Bioestetica

Bioestetica

Bioestetica (sau fiziognomia) este o teorie nestiintifica ce presupune existenta unei legaturi intre trasaturile morale ale unei fiinte si estetica din infatisarea ei exterioara. Sint lucruri care, din cauza ca le avem mereu in fata ochilor si ne-am obisnuit cu ele, ni se par firesti si nu le mai acordam nici o atentie, desi daca am privi cu mai mult discernamint, ne-am da seama ca ele ne ajuta sa intelegem mai bine creatia lui Dumnezeu si sensul vietii, pe care filozofii si filfizonii l-au cautat atita vreme. In cursul evolutiei vietii au aparut patru fiziognomii, patru legaturi intre caracteristicile psihologice ale unui animal si estetica din infatisarea lui exterioara.

Bioestetica se refera numai la parametri a caror variatie se deruleaza lent in timp si care modifica definiv proportiile intre volumele corpului – contractarea sau relaxarea temporara a muschilor, faptul ca starile afective au fiecare cite o expresie faciala proprie, nu este considerat bioestetica.

1^o Cea mai veche, cea mai primitiva si cel mai usor de observat este bioestetica sexelor. Pe linga ca cele doua sexe ale unei specii − masculul si femela − au instincte fundamental diferite, ele se prezinta diferit si ca infatisare. De obicei, seamana intre ele suficient de mult pentru a fi identificate ca specie, grupa sau rasa, dar exista si cazuri (rare) in care aceasta bioestetica e dusa la extrem si de-a dreptul “scandaloasa” : la unele animale primitive masculul si femela arata atit de diferit unul de celalalt, incit cu greu am banui ca fac parte din aceeasi specie (femela nu numai ca are alta forma si culoare, dar este si de zece ori mai mare ca masculul). De asemenea, exista exceptii si de la regula ca un animal pastreaza acelasi sex de-a lungul vietii : in mod uimitor, unele specii de pesti sau batracieni sint capabile ca, in decurs de citeva saptamini, sa-si schimbe intreaga fiziologie a corpului pentru a deveni din femela mascul sau invers.

2^o O alta fiziognomie, mai evoluata, este fiziognomia inocentei. Daca la organismele primitive puii nu sint decit niste adulti in miniatura, capabili sa ucida inca din momentul cind ies din ou, in schimb, la organismele evoluate (in principal la pasari si mamifere) puii au o fire blajina si pasnica. Prietenosi si inofensivi, depind intru totul de parinti sa le procure hrana si sa-i fereasca de pericole. Aceasta virsta a inocentei este insotita si de un aspect fizic “dragalas”, o conformatie a corpului in care, la unele specii capul, la altele membrele, sint disproportionat de mari in raport cu corpul, si o geometrie a capului in care cutia craniana, globii oculari si urechile sint mari, pe cind nasul, pometii, maxilarul si mandibula caraghios de mici.

Pe masura ce animalul se maturizeaza si abandoneaza firea inocenta si naiva, aspectul dragalas si neajutorat dispare si el (cu exceptia pestisorului guppy, a ursului panda, a papagalului ara si a altor citiva, care – nu stim de ce – pastreaza infatisarea simpatica si inofensiva si la maturitate).

Ceea ce este esential in aceasta bioestetica este ca un volum mare aduce implicit o masa mare, deci o povara, incit bietul animal “se chinuie” sa sustina un cap enorm si greu pe un git subtire si firav sau sa ridice niste picioare masive si grele cu o musculatura slaba si nedezvoltata. Acesta si este motivul pentru care miscarile lor sint stingace si neindeminatice, iar infatisarea lor ne inspira sentimente de mila si duiosie.

De altfel, daca aplicam acelasi procedeu unui om obisnuit si il incaltam cu pantofi mari si grei, efectul va fi acelasi : datorita lor, va parea mai simpatic.

