Unirea si independenta

Unirea si independenta

Vantul revolutiei din 1848 a batut si asupra principatelor romanesti de asemenea. Ele au adus in mijlocul scenei politice o serie de intelectuali straluciti precum Ion Eliade Radulescu, Nicolae Balcescu, Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu, Avram Iancu si altii.

Nicolae Balcescu, unul din conducatorii Revolutiei din 1848

In Moldova tulburarile au fost inabusite rapid dar in Tara Romaneasca revolutionarii practic au condus tara din iunie pina in septembrie 1848. In Transilvania revolutia s-a prelungit pina aproape la sfirsitul lui 1849. Acolo, liderii unguri au refuzat sa ia in consideratie revendicarile romanilor si ei au reusit sa anexeze Transilvania la Ungaria; asta a dus la separarea fortelor revolutionare romanesti si unguresti. Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a incercat sa inabuse lupta romanilor, dar el s-a confruntat cu rezistenta armata a romanilor in Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.

Avram Iancu, conducatorul Revolutiei din 1848 in Transilvania

Cu toate ca interventia brutala a armatelor otomane, tariste si habsburgice a fost incununata de succes in 1848-1849, valul de inoire in favoarea ideilor democratice s-a raspindit peste tot in urmatoarea decada.

Rusia a fost infrinta in Razboiul din Crimeea (1853-1856) si asta a pus sub semnul intrebarii din nou fragilil echilibru european. Datorita pozitiei lor strategice la gurile Dunarii, pe masura ce aceasta cale de navigatie era din ce in ce mai importanta pentru comunicatiile europene, la Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a pus problema statutului Principatelor Dunarene. Valahia si Moldova ramaneau inca sub suveranitate otomana, dar acum ele erau plasate sub tutela colectiva a celor sapte puteri care semnau Tratatul de pace de la Paris: aceste puteri au hotarit atunci sa fie convocate adunarile locale care sa hotarasca asupra viitoarei organizari a celor doua principate. Tratatul de la Paris stipula de asemenea: retrocedarea sudului Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia in 1812

(judetele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigatia libera pe Dunare: stabilirea unei comisii europene a Dunarii; statutul de neutralitate a Marii Negre. In 1857 au fost convocate Adunarile Ad-hoc la Bucuresti si Iasi in baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856: toate categoriile sociale participante la aceste adunari au hotarat in unanimitate sa uneasca cele doua principate intr-un singur stat.

Imparatul francez Napoleon al III-lea a sprijinit aceasta hotarare, Imperiul Otoman si Austria au fost impotriva, astfel ca s-a convocat o noua conferinta a celor sapte puteri in Paris (Mai-august 1858): cu acea ocazie doar citeva din revendicarile romanilor au fost acceptate. Dar, romanii au ales in 5-17 ianuarie 1859, in Moldova, si in 24 ianuarie-5 februarie 1859, in Tara Romaneasca, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizand, de facto, unirea celor doua principate.

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Domnitorul Principatelor Unite

Statul national roman, a luat in 24 ianuarie - 5 februarie 1862, numele de Romania si si-a stabilit capitala la Bucuresti. Asistat de Mihail Kogalniceanu, cel mai apropiat consilier al sau, Alexandru Ioan Cuza a initiat un program de reforme care a contribuit la modernizarea societatii romanesti si a structurilor statale: Legea secularizarii averilor manastiresti - 1863, Legea reformei agrare, eliberand taranii de sarcina indatoririlor feudale si improprietarindu-i cu pamant (1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea educatiei, in principiul careia scoala primara devenea obligatorie si gratuita (1864), infiintarea universitatilor din Iasi (1860) si din Bucuresti (1864).

Mihail Kogalniceanu (1817-1890), parintele reformei, care a facut din Romania o tara moderna

Dupa abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de

Hohenzollern-Sigmaringen, inrudit cu familia regala de Prusia, si care a fost sprijinit de Napoleon al III-lea si Bismark, a fost proclamat, in 10 mai 1866, dupa un pleibiscit, ca print conducator al Romaniei, sub numele de Carol I.

Carol I, primul rege al Romaniei

Noua Constitutie, inspirata dupa cea belgiana (din 1831), care a fost promulgata in 1866 si s-a aflat in uz pana in 1923, proclama Romania ca o monarhie constitutionala. In urmatorii 10 ani, lupta romanilor de a- si dobandi independenta totala de stat a fost parte integranta din miscarile ce au avut loc, impreuna cu alte popoare din sud-estul

Europei - sarbii, ungurii, muntenegrenii, bulgarii, albanezii - si aveau ca scop sa taie ultimele lor legaturi cu Imperiul Otoman.

