|
|
|
SINDROMOLOGIA PERSONALITATII
Sindromologia personalitatii se exprima prin denivelari sau regresiuni de durata, deci au o expresie care apare evidenta la o analiza longitudinala a persoanei. Daca implica scaderea inteligentei se vorbeste de un sindrom axial (Hoche). Este patologia cronica care de-a lungul vietii bolnavului constituie un fond, adesea negativ, pe care pot aparea sindroamele din patologia acuta. Acestea dispar si continua fondul.
Scala personalitatii e prezentata invers decit cea a constiintei, adica de la treapta superioara spre cele inferioare.
Sunt cinci trepte de destructurare a personalitatii: 1.sindromul psihopatic; 2.sindromul nevrotic; 3.sindromul psihotic; 4.sindromul de deteriorare psihopatoid; 5.sindromul demential si oligofren.
Sindromul psihopatic se caracterizeaza prin aptitudini intelectuale suficiente, integrate insa intr-un caracter dizarmonic. Dizarmonia este data in fiecare tip de psihopatie de o anumita trasatura de caracter; de pilda in psihopatia paranoiaca supraevaluarea propriului eu cu subevaluarea celorlalti, dificultatea de comunicare la schizoizi, aderenta si impulsivitatea la epileptoid, demonstrativitatea la isteric, agresiunea la antisocial, instabilitatea la borderline, dependenta de altii la dependent, insuportabilitatea implicarii la evitant, frica de anumite situatii la fobic si duplicitatea la pasiv-agresiv. Aceste trasaturi dominante nu pot fi stapinite, nu pot fi moderate.
Aceste trasaturi, pe linga suferinta pe care o impun, fac rau celorlalti (K.Schneider). Subiectii respectivi au discernamintul pastrat. O parte se pot decompensa psihotic cum ar fi schizoizii, distimicii. Daca pina la proba contrarie ei trec drept normali, determina totusi o poluare, un fel de 'totul e permis', o coruptie pina la a pune intr-o situatie penibila pe normali care, ramanand in limite obisnuite, nu ajung la aceeasi prosperitate. Sindromul rezulta atit dintr-o anomalie temperamentala, biotipica cit si printr-o anomalie cistigata, printr-un deficit de educatie de tip sociopatic. Pentru a evita o etichetare exagerata, diagnosticul e mai bine sa fie pus dupa o examinare biografica cit mai extinsa carea sa dcuprinda si posibilele acte savirsite.
Deci psihopatul are un stil, un pattern, un model pervasiv, cu mici variatii de-a lungul existentei si isi repeta malignitatea in acte compulsive, oarecum marcate de destin, cu o vointa centrata sub-etic. Puterea moderatoare a grupului sau a institutiilor de constringere e iluzorie la adultul psihopat.
Sindromul nevrotic se caracterizeaza printr-un conflict interior nerezolvat care determina suferinta psihica si corporala. Este adesea mascat si suporta explorari inutile, formand peste 50 % din consultatiile de interne, de endocrinologie, neurologice si chiar neurochirurgicale. Se cronicizeaza, se invalideaza, se pot decompensa psihotic si constituie o clasa de nefericire greu de satisfacut pe termen lung. De aceea fac si obiectul a ceea ce se cheama 'medicina alternativa' si sint supusi la toate procedeele care 'fac minuni'.
In esenta este o slabire a eu-lui, o neincredere in propriile forte, o descurajare, o umilire, o sfortare, un fel de agatare de existenta, de mentinerea situatiei sociale, a familiei, o implorare a compasiunii, adesea o victimizare de catre partenerii psihopati. Semiologia e polimorfa si labila si de indata ce este combatut un simptom, fondul anxios gaseste alta iesire. Nevroticul poate sa ramina necunoscut pentru ca are o aparenta somatica si nu se marturiseste sau pur si simplu poate sa-si ignore propria nevroza si sa-si dea seama de ea dupa ce s-a insanatosit sau poate sa se prelungeasca intr-o dezvoltare nevrotica care implica o deformare definitiva nu numai a aptitudinilor ci si a caracterului. Sindromul nu este mai grav decit cel psihotic, dar exista posibilitatea unor greseli : este substituit de sindromul psihopatic iar el substituie sindromul psihotic. Este descris in cadrul psihogeniilor si considerat in primele 6 luni de desfasurare o reactie la stres, intre 6 luni si 3 ani nevroza propriu-zisa si dupa 3 ani - dezvoltare nevrotica. Nu este un sindrom omogen si cu cit se indeparteaza de neurastenie catre obsesivo-fobic si isteric, factorii externi psihogeni se combina si cu o vulnerabilitate personala, au o tendinta caracteriala favorizanta. De aceea la acelasi stres unii ramin echilibrati iar altii fac variate nevroze inclusiv sindroame psihosomatice. De asemenea sindromul nevrotic se poate intilni si in debutul psihozelor si in debutul dementelor, o masca inselatoare in evolutia psihozelor si dementelor si poate de asemenea sa continuie procesul psihotic remis, fiind una din posibilitatile de sindrom rezidual postprocesual. Sindromul nevrotic care are si tulburari de caracter preexistente va fi interpretat ca o decompensare psihopatica iar cel care are note psihotice este neglijat in favoarea centrarii terapeutice pe sindromul psihotic.
