|
|
|
Istorie si politica. Studiu de caz: Niccolo Machiavelli
O istorie critica si bine documentata realizeaza in aceasta perioada Leonardo Bruni (1369-1444) si Flavio Biondo (1388-1463). Leonardo Bruni, dupa studii juridice, a indeplinit functia de secretar apostolic si din 1427 cea de cancelar al Florentei. El este autorul unei istorii a Florentei, scrisa in limba latina, Historiarum Florentinarum libri XII, si al unei istorii contemporane, Rerum suo tempore in Italia gestarum commentarius. Influentat de metodele de lucru proprii istoriografiei antice, pentru el istoria pare a fi o scena pe care evenimentele “evolueaza” in chip dramatic. Prin lucrarile lui Bruni renaste critica de sursa. El este “primul istoric modern care face critica din principiu' (E.Fueter). Flavio Biondo a indeplinit din 1434 functia de secretar apostolic la Roma. Principala sa lucrare este Historiarum ab inclinatione Romanorum imperii decades , in 31 de carti, prima editie a aparut dupa moartea autorului, in 1483. Cartea prezinta evenimentele de la 472 pana la 1440, cu accent pe evenimentele recente, zece din carti fiind consacrate ultimilor 40 de ani din perioada tratata. Istoria lui Biondo este dedicata Italiei, dar autorul ofera si multe alte informatii despre istoria altor state din Europa. Documentarea lucrarii este foarte bogata mergandu-se de multe ori la cele mai vechi si importante surse. Contemporanilor nu le-a placut pentru ca se pierdea in amanunte in detrimentul descrierii frumoase a faptelor. Aceasta pasiune pentru cercetarea amanuntelor printr-o metodologie riguroasa poate indreptati afirmatia ca Flavio Biondo este printre cei ce au pus bazele erudite si critice ale istoriografiei. El selecteaza documentele pe care apoi le supune unei critici interne si externe serioase dand de o parte ceea ce nu parea pertinent pentru istoric.
Atat Flavio Biondo cat si Leonardo Bruni scriu istorie politica in care decupajul pe ani, in maniera analelor, este baza constructiei. Niccolo Machiavelli va reusi sa perfecteze aceasta formula istoriografica si multa vreme istoricii se vor revendica de la ea .
Niccolo Machiavelli (1469- 1527), personalitate foarte controversata, adorat si contestat, de sute de ani numele i-a fost rostit in cancelariile diplomatice, in toate mediile politice si in lucrarile de politologie. Machiavelli fost martorul unor momente esentiale din istoria oraselor state din peninsula italica, iar opera sa este rodul unei exceptionale capacitati de a intelege zbuciumata realitate politica pe care I-a fost dat sa o traiasca. In 1494, odata cu venirea armatelor regelui Carol al VIII-lea al Frantei, echilibrul stabilit prin pacea de la Lodi (1454) avea sa se prabuseasca. Pentru peninsula era inceputul unei catastrofe, cum apreciau contemporanii, intrigi, rivalitati, aliante de moment, sub semnul incoerentei, menite doar sa aduca rezolvari de moment.
Machiavelli a fost intre 1498-1512 secretar al Signioriei din Florenta si secretar al Celor Zece, functie ce viza si atributii privind afacerile externe, in aceasta perioada de framantari politice cand Italia devenise teatrul de confruntari militare intre francezi, germani si spanioli. Cum Florenta ducea o politica abila pentru mentinerea independentei, el este trimis in diferite misiuni diplomatice si intra in legatura cu oameni politici importanti si asista la evenimente politice semnificative. In 1500 se va afla in Franta, prilej pentru a admira eficienta unei monarhii centralizate, iar in 1502 sta sase luni alaturi de Cesare Borgia, cel care, se pare ca I-a servit drept model pentru lucrarea Principele. In 1512, dupa infrangerea Frantei si reintoarcerea familiei de Medici in Florenta isi pierde slujba si chiar mai mult, este inchis. Eliberat un an mai tarziu, in urma alegerii ca papa a lui Leon al X-lea, se va retrage din viata politica si scrie Principele (scrisa in 1513 si publicata dupa moartea autorului, in 1532), Discursurile (Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio, terminata in 1520-1521, prima editie in 1531) si Istoii Florentine (scrisa la comanda papei Clement VII intre 1520-1525). Va reintra in viata politica in 1525 pentru a indeplini doar sarcini minore.
