintea lui Dumnezeu si se
roaga sa fie dezlegat de nemurire. Dar orice se
poate schimba pe lume, insa firea cea dintru ince-
put ursita creatiunii inalte, niciodata. in versuri, in
care se incheaga ceea ce, cu un cuvint barbar, cind
e vorba de poezie, as numi filozofia poetului, De-
miurg arata Luceafarului imposibilitatea de a-i schim-

ba felul, dezvaluindu-i soarta trista, lipsa de noima
a oamenilor, fiinte de o clipa, marginite si nestator-
nice. Ca o dovada vie, ca un mijloc de trezire la
realitate, Ziditorul indeamna pe Luceafar sa mai pri-
veasca o data spre pamint. La cuvintul acesta, se
inapoiaza Luceafarul „in locul lui menit din cer'. Sub
privirea lui, se desfasoara acum o scena de iubire
omeneasca : aceea pentru care voia sa-si sfarme
nemurirea, imbatata, furata de iubirea pajului, il in-
lantuie. De abia daca o ultima data, ca un slab
scou al primelor nazuinte ideale si ca produs al ves-
nicei contraziceri si oscilatii sadite in om, Catalina
insasi inalta privirea spre Luceafar ; nu-l mai roaga
sa-i lumineze viata, ci norocul ei.

Dar acum licaritorul Domn al tariilor a inteles
deplin menirea lui creatoare. E izbavit de vechile
framintari, prin intelegere. In raspunsul lui e ceva
din mindria celui ce, redevenit stapin pe sine, isi
da seama de distanta ce-l desparte de fslul si soarta
celorlalti :

Traind in cercul vostru strimt
Norocul va petrece,

Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.

Acesta e cuprinsul ; in acest total se incheie Lu-
ceafarul.

Totul in poem : desteptarea iubirii, framintarile,
cresterea nemarginita a patimii, in sfirsit acel ca-
tarsis final, concura sa puna in lumina nepotrivirea
de neinlaturat a iubirii dintre Luceafar si Catalina.
Este deosebirea dintre o fiinta cereasca superior in-
zestrata, care in toate manifestarile vietii va pastra
felul sau superior de a fi menit sa creeze, si dintre
o fiica a pamintului care, instinctiv, cere iubirii alt-
ceva decit „palate de margean' si „cununi de stele'.
In jurul acestei axe desfasurindu-se totul, sintem in-
dreptatiti sa afirmam ca : situatia iata de iubirea

paminteasca a celui menit sa priveasca si sa tra-
iasca viata sub aspectul vesniciei alcatuieste teme'
Ha acestei conceptii. Este conflictul dintre creativi-
tatea inalta si iubire.

Descrierea data ma satisfacea pe vremuri, cind
aveam iluzia ca poti concentra in trasaturile unei
icoane proprii, insasi esenta unei creatiuni asa in-
cit, daca aceasta ar disparea, descrierea criticului
s-o poata inlocui De atunci, o indelungata practica
mi-a aratat neajunsul, ca sa nu zic mizeria, celui
care sta ca un mediu intre poet si public.,

Ce fericit este istoricul, fie al faptelor practice, fis
al gindirii filozofice ! Obiectul lui se mladiaza inteli-
gibilului omenesc ; acela al poeziei cere, inainte de
toate, o impartasire identica trairii avute de poet in
ora fericita, cind a vazut propria plasmuire cu toata
intensitatea si adincimea ⁵⁾. De aceea, istoriile lite-
rare care presupun cunoscute plasmuirile imi fac
impresia unui repertoriu de informatii care ocolesc
esenta ; iar cele care vor sa le faca cunoscute sint,
in imensa majoritate, un cimitir de rezumate.

Bune pentru un searbad scop didactic, le scapa
insasi impartasirea din creatiune. De aceea, istoriile
literare, asa-zisele sinteze, sint cele mai caduce din-
tre operatiuni. Ele se invechesc vertiginos, nu pentru
ca informatia sporeste mereu - faptele nu se sfirsesc
niciodata - ci pentru ca e deficitar mijlocul de a
capta si a face pipaita partea hotaritoare a patri-
moniului literar.

Rinduite in biblioteca, bibliografii, istorii literare,
creatiunile cheama la fiinta si functiunea lor :

- Citeste ; reciteste-ne.

Lasind la o parte cunoscutele cuvinte de osindire
ale lui A. Densusianu si ale lui A. Grama, sincere si
explicabile la amindoi acesti critici, cit si unele re-
zerve de felul celor deprinsi sa numere pete in soare,
exista azi un acord aproape unanim intre critica si

publicul cititor : Luceafarul este considerat ca cea
mai aleasa plasmuire, nu numai a poetului, dar a
intregii noastre poezii **. Si cum este firesc lucru ca
istoria literaturii sa creasca in primul rind din nevoia
de a adinci plasmuirile dominante ale marilor poeti,
se cuvine sa adincim creatiunea aceasta sub toate
aspectele creativitatii.

** Caracostea se refera aici la poezia culta, fiindca altminteri,
ca folclorist, acest loc privilegiat ii acorda, ca si Ibraileonu,
baladei Miorita.

III

EXPERIENTA Sl POEZIE

Marturisirile unora dintre cei mai de seama scri-
itori ai nostri de azi ⁶> afirma ca geneza creatiunilor
este adesea determinata de o experienta. Fireste,
aivintul acesta nu poate avea acceptiunea curenta,
bunaoara cea din expresia „om cu experienta'. Ex-
perienta fiind ceva general-omenesc, se cere sa pre-
cizam pe cea proprie poeziei si fiecarei creatiuni in
parte. incorporata in creativitate, experienta poetu-
lui este acea traire intensa care dezvaluind o deo-
sebita valoare a vietii, tinde catre expresie.

Cercetari recente din domeniul tuturor literatu-
rilor arata ca intr-adevar aceasta integrare in viata
este, alaturi de experienta carturareasca dobindita
din contactul cu literatura anterioara, un factor crea-
tiv, Si din cit am putut controla la scriitorii nostri,
intre experienta vietii si aceea a lecturilor, ei vad
mai clar in aceea a vietii. Experienta lecturilor este
transfigurata potrivit pozitiilor personale fata de viata.
Pe cit de clare'par vederile acestea, pe atit de
grea este aplicarea pe teren. Dificultatea apare cind
secere sa precizezi si sa interpretezi faptele de spe-
cifica experienta a unui creator, in critica, dupa cum
metoda are atita valoare cit cel care o minuieste, tot
astfel si experienta are atita valoare cit cel care o
traieste.