Intr-un cadrul international favorabil - in 1865 -, a izbucnit din nou criza orientala si a inceput atunci, in 1877, razboiul ruso-turc. Romania si-a declarat independenta de stat totala, in 9-21 mai 1877. Guvernul condus de Ion C. Bratianu, si in care Mihail Kogalniceanu functiona ca ministru de externe, a hotarat ca, in cadrul cererii de asistenta a Rusiei, sa se uneasca cu fortele rusesti ce operau in Bulgaria. Armata romana, sub comanda directa a printului Carol I, a trecut Dunarea si a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost incercuirea armatei otomane, condusa de Osman Pasa (10 decembrie 1877).

Atacul redutei Grivita

Gravura a Razboiului de Independenta (1877-1878)

Independenta Romaniei, ca si independenta Serbiei si a Muntenegrului, precum si unirea Dobrogei cu Romania, au fost recunoscute, in Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878). In urma insistentei marilor puteri, s-a tinut Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie

1878), in cadrul caruia s-a recunoscut si mentinut statutul pe care si-l proclamase Romania cu un an mai inainte.

S-a restabilit, de asemenea, dupa o lunga perioada de dominatie otomana, dreptul Romaniei asupra Dobrogei, care a fost realipita la Romania. Dar, in acelasi timp, Rusia a violat conventia semnata in 4 aprilie 1877 si a fortat Romania sa retrocedeze judetele Basarabiei de sud Kapul, Bolgrad si Ismail.

Pe 14-26 martie, 1881, Romania s-a proclamat regat si Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost incoronat ca rege al Romaniei. Dupa ce si-a obtinut independenta, statul roman a fost locul catre care si-au indreptat ochii toti romanii care traiau in teritoriile aflate inca sub ocupatie straina. Romanii din Bucovina si Basarabia se confruntau cu politica sistematica de asimilare in lumea germana, respectiv ruseasca. Imigratia strainilor era dirijata catre teritoriile lor. Enclavele romanesti din Peninsula Balcanica aveau dificultati tot mai mari vizavi de politica de deznationalizare. La inceputul sec. XX, romanii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumatate se aflau sub dominatie straina. In aceeasi vreme, in Transilvania, romanii sufereau consecintele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, dupa mai mult de 3 secole de colaps, in care a fost creata dualitatea austro-ungara (1867).

Transilvania si-a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stapanirea austriaca si a fost incorporata in Ungaria. Legislatia adoptata de guvernul de la Budapesta proclama existenta unei singure nationalitati in Ungaria - aceea maghiara, destinata sa distruga din punct de vedere etno-cultural celelalte populatii, fortandu-le sa devina ungare. Asta a supus populatia romaneasca, alaturi de alte grupuri etnice, la grele incercari. La vremea aceea, Partidul National Roman a jucat un rol important in impunerea identitatii nationale a romanilor; partidul a fost recunoscut in 1881 si a fost promotorul in lupta de obtinere a recunoasterii drepturilor egale pentru natiunea romana, precum si rezistenta ei impotriva proiectelor de deznationalizare.

In 1892, lupta nationala a romanilor a atins apogeul, in cadrul Miscarii Memorandistice. Memorandumul a fost conceput de liderii romanilor din Transilvania, Ion Ratiu, Gheorghe Pop Basesti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu si a fost trimis la Viena pentru a fi supus atentiei imparatului Franz Iosef I. El avertiza opinia publica europeana asupra

revendicarilor romanilor si o punea in garda fata de intoleranta aratata de guvernul de la Budapesta, referitor la problema nationala.

Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate si progres pentru Romania. Politica s-a polarizat in jurul a doua partide mari - conservator (Lascar Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) si liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Bratianu). Ei au venit la putere alternativ si asta a fost caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica expansionista a Rusiei a determinat Romania sa semneze, in 1883, in secret un tratat de alianta cu Austria, Ungaria, Germania si Italia; tratatul a fost reinnoit periodic pana la primul razboi mondial. Dupa ce la inceput a ramas neutra, in primul razboi balcanic (1912-1913), Romania s-a alaturat Greciei, Serbiei, Muntenegrului si Turciei impotriva Bulgariei, in cadrul celui

de-al doilea razboi balcanic. Pacea de la Bucuresti (1913) a marcat sfarsitul conflictului si ea prevedea ca sudul Dobrogei - Cadrilaterul

(judetele Durostor si Silistra) sa devina parte la Romania.

