O COMPARATIE INTRE PEDAGOGIE SI ANDRAGOGIE

CARACTERISTICI ALE PROCESULUI DE INVATARE ADULTA

…raspunde unor nevoi identificate recent si obiectiv

…se desfasoara in climat de respect

…este autodirectionat

…este participativ

Procesul de invatare …

…este experiential

…este reflectiv

…furnizeaza feed-back

…urmareste schimbari comportamentale

COMUNICAREA

Mesajul comunicat trebuie :

Ÿ        Sa fie receptat

Ÿ        Sa fie decodificat

Ÿ        Sa poata fi acceptat

Ÿ        Sa poata produce o schimbare

Factori care influenteaza comunicarea

Factori ai formatorului

Starea formatorului

Axiologia formatorului

Motivatia

Calitati in comunicare

Claritatea si structurarea mesajului

Congruenta verbal/nonverbal

Adecvarea mesajului la receptor

Factori ai grupului receptor

Structura si omogenitatea grupului

Motivatia de a participa

Receptivitatea

Axiologia participantilor

Nivelul de pregatire si experiente anterioare

Factori de climat

Relatia stabilita intre formator si receptori

Adecvarea tehnicilor fata de situatii

Mediul social si profesional de desfasurare

CUNOSTINTE                 ABILITATI ATITUDINI

ETAPELE PROCESULUI DE SCHIMBARE

1.     Negarea - o neacceptare a schimbarii, chiar o ignorare a necesitatii de a schimba, cu atat mai accentuata, cu cat schimbarea survine mai neasteptat

2.     Apararea - o sistematizare a atitudinilor active (argumente, critici, comportamente evitante) menite sa conserve vechile valori ale individului

3.     Discriminarea – individul incepe sa perceapa situatiile in care ar fi avantajoasa schimbarea. El pune conditii pentru a schimba ceva.

4.     Adaptarea – sunt achizitionate noi valori in concordanta cu schimbarea. Noul sistem axiologic este inca fragil, dependent de conjunctura si de stimulii de intarire si poate regresa.

5.     Internalizarea – proces indelungat de arogare a noului comportament, care este preferat altor comportamente. Este necesara recunoasterea prin titulaturi.

TEHNICI DE FORMARE

CENTRATE PE FORMATOR

PRELEGEREA este tehnica prin care prezentatorul transmite informatii, teorii, principii. El face o introducere, expune continutul important ajutandu-se de mijloace audio-video, in incheiere rezuma si invita participantii sa puna intrebari.

DEMONSTRATIA este prezentarea practica a ceea ce trebuie facut intr-o situatie delimitata. Se prezinta scopul si materialul, se demonstreaza, se repeta demonstratia, se invita participantii sa puna intrebari, apoi sa practice si apoi sa discute dificultatile.

STUDIUL DE CAZ este tehnica prin care este descrisa o situatie ipotetica care trebuie analizata in grup. Se prezinta cazul, se da timp de familiarizare cu cazul, se prezinta problemele, se da timp pentru solutionarea lor, se discuta solutiile, se discuta relevanta practica a cazului.

SIMULAREA este reproducerea unei situatii reale de viata. Participantii isi asuma roluri, inclusiv de observatori, sunt prezentate regulile, se discuta reactiile participantilor, se discuta relevanta pentru situatiile reale.

CENTRATE PE GRUPUL FORMAT

BRAINSTORMING este o metoda de obtinere a unui numar mare de idei de la un grup. Se prezinta tema succint, se face un joc de creativitate pentru incalzire, se accepta fara critici orice idee, se discuta informatia colectata, se ierarhizeaza ideile.

LUCRUL CU GRUPURI MICI este o tehnica de impartasire a ideilor cu sanse pentru toti participantii. Se impart participantii in grupuri mici, se expun instructiunile, se stabileste timpul si reprezentantii, acestia vor expune concluziile grupurilor care vor fi apoi discutate in plen.

SPARGATORUL DE GHEATA este o metoda de facilitare a intrarii in program. Sunt prezentate regulile, apoi fiecare participant (inclusiv formatorul) se prezinta si exprima motivatia sa de a participa in grup.

ACVARIUL are ca scop intensificarea participarii in grup. Dispusi in doua cercuri concentrice, participantii se pot inlocui de la periferie spre mijloc la cerere, in momentul in care cel inlocuit este inactiv.