Conceptul de „experienta' prezinta primejdii si
pentru scriitor si pentru critic. Nestrajuit, devine tra-
irism ⁷K fn fruntea capitolului anterior, am scris ca
literatura nu se invata, ci se traieste. Cind e vorba

de cititori, fireste, intre unul care repeta te miri ce
parere invatata, si altul care isi traieste propria pa-
rere, e de preferat al doilea. Dar daca trairea alu-
neca intr-un tesut de asociatii personale si este la-
sata in voia acestora, devine un fel de reverie asupra
poeziei, care se imprastie ca norii. Cind este vorba
de scriitori, de cite ori n-ai prilejul sa observi cum
cei minor inzestrati persista in a scrie si a crede in
steaua lor, pentru ca masoara valoarea cu intensi-
tatea propriului pas : am suferit sau m-am bucurat
intens, deci sint poet ; cu atit mai rau pentru cine
nu simte cit de mult am simtit eu De fapt, si un
vierme intepat ar spune ca e centrul Universului si
ca pasul lui este cel mai important lucru din Uni-
vers

Chiar si poetii insemnati ofera adesea specta-
colul trairismului. Cunosc un poet exceptional de
inzestrat pentru pamflet, in sens de romaneasca re-
actiune de „fire-ar si dar-ar' etc. In loc de pamflet,
recurge uneori la vers. Criticii iubitori de expresie
picanta sau drastica aplauda pagini care ne amu-
za, dar in care pamfletul, incaierindu-se cu poezia,
nu pot fi incorporate in cultura romaneasca. In nu-
mele trairismului ele sint efemer preamarite. Dar este
o mare distanta de la traire la poezie, o transsub-
stantiers care singura garanteaza durata. Terapeu-
tica literara a unor astfel de scriitori este sa-si pri-
veasca viata de la o inaltime care sterge aspiratiile
impulsiva ale pamfletului. Adesea poezia ocazionala
sterge asperitatile si merge spre adincire si univer-
salizare.

In critica literara terapeutica impotriva trairis-
mului este mai grea. Privesc istoricul parerilor despre
Eminescu nu pentru zadarnicia polemicilor, dar pen-
tru ca tactica literara, ca si cea politica, te constringe
sa lamuresti lucrurile, tinind seama de ceea ce ai la
indemina, nu de ceea ce ai dori sa ai. Totdeauna
si in toate literaturile lamurirea chestiunilor de me-
toda si de interpretare s-a savirsit prin raportarea

Ia marii creatori si la discutiile stirnite in jurul lor.
Contrazicerea este unul din factorii animatori ai sti-
intei, cind e condusa in spirit obiectiv.

Cu privire la substratul de experienta din care
a purces Luceafarul, relev mai intii incercarile de ex-
plicari cauzale dupa analogia cu stiintele naturii.

Cum era si firesc, la inceput a aparut treapta cea
mai simpla, dar nu si cea adevarata a explicarii :
aluzii sau amanunte cu caracter biografic.

lata, de pilda, parerea lui C. Dobrogeanu-Gherea.
Referindu-se la finalul poemei, i se pare ca poate
fi intre Luceafar si poet ceva comun, in sens perso-
nal. Ceva mai mult : in mindria Luceafarului, „este
ceva de-al vulpii care, neputind ajunge la struguri,
se mingiia cu ideea ca-s acri, necopti, stricati' ^8>. -

Acestea sint la Gherea numai impresii, fara do-
cumentare de amanunt biografic. Dar intr-o notita
din Viata romaneasca, 1924, p. 315, intitulata tocmai
Biografia, G. Ibraileanu, subliniind ca biografia ne
da „un ajutor apreciabil in explicarea cauzala a ope-
rei', aminteste un amanunt relatat de A. Vlahuta,

In cunoscutul articol Amintiri despre. Eminescu,
publicat in File rupte, Vlahuta, insemnind crimpeie
dintr-o conversatie cu Eminescu, prelungita pina
noaptea tirziu, noteaza si urmatorul moment : „imi
povesteste o dragoste a lui, o intimplare curioasa,
care i-a inspirat poezia Luceafarul si care nu se
poate spune aici.'

Crezind in explicarea etiologic-biografica a operei
de arta, Ibraileanu releva disproportia dintre cauza
si efect, „daca este adevarat ca Eminescu si-a idea-
lizat o aventura, in care el a fost Hyperion, o cu-
coana din Bucuresti — Catalina si un fecior de casa
ferches — Catalin'. Completarile acestea fusese co-
municate oral de Vlahuta lui G. Ibraileanu.

Intre timp, aparind izvorul din care, dupa propria
marturisire, poetul si-a plasmuit Luceafarul⁹^, Ibra-
ileanu revine in chiar acelasi numar din Viata roma-
neasca, p. 317-318, la explicatia biografic cauzala

in legatura cu poema : „In notita noastra de mai sus,
vorbim de un incident din viata lui Eminescu care
ar fi originea acestei poezii si care ne-a fost rela-
tat de Vlahuta. Vlahuta spunea ca-l cunoaste de la
insusi Eminescu.

Au inventat Eminescu si Vlahuta intimplarea cu
cucoana si cu lacheul ?

Greu de crezut.

Singura solutie ar putea fi aceasta : faptul rela-
tat de Viahuta s-a intimplat, si poetul, dind peste
aceasta poveste, a gasit in ea intimplarea sa idea-
lizata si a utilizat-o'.

Dar gindindu-se la insasi marturia poetului, care
vedea in povestea-izvor simbolul omului de geniu
si, de alta parte, neputind renunta la explicarea cau-
zala prin amanuntul biografic, Ibraileanu se intreaba
daca poetul n-a gasit in poveste „si mai mult, ceva
mai apropiat, mai particularizat - aceasta este intre-
barea. Noi credem ca raspunsul Ia intrebare poate fi
afirmativ. in cazul acesta, Vlahuta n-a inventat ori
visat'.

Se vede limpede cum Ibraileanu vrea sa puna te-
mei pe amanuntul biografic, ca factor generator.

Cei care vor sa dea greutate unor astfel de ama-
nunte vor regreta ca nu pot sti mai mult cu privire
ia aceasta anecdota. Ei pot gasi un sprijin mai mult
in urmatoarea nota scrisa de Eminescu pe una din
filele manuscrisului 2276. Pe fila 200 a acestui ma-
nuscris, care de la fila 203 cuprinde urma infrigu-
rata a muncii lui pentru desavirsirea pasajului unde
Luceafarul strabate nemarginirea, a scris urmatoa-
rele cuvinte : „esti o mizerabila cocheta Cleopatra.
Tu m-ai ucis moraliceste, mi-ai rupt sira spinarii, m-ai
deselat moraliceste, incit nu mai pot avea nici oi
bucurie in viata. Mi-e atit de frig inauntru inimii, sint
atit de batrin, ai facut sa caza toata primavara vietii
mele h pamint, incit nu se alege nimic de ea. Si de
ce ? Ce rau ti-am facut ?' lata, vor zice acei care
pun temei pe astfel de momente biografice, cum in

chiar toiul muncii pentru desavirsirea Luceafarului,
amanunte biografice in sensul aratat urmareau pe
poet, dovada ca ele au fost un factor in plasmuirea
poemei.

Pentru cei care cugeta astfel, problema ar fi sim-
pla : Eminescu a scris Luceafarul pentru ca intim-
plarea aceea l-a indemnat sa scrie. Tot astfel, cei
care ar fi inclinati sa scoboare poezia lui Erninescu,
aratind ca ea vine din izvoare tulburi ale vietii lui,
vor regreta ca n-au un argument intemeiat pe fapte
mai precise, ca sa-si ilustreze teoriile.

Dar pierderea amanuntelor unei astfel de anec-
dote si chiar completa ei ignorare sint departe de a
insemna o lipsa pentru cel care vrea sa stabileasca
nu geneza in intelesul stiintelor naturale, ci efortul
de creare a Luceafarului, izvorit dintr-un adinc si in-
delungat proces sufletesc.

Da la inceput, te izbeste nepotrivirea dintre intim-
plarea cu lacheul „care nu se poate spune', si tonul
inalt, simtirea adinca si orizontul nemarginit al poe-
mei. Daca o astfel de anecdota a jucat un rol, ea
n-a putut insemna mai mult pentru geneza poemei
noastre, decit a insemnat, in descoperirea legilor
gravitatiei, marul putred care, se zice, l-ar fi lovit pe
Newton.