3^o O alta fiziognomie, si mai evoluata, este cea a personalitatii animale. O privire mai atenta spre regnul animal – mai precis, spre partea lui superioara (pesti, reptile, pasari, mamifere) – scoate in evidenta o ciudata concordanta : in cadrul fiecarei grupe de animale, personalitatea puternica, instinctele de curaj si mindrie, par sa favorizeze o infatisare nobila din punct de vedere estetic, o “tinuta falnica si impunatoare” ;  temperamentul fricos sau meschin, dimpotriva, un aspect fizic mai putin impresionant sau chiar respingator. Despre marea majoritate a animalelor (la fel ca despre marea majoritate a oamenilor) cu greu s-ar putea face afirmatii categorice in acest sens : nu s-ar putea spune nici ca arata impresionant, nici ca ar fi respingatoare sau urite, dar in general, sint considerate a arata bine : felinele, falconiformele, teropodele si rechinii, si sint considerate a arata prost o serie de alte animale (pe care toti le evita). Neexistind indicii depre comportamentul teropodelor, s-ar putea la fel de bine ca vestitul tiranosaur sa fi fost in realitate departe de imaginea de razboinic cu care il zugravim noi astazi : un moliu lenes si urit mirositor, care se hranea cu cadavre sau cu resturi ramase de la altii – daca insa vom inclina sa ni-i imaginam ca “pradatori feroce” sau “vinatori de temut” o facem doar bazindu-ne pe felul cum arata : arata bine.

Aceasta bioestetica este cel mai adesea folosita ca simbolistica in operele noastre literare si filozofice : diferenta dintre leu si porc, dintre vultur si ratoi, dintre ciinele de rasa si jigodie etc. Leul, vulturul, raptorul sau rechinul reprezinta pentru noi intruchipari ale perfectiunii si au cea mai mare cautare ca blazon, stema sau emblema.

4^o Daca fiziognomia sexelor si cea a inocentei s-au pastrat si la om, in schimb, fiziognomia personalitatii a fost inlocuita cu una mult mai evoluata, mult mai subtila si mult mai fina, iar la oameni nobletea in infatisare este in raport direct cu inteligenta mintii (fiziognomia umana). Este, poate, aspectul cel mai curios si bizar al vietii noastre si numai pentru ca nu intelegem cum functioneaza acest mecanism, nu inseamna ca trebuie sa-i negam existenta. Ar fi cu atit mai greu sa-l intelegem, cu cit formulari ca “armonie” “frumusete” “noblete” “perfectiune” etc. le definim echivoc si vag, una prin cealalta, fara a avea o notiune precisa despre ce desemneaza aceste cuvinte sau criterii obiective, standarde la care sa ne raportam. In principiu, notiunea de “armonie” se refera la proportia care exista intre volumele ce alcatuiesc un tot : un animal “arata bine” atunci cind elementele ce il compun − capul, trunchiul si membrele − respecta o anumita proportie volumetrica unul fata de celalalt, iar la rindul lor, subdiviziunile ce alcatuiesc aceste elemente respecta  si ele aceleasi proportii (diferitele volume care alcatuiesc geometria capului, diferitele segmente care alcatuiesc membrele sau coada etc.)

Aristotel observa ca la oameni corpul urmeaza evolutia sufletului, iar Ecleziastul spunea ca “intelepciunea omului ii lumineaza fata si asprimea fetei i se schimba”. Intr-adevar, in functie de factorii sociali, de experientele prin care trecem, de anturaj, de oamenii cu care intram in contact si pe care (fie constient, fie fara sa ne dam seama) ii alegem drept model, inteligenta se schimba de-a lungul vietii ; o deprindem, in mod inconstient, de la oamenii pe care-i cunoastem, si mai ales de la aceia, alaturi de care ne petrecem cea mai mare parte a timpului ; dar ceea ce este cu adevarat extraordinar este modul cum aceste schimbari se rasfring asupra fizionomiei in ansamblu a persoanei, asupra trasaturilor generale ale corpului, si mai ales a fetei, si cum niste influente exterioare modeleaza armonia in proportii a corpului. (De altfel, e ceva ce am observat cu totii, dar din oarecare motive ne ferim sa vorbim despre asta : poate fiindca la prima vedere suna absurd, sau poate ca lipsa frumusetii este cea care cauzeaza oamenilor o atit de profunda frustrare). Daca, in principiu, frumusetea este accesibila oricui, inseamna ca cei care nu au dobindit-o ar fi cazul sa deschida mai larg ochii si sa aleaga cu mai mare grija ce lucruri considera ei valori si ce fel de oameni isi aleg drept model de urmat (cu alte cuvinte : ar fi cazul sa evite mascaricii si poznaceii si sa priveasca spre oamenii cu adevarat mari, din al caror exemplu avem cu totii de invatat.)

