Apuleius - Viata, Opera, Floridele si operele filosofice, Metamorfozele, Apologia, Izvoare si modele

Apuleius

Viata

Apuleius care a fost unul dintre ultimii mari scriitori ai antichitatii latine.Cu toate acestea, opera sa variata, de valoare artistica incontestabila, a explorat si alte filoane ale culturii antice, care beneficia de o atat de lunga si solida traditie.

Autorul insusi isi spune Apuleius . Prenumele Lucius, atribuit lui Apuleius, provine de la numele personajului principal din Metamorfoze. Dar naratia la persoana intai din acest roman nu ofera nici un fel de date certe cu privire la autorul romanului. Alte lucrari comporta insa cateva informatii autobiografice. Madaurensis sau Philosophus Platonicus, care insotesc uneori in manuscrise numele scriitorului, indica locul de origine sau preocuparile lui culturale. Apuleius a facut si el parte din seria scriitorilor latini din Africa, caci s-a nascut la Madaura (azi M'darauh), adica in Algeria actuala, prin 125 d.C. Autorul insusi se considera seminumid sau semigetul , dar de fapt apartinea populatiei municipale romanizate din nordul Africii. Tatal sau fusese inalt magistrat local la Madaura.

Apuleius a fost un barbat frumos, cu parul lung si delicat , generos, chiar risipitor, stapanit de o curiozitate permanenta. Nu a fost supus la frustrari in cursul copilariei si adolescentei, incat ne apare ca un autentic extravertit. Manat de mintea sa iscoditoare, a practicat numeroase meserii si a colindat intreaga lume mediteraneana.

Averea considerabila a familiei sale i-a permis sa dobandeasca o educatie umanistica foarte complexa si solida, greceasca dar si latina, la Madaura, Cartagina, Atena si Roma. La Otea (azi Tripoli, in Libia), cand avea 30 de ani, s-a casatorit cu bogata vaduva Pudentilla, mama fostului sau coleg de studii, Pontianus. Dupa moartea lui Pontianus, rudele lui si ale primului sot al Pudentillei, cu zece ani mai varstnica decat Apuleius, ii intenteaza acestuia din urma un proces, acuzandu-l ca si-ar fi sedus viitoarea sotie prin practici magice. Procesul s-a desfasurat la Sabratha, localitate situata la 100 km. nord-vest de Otea, prin 158 d.C. Apuleius s-a aparat cu stralucire si dusmanii sai n-au avut castig de cauza. Dupa proces, Apuleius s-a stabilit la Cartagina, unde a fost admirat si onorat. Apuleius, care era adept al zeului local Eshmun, echivalat cu Esculap, ca „sacerdot al provinciei', sacerdos prouinciae, a devenit si sef al cultului imperial local si presedinte al consiliului provinciei.

A murit candva intre 164 si 190 d.C, dupa ce beneficiase de o viata fericita, desi nu lipsita de aventuri si de momente de „suspense'. Dezinvoltura eleganta, un anumit arivism destul de cinic, lipsa de scrupule nu l-au impiedicat sa practice magia si sa devina un fervent al misteriofilosofiei.

Opera

Facilitatea extravaganta i-a ingaduit lui Apuleius sa scrie numeroase lucrari si in toate genurile, atat in limba latina, cat si in greceste. Succesele literare de public au incununat reusitele din alte domenii.
Cele mai multe scrieri s-au pierdut. Printre ele se numarau poeme de iubire si imnuri, discursuri, o epitoma istorica si un tratat despre stat (de republica), culegeri alcatuite in greceste de anecdote erotice, un al doilea roman si mai multe lucrari de stiintele naturale, de matematica si de medicina. Caci Apuleius a studiat cu asiduitate si a experimentat atat medicina, cat si fizica, astronomia si matematica. Din vasta si iscoditoarea creatie a acestui poligraf, ni s-au conservat in primul rand mai multe discursuri. Dintre acestea se detaseaza pledoaria rostita cu prilejul procesului de la Sabratha, adica Apologia sau „Despre magie',dar si „Floridele', Florida, adica „buchete de flori'. Acest titlu traduce de fapt cuvantul grec Anthologia si reprezinta o culegere de cuvantari, considerate de autor mai reusite. Lui Apuleius i se atribuie si o serie de tratate filosofice, care cuprinde: „Despre Platon si invatatura lui', De Platone et eius dogmate, in doua carti, „Despre zeul lui Socrate', De deo Socratis, si „Despre lume', De mundo. in sfarsit, Apuleius a scris, ca principala opera, un roman intitulat „Metamorfozele', Metamorphoses.