Ceea ce deosebeste intelegerea procesului de
creatiune, asa cum se impune azi, de felul stapinit
de metodele stiintelor naturale, cum se facea pina nu
de mult, este ca ne patrundem de natura interna
adinca a plasmuirilor poetice si stim sa deosebim
ceea ce este nevoie de exprimare, experienta adinc
umana, de aceea ce poate fi, dupa imprejurari, sim-
pla asociatie de idei, intimplare sau anecdota.

De fapt, marturia lui Vlahuta trebuie sa fie pri-
vita nu numai cu rezerva cuvenita fata de confesiuni
ala poetilor despre opera lor, cind confesiunile sint
lipsite de frina critica, dar si cu rezerva impusa de
imprejurarea ca marturisirea citata a fost facuta in-
spre amurgul constiintei poetului. insusi Vlahuta da.

in acelasi articol, unele amanunte cu privirec la sta-
rea ciudata a lui Eminescu in noaptea aceea, adau-
gind : „pentru prima oara, poetul mi-a dat de gin-
dit'.

La aceste rezerve ale noastre, un freudian ar pu-
tea aduce obiectiuni. Pentru el, aspectul platonic al
capodoperei lui Eminescu ar fi sublimarea unor pro-
zaice dezamagiri curente. Observatia lui Gherea de-
spre vulpe si struguri i s-ar parea plauzibila. De alta
parte, chestiunea cu lacheul ar putea si ea sa-i apa-
ra treudianului ca un moment deciansant dintr-un
complex gata. Orice experienta sufleteasca fiind
punctul de intersectie a numeroasa linii, povestea cu
lacheul n-ar putea exclude explicatiile care vor sa
sondeze adinc personalitatea scriitorului si sa puna
accentul pe cutele ei statornice.

• in sfirsit, faptul ca o marturisire ca aceea catre
Vlahuta a fost facuta inspre amurgul constiintei poe-
tului nu este pentru un freudian o piedica de a-i da
valoare concludenta. Chiar in marturisirea unui ne-
bun continutul afectiv, esta adevarat, poate dezvalui
un aspect statornic.

Dar chiar obiectiuni de felul acesta sint o con-
firmare a caii pe care o urmam. Orice amanunt bio-
grafic, chiar cind e deplin stabilit, nu poate avea
un interes decit incorporat in structura personalitatii.
Fara intuitia clara a personalitatii, amanuntele
ramin inseilari de fapte diverse, carora le lip-
seste legatura spirituala, lata de ce biografia in-
teleasa ca un contur extern al faptelor n-a putut
aduce pina acum nici caa mai mica contributie cu
privire la creatiunea Luceafarului. intr-adevar, bio-
grafia d-lui Calinescu in capitolul Eminescu si dra-
gostea, — capitol esential cind e vorba de un poet
liric, caci reprezinta axa personalitatii -, punind ac-
centul pe fiziologia poetului, iar nu pe ritmul sau de
sentiment, si neavind o intuitie unitara a persona-
litatii, da o imagine pe care tocmai capodopera o
dezminte.

Pentru lamurirea experientei din cars a crescut
Luceafarul, nu putem face nimic nici cu imaginea
unui Eminescu teluric, nici cu aceea a unui plato-
nician anahoret din constringere.

Cu citiva ani in urma am cautat sa discut o pa-
rere a unui critic distins, d-! T. Vianu, cu privire la
un aspect esential al personalitatii lui Eminescu **.
D-sa vedea in marturia facuta de Caragiale in Nir-
vana despre felul intim al lui Eminescu pe terenul
dragostei nu un portret reai, ci unu! conventional.
Am aratat ca, din citi au cunoscut pe Eminescu, Ca-
ragiale este aceia care a patruns mai mult ritmul
intim al prietenului sau. Combatuta la inceput intre
altii si de d-i Vianu, parerea aceasta pare ca si-a
facut drum.

intr-un articol, este afirmata si de Ibraileanu ***.
De alta parte, chiar d-l Vianu, in studiul sau asupra
poeziei lui Eminescu, in capitolul Voluptate si durere,
in care vede o categorie tipica a simtirii poetului,
ajunge, in ceea ce priveste erotica lui Eminescu, la
aceeasi parere, pe care insa, adaug eu, daca o ad-
miti in erotica, trebuie s-o admiti in toate celelalte
aspecte ale fiintei poetului, asa cum am aratat

Tendinta catre absolut a elanului vital - iata
ce-l duce pe Eminescu la negatiune, ziceam eu. Ce
este „farmecul dureros' atit de specific pentru Emi-
nescu ? Este, lamureste d-l Vianu, un dor metafizic.
„El este aspiratia de a iesi din forma marginita si
proprie. El este nazuinta de a realiza scopul ultim
ci voluptatii, posesiunea infinita si totala, dar ames-
tecata cu durerea ca aceasta nazuinta nu poate fi
indestulata niciodata. Farmecul iubirii este dureros
pentru personajele lui Eminescu, pentru ca eis il re-
simt pina la adincimea in care se dezvaluie eterna

caducitate a amorului, firea lui vesnic nesatioasa
Chinul unei vointe de-a pururi indreptata catre tot
ce este cu neputinta de ajuns nu se poate linisti de-
cit in moarte. **. Propozitiunea ultima arata ca, de
fapt, d-i Vianu este de acord cu cele aratata.

Facind rectificarea urmatoare, sper ca voi ajunge
ia acelasi rezultat si cu un alt tinar distins, d-l Ca-
li nescu.

Repet : ceea ce intereseaza in primul rind in bio-
grafia unui poet liric este forma vietii lui de senti-
ment. Aici sta cheia intregii structuri sufletesti. O
eroare facuta pe terenul acesta tulbura intreaga in-
tuitie a psrsonalitatii, dupa cum un adevar bine sta-
bilit domina intreaga interpretare.

Dar una este sa dovedesti pornirea spre abso-
lutul erotic, asa cum am documentat-o in Persona-
litatea lui Eminescu, si alta este sa subliniezi ca
„Eminescu era un tip sexual veneric, adica stapinit
mereu de obsesia functiunii erotice, cautind dragos-
tea nu femeia, victima mereu a improvizatiunii si a
absurdului' etc, etc. ¹⁰⁾.

A aduna fapte ca sa ilustreze pararea aceasta
insemneaza, intr-adevar, a te multumi cu un contur
extern, care te face sa ocolesti miezul : structura in-
terna. Tipi sexuali venerici de felul acesta misuna
pe toate cararile si n-au timp pentru poezie.

Eroarea sta in separarea elementelor vietii, care
in chip firesc se intrepatrund. Se pars ca e minima,
dar de fapt modifica intregul tablou. Aceasta por-
nire catre exclusiv nu era o coborire in animalitate.
La elanul erotic colabora intregul lui suflet cu toata
puterea de idealizare, asa cum am aratat-o si cum
se va vedea si din paginile urmatoare.

Facind aceasta rectificare, iesind din fiziologic
si incadrindu-l in complexul sufletesc, cu intregul
ritm de sentiment, insemneaza ca, in partea esen-

tiala a biografiei lui Eminescu, ajungem la parerea
aratata in Personalitatea lui Eminescu.

