Reconstructie economica si evolutia sa postbelica

RECONSTRUCTIE ECONOMICA SI EVOLUTIA SA POSTBELICA

1.1. O NOUA ORDINE ECONOMICA MONDIALA

Economia si finantele apareau la sfarsitul razboiului complet dezorganizate. Distrugerile de tot felul au antrenat in mod incontestabil o paralizie a activitatii economice. Intr-o Europa distrusa, invingatorii si invinsii in egala masura trebuiau sa-si reconstruiasca economiile, sa-si restabileasca soliditatea monedelor distruse de inflatie si sa-si restabileasca fluxurile financiare si comerciale - Europa a suferit un recul puternic in economia mondiala. Nu mai este un pol dominant al comertului mondial (in 1947 mai reprezenta doar 37%, fata de 46% cat era ponderea in anul 1937), moneda forte - lira - care domina economia antebelica nu mai reprezenta aproape nimic in raport cu dolarul. Japonia, ocupata de SUA ('proconsulatul' generalului Mac Arthur) nu mai conta industrial in primii ani de dupa razboi pentru piata asiatica. Economia URSS nu a fost capabila sa joace un rol similar celui politico-militar in zona datorita structurii ei.

Singura economie care a iesit intarita din razboi a fost cea americana. SUA concentrau la sfarsitul conflagratiei o forta productiva care reprezenta jumatate din capacitatea mondiala. Dolarul domina piata mondiala deoarece reprezenta doua-treimi din stocul monetar international. (1; 9)

Pentru a se iesi din dezordinea economica generata de razboi trebuiau puse la punct institutii capabile sa restabileasca ordinea economica. Aceasta a fost facuta sub presiunea SUA, URSS neputand, din dogmatism, sa-si dea acordul la o reconstructie conforma cu canoanele liberalismului.

Sistemul Monetar International (SMI) definit, in iulie 1944, la Bretton Woods statua urmatoarele principii: libertatea in materie de navigatie si tranzactii internationale si liberul acces la sursele de materii prime. Din aceasta perspectiva se preconiza intoarcerea cat mai rapida la libera convertibilitate a tuturor monedelor intre ele si fata de dolar, deviza cheie a noului sistem.

Pentru a gira noul sistem si a se veghea la respectarea regulilor stabilite la Bretton Woods s-a creat un Fond Monetar International (FMI) prin cotizarea tuturor tarilor semnatare in raport cu importanta lor economica. Marimea cotelor a determinat gradul de influenta a fiecarui participant. Acest fond monetar era destinat ajutorarii tarilor in dificultate cu conditia unei restabiliri rapide a echilibrelor lor structurale printr-o gestiune sanatoasa.

Al doilea pilon al liberalizarii relatiilor economice l-a constituit Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT) semnat la Geneva in anul 1947 de 23 de tari. Acesta preconiza renuntarea la parghiile vamale protectioniste si respectul reciprocitatii avantajelor constituite dupa principiul deja vechi al clauzei natiunii celei mai favorizate.

Alte organisme care au condus la aparitia noii ordini economice au aparut sub egida sau in stransa colaborare cu ONU. Organismul Natiunilor Unite pentru Reconstructie si Asistenta (UNRRA) a acordat in peste un miliard de dolari si peste 20 milioane tone produse de prima necesitate populatiilor sinistrate. Romania a beneficiat de un asemenea ajutor in urma secetei din 1946. Sub egida ONU a fost creiat si functioneaza Consiliul Economic si Social (ECOSOC) care in legatura cu mai multe organisme specializate are drept scop sa promoveze dezvoltarea economica si sociala.

In aceasta ordine economica apare un actor central in sistemul relatiilor internationale: Marile intreprinderi care prin cifra de afaceri, prin masa capitalurilor se manifesta ca centre de putere ce influenteaza de o maniera decisiva investitiile, productia, viata sociala si uneori deciziile politice nu numai in tara de origine ci si in afara ei. Domnia societatilor multinationale se anunta inca din anii '50.

Noua ordine economica va avea ca protagonist si principal agent SUA. Era singurul stat care a iesit din razboi mai bogat decat intrase. Venitul national a crescut de peste doua ori. Capitalurile investite in afara au adus SUA dividende care au facut balanta lor de conturi puternic excedentara. Ajutorul pe care SUA il putea da Europei a fost indispensabil pentru refacerea economiei mondiale. Industria americana serveste lumii drept model prin preturi de revenire scazute, gratie unei productivitati mai mari de patru ori ca in Europa. SUA a intrat catre 1950 intr-o era a productiei de masa a bunurilor de consum prin industria automobilului si altor produse electrocasnice si electrice.