Floridele si operele filosofice

Floridele constituie o culegere a celor mai frumoase discursuri de aparat, rostite de Apuleius la Cartagina, de altfel calificata de el drept „aceasta cetate foarte sfanta' . Aceasta antologie nu poate fi datata cu certitudine, insa constituie, probabil, ultima opera a lui Apuleius. Pledeaza in favoarea acestei datari aluziile autorului la imparatii Lucius Verus si Marcus Aurelius. Pe de o parte, Floridele reliefeaza starea de exaltare vanitoasa, la care fusese condus Apuleius de succesele inregistrate la Cartagina. Pe de alta, Floridele ilustreaza faptul ca el isi rostea cuvantarile la teatru,unde cu putin timp inainte actorii dadusera reprezentatiile lor.
Dispunem de douazeci si trei de Floride, toate scurte si abundente in idei, curiozitati erudite, credinte misteriofilosofice si mai ales in performante declamatorii, destul de putin consistente. Abunda problemele de etica, de istorie naturala, de gramatica si de arheologie. Digresiunile si anecdotele impregneaza intreg textul acestor foarte scurte discursuri. Dupa ce se refera la simtul vederii, Apuleius descrie acvila care priveste soarele . Sunt consemnate unele anecdote istorice, precum cele referitoare la Pitagora  si la Thales ; nu lipsesc fabulele, ca si complimentele adresate magistratilor Cartaginei.
Apuleius profeseaza platonismul, insa staruie asupra originilor lui pitagoriciene. Aceste conferinte mondene nu puteau infatisa sistematic optiuni filosofice, dar scoteau in relief tendintele spre imbibarea platonismului de un anumit misticism orientalizant. De altfel, Apuleius se refera cu respect la India si la miracolele realizate de fachirii ei . Predomina, mai ales, virtuozitatea stilistica. Apuleius se comporta ca un pianist pentru care conteaza mai cu seama caracterul acrobatic si stralucitor al bucatilor compuse ori interpretate de el. Abunda frazele foarte lungi, cizelate cu grija si melodios, inflorat structurate, unde se impun consonantele iscusite, jocurile de cuvinte, situate la limita calamburului, subtilitatile stilistice si formulele frapante. Exegeza moderna a deslusit in aceste constructii savante ale scriiturii amprenta manierismului frontonian si ale cautarilor artificioase pe care le practica a doua sofistica elenica.
Tratatele filosofice evidentiaza clar cum interpreta Apuleius mostenirea platoniciana. Nu-I interesa atat dialectica Academiei, cat aspectul mistic al gandirii lui Platon, ale carei mituri imagistice explicau matricea cosmosului. De aceea, s-a considerat ca Aputeius s-a manifestat ca un exponent al asa-numitului platonism mediu. Revelator este tratatul despre zeul, de fapt despre „demonul', daimon in greceste, al lui Socrate. Demonii ar fi niste fiinte intermediare intre zeitatea suprema si oameni, nemuritori dar sensibili la suferintele umane. Ei ar fi ocrotitori, ingeri pazitori ai oamenilor, pe care i-ar incita sa-si amelioreze moralitatea. Apuleius aspira deci spre demonologie si confera discursului sau filosofic inflexiuni isiace, accente tributare interpretarii misterice a lumii, intr-un stil destul de sofisticat si de inclinat spre virtuozitati formale. Apuleius anunta transformarea invataturii Academiei in neoplatonism.

