|
|
|
DEZVOLTAREA CULTURII TEHNICE SI A STIINTELOR NATURII
Daca din punct de vedere al artelor secolului XX este caracterizat de o serie intreaga de crize, in ceea ce priveste stiinta, situatia este cu totul alta. Aceasta si pentru faptul ca nici o perioada din istoria omenirii nu a fost atat de dependenta de stiintele naturii ca secolul XX. Daca in 1910, oamenii de stiinta din Europa occidentala erau, probabil, in numar de circa opt mii, la inceputul anilor '90 numarul lor era estimat la circa cinci milioane de persoane 2; 596)
O caracteristica a stiintei secolului XX este faptul ca ea a incetat sa mai fie
eurocentrica. Din anii '30 producandu-se un
transfer al centrului de gravitate al acesteia in SUA, unde a si
ramas. Intre anii 1900 si 1933 numai sapte premii pentru
stiinta fusesera acordate SUA, iar intre 1933 si 1970,
numarul acestora a fost de saptezeci si sapte. Dupa
1945 si alte centre de cercetare independente se afirma:
Frapant este faptul ca o treime din laureatii asiatici ai premiilor Nobel pentru stiinta nu apar sub steagul tarii lor de origine, ci sub cel american. (Dintre laureatii americani douazeci si sapte sunt prima generatie de imigranti). Intr-o lume tot mai globalizata a avut loc si are in continuare loc un proces de concentrare a stiintelor in relativ putine centre, care dispun de resurse adecvate pentru dezvoltarea lor, mai ales in SUA si unele state occidentale: Germania, Anglia, Franta. Creierele lumii au fugit din Europa din motive politice (in perioada anilor '30 - '90), s-au scurs din tarile sarace spre cele bogate din motive economice. In anii '70 si '80, tarile dezvoltate au cheltuit aproape trei sferturi din sumele alocate pe plan mondial pentru cercetare si dezvoltare, in timp ce statele sarace (in curs de dezvoltare) nu au cheltuit mai mult de 2-3% (6; 103). Intr-o lume democratica si populista, oamenii de stiinta sunt o elita, concentrata in relativ putine centre subventionate.
Faptul ca secolul XX s-a bizuit foarte mult pe stiinta nu trebuie prea mult argumentat. Tehnologia bazata pe teoria stiintifica avansata si pe cercetare a determinat 'boom'-ul economic din lumea dezvoltata. Fara stiinta genetica, India si Indonezia nu ar fi putut produce suficienta hrana pentru populatia lor in plina explozie demografica. La sfarsitul secolului biotehnologia a devenit un element important atat in agricultura, cat si in medicina. Descoperirea fusiunii nucleare, a teoriei moderne a computerelor, a laserului, a structurii ADN-ului, a transmitatorului fac din secolul XX o perioada de maxima inflorire a stiintei. Aceasta a devenit indispensabila si omniprezenta - pentru ca pana si cele mai uitate colturi ale lumii cunosc radioul cu tranzistori si calculatorul electronic.
O problema de mare actualitate este aceea a raportului dintre dezvoltarea stiintei si consecintele acesteia asupra Pamantului ca habitat al organismelor vii. Cu alte cuvinte se pune problema stabilirii unor limite practice si morale ale cercetarii stiintifice. Aceasta datorita unor pericole reale sesizate si semnalate opiniei publice in ultimul sfert de veac. Este vorba de distrugerea stratului de ozon din atmosfera pamantului de catre fluorcarbon ( utilizat in refrigerare si la sprayuri), aparitia 'efectului de sera' adica incalzirea necontrolabila a temperaturii pamantului din cauza gazelor produse de om; moralitatea reproducerii umane in eprubeta si a clonarii umane, etc.
Analiza evolutiei dezvoltarii culturii stiintifice ne face sa afirmam ca dupa explozia primei bombe nucleare din 1945, stiinta devine parte componenta a constiintei comune si nu poate exista nici o indoiala cu privire la faptul ca secolul XX a fost un secol in care stiinta a transformat si lumea si cunostintele noastre despre ea.
Vorbind despre stiinta secolului XX nu putem sa nu semnalam faptul ca au existat momente de politizare a acesteia. Au existat doua tipuri de regimuri politice care s-au amestecat in cercetarea stiintifica, fiind amandoua interesate la maximum de progresul tehnic nelimitat. Intr-unul din cazuri, de o ideologie care se identifica cu stiinta si saluta cucerirea lumii prin ratiune si experiment. In modalitati diferite, atat national-socialismul german, cat si stalinismul sovietic au respins stiinta, desi au folosit-o in scopuri tehnologice. Apogeul perioadei stiintei politizate a fost atins in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand savantii au fost mobilizati sistematic in scopuri militare. In mod tragic, razboiul nuclear a fost un produs al antifascismului deoarece au fost convinsi savantii fizicieni sa accepte sa lucreze la elaborarea bombei atomice. In acelasi timp, razboiul a convins in cele din urma guvernele ca alocarea unor resurse impresionante pentru cercetarea stiintifica era necesara, ba chiar esentiala pentru viitor.
In a doua jumatate a secolului stiinta a devenit mai politica in zona de influenta sovietica a globului. Oamenii de stiinta sovietici erau considerati de catre elitele comuniste mai importanti decat omologii lor occidentali intrucat in conceptia acestora doar ei puteau face ca o tara mai putin dezvoltata ca URSS sa poata infrunta o superputere ca SUA. Asa se explica si faptul ca ei au reutit sa faca ca Uniunea Sovietica sa depaseasca pentru un timp Occidentul in cea mai inalta dintre tehnologii, cea a spatiului cosmic. Primul satelit artificial (Sputnik, 1957), primul zbor spatial al unui barbat si al unei femei (1961, 1963) si primele iesiri in spatiu au apartinut, toate, rusilor. Situatia s-a schimbat radical in deceniile urmatoare in favoarea S.U.A.
Dezvoltarea stiintei in secolul XX s-a realizat si datorita faptului ca majoritatea statelor au sprijinit-o. Dar guvernele nu au fost si nu sunt interesate de adevarurile ultime, ci de adevarul instrumental. In cel mai bun caz, ele pot sprijini cercetarea 'in sine' fiindca s-ar putea ca intr-o zi sa dea ceva folositor sau din motive care tin de prestigiul national (premiul Nobel). Acestea au fost fundamentele pe care s-au inaltat si au inflorit cercetarea si teoria stiintifica, prin care secolul XX poate fi considerat ca o epoca a progresului uman si nu in ultimul rand a tragediei umane.
BIBLIOGRAFIE
1. Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfarsitul lumii europene. 1900-1945, vol. I, Bucuresti, 1998.
2. Hobsbawm Eric, Secolul extremelor, traducere Anca-Irina Ionescu, Bucuresti, 1944.
3. Boia Lucian, Sfarsitul lumii. O istorie fara sfarsit, Bucuresti, 1999.
4. D.E. Housman, Collected Poems and Selected Prose, Londra, 1988.
5. Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Lumea intre razboi si pace (1945-1973), vol. 2, Bucuresti, 1998.
6. UM Wold Social Situation,