In august 1914, cand a izbucnit primul razboi mondial, Romania s-a declarat neutra. Doi ani mai tarziu, in 14-27 august 1916, ea s-a alaturat Aliatilor, care i-au promis sprijin pentru dobandirea unitatii sale nationale. Guvernul condus de Ion I.C. Bratianu a declarat razboi Austro-Ungariei.

Ion I.C. Bratianu, prim ministru al Romaniei

Dupa primul succes, armata romana a fost silita sa abandoneze o parte din tara, inclusiv Bucurestiul, si sa se retraga in Moldova, datorita ofensivei unite a armatelor din Transilvania, comandate de Generalul von Falkenheyn si a celor din Bulgaria, comandate de Maresalul von Mackensen. In vara lui 1917, in marile batalii de la Marasesti, Marasti

si Oituz, romanii au respins incercarea puterilor centrale de a se apara si au scos Romania din razboi, ocupandu-si restul teritoriului.

Lupta de la Marasesti - gravura din primul razboi mondial

Monumentul de la Marasesti dedicat eroilor primului razboi mondial

Situatia insa s-a schimbat complet dupa Revolutia din 1917 din Rusia si pacea separata, incheiata de sovietici la Brest-Litovsk (3 martie 1918). Asta atragea dupa sine sfarsitul operatiunilor militare pe frontul de est. Romania a fost obligata sa urmeze pasii aliatei sale Rusia, deoarece pe frontul din Moldova trupele romanesti se intercalau cu trupele rusesti si era imposibil ca lupta sa continue intr-o zona a frontului, si pacea sa se instaleze in alta zona a frontului. Rupandu-se de aliatii sai occidentali, Romania a fost obligata sa semneze Tratatul de Pace de la Bucuresti cu puterile centrale (24 aprilie-7 mai 1918).

Procedura de ratificare n-a fost insa niciodata dusa la bun sfarsit, astfel ca din punct de vedere legal tratatul n-a fost niciodata operativ; de fapt, la sfarsitul lui octombrie 1918, Romania a denuntat tratatul si a reintrat in razboi.

Dreptul popoarelor la autoguvernare a triumfat la sfarsitul primului razboi mondial, si asta a servit cauzelor romanilor care traiau in imperiile tarist si austro-ungar. Colapsul sistemului tarist si recunoasterea de catre guvernul sovietic al dreptului la autoguvernare permis romanilor din Basarabia sa-si exprime prin vot in cadrul organului national reprezentativ - Parlamentul tarii, care s-a convocat la Chisinau, vointa lor de a se uni cu Romania (27 martie-9 aprilie 1918). Caderea monarhiei habsburgice in toamna lui 1918, a facut posibila, pentru natiunile aflate sub opresiunea austro-ungara, emanciparea acestora. La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul National din Bucovina a votat la Cernauti unirea acelei provincii cu Romania.

Palatul Metropolitan din Cernauti,

unde a fost votata unirea Bucovinei cu Romania (28 noiembrie 1918) Adunarea nationala din Transilvania, convocata la Alba Iulia in 18 noiembrie-1 decembrie 1918, a votat, in prezenta a preste 100.000 de delegati, unirea Transilvaniei si Banatului cu Romania. Astfel ca, in ianuarie 1918, cand s-a inaugurat la Paris conferinta de pace, unirea tuturor romanilor intr-un singur stat era un fapt pe deplin realizat. Tratatele de pace internationale din 1919-1920, semnate la Neuilly, Saint Germain, Trianon si Paris, stabileau noile realitati europene si sanctionau, de asemenea, unirea provinciilor care erau locuite de romani intr-un singur stat (295.042 km.p, cu o populatie de 15,5 milioane).