1.2 RECONSTRUCTIA ECONOMICA

Favorizata de innoirea sistemelor de productie, sustinuta prin eforturile unei maini de lucru diminuate de razboi insa puternic mobilizate in serviciul unei cereri uriase si stimulata de o maniera decisiva in Europa de ajutorul american reconstructia s-a infaptuit mai rapid decat ar fi lasat sa se intrevada situatia dezastruoasa de dupa 1945. Totusi ea s-a realizat diferit, functie de potentialul economic si politica adaptata de un stat sau altul.

In tabara invingatorilor, SUA au reusit reconversia economiei lor dar cu pretul unei usoare slabiri a cresterii economice intre 1946-1949. URSS si-a refacut infrastructura pana in 1948 si cu ajutorul uriaselor prevalari din economia statelor invinsesau 'aliate' (2;126), insa va trebui sa astepte pana in anul 1952 pentru a se atinge din nou nivelul antebelic in economie.

Reconstructia Europei s-a facut cu un maxim ajutor american. De fapt acesta n-a incetat dupa terminarea razboiului. Tarile europene au continuat sa obtina credite, conditionat de la SUA. In august 1945 Marea Britanie a luat un imprumut de 3,75 miliarde dolari cu conditia sa renunte la sistemul imperial de preferinte si sa restabileasca convertibilitatea lirei sterline. Franta a obtinut 2 iar Italia 1,75 miliarde cu conditia de a importa si proiecta anual numeroase filme americane cu scop politic si comercial. Politic deoarece se propaga ideologia si modul de viata american in randurile unor societati care ar fi trebuit sa fie influentate de socialism. Tot SUA au furnizat in Germania controlata de Aliati gratuit materii prime si alte bunuri pentru relansarea economica. Lucru posibil dupa fuziunile economice dintre zonele de ocupatie engleza si americana ('bi-zonia') la 1 ianuarie 1947.

Odata cu votul Congresului in favoarea creditelor destinate Greciei si Turciei, cazute prada subversiunii comuniste, ratiunile politice ale ajutorului american au trecut pe primul plan. La 12 martie 1947 presedintele american Truman afirma: 'Semintele regimurilor totalitare sunt hranite de mizerie si lipsuri. Ele cresc si se inmultesc in solul arid al saraciei si dezordinii. Ele isi ating maxima dezvoltare atunci cand speranta poporului intr-o viata mai buna s-a stins. Aceasta speranta, trebuie ca noi sa o mai intretinem in viata' (3; 67). In acest context putin dupa inlaturarea ministrilor comunisti din guvernele italian si francez (mai 1947) a fost lansat planul Marshall.

Intr-un discurs tinut, la 5 iunie, la Universitatea Harvard, secretarul de stat George C. Marshall constata ca dislocarea structurilor economice ale Europei de catre razboi a fost totala si sunt amenintate bazele civilizatiei moderne. Europa are nevoie de un ajutor exterior substantial fara de care ea va cunoaste o deteriorare economica, sociala si politica extrem de grava (4; 185). Propunerea de ajutorare a vizat intreaga Europa insa a fost respinsa de URSS pe motiv ca aduce atingere suveranitatii nationale. La presiunea Moscovei tarile satelit au facut acelasi lucru. Insa 16 tari din Europa Occidentala in timpul celei de-a doua Conferinte de la Paris (12-15 iulie) au decis sa-i dea curs si au constituit 'Organizatia Europeana de Cooperare Economica' (OECE). Aceasta va lua nastere oficial pe 16 aprilie 1948 cu scopul repartizarii planului Marshall. Derulat pe o perioada de peste trei ani acesta va fi de peste 10 miliarde de dolari principalii beneficiari fiind Marea Britanie- 26%, Franta- 20%, Germania de Vest- 11% si Italia- 10%.

Organizatia Europeana pentru Cooperare Economica va facilita in mare masura schimburile lor comerciale si finantarea reciproca in diferite sectoare. In anii 1969-1961 OECE se va transforma intr-o 'Organizatie pentru Coordonaresi Dezvoltare Economica (OECD) careia i se va alatura SUA si Canada. Dupa admiterea Japoniei (1964), Finlandei (1969) si Australiei (1971) OECD a devenit un loc de concentrare a politicilor economice ale tarilor dezvoltate din lumea capitalista.

