|
|
|
CATEGORII MUZICALE
Pentru a intelege cat mai bine modul de comunicare cu ajutorul muzicii este necesara definirea elementelor ce caracterizeaza categoriile muzicale:
Muzica orchestrala
Orchestratia este stiinta combinarii instrumentelor unei orchestre, reprezentand indemanarea prin care un compozitor ajunge sa‑si defineasca ideile muzicale astfel incat aceste idei sa poata fi interpretate de o orchestra, alcatuita din 7, 17 sau 70 – sau 107 persoane (aceasta fiind componenta unei mari orchestre simfonice).
Figura 4.1 Orchestra operei din Viena
Simfonia1 este o lucrare ciclica pentru orchestra, de regula are patru parti (miscari). „Etimologia sa greaca (symfonia „acordare de voci”) trimite la notiunile de egalitate si simultaneitate sonora.” Principiile de forma au fost stabilite de Haydn „parintele simfoniei clasice”.
„A atribui paternitatea simfoniei lui Haydn tine de simplificarea istorica sau de abuzul de limbaj; este insa neindoielnic faptul ca Haydn a sintetizat virtualitatile contemporane – italiene, franceze sau germane – de‑a lungul unui proces creator care cuprinde mai mult de o suta de lucrari”
Prima parte, forma de sonata (modalitate de constructie muzicala pe baza a trei sectiuni: expozitie, dezvoltare, repriza; consta din enuntarea (expozitia) a doua teme diferite, contrastante, angrenarea lor intr‑un proces dialectic specific de confruntare a potentelor lor expresive (dezvoltarea), dupa care urmeaza readucerea ca intr‑o sinteza, a temelor din prima sectiune (repriza) si uneori o sectiune concluziva (coda)). „Nici un alt gen nu apare muzicienilor intr‑un mod atat de accesibil si in acelasi timp exigent, mai ales dupa influenta lui Beethoven, maestru al noului limbaj pianistic.”
A doua parte, forma de lied (cuvant de origine germana, cantec, compozitie vocala cu acompaniament instrumental (de obicei la pian)) sau tema cu variatiuni. „Desi Haydn si Mozart au practicat ocazional noul gen, Beethoven este primul care cultiva, dandu‑i definitiv caracterul de piesa vocala acompaniata la pian. Maestrul incontestabil al genului ramane totusi Franz Schubert, autor in acest domeniu a mai multor sute de capodopere. Partea pianistica constituie mai mult decat un acompaniament al melodiei. Pianul este deseori cel putin la fel de expresiv ca si vocea, purtator al inexprimabilului poemului. El este acela care sugereaza ambitia, decorul, tensiunile, iminenta dramei, fatalitatea, deznodamantul… Incepand cu Mahler, orchestra va inlocui in mod obisnuit pianul.”
A treia parte, menuet (dans vechi francez, in masura de tempo moderat). „Menuetul complet autonom este destul de rar. Il gasim in cadrul unei suite (Bach), al unei sonate sau al unei simfonii (Haydn, Beethoven, Mozart…); in acest domeniu, exemplele sunt la drept vorbind nenumarate.”
A patra parte, sonata, rondo (forma muzicala derivata dintr‑un vechi cantec si dans in cerc francez, caracterizat prin alternarea refrenului cu diferite cuplete (sectiuni care nu se repeta)) sau tema cu variatiuni. „Se va impune ca forma foarte importanta ce organizeaza in special ultimile miscari ale simfoniilor si sonatelor dupa principiul alternarii aceluiasi refren cu cuplete diferite. Totusi, diverse ansambluri de rondo‑uri deosebit de reusite, in special ale lui Mozart sau Chopin, inscriu in mod evident rondo‑ul printre genurile muzicale. Miscarea sa este rapida iar expresia stralucitoare; numarul de cuplete nu este supus nici unei constangeri. In sfarsit compozitorii pot alege orice instrument, cel mai adesea fiind preferat pianul (la doua sau patru maini).”
Este necesar de subliniat ca, unii compozitori au marit numarul partilor la 5, 6, 7 iar altii le‑au redus.