Se impune, nu pentru ca a spus-o cineva, dar
pentru ca asa a fost Eminescu in realitatea istorica.
Abatindu-te de la aceasta parere, te intorci la ve-
tustatea dublei personalitati a lui Eminescu ¹¹⁾.

Ca sa documenteze tabloul vietii afective a lui
Eminescu, in amintitul capitol, d-l Calinescu face
abundente citate din opera lirica a poetului, des-
facindu-le de context. Dar cind observa acelasi pro-
cedeu intr-o incercare a unui psihanalist, care si el
se intemeiaza pe citate din opera poetului pentru
ca sa-i descifreze instinctele, tot d-l Calinescu ii ta-
gaduieste indreptatirea. „Aici sta grava eroare. Psi-
hanaliza se bizuie pe cercetarea subconstientului si
oricum a eului activ. Literatura este insa un produs
al eului contemplativ total desprins de instincte'.

Daca lamurirea genezei intemeiata pe marturii
ca aceea a lui Vlahuta este parca anume facuta sa
invedereze exagerarile la care ajungi cind esti ispitit
sa descifrezi procesul de creatie din te miri ce ma-
runtisuri biografice, caracterizarea instinctelor erotice
ale lui Eminescu, asa cum o face d-l Calinescu, ara-
ta povirnisurile biografiei inteleasa ca linie externa
a vietii fara de intuitia personalitatii.

Atit de raspindita este deprinderea de a lega
poezia de biografia faptelor frapante, incit insusi
Maiorescu se pare ca a alunecat spre o interpretare
genetica in felul lui Vlahuta, desi criticul era teore-
ticianul convins al contemplarii viziunilor platonice.

in vestita schita de la 1889, Titu Maiorescu isi ex-
prima parerea ca lumea lui Eminescu „era aproape
exclusiv lumea ideilor generale ce si le insusise si la
avea pururea la indemina'. ** Chiar si in viata pasio-
nala aceasta latura era dominanta. In fiinta iubita,

poetul vedea o copie imperfecta a unui prototip ce
nu putea fi atins. De aceea cauta el un refugiu in
lumea cugetarii si a poeziei.

Din acest fel de a fi a izvorit Luceafarul.

Cind criticul afirma : „orice coborire in lumea con-
ventionala era o suparare si o nepotrivire fireasca',
releva un'aspect real ; tot astfel cind sublinia : „se-
ninatatea abstracta, iata nota lui esentiala'.

Dar formulele acestea dezvaluie oare adincul firii
poetului sau numai un aspect, dincolo de care ra-
mine sa vezi ceea ce pentru poet este esentialul :
framintarea care a dus la aceasta atitudine ?

Consecvent cu parerile de mai sus este T. Ma-
iorescu in chestiunea dinamismului creator : „vom
vedea in chiar patrunderea acestei bogatii intelec-
tuale pina in miezul cugetarilor poetului, puterea mis-
catoare, care l-a silit sa creeze pentru un asemenea
cuprins ideal si forma exprimarii lui'.

Dar schita aceasta a lui Maiorescu este si un
raspuns la discutiile stirnits de criticile lui C. Do-
brogeanu-Gherea. Pe cind acesta sublinia prea mult
conditiile materiale, in sens marxist, Maiorescu pri-
vea aproape numai aspectul contemplativ al poetu-
lui. Pentru unul poetul trebuia sa fie tovarasul lup-
telor de clasa, pentru celalalt, tovarasul ideilor eterne.

Dar o marturisire postuma a lui T. Maiorescu de-
spre geneza Luceafarului vine sa intregeasca cesa ce
putea sa spuna la 1889. Cunoastem aceasta martu-
risire dintr-o destainuire a d-lui I. Al. Bratescu-Voi-
nesti, intitulata Luceafarul si publicata in volumul
Din pragul apusului. Spre deosebire de schita de la
1889, Maiorescu da aici marturie despre un elan ero-
tic stapin pe intreaga fiinta a poetului. Este aici o
alta latura tot atit de veridica.

Amanuntele comunicate de d-l Bratescu-Voinesti
nu lasa nici o urma de indoiala asupra autenticitatii
marturiei maioresciene din iunie 1892. Nuvelistul pu-
sese criticului aceasta intrebare : „citirea Luceafaru/ui

ma face sa cred ca Eminescu a fost indemnat sa-l
scrie de o mare durere pe care trebuie s-o fi indurat.
Cs ziceti ?' Raspunsul este urmatorul.

in toiul pasiunii pentru Veronica Mic!e, poetul in-
stiinteaza pe Maiorescu ca e hotarit s-o ia in casa-
torie. Zadarnic ii arata criticul greutatea obligatiilor
familiale, care l-ar indeparta de la menirea crea-
tiunii poetice. Elanul pasiunii este mai puternic ca
orice ratiune. Dar criticul nu se da inapoi de la un
ultim argument: ii descopera ca Veronica avusese si
continua sa aiba legaturi cu Caragiale

Aceasta este varianta Maiorescu cu privire la sub-
stratul de experienta a Luceafarului. Criticul inclina
sa vada in intrevorbirea dintre luceafar si Dumnezeu
un ecou al propriei intrevorbiri cu poetul, cind i!
avertiza ca isi sacrifica insasi menirea de poet. Emi-
nescu n-ar fi publicat poema in Convorbiri - dintr-o
jena, „caci oricit de splendida era haina in care im-
bracase prozaicele sale cuvinte, prin care incercam
sa-l conving, stia c-o sa le recunosc'.

Dar intreaga marturisire trebuie sa fie privita cu
acelasi spirit critic cu care a fost privita si amintita
varianta a lui Vlahuta, de care ne-am ocupat, din
cauza ca G. Ibraileanu punea temei pe ea. Fireste,
dezvaluirea lui Maiorescu a fost mai zguduitoare
decit intimplarea aceea de care Vlahuta afirma ca
„nu se poate spune'. Aici Catalin era un lacheu din
Bucuresti, dincolo seducatorul Caragiale.

Faptul relatat de Maiorescu n-ar putea fi pus !a
indoiala. Indirect el gaseste o confirmare in chipul
cum suna numele Caragiale in corespondenta Ve-
ronicai. Dar de aici pina la a vedea in amintita im-
prejurare un primum movens al poemei este o mare
distanta.

Mai intii, cum vom vedea, se opune cronologizarea.
Hotarirea de a se casatori cu Veronica nu putea sa
aiba atita intensitate decit dupa 1879, anui cind ea

este vaduva. De alta parte, csrcetind isteria textului,
vom vedea ca Eminescu, inca de la 1874, versificase
basmul-izvor, care continea si o dezvoltata scena a
intrevorbirii cu Dumnezeu.

In sfirsit, cercetind tipologia folclorica a motivului
si dinamica experientei, se va vedea limpede ce tim-
purie si frecventa a fost experienta contrastului din-
tre inalt si teluric in iubire. Se poata zice ca aceasta
a fost experienta fundamentala a lui Eminescu, nu
numai in iubire, ci in toate domeniile vietii. Toata
structura lui sufleteasca il ducea sa vada pretu-
tindeni contrastul dintre un elan inalt si marginirile
telurice. Nu cutare sau cutare amanunt biografic, ci
totalitatea experientelor raportata constant la cercul
vostru strimt, iata factorul generator, privit in limitele
experientei individuale.

in chip firesc, aceasta persistenta cp^zitie Juce
la intrebarea daca nu avem aici si un aspect socio-
logic.