Sindromul psihotic autentic este reprezentat de psihozele endogene (schizofrenia, psihoza maniaco-depresiva, paranoia, parafrenia ). El presupune delirul sau delirul si halucinatia, adica o deformare grava calitativa a realitatii obiective, cu constituirea unei lumi subiective proprii. De aici alienarea, instrainarea, indepartarea de gindirea comuna. Colaborarea si dialogul devin distorsionate, existenta sociala devine adesea dificila, dependenta, conflictuala, periculoasa, agresiva si chiar antisociala. Motivatiile actelor fiind patologice, discernamintul e compromis si se ajunge la iresponsabilitate si izolare cvasi-definitiva. Jaspers a vorbit de 'proces' in psihoza, in contrast cu 'reactia conflictuala' in nevroze si a dedus ca sindromul psihotic e prin definitie endogen daca este ininteligibil si e reactiv daca este inteligibil, o distinctie de mare valoare prognostica Expresia sindromului psihotic se poate face prin aproape intreaga scara de sindroame. Conteaza totusi sindromul persistent, dominant si caracteristic pentru entitate, cum ar fi cel disociativ sau delirul primar (simptome de rang I - Schneider) pentru schizofrenie sau sindromul depresiv pentru melancolie, sindromul de exaltare pentru manie, sindromul de persecutie interpretativ pentru paranoia etc. Sindromul psihotic reactiv contine un conflict real. Sindromul psihotic de natura isterica se intilneste in anumite imprejurari (de aceea se si numesc psihoze de detentie).
Sindromul deteriorativ se caracterizeaza printr-un declin intelectual. Se numeste si sindrom axial (Hoche pentru ca scad performantele de atentie, perceptie, memorie, imaginatie, judecata, scade capacitatea de control afectiv, creste impulsivitatea, irascibilitatea, scade in general nivelul social, capacitatea de lupta si prefigureaza sindromul demential. Procesul de deteriorare este in general lung, de zeci de ani. Substratul este organic, deci este un sindrom psihoorganic cronic, cel mai adesea alcoolic, dar si posttraumatic, involutiv.
Sindromul demential reprezinta deteriorarea extrema a persoanei, o coborire in sindromul axial catre limita de jos, adica se coboara de la inteligenta la absurd, la animalizare. Tabloul poate fi agravat si accelerat in evolutie de episoade acute. El evolueaza sub trei tipuri principale: sindromul demential partial din A.S.C. (in care dementa propriu-zisa este mascata de o fatada si de un nivel fluctuant), dementa globala de tip senil (care este mai profunda, cu amnezie antero-retrograda masiva si judecata practic nula, in care este pierduta si fatada) si dementa de tip Alzheimer care pe linga sindromul psihopatologic demential adauga si sindromul neurologic instrumental de afazie, agnozie, apraxie. Sindromul demential necesita supraveghere definitiva in familie sau in camin spital.
Sindromul oligofren sau de nedezvoltare este de trei grade: cel mai usor este intelectul limita si debilitatea mintala, in care subiectul din scoala obisnuita sau speciala reuseste sa se integreze la periferia societatii sau a profesiilor, reuseste sa-si faca familie, sa aiba copii. Este semidependent si sugestibil la antisocialitati minore. Imbecilul nu poate fi scolarizat, are o dezvoltare psihica de pana in sapte ani, nu stie si nu poate munci, este tinut in familie in totala dependenta. Idiotul e o nedezvoltare cu o varsta mintala de pana la trei ani, cu un limbaj minim, nu se autoingrijeste, nu poate comunica, e greu de tinut in familie si e internat in camine-spital speciale.
Starile psihopatoide
Starile psihopatoide sau psihopatia secundara, sau psihopatizarile, sunt regresiuni secundare dupa ce persoana a ajuns adulta, adica s-a format, in timp ce psihopatiile primare sunt nedezvoltari ca si oligofrenia. Starile psihopatoide propriu-zise apar la oameni care au fost normali si din anumite motive incep sa nu mai fie; cei care nu au fost normali raman cu diagnosticul de psihopati. De exemplu un psihopat care va consuma cronic alcool nu va fi diagnosticat ca stare psihopatoida. Daca a fost psihopat se agraveaza, se decompenseaza prin alcool.