Principele este lucrarea lui Machiavelli ce a starnit cele mai multe comentarii, de foarte multi a fost neinteleasa si contestata in numele moralei, altii au vazut in ea o contradictie intre admiratia pentru virtutile republicii si celebrarea despotismului in persoana suveranului croit dupa modelul lui Cesare Borgia. Lucrarea nu este un model al unui suveran pentru toate timpurile si pentru toate spatiile si popoarele. Machiavelli nu s-a gandit decat la nevoile politice ale momentului si astfel ea poate parea mai curand o carte scrisa pentru Lorenzo de Medici in care vedea eliberatorul statelor italiene. Secolul al XIX-lea, veacul natiunilor, pare sa-I inteleaga scrierea din perspectiva sentimentului national. Cartea nu este o carte de istorie, ci o transpunere din planul istoriei in acela al teoriei politice, istoria serveste ca pretext sau ca exemplu pentru explicarea sau ilustrarea teoriilor politice. Am putea sa ne gandim analizandu-i lucrarea la Polybios, care si el incercase sa realizeze fuziunea intre istorie si politica si sa explice uneori istoria prin politica si invers. Aceasta impletire a istoriei cu politica explica de ce cartea a fost cel mai adesea considerata indreptar politic si mai pretentios spus - prima lucrare de politologie.
Structural, lucrarea cuprinde doua parti: una descriptiva, de enumerare si caracterizare succinta a diferitelor tipuri de principate si o a doua in care sintetizeaza intreaga sa experienta politica si stabileste norme pentru arta de a guverna. Principele este tratat incarnand o suma de reguli, de norme si de sfaturi, o “sinteza” a experientei politice dintotdeauna. In creionarea portretului unui principe ideal pentru Italia acelor timpuri, Machiavelli foloseste multe exemple din antichitate. Chiar reprezentarea principelui este un mozaic de personalitati istorice reale, istoria isi recapata prin aceasta formula statutul de invatatoare a vietii formula consacrata prin istoriografia romana. Felul in care se face apel la istorie in aceasta lucrare nu este conform formulei aglomerarii de date si de cazuri fortuite, ci inlantuire de cauze si de efecte. Arta de a guverna inseamna a dirija fortele naturale si pe cele ale natiunii si a intelege lumea reala si nu pe cea etica. Lumea principelui este o lume reala in care puterea nu mai coboara doar de la Divinitate, ci o lume in care conducatorul isi are propriile posibilitati de a decide. Soarta intervine insa de cele mai multe ori in mersul istoriei si mai ales acolo unde nu exista o personalitate puternica sa I se impotriveasca. De multe ori este deasupra hotararii individuale. Cesare Borgia pierde puterea, desi era pregatit pentru ea, doar pentru ca soarta I-a fost potrivnica.
Cartea este scrisa intr-un stil fluid, care se accelereaza atunci cand sunt abordate problemele majore ale statelor italiene. Cuvintele sunt simple pentru ca argumentele sa aiba sobrietate, iar expunerea este clara, rapida si nervoasa intr-o logica riguroasa. Principele poate fi considerata lucrarea ce combina perfect intuitia istorica, cultura clasica aleasa si o exceptionala adaptare si intelegere a realitatii.
Istorii Florentine este o istorie a Florentei de la intemeiere pana in 1492, cu accent pe evenimentele secolului al XV-lea (initial dorise sa scrie o istorie a Florentei de la venirea la putere a familiei de Medici, din 1435). Faptele sunt grupate in lucrare pe opt carti, in care se renunta la decupajele cronologice. Formula este moderna, logica, evenimentele se explica rational in interdependenta lor. Intentia initiala in elaborarea lucrarii se tradeaza prin accentuarea pe evenimentele recente, apelul la cele trecute se face doar in masura in care ele au semnificatie pentru prezent si pot confirma ideea de istorie ca model pentru faptele prezente. Nici aceasta lucrare nu este o opera de eruditie, Machiavelli nu aduce documente noi si nici nu face o critica interna si externa a celor pe care le foloseste, ci este opera unui ganditor politic ce alege faptele cele mai potrivite pentru a-si sustine tezele. Flavio Biondo este sursa pentru informatiile cuprinse in cartea I, Giovani Villani pentru cartea a II-a, iar Leonardo Bruni pentru povestirea faptelor de la intemeierea cetatii.