Votul universal a fost introdus (1918), reforma radicala a fost aplicata

(1921), noua Constitutie a fost adoptata - una dintre cele mai democratice de pe continent - (1923) - si toate aceste au creat un cadru general democratic si au pavat drumul pentru o dezvoltare economica rapida (productia industriala s-a dublat intre 1923 si 1938. Cu cele 7,2 milioane de barili de titei produs in 1937, Romania era cel de-al doilea producator european si nr. 7 in lume. Venitul national pe cap de locuitor atingea 97 de dolari, in 1938, comparativ cu cel al Greciei de

76$, cel al Portugaliei de 81 $, cel al Cehoslovaciei de 141$ si al

Frantei de 246$.

In politica, erau mai multe partide aflate in competitie. Astfel ca Guvernul a fost controlat, de-a lungul anilor, de cateva dintre ele: Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul National Liberal

(Ion I.C. Bratianu, I.G. Duca, Gheorghe Tatarescu), Partidul National Taranesc (Iuliu Maniu). Partidul Comunist Roman, fondat in 1921, si care avea un numar nesemnificativ de membri, a fost interzis, in 1924. Garda de Fier, o miscare extremista a aripii nationaliste de dreapta, fondata de Corneliu Zelea Codreanu, in 1927, a fost, de asemenea, exilata.

In 1930, Carol al II-lea s-a razgandit in legatura cu decizia sa anterioara de a renunta la tron si l-a detronat pe fiul sau minor, Mihai (care devenise rege in 1927) si a luat tronul. Opt ani mai tarziu el instaura propria sa dictatura (1938-1940).

Obiectivele politicii externe in perioada interbelica, cand Nicolae Titulescu a jucat un rol major, erau indreptate spre mentinerea status- quo-ului teritorial, prin crearea aliantelor regionale, sprijinind Liga natiunilor si politica de securitate colectiva, la fel ca si promovarea unei stranse cooperari cu democratiile vestice - Franta si Anglia.

Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe roman, suporterul securitatii colective in Europa

Impreuna cu Cehoslovacia si Iugoslavia, Romania a fondat Mica Antanta, in 1920-1921 si a creat o noua organizatie de securitate regionala - Antanta Balcanica, impreuna cu Iugoslavia, Grecia si Turcia, in 1934.

Pe masura ce nazismul crestea in Germania, aceasta impreuna cu Italia sprijinea pretentiile revizioniste ale statelor vecine Romaniei; politica de forta a avut succes pe continent si acest lucru a fost marcat de Anschluss, Pactul de la Munchen (1938), de separare a Cehoslovaciei

(1939). S-a produs o apropiere intre Uniunea Sovietica si cel de-al treilei Reich; toate acestea au dus la izolarea internationala a Romaniei. Pactul Ribentropp-Molotov (23 august 1939), stipula intr-un protocol secret interesele sovietice in statele baltice, estul Poloniei, precum si in Basarabia.

Cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, Romania si-a declarat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar ea a sprijinit Polonia (facilitand tranzitul tezaurului Bancii Nationale si garantand azil presedintelui polonez si guvernului). Infrangerile suferite de Franta si Marea Britanie in 1940 au creat o situatie dramatica pentru Romania.

Guvernul sovietic a aplicat capitolul 3 al protocolului secret din 23

august 1939 si a fortat Romania, prin ultimatumul din 26 si 28 iunie 1940, sa cedeze nu numai Basarabia, dar si nordul Bucovinei si teritoriul Hertei (ultimele doua nu au apartinut niciodata Rusiei). Sub tratatul de la Viena - de fapt, un dictat - (30 august 1940), Germania si Italia i-au dat Ungariei nord-estul Transilvaniei, unde populatia majoritara era romaneasca. In urma discutiilor romano-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, in 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.

Harta Romaniei cu teritoriile pierdute in anii '40

Serioasa criza din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II- lea, in favoarea fiului sau, Mihai I (6 septembrie 1940); in acelasi timp, a dus la preluarea Guvernului de catre generalul Ion Antonescu (el a devenit maresal in octombrie 1941). Intr-un efort de a obtine sprijinul Germaniei si Italiei, Ion Antonescu a antrenat la guvernare miscarea Garzii de Fier. Miscarea a incercat, intr-un act de rebeliune in 21-23 ianuarie 1941, sa ia intreaga conducere a guvernului, si ca urmare ea a fost eliminata din politica.

Dorind sa recapete teritoriile pierdute in 1940, Ion Antonescu a participat, alaturi de Germania, in razboiul dus impotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). Infrangerile suferite de puterile Axei au dus dupa 1942 la sporirea incercarilor facute de regimul Antonescu, precum si de opozitia democratica (Iuliu Maniu, C.I.C.