Metamorfozele

Apuleius pare sa fi alcatuit doua romane. Astfel, el a scris Hermagoras, roman in mai multe carti, din care s-au pastrat cinci fragmente si o referinta a gramaticului Priscianus.
Capodopera apuleiana a fost insa romanul intitulat Metamorfozele. De fapt, in manuscrise, titlul s-a pierdut, insa marturii latine tardive, furnizate de Lactantiu si de Augustin, mentioneaza „unsprezece carti de metamorfoze', Metamorphoseon libri undecim. Numai Fulgentius consemna ca titlu si „Magarul de aur', Asinus aureus (Serm. antiq., 562-565). Dar Fulgentius inregistra doar subiectul romanului, cel mult un subtitlu, caci „de aur' ar putea conota nazdravania, culoarea si inocenta asinului,incat autenticul titlu al romanului nu poate fi decat Metamorfoze. Unii cercetatori au presupus ca Metamorfozele ar fi fost redactate cand Apuleius era tanar,insa deoarece Metamorfozele n-au fost consemnate in Apologia si, asadar, n-au fost exploatate de adversarii lui Apuleius cu prilejui procesului de la Sabratha, ele trebuie sa fi fost alcatuite la sfarsitul vietii autorului lor, eventual intr-o lunga perioada de timp. Metamorfozele comporta unsprezece carti.

Romanul desfasoara itinerarul fantastic al unui tanar numit Lucius. Acesta ajunge in Thessalia, regiune reputata pentru legendele ei fantastice si vrajitorii.In orasul Hypata, Lucius este gazduit de un prieten al familiei, Milo, a carui sotie, Pamphila, era vrajitoare. Intr-o seara, intorcandu-se ametit de vin de la Byrrhena, ruda a mamei sale, Lucius afla trei matahale care incercau sa sparga usa casei lui Milo.

Infuriat, Lucius le strapunge cu sabia. Arestat pentru omucidere a doua zi, Lucius constata, in hohotele de ras ale locuitorilor Hypatei, ca cele trei victime ale sale erau niste burdufuri, pe care le spintecase. „Procesul' intentat lui Lucius fusese de fapt o petrecere oranduita in cinstea zeului rasului. Ajutat de frumoasa slujnica a Pamphilei, tanara Photis, Lucius urmareste actele magice ale gazdei sale. Se unge cu o alifie pentru a deveni pasare, ca Pamphila, dar Photis greseste leacul magic si Lucius este transformat in magar. Se realizeaza astfel o adevarata regresiune a lui Lucius in animalitate. El isi pastreaza totusi mintea si sensibilitatea de om.In aceeasi noapte, este furat de niste hoti, care il duc intr-o pestera, unde se afla o tanara fata, Charite. Sclava talharilor o consoleaza, povestindu-i mirobolantul basm al lui Amor si al Psychei. Tanara Psyche se indragostise de Amor, a carui sotie devine, dupa mai multe peripetii si in pofida obstructiei Venerei, mama zeului.
Charite si asinul sunt curand eliberati de Tlepolemus, logodnicul fetei. Dupa moartea tragica a tinerilor sai stapani, asinul Lucius incape succesiv injmainile unui sacerdot al Cybelei, care ratacea din loc in loc cu banda lui, unui morar, unui gradinar, unui soldat, unui cofetar si unui bucatar. Acesta din urma vrea sa inveseleasca populatia Corintului, de fapt orasul natal al lui Lucius, obligand magarul sa se uneasca in public cu o criminala, condamnata la moarte. Zeita Isis ii apare asinului in vis si ii promite eliberarea de conditia animala injositoare. intr-adevar, in plina desfasurare a sarbatorii isiace de la 5 martie, Lucius mananca „antidotul' impotriva alifiei, care ii fusese fatala, adica o coroana de trandafiri, purtata de marele sacerdot al zeitei. Lucius redobandeste aspectul si conditia de om si se initiaza de mai multe ori in misterele zeitatilor Isis si Osiris. Ajuns la Roma, devine sacerdot isiac si avocat pledant in for, pentru a apara dreptatea.