Starile psihopatoide pot fi clasificate in sens etiopatogenic. In principal ele survin dupa afectiuni organice ale creierului :traumatismele craniocerebrale (cele mai frecvente), factori toxici (cel mai frecvent este alcoolul), meningoencefalitele (mai rare ca in adolescenta si la copii), involutia (ca proces organic cerebral - prin ASC, hipertensiune, senilizare), debuturile psihopatice din psihozele majore (schizofrenie, psihoza maniaco-depresiva, paranoia, parafrenia) sau in remisiunea dupa acestea ( fie interprocesual, fie postprocesual - cel mai frecvent in schizofrenie, deoarece in PMD prin definitie interprocesual ar trebui sa fie restitutio ad integrum), in cronicizarile nevrozelor (neurastenia, nevroza obsesivo-fobica, nevroza isterica).
Clinic se caracterizeaza prin aceleasi sindroame pe care le-am facut la psihopatie, cu diferenta ca au inceput la un moment dat si, fapt foarte important si care le deosebeste de psihopatiile propriu-zise, se adauga un sindrom de deteriorare intelectuala care nu este la psihopati. La psihopatoid factorul intelectual trebuie sa fie luat totdeauna in consideratie, ca principal, in asa masura incat numai acest factor intelectual poate sa puna problema iresponsabilitatii atunci cand deteriorarea este foarte grava.
Sindromul organic care insoteste starile psihopatoide se numeste sindromul axial. Tocmai axa de judecata a persoanei este influentata adica nu este vorba numai de tulburari de comportament care sunt niste manifestari superficiale, ci este angajata ratiunea persoanei, discernamantul.
Starile psihopatoide se caracterizeaza in general prin tulburari clinice, in primul rand in sfera comportamentului care exprima de fapt un dezechilibru intre procesele afective si cele de cunoastere (atentia voluntara scazuta, capacitatea mnezica in scadere, ritmul gandirii e incetinit; simtul realitatii, capacitatea de analiza si sinteza, procesele imaginativ-creative se pierd, adesea definitiv, ireversibil, facand parte dintr-o deteriorare organica). In sfera afectiva - indispozitia, irascibilitatea, impulsivitatea, tendinta la criza (stari de afect - un afect brutal si cotropitor care ingusteaza aspectele de constiinta, de ratiune), o destructurare, o pierdere a caracterului - de fapt este o restructurare catre datele temperamentale instinctive, native ale subiectului; este ca si cand el nu ar mai crede in valori ci in ce simte el, in nevoile, placerile lui.
La personalitate se produce o grava denivelare; subiectul nu-si mai poate tine rangul social, devine penibil, ridicol, deci decade social si economic, si aceasta antreneaza o degringolada si alte descompuneri morale - divorturi, incurcaturi, certuri cu copiii. Spre deosebire de psihopati, care au fost descrisi ca indiferenti la raul pe care il fac, psihopatoidul isi da seama, se compara cu ceea ce a fost si dezvolta reactii nevrotiforme in care intalnim suferinta lui, rusinea lui, regretul, neputinta sau din seria - razbunare, acuzare, revendicare - in functie de cum s-a produs aceasta cadere. Clinic deci starea psihopatoida se insoteste de o multitudine de sindroame nevrotiforme si de posibile adanciri psihotice (stari depresive, tentative de suicid) sau alte dezvoltari posibile. Se poate mentiona si dezvoltarea paranoiaca, revendicativ-cverulenta.
Aici trebuie lamurita notiunea de dezvoltare. Primul sens de acceptat este cel al normalitatii - psihicul de la nastere pana la moarte – care cunoaste o dezvoltare existentiala. Acesta de fapt nu este sensul psihiatric. Al doilea sens, cel psihiatric, este de opus al reactiei. Deci in timp ce intr-un eveniment conflictual putem avea o reactie psihogena de o saptamana de tristete dupa o veste proasta, daca se va prelungi luni de zile, 6 luni, un an, vorbim de o 'dezvoltare', deci prin dezvoltare putem intelege cronicizarea reactiilor. Aceasta notiune este in contrast cu procesul endogen din schizofrenie, PMD, in care evolutia nu depinde de exterior; evolutia procesului depinde de factori endogeni. Pastrand sensul psihiatric de dezvoltare pentru reactiile cronicizate, putem avea 2 variante: o dezvoltare cu conflict interior, care poarta numele de dezvoltare nevrotica, in care subiectul sufera si vrea sa revina la normal si o dezvoltare cu caracter psihopatic, in care subiectul se arata indiferent de modificarea aparuta, renunta la un statut moral, nu mai vrea sa-l aiba. Ati vazut deci trei sensuri la dezvoltare, in contrast cu notiunea de proces ( normal, nevroza, psihopatii).