Tarile europene dupa ce-au depasit criza economica din anii imediat incheierii celui de-al doilea razboi mondial au cunoscut o perioada de 'boom' economic. Marea Britanie in cei treisprezece ani ai guvernarii conservatoare a obtinut cresteri constante in productia industriala atingand indici impresionanti in raport cu anul 1938 si anume: 1951- 130%, 1958- 152%, 1964- 179%. Cu toate acestea ea n-a reusit sa-si mentina locul 2 in ierarhia mondiala pe care l-a cedat la inceputul anilor '60 Germaniei (5; 122).

Franta a incheiat reconstructia economica in jurul anului 1950. Aceasta rapida reconstructie a lasat sa subziste grave dezechilibre sociale si financiare care vor afecta mult timp economia franceza. Germania de sub ocupatia Aliatilor a cunoscut o redresare economica rapida dupa ce la 20 iunie 1948 a fost infaptuita reforma monetara ca urmare a planului Marshall. De altfel pana la finele lui septembrie 1951, Germania Occidentala a primit alocatii americane de stat de circa 9 miliarde de dolari. Ca urmare, in anul 1956 volumul productiei industriale s-a dublat fata de 1950, iar in 1962 s-a triplat. Statisticienii perioadei au constatat ca in anul 1962 RFGermania se inscria pe locul doi in clasamentul marilor puteri industriale (5; 147).

In Japonia la finele razboiului, activitatea economica, urmare a pierderilor, era aproape nula. La sfarsitul anului 1945 productia industriala nipona reprezenta doar 13,4% in raport cu cea a anului 1939. In tara erau aproximativ 10 milioane de someri iar venitul national era de doar 17 dolari. Ajutorul american a fost nesemnificativ astfel ca pana in 1947 productia industriala era refacuta doar in proportie de 30%. In martie 1945, sub supravegherea americana a avut loc reforma monetara, iar la 21 octombrie 1946 reforma agrara care a largit relatiile marfa-bani, a dus la cresterea cererii de marfuri industriale si a stimulat productia economica. Dupa anul 1950, Japonia s-a inscris cu ritmurile cele mai inalte de dezvoltare economica din lume, (intre 5-12%). In perioada 1953-1968 productia industriala a crescut cu 21% iar exportul cu 232%. Acest lucru a facut ca Japonia sa ocupe primul loc in lume la constructia de nave, aparatura electronica si masini.

1.3 ECONOMIA INTRE CRESTERE SI CRIZA.

Din anii'50 pana la mijlocul deceniului opt economia mondiala a cunoscut o crestere puternica si regulata, incetinita in cateva randuri de scurte recesiuni. Acest ritm a permis ca productia sa se dubleze in numai 30 de ani. Aceasta crestere a fost determinata de o serie de factori cum ar fi: un avant demografic atat cantitativ dar mai ales calitativ; un enorm efort de investire (intre 16,9% Marea Britanie, pana la 29,9% Japonia); liberalizarea schimburilor comerciale si financiare si interventia moderata a statului in viata economica.

Lunga perioada de crestere economica s-a caracterizat printr-o regularitate exceptionala. Societatile dezvoltate s-au obisnuit sa dispuna in fiecare an de o cantitate de bunuri si servicii superioare acelora din anul precedent. Ele au intrat intr-o epoca a abundentei, din moment ce in 30 de ani (1950-1980) tarile capitaliste industrializate au oferit cetatenilor lor mai mult decat o dublare a produsului anual pe cap de locuitor: 3841 dolari in 1959, 9684 de dolari in 1980, deci o crestere de 5845 de dolari (1; 200). Dincolo de aceasta crestere generala se poate observa ca au existat si unele particularitati ale principalelor state industrializate.

Statele Unite ale Americii au avut o crestere economica moderata si neuniforma in raport cu tarile din OECD.

Ritmul de crestere al economiei americane s-a situat sub cel mediu al tarilor OECD, care a fost in jur de 5% pe an intre 1950-1973. Acest fapt s-a datorat si plasamentului foarte mare de capital in afara pietei americane. !n 20 de ani SUA au investit 115 miliarde de dolari in strainatate si a asigurat intre doua treimi si trei sferturi din productia mondiala a majoritatii bunurilor industriale. In doua decenii PNB american a crescut de 2,3 ori si ca el in 1971 a depasit cifra de 1000 miliarde de dolari deci jumatate reprezentata din PNB cumulate ale tarilor OECD.

Economia britanica care a fost pioniera a primei revolutii industriale a aparut incapabila sa tina ritmul impus de celelalte economii ale lumii libere. Volumul muncii depuse si al capitalurilor investite au fost punctele slabe care n-au putut fi contracarate prin politicile economice ale guvernelor. Expresia acestei caderi din 'top' a fost reculul dramatic al exporturilor britanice. In anul 1948 Marea Britanie reprezenta 11% in comertul mondial pentru ca in 1972 sa ajunga la doar 5,9%.