JOCUL DE ROL permite jucarea unui scenariu de catre un numar mic de participanti, pentru formarea atitudinilor. Sunt pregatiti actorii si climatul, se desfasoara sceneta in timp limitat, se discuta cu actorii despre trairile ca personaj si ca ei insisi, sunt ajutati sa iasa din rol, se discuta in plen reactiile, se evidentiaza obiectivul.

Organizarea si desfasurarea instruirii. Principii

1.        Procesul de instruire ca proces de predare – invatare – evaluare si de comunicare

Instruirea este acea activitate organizata prin care i se transmite cuiva (grup sau individ) un anumit ansamblu de cunostinte. Ea se realizeaza, in principal, prin actul predarii si are ca efect  invatarea. Termenul este de origine latina si provine de la „instruere” – „a construi”, „a mobila”, „a invata pe cineva ceva” sau de la „instructio” – „aranjare”, „amenajare”, „construire”[1].

Predarea este inteleasa in mod obisnuit ca o activitate prin care profesorul le transmite cursantilor cunostinte din diferite domenii.

Odata cu schimbarile din didactica s-au produs schimbari si in modul de a intelege predarea. Aceasta isi mentine principala functie, aceea de comunicare, de transmitere de informatii, dar isi adauga si functii noi, cum ar fi: crearea unor situatii de invatare adecvate, dirijarea invatarii, motivarea cursantilor pentru invatare etc.

Prin intregul sistem de actiuni pedagogice intreprinse de profesor (instructor) in cadrul predarii, acesta orienteaza, organizeaza si dirijeaza activitatea de invatare, in vederea atingerii obiectivelor stabilite.

Predarea se afla, deci, in stransa legatura cu invatarea, pe care trebuie s-o stimuleze si s-o determine, pentru a se realiza la un nivel de performanta cat mai inalt.

In cadrul predarii, profesorul:

Este sursa de informatii, pe care le selecteaza si le ordoneaza, le prelucreaza pentru a le adapta la nivelul de intelegere al cursantilor.

Elaboreaza o strategie didactica, avand drept scop: precizarea obiectivelor instruirii, crearea unor situatii de invatare care sa favorizeze reusita tuturor, stimularea intereselor de invatare ale cursantilor, gradarea sarcinilor de invatare etc.

Ii indruma pe cursanti la alte surse de informare si-i ajuta in achizitionarea lor.

Ii initiaza asupra metodelor si tehnicilor de dobandire a informatiilor, de investigare si descoperire a lor, de prelucrare si interpretare.

Invatarea este un proces de cunoastere prin care cursantii achizitioneaza cunostinte teoretice si practice in diferite domenii, un mecanism reglator al comportamentului si de comunicare. Prin invatare se produce o schimbare de durata a modului de a gandi, simti si actiona al cursantului.

Intre predare si invatare exista o stransa interdependenta: predarea orienteaza si indruma invatarea, in timp ce aceasta ii ofera instructorului feedback-ului necesar optimizarii predarii.

Calitatea instruirii este strans legata de cea a predarii iar aceasta din urma depinde de strategia didactica utilizata si de stilul de predare al instructorului.

Strategia didactica presupune combinarea formelor de organizare a cursantilor, a metodelor si mijloacelor de invatamant, in cadrul activitatilor de instruire.

Intr-un alt plan, ea este „operatia de proiectare, organizare si realizare a unei inlantuiri de situatii de predare – invatare prin parcurgerea carora elevul asimileaza continutul ideatic, sistematizat in diferitele obiecte de studiu, isi formeaza sistemul de abilitati prevazute in programele scolare”[2].

In ceea ce priveste stilul de predare, acesta are intelesuri diferite. Ausubel considera ca stilul de predare poate fi definit prin raportarea caracteristicilor individuale ale unui profesor la un set – etalon de caracteristici sau prin inventarierea unor trasaturi care caracterizeaza comportamentul profesorului.

Dupa opinia lui Ioan Nicola, „stilul educational desemneaza o constelatie de trasaturi care circumscriu comportamentul profesorului in relatiile  cu elevii”[3].

Stilul scoate in evidenta ceea ce este specific fiecarui profesor (instructor), nota sa personala in realizarea atributiilor pe care i le incumba propriul statut.

Sensul principal al strategiei si al stilului de predare este acela de a optimiza predarea.

A optimiza predarea inseamna a determina atingerea obiectivelor stabilite cu toti participantii la o activitate de instruire sau cu marea majoritate a lor, in timpul alocat prin program si cu cheltuieli minime de efort.