Cu toate deosebirile de personalitate, talent si
generatie, contrastul dintre inalt si teluric este un
motiv deosebit de frecvent in literatura noastra. Este
prezent in numeroase pagini in Jiganiada cu lupta
dintre nazuinta inalta si obstescul cerc marginit. Este
caracteristic pentru Heliade Radulescu si foarte frec-
vent la Grigore Alexandrescu. Apare mai des decit
s-ar crede chiar la Vasile Alecsandri. Este motivul
generator in Razvan si Vidra, ca si in alte creatiuni
ale lui hasdeu. Cu toate aparentele contrarii, este
aproape pretutindeni prezent in creatiunile lui Ca-
ragiale, care adesea infatiseaza latura de comic
si satira a unei experiente sociale asemanatoare cu
a lui Eminescu. Caracteristic pentru Macedonski, il
intilnesti la Duiliu Zamfirescu, in romanele caruia
elementul feminin infatiseaza aspecte inalte, in con-
cordanta cu lirica lui care, in Fiica Haosului, ne-a
dat pendantul feminin la Luceafarul. Este un resort
caracteristic al lui Vlahuta, care, toata proportiile

pastrate, transpune in romanul Dan conflictul din
Luceafarul. Pe alta linie de preocupari apare, in chip
surprinzator, la V. Parvan.

Dintre scriitorii in viata, aleg trei prozatori pro-
fund deosebiti : Bratescu-Voinesti, Galaction si Ar-
ghezi.

intreaga creatiune a lui Bratescu-Voinesti este
rasunetul de ironie, umor, induiosare si chiar tragic,
al unei singure realitati : contrastul dintre alese va-
lori omenesti si o suferinta nemeritata, provenita din
ceea ce este ales si nobil in sufletul celor invinsi.
Desi valorile sufletesti iubite de scriitor pot fi infrinte
si dispretuite in viata sociala, ca monede fara curs,
le simti totusi ca valori vrednice de iubire.

Fireste, cu alt orizont si cu alta rezonanta, ace-
lasi contrast este si in inima creatiunii lui Gala Ga-
laction. Aleg un moment discursiv, tocmai pentru
spontaneitatea marturisirii drastice in chestiunea ra-
porturilor dintre „scriitori si societate' : „Cind burghe-
zia romana va fi intrebata odata - ca Ginta Latina
- ce-a facut pe acest pamint, ea va raspunde sus
si tare :

— «Am urit pe artisti, indeosebi pe poeti si pe
scriitori, i-am siciit, le-am facut zile fripte si i-am ex-
pediat sistematic la Marcuta si la Pantelimon !»

De alta parte, in creatiunea acestui scriitor, in
fata realitatilor telurice, sufletul simte puternic propria
micime si golul vietii.

Dar neputind arunca intregii fiintari zabranicul
negatiursii eminesciene, se inclesteaza in sentimentul
religios si gaseste in intrepatrunderea cu cele vesnice
o impacare cu destinul si un legamint cu nemargi-
nitul.

Cu toate deosebirile datorite temperamentului sau
scitic trecut prin scoala byroniana a lui A. Mace-
donski si prin superioritati proletare, in fond, unita-
tea scrisului d-lui Tudor Arghezi izvoraste tot din ace-
lasi conflict : discordanta dintre o portiune de noroi
si un colt de cer.

Dintre tinerii in plina maturitate, este de subli-
niat ca in opera d-lui Camil Petrescu, atit in teatru
cit si in roman, conflictul dintre valoarea superioara
realizata in personalitate si inconjurimea opaca este
insasi pirghia intregii creatiuni. Opozitia dintre sec-
tarul Robespierre si Danton, care duce la distrugerea
acestei firi superioare, este tipica. La fel in Suileie
tari, la fel, pe alt registru, in Ultima noapfa de dra-
goste, intiia noapte de razboi si in Patul lui Procust,
unde poetul de valoare este distrus de o femeie me-
diocra. In cadrul romanului citadin astfel alcatuit,
scriitori mai tineri staruie in forme felurite ale ace-
luiasi conflict.

M-ar duce prea departe sa sondez amanuntit
pentru ce acest surprinzator acord intre scriitori atit
de deosebiti.

Fireste, este aici un aspect general-omenesc, apoi
unul de circulatie a motivelor. Dar rareori veti gasi
cazuri ca blocul scriitorilor amintiti, care suna ade-
sea deosebit, si totusi sint inruditi prin aratata po-
laritate a personalitatii.

Desigur, este aici ceva mai adinc decit o simpla
intimplare.

De cind metoda de critica literara marxista a ca-
zut in desuetudine ¹²⁾ si de cind se accentueaza de-
votiunea fata de autonomizarea esteticii, se observa
la noi un fel de sfiala de a mai aborda aspectele so-
ciologice ale literaturii.

Foiletonistii nostri literari nazuiesc sa scrie ca d-l
E. Lovinescu si gindesc ca Mihail Dragomirescu. Aces-
ta insa, tagaduind indreptatirea intelegerii istorice
si recomandind necontenit marginirea la opera, era
firesc sa duca mai departe si rezerva fata de socio-
logie a maestrului sau Titu Maiorescu. La altii, este
rezerva indreptatita pentru o disciplina care se infa-
tiseaza ca stiinta fara sa fi ajuns la rezultate stiin-
tifice certe valabile pentru toti. De alta parte, rataci-
rile poporanismului ¹³⁾, izvorit din tendinta de a adap-

ta marxismul la tarile agrare, au facut sa dainuiasca
in cercetarile noastre literare rezerva nu numai fata
de sociologie ca doctrina tendentioasa, dar si fata de
problemele si gindirea sociologica obiectiva, ceea ce
este cu totul altceva.

in literatura, aceasta rezerva fata de aspectele
sociologice mai provine dintr-o cerinta fireasca a stu-
diilor noastre : in primul rind voim sa cunoastem in-
dividualitati in ceea ce au ele unic. Pe cind sociolo-
gul elimina din fapte tocmai aspectul lor individual,
in studiile literare toate aspectele de comparatie slu-
jesc, pe buna dreptate, acestui tel de individualizare.
Uneori avem iluzia ca individualizind un poet, el este
ta o monada absolut independenta de restul uni-
versului si de configuratiile sociale.

Adesea ne aflam insa in fata unor aspecte ca
cel relevat mai sus : o surprinzatoare asemanare in-
tre creatori atit de deosebiti. Lucru! ar fi simplu, daca
ar fi vorba de contagiunea modei.

Dar in aspectul relevat este, de buna seama, ceva
mai adine decit gustul publicului, care ar impune
scriitorului o anumita atitudine. Este in aceasta ne-
voie de exprimare a creatorilor un tilc mai adinc. Prin
frecventa lui, cazul depaseste domeniul literaturii in-
dividualizante si are un evident aspect social, care
se cere lamurit.

Despre aspectele literare apusene am vorbit in
Destinul poetului si menirea poeziei. ** Paralel cu
faptele aratate acolo, s-a creat si in estetica o teo-
rie a omului de geniu in conflict cu inconjurimea
opaca.