Apologia

Apologia, discursul de aparare al lui Apuleius cu prilejul procesului de la Sabratha, reliefeaza o scriitura mai putin specifica strategiei literare privilegiate de autorul sau in alte opere. Este insa foarte posibil ca Apuleius sa fi remaniat si modificat, in vederea publicarii, textul pledoariei efectiv pronuntate cu prilejul procesului. Astfel, nu stim daca tonul glumet, ironia acida, dezinvoltura eleganta, care caracterizeaza timbrul discursului, corespund liniei de aparare, adoptate la proces, sau daca au fost introduse de Apuleius cu prilejul restructurarii textului in vederea editarii lui. Aceasta restructurare si publicare a putut surveni in iarna anilor 158-l597.In forma sa publicata, Apologia cuprinde 103 capitole, indeobste de dimensiuni reduse. Exordiul, care incorporeaza primele 3 capitole, denunta manevrele sordide ale lui Sicinius Aemilianus, unchiul lui Pontianus, manevre dirijate impotriva lui Apuleius cu sprijinul celorlalte rude ale Pudentillei. De asemenea, Apuleius elogiaza pe Claudius Maximus, proconsulul Africii, in fata caruia se desfasura procesul, si subliniaza ca, de fapt, cauza sa este cea a filosofiei in general: „caci sustin nu apararea mea, ci chiar cea a filosofiei' . in continuare, Apuleius respinge acuzatiile secundare care i se aduceau, implicand frumusetea si „saracia' sa, talentul in alcatuirea de versuri, interesul pentru pesti etc. . Apoi, in restul discursului, Apuleius respinge acuzatia principala, adica aceea de practici magice'. Nu este nevoie de practici magice pentru a cunoaste lumea si vietuitoarele ei, inclusiv pestii. Insista asupra problemei casatoriei si arata ca nu este necesar nici un act magic pentru a determina o femeie de 40 de ani sa se marite cu un barbat mai tanar decat ea! Concluziile discursului  resping concentrat si viguros invinuirile pe care i le aducea Aemilianus.
Apuleius se apara energic si reliefeaza ca nu a dorit nici un fel de avere. Pudentilla este stapana pe avutia sa. Excelent psiholog, Apuleius cunoaste reactiile femeilor mature, care, chiar daca iubesc pasionat, vor sa para constranse la aceasta. Principala proba a acuzarii era o scrisoare, intentionat trunchiata, a Pudentillei catre Pontianus. Autorul ia apararea propriei filosofii, adica a doctrinei platoniciene. Subliniaza, insa, filiatiile acesteia cu unele culte orientale si se lauda ca s-a initiat in numeroase rituri sacre. Din nou platonismul emerge ca o misteriofilosofie. Totodata, Apuleius evoca si anumite realitati ale Africii romane. Aici existau mosii intinse si bogate, cum era cea a Pudentillei, care poseda 400 de sclavi. .Zestrea' primita de fiii Pudentillei - si care nu reprezenta decat o parte modesta a averii ei - se ridica la 300.000 de sesterti, adica aproape la nivelul censului ecvestru ! Asemenea averi generau competitii si conflicte violente de familie, caci totul se concentreaza, in Apologia, in jurul succesiunii Pudentillei. De fapt, Apuleius ofera o documentare foarte complexa asupra vietii din provincie. El releva lipsa de cultura si pretentiile vanitoase ale provincialilor, in termeni care amintesc de Satyricon-u lui Petroniu. Din punct de vedere politic, relevanta apare consemnarea relatiilor dintre guvernatorii de provincie si notabilitatile locale.
