|
|
|
Poveste cu CFR
Stiu ca sunt multi oameni fani trenuri, chiar eu am un prieten. Ma intreb insa daca e vorba de aprecierea in sine a ideii de cai ferate excluzand CFR-ul, sau este si CFR-ul parte a aprecierilor? De altfel, cu toate hibele companiei romanesti de cai ferate, prefer o calatorie cu trenul uneia cu autocarul. Atuurile sunt evidente: te poti plimba prin tren pentru o dezmorteala, poti merge la toaleta cand ai nevoie si poti evita „muzica de pentrecere” servita by default in autocarele noastre.
O intamplare petrecuta pe 28 iunie anul acesta (2010; de parca ar conta data) a venit perfect pentru a sparge dilema impingand-o puternic catre o concluzie: CFR-ul poate fi cel mult o „experienta” pentru un strain cautator de exotisme, dar nu si un mijloc de transport pentru cei care isi propun sa si ajunga la destinatie. Asadar, ma aflam in IC-ul de Timisoara, venind dinspre Bucuresti. Sarind peste faptul ca in ultima luna au fost eliminate cateva trenuri pe aceasta ruta, speram ca trenul ales, datoringa rangului sau, poate reusi sa ajunga la destinatie destul de aproape de ora prognozata. La Craiova parea sa aiba ceva intarziere, nesemnificativa totusi pentru ceea ce a reusit trenul romanesc sa ne demonstreze. Insa la Filiasi, abservam ca sta prea mult in gara. La o jumatate de ora de stationare au inceput sa apara zvonuri cum ca trenul nu va mai pleca din gara decat pe o ruta ocolitoare spre Timisoara (Valea Jiului – Simeria). Cauza: alunecari de teren pricinuite de inundatii intre Teregova si Armenis (judetul Caras-Severin).
Dupa aproape o jumatate de ora de asteptare, timp in care astepti sa plece din gara pentru ca suntem obisnuiti cu stationarile prelungite, trenul a insistat sa ramana. Cu castile in urechi, incepi sa-ti pui intrebari abia cand vezi ca agitatia din jur ia proportii. Asadar, m-am decis sa cobor si eu din tren sa ma dumiresc. Infantila speranta.
In tren mai ramasesera o femeie in varsta si un cetatean care o agasa cu o problema. La prima vedere am crezut ca era o discutie in termeni de dialogare. Nu peste mult timp am realizat ca se purta o comunicare cu puternice note suprarealiste. El se prezenta in mod repetat ca fiind avocat si ca o putea ajuta pe femeie in privinta unei sentinte favorabile in cazul in care avea probleme cu recuperarea de imobile. Isi scotea din buzunar asa-zisele carti de vizita, care nu erau altceva decat bucati de hartie pe care isi scria cu un pix numele, numarul de telefon, urmat de calitatea de „avocat” al „Baroului Bucuresti”. Daca, totusi nu avea astfel de probleme, femeia l-ar fi putut pune oricum in legatura cu eventuali cunoscuti care ar fi intampinat astfel de probleme, caz in care ar primit „un milion” de lei. Batrana, isi derula la randu-i, ca intr-o bucla, discursul propriu, fara sa ia in seama vorbaria „avocatului”. Pentru ea, mai importanta era problema CFR-ului si faptul ca, indiferent ce se intampla pe drum, „ajungem noi acasa cumva”. Parea a fi un soi de cetatean optimist, hotarat sa-si petreaca suficientul timp pe care i-l oferea varsta de pensionar intr-un mod aventuros. Lucru rar de altfel la o asa varsta.
Pana sa cobor din tren, curios fiind de cei care purtau acel dialog frant, m-am uitat mai atent la „avocat”. Intr-adevar, avea o infatisare care-i indreptatea derapajele. Avea pantalonii ridicati „pana la gat”, patofi mari si labartati, privirea buimacaun aspect general sleampat.
Am coborat. Am intrebat ce se intampla, de ce nu pleaca trenul. Nu stia nimeni. Peste cateva minute au aparut zvonuri ca trenul nu va mai pleca spre Turnu-Severin si Valea Cernei, ci spre Valea Jiului. Cauza: surpari de pamant undeva in judetul Caras-Severin. Informatia in cauza nu avea o sursa sigura, se banuia ca vine de la conductori sau de la seful garii din Filiasi.
Intr-adevar, a durat mult pana sa aflam sigur ce se va intampla, as zice ca pana in momentul parasiri garii nu am stiut exact cand si cu ce vom pleca. „Nasii” nu prea se faceau vazuti, iar cand apareau printre oamenii de pe peron incercau sa para ocupati cu primirea de informatii prin statia de emisie-receptie sau prin telefonul mobil. Era clar ca nu erau capabili sa raspunda la intrebarile oamenilor. La un moment dat, cativa calatori i-au surprins pe peron si instantaneu ne-am adunat toti sa aflam ce urmeaza.