Bratianu) de a scoate Romania din Alianta cu Germania. Pe 23 august

1944, maresalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai

I.

Noul guvern, format din militari si tehnocrati, a declarat razboi Germaniei (24 august 1944) si, astfel, Romania si-a adus intregul ei potential economic si militar in Alianta Natiunilor Unite, pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial in Europa. In ciuda eforturilor umane si economice, pe care Romania le facuse pentru cauza Natiunilor Unite timp de noua luni, Tratatul de Pace de la Paris

(10 februarie 1947), nega Romaniei statutul de co-beligerant si o obliga sa plateasca o imensa despagubire de razboi; dar, Tratatul recunostea retrocedarea teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la Romania, in

timp ce Basarabia si nordul Bucovinei ramaneau anexate la URSS.

Monumentul de la Moisei, dedicat victimelor teroarei hortisto-ungare in

Romania ocupata

Trupele sovietice stationau pe teritoriul Romaniei si tara a fost abandonata de puterile occidentale, astfel ca urmatorul stadiu a adus o evolutie similara acesteia, ca si celorlalti sateliti ai imperiului sovietic. Intregul guvern a fost preluat prin forta de comunisti, partidele politice au fost interzise, iar membrii lor au fost persecutati si arestati; regele Mihai I a fost fortat sa abdice si in aceeasi zi a fost proclamata Republica Populara (30 decembrie 1947).

S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazata pe o supraveghere omnipotenta si omniprezenta si pe forta de represiune. Intreprinderile industriale, bancile si mijloacele de transport au fost nationalizate

(1948), agricultura a fost colectivizata fortat (1949-1962). Intreaga economie s-a dezvoltat potrivit planurilor de cinci ani, obiectivul principal fiind industrializarea de tip stalinist.

Romania a devenit membru fondator al CAER (1949) si al Tratatului de la Varsovia (1955). La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de dupa razboi, conducerea partidului, care mai tarziu a fost identificata si cu conducerea de stat, a fost monopolizata de catre Nicolae Ceausescu. Intr-o scurta perioada, el a reusit sa concentreze in propriile maini (si ale celor ale clanului condus de sotia sa, Elena Ceausescu), toate parghiile puterii partidului

comunist si cele ale sistemului de stat. Romania s-a distantat de URSS

(acest lucru a fost facut public in 'Declaratia' din aprilie 1964; politica interna a fost mai putin rigida si s-a inregistrat o oarecare deschidere in politica externa (Romania a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varsovia, care nu a intervenit in Cehoslovacia, in 1968); toate acestea, ca si capitalul politic construit pe o linie mai putin ortodoxa, erau folosite pentru a consolida propria pozitie a lui Ceausescu, ca sa preia intreaga putere in cadrul partidului si a statului.

Dictatura familiei Ceausescu, una dintre cele mai absurde forme de guvernare totalitarista din Europa secolului XX, bazata pe cultul personalitatii care friza, de fapt, patologicul, a avut ca rezultat, printre altele, distorsiuni in economie, degradarea in viata sociala si morala, izolarea tarii in cadrul comunitatii internationale. Resursele tarii au fost abuziv folosite pentru construirea unor proiecte gigant absurde, nascocite de megalomania dictatorului. Asta a contribuit, de asemenea, la scaderea dramatica a nivelului de trai al populatiei si la adancirea crizei regimului.

In aceste conditii, izbucnirea revoltei starnite la Timisoara in 16 decembrie 1989, a cuprins rapid toata tara, si in 22 decembrie dictatura a fost rasturnata, prin sacrificiul a peste 1000 de vieti.

Revolutia romana din 22 decembrie 1989

Victoria revolutiei a deschis drumul spre restabilirea democratiei, a sistemului politic pluralist, pentru intoarcerea la economia de piata si reintegrarea tarii in spatiul economic, politic si cultural european.

http://www.tradepc.co.nz/diasromnz/history/historyrom.htm

11/13/04

Untitled

Page 1 of 22

< Back

History of Romanians - Ion Calafeteanu

Romania is situated in Central Europe, in the northern part of the Balkan peninsula and its territory is marked by the Carpathian Mountains, the Danube and the Black Sea. With its temperate climate and varied natural environment, which is favourable to life, the Romanian territory has been inhabited since time immemorial. The research done by Romanian

archaeologists at Bugiulesti, Valcea Country, has led to the discovery of traces of human presence dating back as early as the Lower Palaeolithic

(approximately two million years BC). These vestiges are among the oldest in Europe, revealing a period when 'man,' a humanoid in fact, went physically and spiritually through the stages of his coming out of the animal status. A denser human population, ('the Neanderthal man') can be proved to have lived about 100,000 years ago; a relatively stable population can only be

found beginning with the Neolithic (6-5,000 years BC).