Modalitatile practice de optimizare a predarii constau in: alegerea potrivita a metodei si procedeelor didactice[4], a mijloacelor de invatamant, crearea unor situatii de invatare adecvate, asigurarea unei comunicari didactice eficace, motivarea elevilor (cursantilor), legarea teoriei de practica etc.

Comunicarea didactica este un tip particular de comunicare interumana, avand drept scop invatarea. Realizarea unei bune comunicari didactice este conditionata de calitatile ambilor parteneri ai relatiei: profesor (instructor) si elevi (cursanti).

In ceea ce il priveste pe profesor, acesta trebuie sa emita mesaje clare si precise, care prezinta interes pentru elevi, sa utilizeze un limbaj adecvat (corect din punct de vedere stiintific si gramatical, accesibil), sa mentina pe tot parcursul comunicarii un climat adecvat, sa stimuleze atentia si interesul elevilor.

La randul lor, elevii trebuie sa fie motivati, sa dispuna de cunostinte corespunzatoare noii invatari, de o capacitate de memorare adecvata varstei, sa cunoasca limbajul utilizat de profesor sau de calculator si sa se poata concentra.

Problematica diversa a comunicarii este abordata pe larg in lucrarile de specialitate consacrate domeniului[5]. Cunoasterea ei le va folosi profesorilor (instructorilor) pentru a-si optimiza strategia de predare si a facilita invatarea.

2.     Principiile instruirii

Pentru a asigura eficacitatea instruirii (adica atingerea obiectivelor proiectate in conditii optime) este necesara si respectarea unor principii cunoscute, in literatura de specialitate, sub denumirea de „principii didactice” sau „principii ale procesului de invatamant”.

Desi numarul si denumirea lor difera de la un autor la altul, in esenta este vorba de anumite norme sau cerinte generale ce trebuie respectate in orice activitate didactica. Ele ii orienteaza pe profesori (instructori) in activitatea lor si ii ajuta sa fie mai performanti.

Exista, de asemenea, anumite reguli didactice, cu un grad mai mic de generalitate decat principiile, dar cu ajutorul carora se realizeaza cerintele acestora.

Asa, de exemplu, regulile pedagogice „de la cunoscut la necunoscut”, „de la usor la greu”, „de la simplu la complex” exprima cerinte ale principiului accesibilitatii. Intre principiile didactice exista legaturi de interdependenta, ceea ce face sa se vorbeasca despre un sistem al acestor principii.

Prezentam, in continuare, acest sistem.

2.1.Principiul insusirii constiente si active a cunostintelor

In esenta, acest principiu presupune ca orice activitate de instruire trebuie astfel organizata si condusa incat elevii (cursantii) sa inteleaga ceea ce invata si motivele invatarii iar insusirea cunostintelor sa fie rezultatul efortului propriu al celor antrenati intr-un proces de instruire.

Pentru realizarea acestui obiectiv, profesorul este cel care ii ajuta pe elevi sa sesizeze legatura dintre obiectele si fenomenele studiate, sa desprinda esentialul, sa faca legatura intre teorie si practica, sa formuleze generalizari, sa „descopere” ei insisi anumite cunostinte.

2.2.          Principul legaturii teoriei cu practica

Acest principiu se justifica prin faptul ca instruirea scolara (universitara sau din domeniul educatiei adultilor) asigura pregatirea copiilor, tinerilor si adultilor in conformitate cu cerintele formulate de piata muncii, de viata reala, in prezent si in viitor.

Din acest motiv, prezentarea cunostintelor este de dorit sa se faca in stransa legatura cu lumea muncii si a profesiilor, cu practica sociala, fie prin exemple, rezolvari de probleme cu continut practic, efectuarea unor vizite si excursii cu scop didactic, fie prin efectuarea unor proiecte si lucrari practice, bazate pe cunostintele teoretice invatate.

2.3.          Principiul intuitiei (sau al unitatii dintre senzorial si rational)

Procesul de invatamant (si, evident, orice proces de instruire) este in primul rand, un proces de cunoastere, care indiferent de varsta, dar cu deosebire pentru copii si pentru adultii care au intrerupt scolarizarea pe o anumita treapta a ei, se soldeaza cu rezultate mai bune atunci cand se porneste de la contactul direct al elevilor cu realitatea, cu obiectele si fenomenele studiate, deoarece perceperea lor nemijlocita („instruirea vie”) le permite sa realizeze, cu usurinta trecerea de la concret la abstract *.