Planul discursului respecta structura clasica a pledoariei romane. Argumentarea se realizeaza clar, parca intr-o voita gradatie ascendenta. Totusi, Apuleius pare adesea mai preocupat de efectul tiradelor si segmentelor abordate decat de valentele ansamblului. El recurge frecvent la digresiuni erudite. Pentru ca inamicii sai ii acuzau ca e un „filosof frumos', el riposteaza trecand in revista filosofii frumosi, Pitagora, Zenon din VeJia . Incriminarea relativa la versurile sale erotice ii prilejuieste o digresiune asupra poeziei lirice fomane, a exponentilor ei si a femeilor cantate de acestia . Iar acuzatia privind pestii declanseaza consideratii docte asupra medicinei . Deoarece Aemilianus il acuzase ca scrisese versuri despre prafuJ de spalat dintii, dentifricium, Apuleius profita ca sa alcatuiasca o foarte amuzanta digresiune despre dinti si gura . in sfarsit, observatia ca el ar fi fost sarac prilejuieste o tirada, pe ton foarte paseist, despre conditia modesta si parcimonia vechilor romani si greci . Apuleius, ca intr-o conferinta personala si literara, citeaza versuri ale sale si fragmente din lucrari in proza, pe care le alcatuise, discuta cu judecatorul, polemizeaza alegru cu Aemilianus, caruia i se adreseaza direct, apeleaza la antiteze, exclamatii si indeosebi la
Dupa ce arata ca „abordez insasi acuzatia de magie', face etimologia termenului de magia, care ar proveni din limba persilor, unde magus inseamna „sacerdot', sacerdos. Totusi, a fi sacerdot si a cunoaste riturile si ceremonialul nu echivaleaza cu o crima . interogatii retorice. Totusi, de regula, nu se indigneaza si nu utilizeaza patosul si marile miscari declamatorii. Privilegiaza umorul zeflemitor, verva sarcastica ori ironia subtila, desfasurate impotriva unor ignoranti. Surade mereu si isi ridiculizeaza adversarii, desi practica si un verbiaj stralucitor si melodios, in pofida gravitatii problemelor tratate8. Totusi, astfel isi spune cuvantul inraurirea exercitata de catre scoala sofistilor. Piruetele retorice frivole si tiradele sofisticate traduc deprinderile manierismului frontonian, insa scriitura Apologiei se invedereaza a fi mai „rodiana' decat cele utilizate in alte opere apuleiene. Chiar daca privilegiaza perioade de respiratie mai scurta decat ceie utilizate de clasici, Apuleius utilizeaza cadente ciceroniene. Vocabularul se prezinta totusi ca variat. Alterneaza tonul si lexicul solemn si un limbaj suculent, unde nu lipsesc diminutivele de sorginte populara - ca in „tinerei', adulescentuli, „batraioara', uetula, „marisoara', ampliuscula - termenii cruzi, vulgari - ca „destrabalat', ganeo - chiar triviali. Totusi, in general Apologia tinde sa se apropie de modelele clasice, de inflexiunile clasicizantilor. Apologia constituie una dintre ultimele mari testimonii de arta oratorica.