Cucuteni pottery

At the time, the population on the territory of present-day Romania created a remarkable culture, whose proof is the polychrome pottery of the 'Cucuteni'

culture (comparable to the pottery of other important European cultures of the time in the Eastern Mediterranean and the Middle East) and the statuettes of the 'Hamangia' culture (the Thinker of Hamangia is known today to the whole world).

The Thinkers of Hamangia (Neolithic statuette)

At the turn of the second millennium, when the Palaeolithic age made way for the Bronze age, the Thracian tribes of Indo-European origin settled alongside

http://www.tradepc.co.nz/diasromnz/history/historyengl.htm

11/13/04

Untitled

Page 2 of 22

the population that already lived in the Carpathian-Balkan region. From the time of the Thracians on, the uninterrupted phenomenon of the Romanian people's birth can be traced. In the former half of the first millennium BC, in the Carpathian-Danube-Pontic area - which was the northern part of the large surface inhabited by the Thracian tribes - a northern Thracian group became individualised: it was made up of a mosaic of Getae and Dacian tribes. Strabo, a famous geographer and historian in the age of emperor Augustus, informs that 'the Dacians have the same language as the Getae.' Basically, it

was the same people, the only difference between the Dacians and the Getae being the area they inhabited: the Dacians - mostly in the mountains and the plateau of Transylvania; the Getae - in the Danube Plains. In the Antiquity, the Greeks, who first got to encounter the Getae - used this name for the whole population north of the Danube, while the Romans, who first got to encounter the Dacians-extended this name to cover all the other tribes on the present- day territory of Romania; after the conquest of this territory, the Romans

created here the Dacia province. This is why the whole territory of present- day Romania is called Dacia in all ancient Latin and Early Middle Ages

sources.

The contact of the Geto-Dacians with the Greek world was made easy by the

Greek colonies created on the present-day Romanian Black Sea shore: Istros

(Histria), founded in the 7th century BC, Callatis (today: Mangalia) and Tomi

(today: Constanta); the latter two were founded a century later. In the

recorded history, the population north of the Danube (the Getae) was first mentioned by Herodotus, 'the father of history' (the 4th century BC). He told the story of the campaign of Persian king Darius I against the Scythians in the northern Pontic steppes (513 BC). He wrote that the Getae were 'the most

valiant and just of the Thracians'. They had been the only ones to resist the

Persian king on the way from the Bosporus to the Danube.

Burebista (82 - around 44 BC), who succeeded to unite the Geto-Dacian tribes for the first time, founded a powerful kingdom that stretched, when the Dacian sovereign offered to support Pompey against Caesar (48 BC), from the Beskids (north), the Middle Danube (west), the Tyras river (the Dniester), and the Black Sea shore (east) to the Balkan Mountains (south).

The Dacian stronghold of Sarmisegetuza

In the 1st century BC, as the Roman empire was expanding and Roman provinces were being created in Pannonia, Dalmatia, Moesia and Thracia, the Danube became, along 1,500 Km., the border between the Roman Empire and the Dacian world. In Dobrudja, which was under Roman rule for seven

centuries beginning with the reign of Augustus, poet Publius Ovidius Naso spent the last years of his life, 'among Greeks and Getae,' as he was exiled there, to Tomi (8-17, AD) by order of the same Caesar.

Dacia was at the peak of its power under King Decebal (87-106 AD). After a

http://www.tradepc.co.nz/diasromnz/history/historyengl.htm

11/13/04

Untitled

Page 3 of 22

first confrontation during the reign of Domitian (87-89), two extremely tough wars were necessary (101-102 and 105-106) to the Roman empire, at the peak of its power under Emperor Trajan (98-117) to defeat Decebal and turn most of his kingdom into the Roman province called Dacia.

King Decebal                         Emperor Trajan

Trajan's Column erected in Rome and the Triumphal Monument at Adamclisi

(Dobrudja) tell the story of this military effort, which was followed by a systematic and massive colonisation of the new territories that were integrated into the empire.