„In secolul al XX‑lea, simfonia continua o mare cariera, in ciuda cuvintelor lui Debussy conform caruia dupa Beethoven se dovedise inutilitatea genului (ca o curiozitate, el insusi a scris una, la varsta de 20 ani)”
Poemul simfonic – gen principal al muzicii cu program (muzica instrumentala a carei structura este determinata prin date extramuzicale inspirate din natura, literatura si arte plastice). Poemul simfonic a fost introdus in muzica de Frantz Liszt care a definit aceasta lucrare orchestrala ca fiind construita dintr‑o singura miscare, in forma de sonata, lied, rondo sau forma libera.
„Compozitorii din Europa Centrala si din Rusia il vor practica pentru a canta pamantul natal si originalitatea lui, in raport cu puterile muzicale consacrate Italia, Germania, Franta). Ceea ce nu‑l impiedica pe compozitorul german, Richard Strauss, sa se afirme, dupa Franz Liszt, drept cel mai mare reprezentant al genului”
Uvertura – piesa orchestrala ce se canta inaintea unei reprezentatii de teatru muzical. „Pentru a „deschide” drama, trebuia sugerata o ambianta propice ascultarii atente a partiturii. In secolele al XVII‑lea si al XVIII‑lea materialul muzical este aproape independent de acela dezvoltat in corpul lucrarii (aproape intotdeauna o opera sau un oratoriu). In a doua jumatate a secolului al XVIII‑lea, in special la Mozart, uvertura se integreaza actiunii dramatice, din care canta anumite teme si careia ii caracterizeaza climatul sonor. Incepand cu Beethoven autor al 11 uverturi, dintre care 4 numai pentru „Fidelio” (nici una nereusind, de altfel, sa‑l satisfaca pe deplin), uvertura isi descopera o reala autonomie si devine un gen practicat in mod obisnuit de compozitorii romantici.” Este formata dintr‑o singura parte, profilata ca un gen de muzica programatica.
Concertul (din latinescul „concertare” – „a lupta”) poate fi definit ca principiu muzical de autonomie in unitate; in drama muzicala se singularizeaza una sau mai multe parti dar, in insasi varietatea lor, toate elementele tind spre unitatea generala a bucatii. A evolut din diferite forme de lucrari folosind un singur instrument de‑a lungul perioade Baroc si la sfarsitul secolului al XVIII‑lea desemna o lucrare formata permanet din trei miscari (repede‑incet‑repede), o compozitie muzicala pentru unul sau mai multi solisti (interpret al unei lucrari scrise pentru o singura voce), acompaniati de orchestra, sau pentru orchestra, creand posibilitatea instrumentistilor de a‑si demonstra virtuozitatea in calitate de solisti.
Baletul – gen de spectacol alcatuit din dans (ca element principal), muzica si pantonima. „Initial, baletul este transpunerea in miscare a unei actiuni muzicale dramatice, cele doua mijloace de expresie fiind dansul si pantonima. Originile sale merg pana in Antichitate. Daca a traversat Evul mediu, Renasterea si perioada baroca, daca a impus la Versailles si in secolul al XVII‑lea, forma baletului de curte, spectacol despre ea insasi pe care Curtea si‑l ofera (Ludovic al XIV‑lea se va dori dansator emerit), genul se dezvolta intr‑un mod incomparabil in a doua jumatate a secolului al XIX‑lea. In secolul al XIX‑lea, baletul este „pe numere”, adica in episoade succesive, foarte clar delimitate de natura deosebita a muzicii si a coregrafiei (fiecare poate fi prezentat separat). Dimpotriva, in baletul secolului al XX‑lea, inlantuirea scenelor este continua, un auditor neavizat va intampina cele mai mari dificultati in separarea diverselor episoade ale lucrarii”. In Europa a aparut in epoca Renasterii si s‑a dezvoltat incepand din secolul al XVI‑lea. Spre deosebire de dansul popular sau de salon, baletul este compus din combinatii de pasi si miscari elaborate in prealabil de catre interpreti sau maestri de balet.
Muzica intamplatoare – de obicei compusa din sectiuni mici – contine teme repetative, pentru o anumita productie de scena.
Suita – (cuvant de origine franceza (suite) reprezentand o „succesiune, urmare”) este genul muzical alcatuit din mai multe miscari contrastante ca expresie, reprezentand primul gen muzical, in sens de ciclu, pe care il cunoaste istoria muzicii. „Nici un termen nu poate desemna mai bine genul muzical la care se raporteaza. Suita consta intr‑o succesiune de miscari de dans. Termenul necesita o precizare: dansul muzical nu trebuie sa fie neaparat tradus coregrafic. In a doua jumatate a secolului al XVIII‑lea, suita dispare inlocuita de genurile de divertisment: casatiune, serenada. In secolul al XX‑lea, au incercat sa o readuca la viata mai multi compozitori importanti: Debussy, Prokofiev.”
