Perceptia - perceptia ca proces si ca imagine primara obiectuala, formele complexe ale perceptiei

PERCEPTIA

PERCEPTIA CA PROCES SI CA IMAGINE PRIMARA OBIECTUALA

Omul traieste intr-o lume diversa de obiecte si fenomene, care exista in spatiu si se desfasoara in timp. Pentru a stabili relatii informationale cu ele si a se adapta lor, el dispune de capacitati perceptive, cu mult mai complexe decat cele ale animalelor.

Perceptiile sunt procese senzoriale complexe si, totodata, imagini pri­mare, continand totalitatea informatiilor despre insusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor in conditiile actiunii directe a acestora asupra analizatorilor.

Imaginea perceptiva este bogata in continut. Ea cuprinde atat insusi­rile semnificative, cat si pe cele mai putin importante, de detaliu. Ca­racteristicile cromatice ale obiectelor sunt sesiizate in varietatea nuan­telor lor, a intensitatii si luminozitatii conditionate de contextul in care se afla acele obiecte. Perceptia unui anumit obiect este concomitenta cu cea a elementelor care il inconjura si cu care se afla intr-un anumit spatiu si timp. Prin urmare, orice perceptie este realizata totdeauna "aici si acum", si numai in mod artificial poate fi desprinsa de contextul real in care ea apare.

Prin toate calitatile sale, imaginea perceptiva indeplineste o functie informationala specifica si are un rol reglator deosebit pentru activitate. Imaginea obiectului si a contextului in care el se afla conduce desfasurarea miscarilor si regleaza traiectoria, amplitudinea, succesiunea, ritmici­tatea si coordonarea acestora. Perceptiile auditive, vizuale si tactilo-chinestezice sunt absolut indispensabile pentru realizarea vorbirii, citirii si scrierii.

Rolul activitatii, al limbajului si experientei anterioare in procesul perceptiei

Calitatea imaginii perceptive depinde in grad inalt de relatia activa cu obiectul si de integrarea perceptiei intr-o activitate. Ceea ce are cea mai mare importanta pentru activitate devine obiectul central al percep­tiei si este redat clar, complet si precis. Daca obiectul este manevrat in timpul activitatii va fi mai bine perceput decat daca este doar contemplat. Astfel i se pot explora activ contururile, poate fi deplasat, masurat, com­parat si pus in legatura cu alte obiecte, etc. In desfasurarea acestor pro­cese intervin mecanismele verbale care au, mai ales, o functie integra­toare. Se poate apela la un experiment foarte simplu pentru a ne con­vinge de acest lucru. Daca se cere cuiva sa spuna ce crede ca reprezinta o figura lacunara, va trece un anume timp pana cand va obtine ras­punsul, dar daca se dau, in acelasi timp, si integratori verbali, imaginea se va intregi foarte repede, raspunsurile vor veni cu o mai mare viteza si vor fi mai corecte.

Intr-un proces perceptiv care se afla in desfasurare, sunt integrate intotdeauna elemente de experienta anterioara a subiectului cu respectiva categorie de obiecte. Aceasta cuprinde, cel mai adesea, o schema per­ceptiva a carei reactualizare si implicare determina o mai mare operativitate si mai rapida organizare a perceptiei actuale.

FAZELE PROCESULUI PERCEPTIV

In conditiile perceptiei curente a realitatii, omul are impresia ca imaginile apar instantaneu. In realitate, oricare perceptie presupune par­curgerea mai multor faze. In  mod obisnuit, ele sunt de foarte scurta du­rata si omul nu le sesizeaza prezenta. Abia in conditii dificile de percepere sau in laborator ele pot fi remarcate. Cercetarile minutioase, din dome­niul psihologiei ingineresti, au diferentiat cu claritate urmatoarele faze : detectia, discriminarea, identificarea, interpretarea.

Detectia este prima faza a actului perceptiv si consta in sesizarea si constien­tizarea doar a prezentei stimulului in campul perceptiv, fara sa se poata spune ceva despre caracteristicile lui. In timpul desfasurarii ei, subiectul se orienteaza spre sti­mul, isi fixeaza privirea, isi incordeaza atentia. Acum abia se depaseste pragul de minimum vizibile.