Trajan's Column in Rome - the birth certificate of the Romanian people

http://www.tradepc.co.nz/diasromnz/history/historyengl.htm

11/13/04

Untitled

Page 4 of 22

The Roman monument of Adam Clisi (second century AD)

The Dacians, although they had suffered heavy casuals, remained, even after the new rule was established, the main ethnic element in Dacia; the province was subjected to a complex Romanization process, its basic element being the staged but definitive adoption of the Latin language.

The Romanians are today the only descendants of the Eastern Roman stock;

the Romanian language is one of the major heirs of the Latin language,

together with French, Italian, Spanish; Romania is an oasis of Latinity in this part of Europe.

The natives, be they of Roman or Daco-Roman descent, continued their uninterrupted existence as farmers and shepherds even after the withdrawal, under emperor Aurelian (270-275) of the Roman army and administration, which were moved south of the Danube. But the ancestors of the Romanians remained for several centuries in the political, economic, religious and cultural sphere of influence of the Roman Empire; after the empire split in 395 AD, they stayed in the sphere of the Byzantine Empire. They lived mostly in the old Roman hearts that had now decayed and survived in difficult

circumstances under successive waves of migratory tribes.

At the time when the Daco-Roman ethno-cultural symbiosis was achieved and finalised in the 6-7th centuries by the formation of the Romanian people, in the 2-4th centuries, the Daco-Romans adopted Christianity in a Latin garb. Therefore, in the 6-7th centuries, when the formation process of the Romanian people was done, this nation emerged in history as a Christian one. This is why, unlike the neighbouring nations, which have established dates of Christianization (the Bulgarians - 865, the Serbs - 874, the Poles-

966, the eastern Slavs - 988, the Hungarians - the year 1000), the Romanians do not have a fixed date of Christianization, as they were the first Christian nation in the region.

In the 4-13th centuries the Romanian people had to face the waves of

migrating peoples - the Getae, the Huns, the Gepidae, the Avars, the Slavs, the Petchenegs, the Cumanians, the Tartars - who crossed the Romanian territory. The migratory tribes controlled this space from the military and political points of view, delaying the economic and social development of the natives and the formation of local statehood entities.

The Slavs, who massively settled since the 7th century south of the Danube, split the compact mass of Romanians in the Carpathian-Danubian area: the ones to the north (the Daco-Romanians) were separated from the ones to the south, who were moved towards the west and Southeast of the Balkan

Peninsula (Aromanians, Megleno-Romanians and Istro-Romanians). The

Slavs that settled north of the Danube were assimilated little by little by the

http://www.tradepc.co.nz/diasromnz/history/historyengl.htm

11/13/04

Untitled

Page 5 of 22

Romanian people and their language left traces in the vocabulary and phonetics of the Romanian language. To the Romanian language, the Slavic language (similarly to the Germanic idiom of the Franks with the French people) was the so-called super-imposed layer. The Romanians belonged to the Orthodox religion so they adopted the Old Church Slavic as a cult

language, and, beginning with the 14-16th centuries, as a chancery and

culture language. The Slavic language was never a living language, spoken by the people, on the territory of Romania; it played for Romanians, at a

certain time during the Middle Ages, the same role that Latin played in the West; in the early modern age it was replaced for ever, in church, chancery and culture included, by the Romanian language. Owing to their position, the Romanians south of the Danube were the first to be mentioned in historical sources (the 10th century), under the name of vlahi or blahi (Wallachians); this name shows they were speakers of a Romance language and that the

non-Roman peoples around them recognised this fact. After the year 602, the Slavs massively settled south of the Danube and they established a powerful Bulgarian czardom in the 9th century; this, cut the tie between the Romanian world north of the Danube and the one south of the Danube. As they were

subjected to all sorts of pressures and isolated from the powerful Romanian trunk north of the Danube, the number of Romanians south of the Danube continuously decreased, while their brothers north of the Danube, although living in extremely difficult circumstances, continued their historical evolution as a separate nation, the farthest one to the east among the descendants of Imperial Rome.

In fact the Romanians are the only ones who, through their very name -

roman - (coming from the Latin word 'Roman') - have preserved to this day in this part of Europe the seal of the ancestors, of their descent, that they have always been aware of. This will show later in the name of the nation state - Romania.