Vederile acestea au avut un exceptional rasunet
in sfera literaturilor sud-esteuropene. intr-o carte bo-
gata in sugestii, un bizantinolog german, Karl Die-
trich, ocupindu-se de legaturile dintre aceste litera-
turi, a fost izbit de larga receptivitate pentru razvra-

Este textul unei comunicari la Academia Romana din 1939,
publicat apoi in „Gindirea', nr. 3, 1939.

titul Byron. in legatura cu aceasta, face in treacat
o observare pretioasa. „Fiecare adevarata natura de
poet, care a aparut in Europa rasariteana, a fost si
in parte este inca osindita la izolare ; pe cind in Eu-
ropa de vest poezia a crescut din cultura si poetul
este oarecum corifeul ce talmacea toate sentimentele
care circulau in aer si cereau sa fie exprimate, in ra-
saritul european poezia s-a dezvoltat in individ si in
lupta cu inconjurimea sa, care era inca adincita in
incultura, asa ineit mai intii trebuiau sa fie rupte re-
zistentele'.

Observarea aceasta a lui Karl Dietrich, pusa in
legatura cu blocul de fapte caracteristice pe care
le-am semnalat, confirma aspectul social al acelei
surprinzatoare concordante a unor personalitati in
alte privinte atit de deosebite.

!n cadrul acesta, putem vorbi, pe buna dreptate,
si de substratul social al faptelor care privesc dina-
mica experientei individuale. Ritmul statornic de sen-
timent al personalitatii e in concordanta cu un aspect
caracteristic al structurii sociale. Aceasta realitate so-
ciala a intrat ca o componenta alaturi de oitele in
dinamismul creator, contribuind sa actualizeze mereu
opozitia aceea dintre „cercul vostru si lumea mea'.
Dar acest evident substrat social in creatiunea lui
Eminescu ar putea sa duca la o falsa incheiere : sub-
ordonarea factorului estetic fata de cel social. O ab-
surditate, pentru ca aceeasi realitate sociala a stat
si sta in fata nenumaratilor insi fara ca s-o vada,
necum sa plasmuiasca. Am relevat deci amintitul as-
pecf social la noi si aiurea nu pentru a-l confunda
pe Eminescu intr-o masa omogena, ci tocmai pentru
a-l diferentia intr-o latura esentiala a creatiunii sale.
Un fapt estetic nu pierde cind il integrezi in condi-
tiile lui de viata, pierde numai atunci cind prin aceas-
ta integrare iti scapa esenta lui.

Cele aratate au nevoie sa fie intregite, intre al-
tele, prin raportarea la ritmul statornic de sentiment,

Ia dinamica experientei si la concordanta dintre per-
sonalitate si ideologie.

Aceasta din urma latura ne apropie de cercetarea
genetica, a experientei literare propriu-zise. Adincin-
d-o si pe aceasta, vom putea masura distanta de la
viata la creatiune.

Dar nici frumusetea izvoarelor carturaresti, nici in-
fratirea lor cu experienta fundamentala, nici con-
cordanta plasmuirii cu intreaga conceptie despre
lume si nici frecventa experientei sociale, nu pot la-
muri izolat staruinta creatoare.

Fericita convergenta a tuturor acestor factori ai
creativitatii, liberind pe poet de orice contraziceri in-
terne, era firesc sa sporeasca insemnatatea intuitiunii
care se cerea exprimata.

Esenta poetului fiind nevoia de a plasmui, tot
zbuciumul omenesc se transfigureaza, capatind parca
un sens in finalitatea creatiunii. Aceasta este insa
atit de mult dominata de cerintele ei proprii, incit par-
ca n-a avut niciodata legaturi puternice cu viata, si
da tainica iluzie a unei existente pe un plan funda-
mental deosebit.

Desi termenul acesta, „transsubstantiere', apartine
limbajului religios si ar ispiti pe unii sa-mi atribuie
confuzia domeniilor sau nebulozitate mistica, il adopt
aici in terminologia literara pentru ca nu cunosc altul
mai potrivit ca sa denumesc, nu o conceptie meta-
fizica, ci ceva foarte pozitiv: trecerea de la framin-
tarile vietii la o existenta artistica strabatuta de o
spiritualitate superioara.

In teologie, este stiut, transsubstantiere inseamna
prefacerea vinului si plinii in chiar substanta corpu-
lui si singelui dumnezeiesc ; in sensul adoptat aici,
transsubstantiere insemneaza insa selectionarea, inal-
tarea si organizarea experientelor vietii (iau cuvintul
acesta in sensul cel mai larg) intr-o existenta supe-
rioara cirmuita de legi proprii de expresivitate.

In acele rare exemplare care sint poetii, expe-
rientele sint insotite adesea de o nevoie atit de vie

de exprimare, incit se pare ca-si gasesc aici o fina-
litate. De cele mai multe ori insa, experientele se
marginesc la un joc intern de viata pseudo-artistica.
Acest joc poate sa ramina neintocmit. Dar citeodata
feluritele elemente se organizeaza verbal intr-un cuib
atit,de fericit, incit se inalta mai presus de fluxul si
refluxul vietii artistice, cristalizindu-se, potrivit unor
legi proprii, pentru totdeauna.

Trecerea aceasta de la jocul formei pe marginea
vietii la expresia menita sa cristalizeze esentialitatea
vietii este ceea ce numesc transsubstantiere.

Stiinta poate si este datoare sa studieze toate
aceste aspecte ; si voi adinci in capitolele urmatoare
specificul artistic, finalitatea creatiunii ca scop in sine.

Dar, cum in toate domeniile stiintei este un ultim
substrat care scapa cercetarii, tot astfel si in poezie
(si aici poate mai mult ca intr-alte domenii) ramine
un aspect insondabil. Dupa cum in receptivitate, tot
astfel in creativitate, simti adesea un adinc, trecind
cu mult dincolo de ceea ce ar spune cutare sau cutare
vers incintator si chiar intregul plasmuirii.

Nu este un amuzament sau o simpla intimplare.
ci este ca si cum ai lua contact cu regiunile peste
fire ale poeziei, si prin aceasta cu insasi substanta
vietii. Versurile par o destainuire, o intrezarire a unui
adinc tainic, pe care-l descoperi identic in tine, in
vers si in lume. Este aici o experienta pe care zadar-
nic ai cauta s-o exemplifici, fie si prin aproximatii,
nereceptivului care nu se invredniceste de gratia ei.

Prin toti factorii amintiti, dar si prin acesta, pe
care zadarnic stiinta ar vrea sa-l sondeze deplin, se
savirseste ceea ce numesc transsubstantiere estetica,
trecerea de la simpla viata artistica la o creatiune
menita sa transmita pururi o inalta esenta spirituala.

in sensul acesta, receptivitatea este ca o impar-
tasire, iar poetul adevarat ar putea spune genera-
tiilor :

- Acesta este singele meu.

MIT Si CREATIVITATE

Din marturisirile .scriitorilor cu privire la procesul
de creatiune se vede cum alaturi de experienta vietii
sta contactul cu literatura anterioara. Pe cind scriitorii
nostri vorbesc larg de prima forma a experientei, in-
formatiile lor sint reduse cind este vorba de factorul
carturaresc. Cu atit mai mult se cuvine sa-l adincim.
incepem prin a arata cum nu se cuvine sa procedezi
cind vrei sa stabilesti influente si izvoare, indeosebi
cind este vorba de contactul marilor creatori cu sub-
stratul poporan al intuitiunilor mitice¹⁴⁾.

In prefata volumului de material ramas de !a Emi-
nescu, Literatura populara, II. Chendi formuleaza ur-
matoarea parere : Wieland asemenea pare a-l fi preo-
cupat indelungat, caci Huon, numele eroului din
Oberon, e numit adesea in manuscrisele lui ; se pare
ca Oberon i-a servit chiar ca model in conceptia si
in scrierea povestilor Fata din gradina de aur si Mi-
ron si Frumoasa iara corp.