Izvoare si modele

Literatura narativa, asa cum am aratat in alt capitol, beneficia de o destul de solida traditie. Apuieius insusi semnalizeaza cititorilor o parte dintre modelele sale, intr-o declaratie programatica enuntata ca prefata a romanului: „voi incerca sa va povestesc aici, adunate la un loc, variate fabule in genul milezian si sa incant urechile voastre binevoitoare cu un murmur placut. Daca nu va plictiseste sa va aruncati ochii pe acest papirus egiptean, scris cu varful ascutit al unei trestii de pe malurile Nilului, veti vedea cu uimire fapturi omenesti schimbandu-si figura si forma si apoi, printr-o metamorfoza inversa, revenind la starea lor de mai inainte' . Pe buna dreptate, aceasta prefata a fost considerata enigmatica, chiar daca ar fi echivalat cu un dialog surazator si malitios intre romancier si cititor. intr-adevar, ce vrea sa spuna aluzia la murmurul placut? Dar cea la papirusul egiptean?11. De fapt s-a propus o solutie, pe care insa o vom evoca mai jos. Oricum, Apuieius subliniaza vocatia romanesca a discursului sau, cand se refera la dorinta comuna tuturor romancierilor antici de a-si desfata cititorii cu o naratie seducatoare. Metamorfoza este infatisata ca esenta romanului, in vreme ce semnificatia initiatica a naratiei este rapid semnalizata. Trestia egipteana cu varful ascutit, printre altele, alude la preocuparile de umorist ale romancierului. Totodata, Apuieius pune in evidenta foarte clar relatiile romanului cu nuvelistica candva creata la Milet si chiar cu inserarea unor „fabule' de inspiratie mileziana in structura-cadru a operei sale.
Pe cand aluzia la metamorfoze trimite la principalul arhetip al romanului, adica la Metamorfozele lui Loukios sau Lucius din Patrai.
intr-adevar, intriga de baza nu a fost inventata de Apuleius. Ea a fost faurita de acest Lucius din Patrai, in limba greaca. Romanul lui Lucius nu ni s-a pastrat, dar eruditul bizantin Photios il citise. Oricum, Metamorfozele lui Lucius din Patrai trebuie sa fi comportat dimensiuni mai modeste decat cele ale lui Apuleius. Nu consideram ca trebuie pusa la indoiala existenta acestui Lucius din Patrai. in schimb, ni s-a pastrat micul roman al lui Pseudo-Lucian intitulat Lucius sau magarul. insa naratia lui Pseudo-Lucian, ce, la randul sau, prelucrase textul lui Lucius din Patrai, din care retinuse aproximativ jumatate, comporta o factura categoric burlesca si foarte laica: asinul isi redobandeste conditia umana, dupa ce consumase incidental cativa trandafiri. De aceea, se poate afirma ca Apuleius a amplificat si transformat profund intriga mostenita de la Pseudo-Lucian si Lucius din Patrai, pe care trebuie sa-l fi citit cu atentie. Este imposibil ca Pseudo-Lucian sa fi scris mai tarziu decat Apuleius. Nu numai ca Apuleius a incadrat in aceasta intriga nuvele mileziene, mult mai numeroase decat cele la care recursese Petroniu, ca si basmul despre Amor si Psyche, insa el a modificat atmosfera generala a discursului relativ la tribulatiile asinului. Caci Apuleius a augmentat si potentat elementele de violenta si sadism, si-a crispat personajele si a dramatizat multe dintre episoadele intrigii, incat a faurit un roman „negru'. De asemenea, Apuleius a introdus valente retorice. Mai ales el a conferit intrigii o lectura originala, cand i-a adaugat cartea a unsprezecea si in general coloratura isiac-platoniciana. Nu este imposibil ca intriga Metamorfozelor sa fi reflectat un vechi mit egiptean, a carui semnificatie religioasa sa fi fost uitata de Lucius din Patrai si mai cu seama de Pseudo-Lucian, dar recuperata de Apuleius, care o intelesese datorita initierii lui in cultul isiac.
Oricum, Metamorfozele s-au metamorfozat si ele, transformandu-se dintr-o naratie comica intr-un roman initiatic si intr-o fabula moralizatoare. insusi Apuleius atrage atentia asupra caracterului initiatic si egiptean al romanului sau in prefata mai sus mentionata. Cercetatorul italian Piero Scazzoso considera ca aceasta prefata comporta doua niveluri de lectura. Obscuritatea enuntului din prefata s-ar datora utilizarii unei scriituri esoterice, in virtutea careia formulele apuleiene ar incorpora doua sensuri: unul aparent banal si altul ascuns, destinat initiatilor. Acestia din urma ar fi invitati sa inteleaga caracterul initiatic al Metamorfozelor, de interpretat in cadrul religiei egiptene, cunoscute de Apuleius la Atena, Corint, Sparta si in lumea romana. Si alti cercetatori au relevat ca, in prologul romanului, Apuleius mascheaza caracterul de opus theologicum, pe care il asuma Metamorfozele. Sau, altfel spus, romancierul ar releva ca a compus un discurs grav si mistic, sub aparentele unui roman burlesc, chiar licentios. Cercetatorul suedez Tomas Hagg a observat ca Apuleius era mult mai legat de traditia elenica decat Petroniu. Chiar intriga romanului este mai ales de sorginte greaca. Tipul uman, indeosebi feminin, al unor personaje descinde cateodata din romanul sentimental grec, in orice caz, este foarte limpede ca romanul lui Apuleius include doua planuri structurale fundamentale.

Apuleius ne-a lasat una dintre cele mai fascinante si mai variate opere ale antichitatii, de fapt una dintre ultimele mari creatii literare de limba latina. Extravertit, libertin, Apuleius a aspirat totusi sincer spre puritate si fervoare misterica.