Discriminarea presupune detasarea stimulului de fond si remarcarea acelor insusiri care-1 deosebesc de ceilalti stimuli asemanatori. Se depaseste astfel pragul mini­mum separabile.

Identificarea se refera la cuprinderea, intr-o imagine unitara, a informatiilor obtinute si raportarea acesteia la modelul perceptiv corespunzator, subiectul pu­tand astfel cunoaste ceea ce percepe. Daca acel obiect a mai fost perceput, se produce o recunoastere a lui. Prin aceasta se depaseste un al treilea prag, numit minimum cognoscibile.

Interpretarea este faza finala, ce depaseste procesul perceptiv propriu-zis si consta in integrarea verbala si stabilirea semnificatiei obiectului perceput, a posibilitatii utilizarii lui in activitate. Intervin, de asta data, mecanismele intelegerii si confruntarea cu planul de desfasurare a activitatii, ceea ce da sens procesului perceptiv.

LEGILE PERCEPTIEI

Legea integralitatii perceptiei exprima faptul ca insusirile obiectului sunt semnalate, nu separat, ci in interrelatii complexe, alcatuind o ima­gine unitara, cuprinzand atat insusirile principale, cat si pe cele de deta­liu, de fond si de context. Insusirile se percep impreuna si se impun im­preuna asa ca, daca un obiect cunoscut este vazut numai partial, in vir­tutea unitatii structurii obiectului, subiectul se comporta asa ca si cum l-ar fi vazut in intregime.

Legea structuralitatii perceptive Insusirile obiectului nu au aceeasi intensitate si nu comunica aceeasi cantitate de informatie. De aceea, cele relevante ocupa, in structura imaginii, primul plan, in timp ce toate celelalte trec pe un plan secund. Astfel, imaginea perceptiva este orga­nizata ierarhic, iar explorarea operativa a unui obiect se face avand mai ales in vedere punctele de maxima concentrare informationala

Legea selectivitatii perceptive pune in evidenta caracteristica omului de a fi o fiinta activa in relatiile cu lumea. Asupra omului actioneaza continuu o multitudine de excitanti variati ca intensitate, durata, cali­tate, dar el nu-i reflecta, in acelasi grad, pe toti. In stransa legatura cu activitatea sa, omul se fixeaza, cu precadere, asupra unui anumit aspect al lumii si acesta devine "obiectul perceptiei" si este reflectat complet, clar si precis. Toate celelalte elemente inconjuratoare din "campul per­ceptiei" sunt reflectate mai vag, mai putin precis, mai lacunar. Obiectul perceptiei nu este fix. In functie de necesitatile activitatii, orice lucru poate fi intr-un moment obiect, iar in altul element al campului percep­tiei. Aceasta dinamica a obiectului si fondului in perceptie poate fi usor constatata cu ajutorul asa-numitelor figuri duble.

Selectivitatea in perceptie este dependenta de o serie de factori, cum ar fi : interesul pentru un lucru sau o persoana (exemplu, multime dintr-o gara este perceputa amorf si indistinct dar persoana asteptata se distinge cu claritate) ; conturarea speciala a unui element ajuta rapida diferentiere dintr-o imagine complexa; contrastul cromatic al elementului cautat fata de fond grabeste perceperea lui ; miscarea obiectului cautat usureaza selectia dintre altele foarte asemanatoare ; schema operativa actualizata, corespunzatoare obiectului cautat, permite mai buna detectare si discriminare ; indicarea verbala prealabila accelereaza descoperirea obiectului in campul perceptiv.

Legea selectivitatii este folosita, uneori, pentru asigurarea reliefarii obiectelor si impunerea mai usoara a lor in campul central al percepitiei.

Legea constantei perceptive explica o scrie de fenomene posibile numai in viata psihica a omului. Se stie ca marimea imaginii fotografi­ce descreste o data cu cresterea distantei fata de obiectul fotografiat. In cazul ochiului uman, micsorarea imaginii retiniene suporta corecturi prin intermediul mecanismelor de convergenta a globilor oculari si de modificare a curburii cristalinului. La aceasta se adauga experienta anterioara a subiectului cu acel obiect, astfel incat in limita a 23-30 m obiectul isi pastreaza dimensiunile (constanta marimii). Prin mecanisme corectoare asemanatoare si prin transferul ex­perientei tactilo-chinestezice se asigura si con­stanta formei, asa incat, daca obiectul isi schim­ba pozitia si astfel se modifica  unghiul sub care se vad suprafetele lui, el este perceput totusi ca avand aceeasi forma. Cand lumina in mediul ambiant scade, obiectele isi pastreaza, intr-o anumita li­mita, culorile, datorita experientei anteri­oare. Putem vorbi, astfel, de o con­stanta a culorilor. Omul se comporta fata de as­pectul lor cromatic in mod corespunzator, desi ele nu mai sunt vazute astfel (sau in cel mai bun caz sunt vazute in culori foarte estompate).