La prima dintre aceste povesti Chendi da urma-
toarea nota :

„Povestea ce urmeaza poate fi considerata ca o
varianta la Luceafarul ; ideea si actiunea este ace-
easi, versurile insa precum si cadrul de poveste sint
cu desavirsire diferite'. **

Vom avea prilej sa invederam legatura de neta-
gaduit dintre aceasta poema versificata si capodo-

pera de mai tirziu ¹⁵⁾. Dar sa fie adevarata parerea
lui Chendi ca Oberon este modelul basmului menit
sa devina mai tirziu Luceafarul ?

Sint trei vagi apropieri ale unor aspecte partiale
care probabil au dus la aceasta parere.

In cintul al treilea, un urias tine zavorita intr-un
turn o fecioara, logodnica unui cavaler. Huon o libe-
reaza. Dar aceasta liberare nu vine, ca in Fata din
gradina de aur, din iubirea eroului, ci din datoria
lui de cavaler de-a ocroti pe cei slabi.

Al doilea moment de vaga apropiere ar fi inamo-
rarea in vis a lui Huon, dupa cum in Fiorin se des-
teapta din auzite iubirea pentru fata de imparat. Dar
amanuntele sint atit de deosebite si motivul atit de
frecvent in basmele poporane, ca si in cele culte
romantice, incit nu poate fi vorba nici aici de o lega-
tura intre Wieland si Eminescu.

Mai e un motiv din romanul cavaleresc al lui Wie-
land, care ar putea sa infatiseze asemanari, in apa-
renta mai strinse, cu basmul nostru.

Este episodul menit sa arate de unde a purces
despartirea lui Oberon, regele „elfilor', de Titania.
Orbul Gangolf, batrinu! nobil, tine departe de lume,
inchisa intr-o gradina inconjurata de ziduri mari, pe
tinara si frumoasa Rozeta, cu care e casatorit, in
suferinta ei, un tinar slujitor de origine nobila, su-
praveghetorul grajdurilor iui Gangolf, apare ca min-
giietor (cintul VI, strofele 57-60). Rozeta stie sa ama-
geasca pe batrinul ei sot, care-i ajuta sa se urce
intr-un par, intre ramurile caruia isi facuse(ra) cuib
de intilnire. Dupa cum la Eminescu zmeul •vede pa
fata de imparat in bratele lui Florin, tot astfel la
Wieland, batrinul, caruia Oberon indignat de necre-
dinta sotiei ii daduse vederea, zareste pe Rozeta in
bratele tinarului (cintul VI, strofa 90). Dar la poetul
german Rozeta izbuteste sa convinga pe batrin ca n-a
vazut adevarat, incit el marturiseste in cele din ur-
ma : „es ist nun sonnenkiar, ich hatte falsch gesehen'.

Ceea ce l-a facut pe Chendi sa vada in Oberon
modelul lui Eminescu a fost, de buna seama, motivul
acesta al dezamagirii batrinului Gangolf, care vede
pe Rozeta in bratele tinarului. Dar acesta este un
motiv atit de frecvent, incit, dind greutate unor astfel
de apropieri, poti ajunge la cele mai neasteptate le-
gaturi, cind in realitate n-ai indicat decit unsle in-
timplatoare vagi asemanari.

De fapt, episodul amintit suna a snoava, a „fa-
bliau' ; aminteste mai degraba motive din proza unui
Boccaccio, decit atmosfera inalta a iubirii dintre fe-
ciorul si fata de imparat din basmul lui Eminescu,
necum felul sumbru al Zmeului. Daca studiul izvoa-
relor ar consta in relevarea unor atit de vagi ase-
manari, intamplatoare coincidente cu care poti face
orice legaturi, mai bine ar fi sa renuntam la munca
aceasta. Pentru adincirea poeziei nu-ti spun nimic.
Pentru intelegerea procesului de creatiune avem, in
ordine literara, nimicuri mai inutile chiar decit ma-
runtisurile pe care, in ordine biografica, le da amin-
titul pasaj din Vlahuta. Eroarea lui Chendi vine mai
ales din faptul ca, dind pe Oberon ca model in con-
ceptia si scrierea Luceafarului, nu era lamurit asu-
pra sensului notiunii de „model', care cuprinde in
sine ideea si de „influenta' si de „izvor'. Lecturile
unui scriitor nu sint dovada suficienta. Ca sa poata
fi vorba nu de o intimplatoare asemanare, ci de iz-
vor, trebuie sa se faca dovada filierei. Si pentru
aceasta e nevoie de o patrundere estetica exacta,
atit a modelului cit si a operei influentate. Eroarea
lui Chendi vine deci si din faptul ca n-a patruns
exact nici basmul versificat de Eminescu, nici Lucea-
farul. Numai cel care a adincit o personalitate data
si o plasmuire, in esenta lor, are temeiul sa vorbeas-
ca fara rataciri despre modele, izvoare si forme an-
terioare ^1<5).

S-ar parea ca e de prisos sa ma opresc la erori
ca aceea a lui Chendi. Dar vom vedea ca erori ase-
manatoare apar si la cercetatorii recenti, care s-au

ocupat de influente si izvoare in legatura cu Lucea-
faru/, dupa ce am publicat izvorul principal. Cu atit
mai necesar este sa privim de aproape acest izvor,
cu cit avem nevoie, in discutiile viitoare, de un prim
punct fix. Asupra lucrarilor acestora am mai avut
prilej sa vorbesc, dar intr-un capitol izolat. Revin pen-
tru ca numai in ansamblul creativitatii eminesciene ca-
pitolul acesta isi dobindeste intreaga semnificatie.

De la Eminescu insusi avem o insemnare pretioasa,
facuta in toiul muncii pentru desavirsirea Luceafaru-
lui. In manuscrisul Academiei nr. 2275 bis, f. 56, pe
marginea uneia dintre variantele poemei, el a dat
urmatoarea insemnare, pe care o reproduc in intre-
gime. Desi in parte a fost relevata, nu s-au scos din
ea toate indrumarile pentru orizontul genetic al poe-
mei si nici n-a fost lamurita in chip critic : „in de-
scrierea unui voiaj in tarile romane, germanul K. po-
vesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea.
Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul
nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de sim-
pla uitare, pe de alta parte, insa, pe pamint, nu e
capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.
El n-are moarte, dar n-are nici noroc'. Si parindu-i-se
ca nu este destul de lamurit, la stinga acestei notite,
intre ea si intre text intercaleaza o alta insemnare :
„Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste
seamana mult cu soarta geniului pe pamint si i-am
dat acest inteles alegoric'.

Nu mai ramine nici o indoiala : poetul insusi in-
dica izvorul de la care a pornit. intrebarea este : cine
sa fie acel calator german la care Eminescu a gasit
povestea ? Dintre cei ce s-au.ocupat de poetul nostru,
I. Scurtu, in prefata editiei de la 1908 a poeziilor lui
Eminescu, spune misterios ca, inca de pe cind era
student la Leipzig, sustinuse ideea cuprinsa in nota
lui Eminescu „sprijinit pe acea carte germana pe care
o descoperisem de pe atuncea, fara sa cunosc mar-

turisirea poetului'. Cartea aceea misterioasa n-o nu-
meste ; isi rezerva surpriza pentru studiul ce ovsa
sa urmeze.