In “Precuvantare” sunt expuse intentiile care au stat la baza acestei scrieri: analiza discordiilor din interiorul cetatii, dusmaniilor dintre marile familii si efectul acestora asupra prezentului. Luptele interne din istoria Florentei, ura si discordia care au impartit poporul fiind astfel cunoscute, contemporanii vor putea intelege de ce este foarte important sa ramana uniti. Aceasta lucrare ca si Principele, este subscrisa idealului unitatii Italiei si gasirii cauzelor care au dus la slabirea ei si astfel la aflarea cailor pentru ca ea sa redevina puternica. Si de aceasta data istoria serveste drept model.
Evenimentele sunt redate in lucrare in succesiunea cauzala, dincolo de ordinea liniara a timpului. De multe ori autorul grupeaza fapte cronologic departate, dar legate intre ele prin relatia de la antecedent la efect. Multi exegeti au “denuntat” nerespectarea cronologiei si chiar au fost cercetatori care au incercat sa faca suma erorilor cronologice din paginile cartii fara a-si da seama ca nu respectarea firului evenimentelor este miza lucrarii. Machiavelli devine foarte atent cu cronologia atunci cand prin ea poate fi sustinuta argumentatia. Evenimentele contemporane desfasurate in cadrul inchis al cetatii sunt cele mai importante, iar proiectarea lor in contextul larg al istoriei intregului spatiu italian nu pare sa-l preocupe pe autor. Istoria Florentei pe care o propune omul politic Machiavelli este mai ales o istorie a personalitatilor si de aceea ea este excelenta pentru personajele pe care le realizeaza. Portretele lui Cosimo de Medici sau Lorenzo de Medici sunt demne de cele mai ilustre realizari ale marilor istorici ai antichitatii Titus Livius, Tacitus sau Suetonius. Avand in vedere scopul lucrarii trebuie remarcat felul in care autorul reuseste sa imbine forma severa, analitica, corespunzatoare naratiunii faptelor solemne si fluiditatea dinamica, concisa in care sunt redate unele episoade.
Imbinarea istoriei cu politica este formula preferata si de un alt istoric italian Francesco Guicciardini (1483-1540 ), a indeplinit multe functii importante politice si diplomatice, fiind participant la mai toate evenimentele importante din Florenta primei jumatati a secolului al XVI-lea. Si el a scris o istorie a Florentei, Storia fiorentina cuprinzand perioada 1378-1509, mai detaliata incepand din 1492, publicata tarziu, in 1859. Guicciardini este si el un fin analist al evenimentelor politice florentine si al psihologiei diferitelor personalitati , pentru care intriga si calculul politic ar trebui sa stea la baza explicatiilor asupra multor evenimente. Opera sa de maturitate este Storia d’Italia , care, in 20 de carti, prezinta perioada 1492-1534. Lucrarea s-a bucurat de o mare popularitate, pana la 1600 cunoaste 10 editii italiene si altele in latina, franceza, engleza, germana, olandeza si spaniola. Si in aceasta lucrare, in buna traditie a istoriografiei renasterii in spatiul italian, accentul este pus pe analiza legaturilor intre state, a raporturilor dintre politica interna si cea externa si dintre politica si operatiile militare. Spre deosebire de Machiavelli, Guiccardini este mai putin interesat de generalizari si teoretizari. “Pictor al unei epoci violente si fara scrupule, el insusi lipsit de principii ferme, reprezinta o generatie resemnata, care vazuse inceputul decadentei, stabilirea stapanirii straine in Italia, si nu isi mai facea iluzii. In timp ce pentru Machiavelli tinta era consolidarea statului si salvarea Italiei, Guicciardini este un individualist; ca istoric insa, el a dat dovada de o intelegere superioara inaintasului sau, pornind de la analiza concreta a faptelor, nu de la un model filosofic in prealabil construit” (L.Boia, Mari istorici ai lumii, Bucuresti, 1978)