Legea seminificatiei Tot ce are semnificatie pentru om se impune in campul sau perceptiv contrazicand, astfel, o lege a fizicii privind relatia dintre marimea cauzei si marimea efectului. Ceea ce este perceput, este semnificativ, daca se leaga de trebuintele, interesele, scopurile, asteptarile omului. Acel obiect care este semnificativ, chiar daca este mai slab printre altele mai evi­dente, se impune si este mai bine perceput.

Legea proiectivitatii imaginii perceptive exprima o particularitate deosebita proprie numai perceptiei. Neurofunctional, imaginea se realizeaza la nivel cortical, dar psihologic ea este proiectata la nivelul sursei, adica al obiectului care a determinat-o. Explicarea acestui fenomen se bazeaza pe luarea in considerare a functiilor chinesteziei oculare si a integrarii, intr-un tot unitar, a informatiei vizuale cu cea proprioceptiva. Implicarea chinesteziei oculare in proiectarea imaginii perceptive poate fi pusa in evidenta prin modificarea mecanica a acesteia la unul din ochi. Astfel, se poate apasa usor unul din globii oculari si imaginea se va deplasa fata de obiectul care va continua sa fie vazut corect, de celalalt ochi. Deci, imaginea se va dubla pentru ca in acel ochi nu se mai proiecteaza normal.

In desfasurarea reala a procesului perceptiv, toate aceste legi functioneaza in corelatie si se exprima in calitatea imaginii perceptive : intuitiva, bogata, complexa, directa, relationata cu contextul, desfasurata in prezenta obiectului, semnificativa.

FORMELE COMPLEXE ALE PERCEPTIEI

A.     PERCEPTIA INSUSIRILOR SPATIALE ALE OBIECTELOR

Proprietatile spatiale ale obiectelor sunt : forma, marimea, distanta, si relieful. Ele sunt semnalizate prin mecanisme perceptive foarte complexe si distincte.

Perceperea formei se realizeaza atat pe cale vizuala, cat si tactilo-chinestezica: intre cele doua modalitati perceptive se stabilesc relatii de intarire, control si confirmare reciproca. In cadrul acestei corelatii, vazul are o functie integratoare deoarece, prin specificul receptiei vizuale pe retina, se proiecteaza punct cu punct un obiect puternic luminat cateva secunde si apoi, fie ca inchidem ochii, fie ca mutam privirea pe un perete, vom constata persistenta-unei pete luminoase care pastreaza forma acelui obiect. Mai mult chiar, perceperea vizuala a formei inseamna nu numai imagine retiniana, ci si parcurgerea contururilor prin miscari oculare saltiforme.

Pentru perceperea marimii obiectelor sunt importante mai multe componente: imaginea retiniana, chinestezia oculara, experienta tactilo-chinestezica. Doua obiecte care au aceeasi forma, dar marimi diferite, vor determina diferente in explorarea contururilor lor in functie de marimea pe care o au. Daca ele sunt asezate la o asemenea distanta incat sa creeze o imagine retiniana egala, se vor produce corecturi in perceperea formei mai mari prin gradul de convergenta si divergenta a globilor oculari si prin modificarea curburii cristalinului in trecerea de la perceperea figurii mici la cea mai mare.

Tridimensionalitatea sau relieful obiectelor este reflectat, in perceptie, prin corelarea urmatoarelor componente : disparitatea imaginilor retiniene, gradul de iluminare a suprafetelor diferit orientate spre sursa de lumina, diferenta intre gradul de convergenta oculara, atunci cand se percep planurile apropiate fata de cele indepartate (fetele obiectului) la care se asociaza experienta perceptiva tactilo-chinestezica.