Dar motiv de tainuire nu era. Izvorul Luceafarului
se stia de mult. inca din 1883, anul aparitiei poemei,
M. Gaster, in volumul Literatura populara romana,
pag. 549, afirmase ca Luceafarul e inspirat dintr-o
carte a lui R. Kunisch, Bukarest und Stambul. Skizen
aus Ungarn, Rumunien und der Turkei, aparuta in
1861. Desi vorbim de bibliografie, felul primitiv cum
este inteleasa explica de ce o indicatia de valoarea
acesteia a ramas, de fapt, neobservata. S-au scris
multe despre Luceafarul si nimeni n-a amintit macar
izvorul, pina nu l-am dat la iveala.

Cercetind volumul lui Kunisch, gasim in el doua
basme culese in Muntenia. Ambele au fost versifi-
cate de Eminescu : primul, Das Madchen im golde-
nen Garten, a devenit Fata din gradina de aur, cela-
lalt, D/e Jungfrau obne Korper, a devenit, la poetul
nostru, M/ron si Frumoasa fara corp.

De unde sa fi cules, eventual cine sa fi comu-
nicat calatorului german aceste doua basme ? Ku-
nisch facuse studii de filologie romanica. Orientat
astfel cu privire la limba romana, i-a fost usor sa si-o
apropie. Intr-un capitol, ne incredinteaza ca, in urma
unei prinsori facute cu un localnic, a invatat, in pri-
mul timp ai sederii lui aici, limba romana „ale carei
elemente mi le insusisem ca student, cu prilejul stu-
diului limbilor romanice surori'.

Ceea ce I-a apropiat pe calatorul german de po-
vestile noastre a fost si un indemn de psihologie et-
nica : „Ceea ce mama povesteste copilului, fata la
tors si oamenii in serile de sarbatoare, ceea ce se
propaga din generatie in generatie si este acasa in
fiece coliba, na da mai sigur cheia fiintei celei mai
intime a unui popor, decit versurile maiestrite ale' ace-
lora ce-si scot hrana din sute de izvoare'.

Dar si in literatura, de la program la fapta este
oarecare departare.

Condus de astfel de vederi, ne-am astepta sa
avem la Kunisch precis indicat izvorul de unde a cu-
les cela doua basme. Evita insa si se margineste sa
spuna ca ele „dupa cit stiu n-au fost inca publicate
nicairi'. Lipsa aceasta, apoi faptul ca el nu cunoaste
destul de bine limba vie, dupa cum se vede din-
tr-unele citatii gresite, in sfirsit, imprejurarea ca in
vremea aceea, in mediul muntean, interesul pentru
basmul poporan de-abia mijea — iata atitea con-
sideratiuni care indreptatesc dintru inceput intreba-
rile : sa fi cules e! intr-adevar basmele ; si daca da,
sa fie ele curat poporane, asa cum ar rezu'lta din
marturisita intentie de psihologie etnica ? ¹⁷>

Din volumul calatorului german e greu de stabilit
precis cind a venit si cit a stat in tara. Desi cartea
a aparut in 1861, din unele amanunte reiese ca se-
derea lui in Muntenia s-a incheiat Ia 1858. La aceas-
ta data Ispirescu nu incepuse sa publice ; legaturi cu
N. Filimon sint greu de admis ; Bolintineanu si Bol-
iiac erau departe de orizontul basmului acesta, care
avea sa vorbeasca atit de mult lui Eminescu.

Am aratat mai de mult ca, fiind inlaturate aceste
izvoare romanesti, singura dintre publicatiunile in
limbi straine care putea fi o sursa pentru Kunisch este
colectia din 1845 a fratilor Schott, Walaschische
Marcheri ¹⁸⁾. Faptul ca Kunisch publica cele doua
basme sub acelasi titlu general, pe care fratii Schott
l-au dat culegerii lor, este o indicatie ca el a folosit
aceasta colectie. in ce priveste insa tesutul motivelor
si conceptiile celor doua basme, nu putem vorbi de
o dependenta a calatorului germen de amintitii cu-
legatori. Unele momente care ar parea ca pledeaza
pentru o dependenta nu-s concludente, caci infati-
saza simple paralele, asa cum intilnim adesea intre
colectii independente unele de altele.

Fata de aceasta rezerva a mea, o lucrare recenta,
care vrea sa se ocupe de mit in poezia lui Emines-
cu **, afirma ca sint totusi „o multime de dovezi' din
care „reiese' ca Kunisch s-a folosit de colectia amin-
tita. Multimea de dovezi insa se reduce la o simpla
caracterizare a zmeului cu elemente pe care le intil-
nim si la fratii Schott. In schimb, in loc de motive
care sa dovedeasca dependenta basmului de colectia
Schott, autorul insira un numar de paralele cu Rama-
yana de concludenta acesteia : „Fii deci cea dintii
intre sotiile mele', alaturi de cuvintele zmeului din
basmul lui Kunisch, „Urmeaza-ma si fii a mea', am-
bele cu sublinierile autorului si, fireste, pe doua co-
loane.

Necunoscind sursa basmului dat de Kunisch, cu
atit mai mult se cuvine sa-i descifram caracterul din
insesi elementele lui alcatuitoare. Orice studiu al ca-
podoperei lui Eminescu va trebui sa se ocupe de iz-
vorul de la care a purces, fixindu-i caracterele, indi-
vidualizindu-l in cadrul tipurilor inrudite, lata de ce
l-am publicat intr-o brosura ***, asa incit sa putem
urmari de aproape, in tesutul motivelor, in limba, irt
imagini, modificarile poetului, prima infratire a ele-
mentelor primite in terenul bogat al personalitatii lui.

Ca sa putem descifra caracterul basmului, e ne-
cesar sa-i avem inainte scara motivelor.

O fata de imparat este atit de frumoasa, incit ta-
tal sau o inchide, ca sa n-o mai vada nimeni ; un
fecior de imparat se indragosteste din auzite de ea si
se duce la cele trei sfinte, care-i dau sfaturi si aju-
tor ca sa ajunga la palatul tainuit al fetei. Intre timp,
fata, nemaiputind rabda viata in palatul acela, ceru-
se sa i se deschida larg ferestrele. Un zmeu o vede,
se aprinde de iubire pentru ea, se preface in stea,

apoi in tinar si-i cere sa-l urmeze ; ca sa-l incerce,
fata ii cere sa se lepede de nemurirea lui si sa se
faca om ca ea. Dar tinarul fecior de imparat izbu-
teste, cu ajutorul darurilor capatate de la sfinte, sa
se faca iubit de fata de imparat. Ei fug impreuna,
fiind zadarnic urmariti de tatal fetei. in timpul acesta,
zmeul zburase la Dumnezeu, se rugase sa-l faca slab
si vremelnic ca pe iubita lui. Dumnezeu ii aminteste
ca tot ce e omenesc e ca spuma marii, apoi, ca sa-l
vindece, ii arata pe iubita lui fugind : zmeul lacri-
meaza, apoi se razbuna, omorind pe fata. Despartit
de ce-i fusese drag, feciorul de imparat se stinge
de durere.

Acestea fiind motivele, vom putea mai usor sa
individualizam basmul si sa deosebim ce este po-
poran de ceea ce este adaos cult. Amintind aici ati-
tudinile luate pina acum fata de el, le voi incadra
in scoala folclorica din care au purces. Se va inve-
dera astfel de ce iau o alta cale.