In procesul de observare a obiectelor si fenomenelor, ca si atunci cand sunt folosite diverse materiale intuitive, profesorul ii ajuta pe elevi sa sesizeze caracteristicile obiectelor si fenomenelor studiate, sa desprinda esentialul.

2.4.          Principul sistematizarii si continuitatii

Se refera la faptul ca  instruirea (si componentele ei principale – predarea si invatarea) se realizeaza intr-o ordine determinata de logica interna a fiecarei discipline, de logica didactica si de varsta celor care invata, iar sistematizarea cunostintelor se poate realiza cronologic (in ordinea descoperirii cunostintelor sau in succesiunea lor) sau axiomatic (primind de la anumite propozitii considerate adevarate, pe baza carora se poate construi o teorie sau de la anumite adevaruri ale stiintei contemporane).

In spiritul acestui principiu, notiunile noi sunt integrate firesc si logic, in cele invatate anterior (ca de exemplu, trapezul, in clasa patrulaterelor).

Deoarece planurile de invatamant, programele scolare (analitice) si manualele tin seama de principiul sistematizarii si continuitatii, profesorii au datoria sa-l respecte in activitatea de instruire asigurand succesiunea logica a cunostintelor in planificarile calendaristice si in activitatile de predare – invatare, legarea cunostintelor noi de cele invatate anterior, prezentarea lor sistematica si fixarea acestora, realizarea unor lectii de recapitulare si sistematizare si altele asemenea.

2.5.          Principul accesibilitatii

Acest principiu atrage atentia asupra faptului ca nu pot fi predate si invatate decat cunostinte si deprinderi pe care elevii le pot intelege si insusi la varsta lor. El presupune corelarea stricta a volumului de cunostinte, a gradului de dificultate  a lor si a strategiilor de instruire cu particularitatile de varsta si individuale ale elevilor.

2.6.          Principiul insusirii temeinice a cunostintelor, priceperilor si deprinderilor

A fost generat de nevoia utilizarii cunostintelor utilizate in activitatea profesionala si in „viata cotidiana”. Pentru realizarea acestui deziderat, invatarea durabila devine obiectivul numarul unu al oricarui proces de instruire, obiectiv ce nu se poate atinge fara a se respecta toate principiile didactice.

In acest context, prezinta un interes deosebit organizarea materiei pe unitati logice, prezentarea ei in mod sistematic si gradat, formularea de concluzii partiale si finale, accesibilizarea continutului instruirii (printr-un limbaj adecvat varstei si pregatirii celor care invata, cu ajutorul unor mijloace de invatamant si a unor metode etc.), repetarea cunostintelor in scopul fixarii, efectuarea cu regularitate a temelor, stimularea gandirii si actiunii creatoare ale elevilor s.a.m.d.

In finalul acestor consideratiuni se cuvine sa precizam ca aplicarea principiilor didactice nu limiteaza initiativa profesorilor si nu le franeaza gandirea creatoare. De asemenea, mentionam ca, in practica, atat principiile cat si regulile didactice tin seama de particularitatile, de specificul fiecarei discipline de studiu.

Caracteristicile invatarii la adulti

Se accepta, in general, ca omul devine adult dupa varsta de 20 de ani, cand incep sa apara o serie de schimbari de roluri sau sarcini, cum ar fi:

„devine independent”;

gaseste si mentine mijloacele de existenta;

isi alege un tovaras de viata;

invata sa convietuiasca cu partenerul de casatorie;

devine si-si indeplineste indatorirea de parinte;

interactioneaza cu comunitatea si cu societatea;

isi largeste responsabilitatea de cetatean;

accepta modificari in relatiile parintilor ori ale copiilor;

se pregateste pentru pensie;

obtine satisfactii la batranete;

este pregatit pentru moarte[6].

Aceste schimbari de roluri au influente asupra dezvoltarii personalitatii adultului, deci si asupra invatarii la aceasta varsta.

In acest cadru, prezinta interes schimbarile produse la nivelul capacitatii de invatare si al motivatiei.

In ceea ce priveste capacitatea de invatare, contrar asteptarilor, aceasta se mentine la un nivel acceptabil pana la adanci batraneti, cu diferente importante insa de la un individ la altul.

„Pentru unele performante, sustine Hans Lowe (fantezie, rapiditate de reactie, judecata, comparatie, analogie), se produce o scadere propriu-zisa, in ultima grupa de varsta, adica la adultii in varsta de 70 – 80 de ani[7].