Disparitatea imaginilor retiniene rezulta din existenta celor doi ochi si a distantei dintre ei, de circa 7 cm, care face sa fie modificat unghiul sub care se vede acel obiect de catre un ochi si de catre celalalt, iar imaginile sa fie usor diferite.La nivel central se realizeaza sinteza informatiilor care vin de le cei doi ochi, insa unul din ei este conducator.

Perceperea pozitiei obiectelor intr-un spatiu dat si a unora fata de altele necesita repere de tipul : sus, jos, la dreapta, la stanga, in fata, in spate. Acestea tre­buie stabilite dupa anumite repere. Pentru spatiul apropiat, aceste repere sunt date de ceea ce se numeste verticala gravitationala si orizontala perpendiculara pe ea. Verticala gravitationala este perceputa atat vizual, cat si prin semnele posturale.

In perceperea distantelor mari intervin mai multi factori, si anume : marimea imaginii retiniene, care este semnificativ micsorata la distante mari, ea nemaifiind compensata ; prezenta detaliilor de structura la obiectele apropiate si lipsa lor la cele indepartate ; existenta unor obiecte interpuse si care devin un fel de repere pen­tru evaluarea distantei pana la cel indepartat ; perspectiva lineara, adica aparenta apropiere a liniilor paralele, cand ele se indeparteaza de cel ce percepe ; modifi­carea insusirilor cromatice ale obiectelor indepartate care tind sa fie mai sterse si sa capete nuante verzi-albastrui, datorita straturilor de aer care se interpun, etc.

B.     PERCEPTIA TIMPULUI

Perceptia timpului este mai dificila si mai usor de denaturat, pentru ca ii lip­sesc reperele evidente si certe. Pentru perceperea timpului, omul foloseste trei sis­teme de referinta: a) sistemul fizic si cosmic, reprezentat de repetarea formelor na­turale, cum sunt : ziua si noaptea, succesiunea anotimpurilor, miscarea astrelor ; b) sistemul biologic, constand in ritmicitatea functiilor organismului (stari de somn si veghe, alimentatia, ciclurile metabolice; c) sistemul socio-cultural, activitatea, existenta umana amplasata istoric etc. La aceasta se adauga mijloacele tehnice de masurare a timpului.

Perceptia, propriu-zisa a timpului se realizeaza in doua forme : a) perceptia succesiunii evenimentelor ; b) perceperea duratei. In realizarea acestei forme de perceptie intervin acei analizatori a caror activitate este relevant esalonata in timp, asa cum este auzul, tactilo-chinestezia.

Durata perceputa nemijlocit este, de fapt, cuprinsa intre o sutime de secunda si doua secunde. Aprecierea duratelor este influentata de o serie de factori ; astfel, starea emotionala a subiectului influenteaza aprecierea duratei care il desparte de anumite evenimente. Daca acestea sunt placute, durata i se pare lunga pana ele vor aparea. Daca evenimentele asteptate sunt neplacute, timpul pare a se scurge foarte repede. La reprezentarea acestor momente, aprecierile se inverseaza : perioadele fericite par scurte, cele incheiate cu evenimente neplacute par lungi.

De asemenea, daca un interval de timp este saturat cu activitati, el va fi apreciat ca fiind foarte scurt, in timp ce unul gol va parea mai lung.

C. PERCEPTIA MISCARII

Aceasta se refera, de fapt, la obiectele in miscare si nu la miscarea in sine. Un obiect care se misca isi schimba pozitia fata de altele care raman fixe, devin re­pere si jaloneaza traiectoria sa de miscare. Se produc, astfel, mai multe feluri de semnale si sunt implicate mai multe mecanisme: imaginea retiniana si persistenta excitatiei, datorita urmaririi obiectului prin miscarile capului si globilor oculari, etc.

Persistenta imaginii retiniene (postefectul) are o foarte mare importanta in crearea impresiei de continuitate. Fenomenul a fost relevat de mult, mai intai in conditii de laborator. Astfel, intr-o camera obscura au fost asezate pe un suport doua becuri care se aprindeau si se stingeau succesiv la un anumit interval. Cand acest interval era mare, subiectii percepeau distinct cele doua surse luminoase. Cand el a reprezentat 1/16 dintr-o secunda, subiectii au vazut ca lumina se misca dintr-un punct in altul. Fenomenul, numit miscarea aparenta, sta la baza tehnicii cinematografice.