Prin puternica lor dezvoltare economiile tarilor invinse in cel de-al doilea razboi mondial au trecut drept 'miracole' in deceniile cinci si sapte. Japonia si-a regasit avantul industrial odata cu razboiul din Coreea. Marile intreprinderi, grupate in carteluri care concentrau puterea economica s-au reconstituit rapid, sprijinindu-se pe un vast sector de subantepriza pe care il dominau in intregime. Munca si economisirea au fost favorizate de o puternica disciplina sociala care la randul lor au fost principala sursa de investitii care absorbeau pana la 30% din venitul national. Un alt element favorizant a fost si nivelul foarte scazut al cheltuielilor militare. Astfel ca din 1970 Japonia a devenit a treia putere economica mondiala, avand o eficacitate industriala si comerciala redutabila.

Germania a beneficiat de un ajutor american substantial dar si-a creat si o serie de atuuri decisive prin politici-economice coerente si realiste: o retea bancara legata eficient de cea productiva o marca competitiva si suficient de solida pentru a atrage capitalurile straine, si o situatie privilegiata in Piata Comuna. Astfel in acesti ani Germania care practic la sfarsitul razboiului disparuse din exporturile mondiale (1,4% in 1948) a ajuns sa tatoneze in 1972 SUA (11,2%) si sa isi impuna moneda nationala (Deutsche marck) ca una din valutele esentiale ale S.I.M.[1]

Franta si Italia cunosc in aceasta perioada cresteri substantiale si reusesc in destule sectoare industriale sa tina pasul cu ritmurile economiilor celor mai performante. De remarcat, totusi, ca mecanismele care au sustinut cresterea si expansiunea economica a tarilor dezvoltate au agravat in buna masura inapoierea economica si saracia celei mai mari parti a regiunilor subdezvoltate. In 30 de ani cresterea productiei si a veniturilor tarilor celor mai bogate a fost de 70 de ori mai mare decat a tarilor celor mai sarace. In timp ce la primele tari venitul pe cap de locuitor a crescut cu 5843 de dolari la ultimele cu doar 81 de dolari (1; 208).

In a doua jumatate a anilor '60 au aparut semne premonitorii la criza care urma sa vina incepand cu aparitia unui somaj moderat si tendinta de crestere a preturilor in tarile industrializate. Inca din 1967 SIM intra intr-o faza de criza acuta datorita unei puternice devalorizari a lirei sterline si a incapacitatii SUA de a finanta simultan razboiul din Vietnam si cucerirea cosmosului. Pentru a restabili situatia SUA recurge la marirea cu de cinci ori (1971) a cantitatii de dolari pe piata fata de necesar (10 miliarde). Acestia au 'migrat' pe piata internationala mai ales in Europa sub forma de 'eurodolari'. Crearea in 1969 a unui nou instrument de plati sub forma Drepturilor Speciale de Tragere (DST) emise de FMI si sub controlul acestuia n-a reusit sa indiguiasca 'mareea' eurodolarilor.

Pentru a stopa acest mecanism de criza presedintele R. Nixon a anuntat, pe 15 august 1971, suprimarea convertibilitatii dolarului in aur si instituirea unei suprataxe provizorii de 10% pe importurile americane. Negocierea ce-a urmat acestei decizii a condus la o ajustare monetara ratificata pe 18 decembrie 1971 prin acordul de la Washington. Acesta prevedea ca in timp ce dolarul era devalorizat, marca germana si yenul sa fie reevaluate iar francul si lira sa pastreze vechea paritate; marjele de fluctuatie erau autorizate de la 1 la 2,25% in plus si in minus fata de noile paritati.

Aceasta reforma a fost insuficienta pentru stoparea crizei 1n aceste conditii  in 1973, SUA decid inca o devalorizare cu 10% a dolarului insa statele din CCE nu mai recurg la negocieri si reevaluari ale principalelor monede deoarece au elaborat un mecanism al fluctuatiilor limitate cunoscut sub numele de 'sarpele monetar european' (6; 7). A urmat o dezordine generalizata a monedelor care anunta sfarsitul SIM instituit dupa cel de-al doilea razboi mondial.