Pai nu stim exact, cica s-a blocat linia in Caras si o sa mergem pe ruta ocolitoare. Nu stim cand ajungem la destinatie.
Noi care trebuie sa ajungem in localitatile pe unde nu va mai trece trenul, cum ajungem acolo, intreba cineva.
Cred ca va veni un autobuz, dar nu stim sigursau poate se formeaza o garnitura de tren personal Oricum, cine poate sa mearga cu altceva ar fi bine sa nu mai astepte, ca nu stim exact
Cum adica cu altceva, intreb eu.
Cu o ocazie, cu vreo ruda sau cunostinta-ceva, care sa vina sa va ia
Aha
Dar o sa mai plece trenul din gara impreuna cu calatorii?
Pai trebuie sa ajunga la statia apartinatoare care e tocmai Timisoara. Pleaca, sigir ca pleaca. Numai ca nu stim cand
Imi venea in minte o secventa din tren, care tocmai capata o interpretare amuzanta. Imediat dupa plecarea din Bucuresti, un cetatean de prin Resita, pare-se, aflat cu treburi prin capitala, ii transmitea nevestei prin telefon cat e de obosit, dar ca o sa faca fata pana la sosire si ca presupune ca pe la 12 noaptea ar cam trebui sa vina cu cineva cu masina sa-l astepte la gara. Acum il cautam cu privirea prin gara deprimanta din Filiasi. L-am surprins vorbind la telefon. Omul isi adunase optimist resursele la plecare pentru a face fata unui drum lung. Acum totate calculele se destramasera, iar reasezarea unei ordini parea o corvoada. Foarte probabil ca dimineata urmatoare la ora 7 trebuia sa se trezeasca sa mearga la lucru.
Ma plimb pe peron. Incerc sa-mi gasesc un loc printre cateva zeci de persoane care deja depasisera capacitatea garii sordide de a le adaposti. Intru la casele de bilete. Un caine era chiar in mijlocul salii si se misca alene. Ies, dupa cativa pasi, in strada din fata garii unde cativa calatori din trenul nostru se interesau daca nu cumva a venit presupusul autobuz. Nimic, doar un taxi, sau poate o masina „pirat”, isi astepata putin probabila sansa de a prinde un client.
Reintru in gara cu gustul unei localitati dezolante. Gara ramane fereastra prin care vezi o intreaga localitate. Este chipul cu care shimbi primele priviri, primele zambete sau care-ti poate trimite primele ocheade de amenintare. Cu cat iti este mai senin acest chip, cu atat stii ca asezarea in care urmeaza sa intri este mai prietenosa, in stare sa-ti ofere un spatiu public bine conturat si deschis.
Peronul gazduieste aceleasi persoane in asteptarea unui transport fara orar, in asteptarea promisiunii Imi dau seama ca mi-e foame. Imi prognozasem sa fiu deja acasa la ora aceea. Intru in singurul magazin din gara. O ghereta incropita intr-o mica incapere din capatul cladirii garii. Acolo observ si singura persoana multumita de situatia aparuta. Femeia de la tejghea avea un flux de clienti peste asteptari. Imi cumpar o punga de grisine ca pe vremea lui Ceausescu, negasind altceva mai bun. In fata „Biroului miscare” aparuse o femeie, angajata a garii. Se apropie de grupul nostru in care se dezbatea nimic si spune, mai dintr-o parte, cu o voce inceata:
Ar trebui sa va returnam diferenta de bani celor care veti pleca cu personalul catre Severin, fiindca e tren de rang inferior si
Si e mai ieftin, zic.
Da. Sa vedem cat face diferenta, o sa calculam. Va zicem si o sa va schimbam biletele.
Sa intelegem ca s-a hotarat. Va veni un personal care sa continuie drumul. Cand va fi in gara.
O sa-l vedeti in gara. Oricum, dupa ora 21. Femeia dispare, avand o mina care parea cuprinsa de griji, saiu poate se folosea de aceasta expresie a fetei pentru a se retrage mai repede siu mai usor dintre oamenii tensionati.
Par singurul interesat de acest drept de a-mi schimba biletul de IC pe unul de Personal. Revin si conductorii, care intre timp probabil ca disparusera pe undeva prin tren. Evident, sunt intrebati de trenul personal care parea ca va fi solutia gasita de angajatii liniilor ferate. Ne spun ca va veni catre ora 10 seara, cam aceeasi ora cu cea la care va parasi gara si trenul IC. Era deja trecut de ora 9 si stateam in acea gara de vreo doua ceasuri, inca era lumina afara, deh capriciile verii.