Ne-am obisnuit in mijlocul unei lumi neevoluate sa vedem fizionomii grosolane si primitive, asa-zisele “mutre de taranoi”, care nu prea ne plac ; dar pe masura ce ne indreptam spre cercuri mai aristocratice si de elita − unde si educatia este mai aleasa − se observa si o misterioasa imbunatatire a formelor, care devin mai rafinate, mai frumoase, uneori nobile. Variatia intelectului si a fizionomiei merg mina in mina si orice evolutie in bine a primului inseamna un progres in aceeasi masura a celeilalte, la fel cum o scadere a inteligentei duce la pierderea frumusetii si accentuarea deformarilor fizice. Ajunge daca fiecare din noi arunca o privire inapoi spre propriul trecut si spre prietenii din copilarie, pentru a-si aminti de cei care au apucat-o spre medii “mai putin academice”, cum mediul prost i-a schimbat, nu doar la fire, ci pocindu-le si infatisarea (de obicei, de acestia ne aducem cu greu aminte fiindca nu i-am bagat niciodata in seama, nu le-am acordat nici o atentie).

Cel mai usor se observa fiziognomia umana la oligofreni si retardati. Afectiuni genetice grave care ating intelectul (sindromul Down, sindromul Williams, sindromul DeLange si altele) au drept consecinta un deformism fizic atit de evident incit nu poate fi contestat de nimeni ; infatisarea, in acest caz, este diagnostic cert al bolii intelectului. Tocmai la acesti bolnavi raportul invers dintre inteligenta si deformism poate fi pus in lumina cel mai usor ; exista, in mod clar, o gradatie a inesteticului perfect corespunzatoare cu gradatia la nivel intelectual : aceia la care debilitatea nu este severa (sint capabili sa memoreze poezii, fac adunari, scaderi etc.) se prezinta si cu o fizionomie mai putin suparatoare ochiului, pe cind cei cu debilitate grava (de exemplu, stiu citi litera cu litera, dar nu stiu alcatui cuvintul) sufera si de un deformism fizic mult mai grav. Aproape sigur, daca intelectul bolnavului ar putea fi vindecat, deformismul fizic s-ar corecta si el proportional cu eficienta tratamentului, si invers, daca unui om sanatos i-ar fi indusa medicamentos boala, s-ar observa cum, marimea dozelor si durata tratamentului au repercusiuni si ii deterioreaza fizionomia.

Dar acest deformism fizic exista nu numai la oligofreni si la cretini, ci, in masuri mai mari sau mici, la toti oamenii – ne dam seama mai greu de asta, din cauza ca sintem obisnuiti sa-l vedem mereu la semeni si, din nefericire, nu prea se gasesc modele de perfectiune printre noi, oameni cu totul desavirsiti. Practic in fizionomia oricui pot fi identificate defecte de estetica, mai accentuate ori discrete – gravitatea lor este in raport invers cu nivelul de inteligenta si in raport direct cu imbecilitatea fiecaruia. Sintem imperfecti, iar tocmai acest deformism fizic al omului il valorifica arta caricaturii : caricatura nu face decit sa exagereze, sa batjocoreasca defectele din infatisarea noastra ; perfectiunea ireprosabila, lipsa oricarui defect nu ar putea fi caricaturizata.

Nici o alta specie de animale nu prezinta asa o varietate de forme, marimi si culori intre indivizi. Infatisarea noastra este data in principal de forma si dimensiunea oaselor unele in raport cu celelalte, forma si dimensiunea grupelor de muschi unele in raport cu celelalte, dar si de detalii ca textura pielii, desimea parului, marimea globului ocular, marimea si coloratia irisului, grosimea sprincenelor, a buzelor si asa mai departe. Daca privim corpul ca o extensie, un instrument al centrului nervos, atunci ar fi de bun-simt sa credem si ca dezvoltarea pe ansamblu a organismului e coordonata tot de sistemul nervos, iar ceea ce se vede la suprafata (infatisarea) e in intregime produs al encefalului ; si poate ca vorba de mironosita “frumusetea vine din interior” contine mai mult adevar decit s-ar crede De exemplu, daca un om poarta o perioada indelungata niste ochelari tip “fund de sticla”, ai caror lentile ii fac ochii si irisul sa para mari, functia fiziognoma a creierului va interveni si va repara problema adaptind infatisarea la accesoriu si micsorind ochii si irisul, astfel incit omul va arata bine cu ochelarii si stupid atunci cind ii da jos : ca dovada ca encefalul ajusteaza in mod continuu proportiile volumetrice ale corpului.