'Primul soc petrolier' si criza din 1975 au fost generate de nemultumirea principalilor exportatori asupra castiguriloe. Acestea se organizeaza intr-un cartel OPEC (Organizatia tarilor exportatoare de petrol) in scopul opririi degradarii veniturilor lor. Razboiul arabo-israelian ofera cartelului OPEC pretextul de a folosi petrolul ca arma politica si maresc in 4 luni pretul petrolului de 4 ori provocand un 'soc petrolier'. Acest soc declanseaza efectiv un mecanism de criza printr-un dublu efect in aparenta contradictoriu. Tarile industriale care adaptasera deja masuri de austeritate pentru a stopa puseul inflationist din 1972-1973 se vad constranse in 1974 sa reduca importurile de petrol devenit prea scump. Aceasta duce la o severa recesiune, cresterea somajului si scaderea nivelului de trai. Mecanismul crizei se autointretinea. Aceasta contractie a activitatii industriale mondiale a avut drept efect logic reducerea puternica a cererii de materii prime ale caror preturi erau in scadere amputand veniturile deja modeste ale tarilor exportatoare din lumea a treia. Tarile sarace au fost obligate fie sa-si reduca importurile de bunuri industriale, provocand o diminuare suplimentara a cererii mondiale, fie sa recurga la datorii pentru a-si mentine nivelul cumparaturilor. De aici inainte vom avea de-a face in acelasi timp si cu scaderea cererii si cu cresterea datoriilor.

Dupa consumarea 'socului'. pretul petrolului s-a temperat ajungand in jurul cifrei de 15 dolaribaril ceea ce-a permis 'locomotivelor' economiei mondiale (SUA, Germania, Japonia) sa cunoasca o oarecare relansare economica. Pana la cel de-al doilea 'soc petrolier' preturile materiilor prime, in special al petrolului, au evoluat in 'dinti de fierastrau' cu cresteri dar si cu scaderi, este drept nesemnificative.

Revolutia islamica din Iran a declansat cel de-al doilea 'soc petrolier' care a provocat o criza economica grava deoarece a fost insotita de o politica financiara restrictiva. Intreruperea livrarilor de petrol de catre Iran a condus la dublarea pretului in numai un an. La sfarsitul lui 1980 pretul barilului era de aproximativ 32 de dolari. Acest fapt a dus la o incetinire a cresterii economice in 1980- 1981 si a devenit negativ in 1982. Inflatia atinge 10% ca si somajul la acelasi nivel de 10% din populatia activa. SUA a adaptat o politica economica ultraliberala insotita de o politica monetara restrictiva insotita de dobanzi foarte ridicate. Acest fapt a dus la atragerea majoritatii capitalurilor disponibile in SUA si cresterea cursului dolarului, cu efecte asupra tarilor Lumii a Treia nevoite sa-si diminueze cumparaturile in detrimentul activitatilor economice. Pentru ca au facut enorm de multe datorii in anii '70 cand creditul era mai ieftin socul petrolier din 1981-1982 a pus Statele din 'Lumea a Treia' intr-o criza dificila si de durata pentru ca nu aveau cu ce sa returneze datoriile dar nici posibilitatea de a contracta altele pentru a plati datoriile scadente.

Asa dupa cum s-a anticipat, statele n-au fost afectate in acelasi mod de efectele celor doua socuri petroliere. Tarile mari producatoare de petrol devin principale beneficiare. Acestea au acumulat rezerve globale de 'petro-dolari' estimate la 400 miliarde in 1981 si s-au implicat in creditul international , jocul reinvestirii petrodolarilor. SUA si principalele tari industrializate chiar daca n-au mai obtinut ritmuri mari au cunoscut o reala dezvoltare prin aplicarea in forta a politicilor liberale.

Reluarea cresterii economice a fost antrenata, incepand cu 1983, de riguroasa relansare americana si a fost instituita de o stapanire durabila a inflatiei in tarile industrializate, de o modernizare a structurilor de productie si de comunicatie odata cu generalizarea revolutiei informatice.

Dupa vara lui 1990 o noua recesiune a venit sa intrerupa lunga crestere a tarilor industrializate. Declansata printr-o crestere a ratei dobanzilor in tarile anglo-saxone, ea s-a generalizat ulterior in tarile dezvoltate apoi in cele ale Lumii a Treia. Manifestarile acestei crize au fost clasice: recul al PNB, rata anuala mica de crestere, in principalele tari industrializate, cresterea somajului etc. Aceasta arata ca innoirile si politicile economice lansate la nivelul anilor '80 au avut limite si carente. Prosperitatea fara precedent a activitatilor financiare se bazeaza in realitate pe grave dezechilibre in special pe o crestere generala a datoriilor care vor duce la franarea cresterii economice.