In aprecierea miscarii, sunt foarte importante reperele. Daca ele lipsesc, pot aparea iluzii ale miscarii. Este cunoscuta iluzia plecarii trenului in care ne aflam, cand de fapt pleaca cel de langa el. La fel, apar foarte mari dificultati in apre­cierea miscarilor cu viteze foarte mici (deschiderea corolei florilor) sau foarte mari (viteza razei laser). Se percepe si se apreciaza mai bine miscarea la nivelul solului, pe orizontala si in plan apropiat, si foarte greu, miscarea pe verticala si in plan indepartat.

OBSERVATIA SI SPIRITUL DE OBSERVATIE

Relatia foarte stransa cu activitatea, cu limbajul si cu gandirea ex­plica trecerea de la formele simple, spontane, superficiale ale perceptiei la cele complexe si la observatie. Aceasta din urma se defineste ca activitate perceptiva intentionata, orientata spre un scop, reglata prin cunostinte ge­nerale, organizata si condusa sistematic, constient si voluntar. O mare importanta o are formularea unui scop precis in raport cu care se vor selecta, din campul perceptiv, elementele corespunzatoare. Scopul da o anumita semnificatie acestor elemente si aceasta stimuleaza concentrarea activitatii perceptive si activizarea mecanismelor discriminative.

Observatia se realizeaza, de obicei, asupra unor obiecte complexe, ceea ce presupune ca exploatarea perceptiva este derulata in timp, pre­zinta anumite faze si este necesar un plan de desfasurare. Acesta are atat un rol pregatitor, cat si unul de control. Pe masura ce se desfasoara ob­servarea, in activitatea observativa, un rol deosebit il au mecanismele verbale, si anume : a) prin intermediul limbajului se stabilesc scopul observatiei si planul desfasurarii acesteia ; b) prin indicatori verbali propusi subiectului sau elaborati de catre el se exploreaza, activ, campul per­ceptiv, scotandu-se in evidenta insusirile mai slabe din punct de vedere fizic, dar mai importante din punctul de vedere al scopului urmarit; c) prin cuvant, sunt actualizate acele cunostinte care vor fi integrate actelor observative ; d) cuvantul fixeaza rezultatele partiale si finale ale observa­tiei ; e) simbolurile verbale fac posibila generalizarea schemelor logice ale activitatilor perceptive.

Diferenta dintre perceptia spontana si observatie se reflecta si in expresii diferite. Astfel, pentru perceptia spontana se folosesc verbe ca: a vedea, a auzi, a simti un miros, a simti o atingere etc. Pentru observa­tie : a privi, a asculta, a mirosi, a palpa.

Pe baza organizarii anterioare a activitatii de observare, se dezvolta spiritul de observatie, definit ca aptitudine de a sesiza cu usurinta, rapi­ditate si precizie ceea ce este slab, ascuns, nerelevant in aparenta, dar semnificativ pentru scopurile omului.

ILUZIILE PERCEPTIVE

Cea mai mare parte a perceptiilor omului reflecta adecvat, realitatea si serveste adaptarii omului. Se intalnesc inca o serie de perceptii care deformeaza, denatureaza unele aspecte ale acesteia. Ele sunt iluziile perceptive. Explicarea acestor fenomene se face tinand cont de campul perceptiv, care actioneaza concomitent cu obiectul central al perceptiei, determinand in plan neurofunctional procese inductive pozitive si negative, care pot influenta receptionarea unor semnale si pot determina subestimarea sau supraevaluarea unor elemente ale obiectului perceput. Tot la fel, centrarea activitatii perceptive poate determina dilatarea subiectiva a elementelor aflate in focarul ei.

Supraestimari sau subestimari pot fi cauzate si de relatiile de contrast intre excitanti. De aceea, o persoana de statura mijlocie poate parea inalta intre altele mai scunde si poate parea mult mai mica intre cele care-o depasesc mai mult. Sau sa ne amintim iluzia plecarii trenului propriu in lipsa reperelor de distingere a miscarii celuilalt. Pe baza intelegerii efectelor de camp s-au construit apoi asa-numitele iluzii optico-geometrice, din care unele au mare aplicare in scenografie.