Sub acest aspect este relevanta „curba generala capacitatii de invatare in raport cu varsta”[8], elaborata de Thorndike, in 1928.

Se observa in acest grafic faptul ca o usoara scadere a capacitatii de invatare se produce inca la varsta de 30 ani, insa aceasta scadere este lenta (dupa unele opinii, doar 1% din capacitatea de invatare se pierde in fiecare an dupa varsta de 60 de ani). Ea atinge maximul intre 20 si 24 de ani si se diminueaza semnificativ abia intre 70 si 89 de ani, cand scade sub 87%, dar nu in mod egal la toti adultii, ci in functie de caracteristicile individuale si de preocupari.

Potrivit opiniilor cercetatorilor, „capacitatea de invatare nu trebuie raportata atat la varsta, cat mai ales la personalitatea individului si la stilul sau de munca intelectuala”[9]^.

Pentru practica instruirii adultilor se desprind urmatoarele concluzii:

a.            „nu exista o corespondenta deplina intre varsta fizica si cea mintala. In procesul instruirii adultului nu atat varsta ca atare se face raspunzatoare de esecurile sau nereusitele sale in pregatire, cat mai ales personalitatea sa, cu capacitatile, motivatiile, experienta si stilul de munca. Inaintarea in varsta ar afecta negativ doar capacitatea de a forma deprinderi motorii, iar procesul de invatare ar ceda abia dupa varsta de 65 de ani;

b.           eficienta invatarii la adult depinde de modul in care s-a structurat si organizat intelectual acesta la stadiile de pregatire anterioara si in mod decisiv de continuitatea si permanenta muncii sale intelectuale. Cedeaza mai devreme acele componente ale intelectului care au fost mai putin antrenate si solicitate in profesie, pregatire continua sau activitate zilnica. Din contra, exercitarea lor curenta este totdeauna capabila sa le mentina un nivel functional ridicat, sa le intarzie sau sa le opuna declinului mintal determinat de varsta”[10].

In ceea ce priveste motivatia, sunt de retinut urmatoarele aspecte:

adultii invata doar daca vad clar utilitatea invatarii;

noutatile ii motiveaza intotdeauna pe cursantii adulti;

cand utilitatea si noutatea coincid cu interesele lor, adultii sunt puternic motivati sa invete;

motivatia invatarii la adulti mai poate fi stimulata si de alti factori cum sunt: avansarea in cariera, dorinta de afirmare, competitia, dorinta de autodepasire etc.

Care sunt implicatiile pedagogice ale acestor constatari pentru organizatorii programelor de instruire a adultilor si pentru instructori ?

a.           Cunoasterea rezultatelor instruirii sa se faca pe parcursul activitatii, in mod clar si precis si nicidecum la sfarsitul perioadei, cu prilejul evaluarilor sumative (satisfactia pentru reusita ii incurajeaza pe cursantii adulti).

b.          Incurajarea si aprecierea sunt mai puternic motivante decat sublinierea esecului si mustrarea.

c.           Implicarea cursantilor in activitatea de instruire devine un element cheie in asigurarea reusitei invatarii. Din acest punct de vedere, se recomanda utilizarea unor metode de lucru activ – participative, a unor mijloace de invatamant moderne si crearea unor situatii de invatare care sa stimuleze dialogul si rezolvarea de probleme.

d.          Accesibilitatea si atractivitatea continuturilor instruirii, legarea teoriei de practica si climatul detensionat asigura, de asemenea, succesul instruirii adultilor.

Acestea sunt, de fapt si deosebirile dintre „Andragogie” (cum a fost definita, la un moment dat, stiinta instruirii adultilor) si „Pedagogie”, care fundamenteaza din punct de vedere temeinic activitatea de instruire a copiilor, preadolescentilor si adolescentilor.

Ambele stiinte au, desigur, principii, forme de organizare si metode de instruire si invatare comune – perfectionate continuu, ca efect al noilor achizitii din domeniul cercetarii stiintifice psihopedagogice si al practicii scolare, dar si unele specifice decurgand din particularitatile fiecarei grupe de varsta, pe care Psihologia le descrie cu lux de amanunte.

Se pare insa ca instruirea si invatarea intr-un mediu virtual -  „sparge” tiparele pedagogice sau „andragogice” si vor revolutiona ceea ce obisnuim sa denumim „tehnologia” instruirii.