Apare din nou angajata garii. O intreb cum ramane cu preschimbarea biletelor. Desi spune ca vom putea merge la casa pentru asta, limbajul corpului ei imi sugera ca nu era deloc dispusa la toata aceasta actiune. Ii intind biletul, dupa ce ne zisese ca am putea sa i le dam. Cine are bilet, desigur, precizeaza ea. Asta imi reconfirma cu cata naturelete este acceptat blatul sau „mersul cu nasu’” de chiar angajatii CFR. Femeia pleaca cu biletul meu. Ii intreb pe cei de langa mine de ce nu au facut acelasi lucru. Dau din mana a lehamite, sau a resemnare, nu stiu exact. Ma uit catre o tanara din grup ca sa ma dumireasca ea de ce nu face asta.
N-are rost imi raspunde cu un placut accent de basarabeanca.
Dar tu unde mergi, o intreb.
La Baile Herculane.
Pai trenul inlocuitor nu ne va duce decat pana la Turnu-Severnin. Ce faci?
Am vorbit cu cineva sa vina sa ma ia.
Nu iti pun la dispozitie nici transport pana la statia la care ai platit bilet si nici diferenta de bani nu vrei sa ti-o iei
Nu e vorba de bani, imi raspunde.
Imi dau seama ca dezinteresul celor din jur in a-si recuperea diferenta de bani era de fapt rusine. Rusinea de a parea sarac.
Apare unul dintre conductori.
Cine merge la Herculane, zice.
Eu, zice fata cu care tocmai vorbisem
Trenul dumneavoastra va va duce doar pana la Severin. Nu stiu ce sa zic, oricum sunteti doar dumneavoastra care sa mergeti pana la urmatoarea statie. Va descurcati cumva.
Maresc ochii si raman mut de uimire. Nu reusesc sa adaug nimic. Ma uit catre fata. Nu parea sa o enerveze sau sa o uimeasca ceva. Ma retrag un pic dezgustat. Imi reasez rucsacul pe spate si merg catre casa de bilete. In tot acest timp am purtat rucsacul destul de incarcat cu mine. In gara se perindau prea multe fete care pareau ca frecventasera la viata lor doar cursurile „facultatii cu gratii”. Realizez ca trenul personal aparuse in gara si se apropia deja ora 10. Nimeni nu mai venise sa ma anunte ca pot merge la casa de bilete sa-mi iau noul bilet si diferenta de bani. Nu aveam nici bilet si nici prea mult timp, pare-se, pana la plecarea trenului.
V-ati dumirit cum ramane cu biletul?
Da, dar asteptati sa primesc confirmare de la seful; si pune mana pe telefon, se ridica de la birou si asteapta cu telefonul in mana. In acelasi timp ii suna un alt telefon. Mobilul personal. Nu poate sa raspunda, dar nici seful nu-i raspunde. Apare la ghiseu o femeie grasuta si foarte agitata. Vrea sa prinda un tren de Tg.Jiu. Scoate 5 lei si se zgaieste la angajata. Se si uita la mine.
Ce face dom ne acum, ca pleaca trenul. Pai ce, sa-l pierd p’asta si sa-l iau p’ala mai scump de mai tarziu, ete.. Angajata ii face cu mana sa aiba rabdare. Suna din nou la sef. Identic cu momentul anterior, ii suna si mobilul. Ma pufneste rasul. Incerc sa ma abtin, dar nu prea-mi iese. Femeia grasuta se agita grozav. Dau semne ca as lasa-o sa ia prima biletul, numai sa scap de ea din preajma.
Gata. Pot sa va schimb biletul.
Da’ haideti doamna odata ca pierd trenul, zice grasuta.
Sase lei, e bine? Ma intreaba angajata dupa ce completeaza si taie o gramada de hartii.
E bine, zic si ma straduiesc sa nu ma mai mir. Nici macar aceasta procedura, de inlocuire a unui bilet cu restituire de bani nu era de fapt o procedura. Era un negot. Cu bilet sau fara bilet simteai ca mergi tot cu nasu’ Femeia grasuta isi primeste si ea in viteza biletul. O vad cum trece pe langa mine balabanindu-se si mai agitata. Ma indrept incet catre trenul care pleca peste 2-3 minute. Ic-ul plecase deja. Ies din gara si mai intorc o data capul. Langa intrare observ o placuta murdara de granit pe care scria: „ Statia C.F.R. Filiasi s-a construit in anul 1888”.