Este un mecanism cu adevarat miraculos, care spune multe despre modul ingenios cum sintem construiti si cit de complexe functii indeplineste creierul omului, iar viziunea noastra naiva si simplista despre lume, superstitiile despre “destin” si frumusete intimplatoare, precum si scuzele pentru ca sintem uriti, nu mai au nici o valabilitate. O functie inconstienta a creierului uman pare sa determine cu precizie nivelul de inteligenta si sa aplice un deformism corporal perfect corespunzator (nu e oare ironic ca sintem trasi la raspundere de propriul creier?) Se observa foarte usor ca in locurile unde educatia este mai proasta – in general la tara – si fizionomiile sint mai grosolane si mai primitive, iar un om cu cit este mai inteligent, cu atit se distinge mai mult prin trasaturi nobile ale corpului si fetei. Un intelect mai exersat va produce intotdeauna forme mai frumoase.

Pe urma, cine ar putea nega faptul ca la oameni aspectul fizic are un important rol social si ca sintem in asa fel facuti, incit sa reactionam la frumusete si sa ne judecam mereu semenii “dupa mutra”? Oare atunci cind ne indragostim, avem in vedere si altceva in afara de infatisare? De obicei, cei cu neveste urite spun ca da, dar chiar si ei vor recunoaste ca fetele frumoase, si nu altele, sint cele pe linga care roiesc pretendentii, atit burlaci, cit si casatoriti deja, iar un om se indreapta spre o femeie mai putin atragatoare doar dupa ce a inteles ca nu are sanse la una mai aratoasa. De asemenea, fascinatia fata de un strain, sentimentul simpatiei, are si el la baza aspectul fizic, felul cum omul arata. Fara sa ne dam seama, pe unii ii tratam cu respect, pe altii cu indiferenta doar pentru felul cum arata. Cercetarile au demonstrat ca agentii comerciali cu un “fatau” mai placut incheie sistematic mai multe afaceri decit colegii lor cu un aspect comun, iar politicienii care arata bine au sanse mai mari sa obtina voturi, fapte care nu au nici o legatura cu adevaratele lor capacitati. Infatisarea unui om este o carte de vizita care il recomanda in societate, iar in timp ce unii, carismatici, sint peste tot indragiti si foarte populari, fac cu usurinta cuceriri in dragoste si lumea ii doreste de prieteni, altii s-au obisnuit sa fie trecuti cu vederea, marginalizati sau ocoliti in aproape orice imprejurare.

Ce depinde de noi si cit din infatisare putem influenta? Desigur, unele ajustari (ciopleli) se pot face, prin operatie estetica, mai ales la nas si la pomete, desi, daca ar fi sa judecam filozofic, am spune ca asemenea metode nu-s decit cirpeala si gainarie, prin care se incearca sa se insele adevarata opera a naturii. De asemenea, putem influenta musculatura corpului prin exercitiu fizic, culturism. Practicarea sporturilor nu numai ca asigura sanatatea corpului si mentine in stare buna organele interne, dar confera si tonus muscular si o alura atletica, mai placuta din punct de vedere estetic. Si in sfirsit, ce mai depinde de noi este frizura, care nu-i deloc un fleac, fiindca s-au vazut destule fizionomii bune, stricate de o tunsura proasta. Orice fel de tatuaj, piercing sau vopsea de par strica la aspect si-l fac pe purtatorul lor sa para meschin si prost ; de asemenea, la barbati, orice fel de verighete, cercei, lantisoare, bratari sau posete arata stupid si dau impresia de parvenit, iar la femei, siliconul in buza este si el o idee proasta din punct de vedere estetic.

Daca am avea bunavointa sa intelegem si puterea sa recunoastem ca frumusetea pe lume nu este intimplatoare, nici la animale si nici la oameni, atunci ne-ar fi mai usor sa intelegem si modul cum Dumnezeu a lucrat si cum viata a evoluat spre ceea ce ea reprezinta astazi. In mod limpede, exista pe lume o forma superioara de dreptate, iar frumusetea nu este intimplatoare, ci apare acolo unde este cel mai mult meritata.