Muzica de camera termen definind initial muzica laica spre deosebire de cea religioasa in zilele noastre, defineste muzica interpretata de formatii instrumentale sau vocale restranse. Forma de baza este o lucrare pentru instrumente solo cu acompaniament la clape. Exista nenumarate miniaturi de acest tip, in special pentru flaut, oboi, vioara, violoncel si clarinet, avand de obicei denumiri descriptive. Se pot defini si alte lucrari de muzica de camera reprezentand structuri multiple cum ar fi: trio de corzi (vioara, viola, violoncel), trio de pian (pian, vioara, violoncel), cvartet de corzi (2 viori, viola, violoncel), cvartet de pian (pian, vioara, viola, violoncel) etc.
Muzica pentru instrumente solo defineste orice muzica compusa pentru un instrument singur, fara acompaniament. Desi exista exemple de compozitii muzicale pentru fiecare instrument muzical (incluzand numeroase lucrari pentru instrumente de percutie), se poate considera ca, marea parte a lucrarilor muzicale au fost realizate pentru orga, clape, chitara sau lauta.
Muzica vocala reprezinta muzica destinata vocilor soliste, cu sau fara acompaniament (de obicei la pian), este cea mai veche forma muzicala, pentru ca cel mai vechi „instrument” este vocea umana. Pentru oricine doreste sa traseze o istorie stilistica a muzicii nu trebuie decat sa examineze muzica vocala, pentru ca orice compozitor demn de numele sau a scris ceva care sa implice vocea umana. In forma ei cea mai simpla, muzica vocala este formata dintr‑o singura linie monodica. Aceasta linie monodica defineste originea muzicii corale, fara acompaniament. Pe parcursul istoriei muzicale, din ce in ce mai multe parti independente sunt adaugate gradual, limbajul muzical si structura devenind din ce in ce mai complexe. Pana la inceputul secolului al XX‑lea, cea mai mare parte a lucrarilor corale cu sau fara acompaniament au avut o baza religioasa (exista si numeroase exceptii).
Opera, categorie muzicala definita pentru prima data in Italia la inceputul barocului (dupa 1600), desi variatiunile pe aceasta tema au fost multe si variate, liniile principale au ramas in mod remarcabil nemodificate, reprezinta o lucrare dramatico‑muzicala, al carei text este in intregime cantat. Opera incepe cu o uvertura sau preludiu care prezinta cadrul lucrarii si chiar o parte din cele mai importante teme care vor fi dezvoltate ulterior. Sub acompaniament orchestral interpretii imbina arta scenica cu cea vocala, corurile si baletul completeaza uneori partitura, actiunea este impartita in acte si scene. In cadrul acestora, principalele mijloace de exprimare sunt:
• aria solo, duet‑ul, trio‑ul;
• corurile, pentru a permite unui grup mai mare sa se alature sau sa comenteze asupra actiunii;
• recitativele care se aseamana cu conversatia cantata, unde actiunea de obicei se desfasoara intr‑un ritm mai alert inainte ca urmatoarea bucata sa permita o contemplare mai aprofundata asupra lantului de evenimente.
Christoph Willibald Gluck este principalul artizan al mutatiei suferite de opera in a doua jumatate a secolului al XVIII‑lea. Profesiunea sa de credinta este cuprinsa in cateva cuvinte:
„Vocea, instrumentele, toate sunetele trebuie sa tinteasca spre un singur scop, expresia, iar unitatea dintre cuvinte si cantec trebuie sa fie atat de stransa, incat poemul sa para facut pentru muzica in aceeasi masura in care muzica pare facuta pentru poem”
„Haydn nu da dovada in acest domeniu de intuitiile geniale cu care a imbogatit muzica instrumentala. El se pliaza cel mai adesea regulilor modelului italian si, in ciuda unor anumite asertiuni, nu pare niciodata sa anunte marea transformare lirica facuta de Mozart. Operele constituie, poate, cea mai pretioasa mostenire lasata noua de acesta din urma. Opera clasica ajunge la apogeu sub pana lui Mozart, care reinventeaza complet genul”.
