|
|
|
Alexandru Lapusneanu
Cu exceptia celor doua fiice, Chiajna si Ruxanda, ceilalti urmasi ai lui Petru Rares – unul turcit, altul strivit, al treilea “оmbolnavit” la Istambul – nu au fost demni de numele parintelui si al bunelului stefan cel Mare. Dupa ei, veni iar rindul posteritatii din flori care, in cele mai multe cazuri, a demonstrat mai multa virtute decit cea legitima.
Unul dintre acestia este si Alexandru Lapusneanu fiul lui Stefan cel Orb si al unei jupinese, Anastasia, din Lapusna, nascut in afara casatoriei. Acest domnitor a ramas in amintire ca un tiran singeros mai mult datorita nuvelei lui Constantin Negruzzi, autor care, pentru efecte literare, a evidentiat si a ingrosat trasaturile negative ale lui Lapusneanu. Dar cruzimea domnitorului respectiv este estompata oarecum de niste “circumstante atenuante”: el a dat dovada de clarviziune si de simt realist, intuind si prognozind, fara a da gres, evolutiile politice. A fost un diplomat abil, izbutind sa stabileasca relatii diplomatice favorabile cu multe tari apropiate si indepartate.
Alexandru Lapusneanu a urcat pe tronul Moldovei cu sprijin polon, dar fara stirea regelui acestei tari. Nu-i mai putin adevarat ca, dupa terminarea cu succes a campaniei din Moldova, Sigismund August, intr-o scrisoare catre membrii senatului polon, din 20 septembrie 1552, si-a asumat responsabilitatea actului, care 'nu era lipsit de folos pentru regat', dar isi exprima si temerea ca sultanul s-ar fi putut supara
Constient de apartenenta la dinastia stralucita a Musatinilor, a avut grija ca in tara sa fie inaltate asezaminte frumoase. Avind o domnie cu multe razboaie, a gasit, totusi, timp sa zideasca cinci manastiri, dintre care trei au ajuns pina in prezent: Bistrita, Socola si Slatina sau Zlatna, localitate unde se extragea aur. Acestea sunt ultimele ctitorii musatine – masive si armonioase, pe care le putem admira si astazi. Dupa cele doua domnii ale sale, Alexandru Lapusneanu nu a lasat vistieria goala ca Stefanita, fratele sau. In 1558 a batut moneda cu stema lui stefan cel Mare. A ferit tara de pericolul sfasierii sau chiar al transformarii in pasalic (colonie cu administratie turceasca).In cea de-a doua domnie, scrie cronicarul Azarie, viata membrilor familiei Lapusneanu a fost dureroasa si cu boli grele. Grigore Ureche adauga si alte amanunte: “Presimtind ca moartea e aproape, Al.Lapusneanu ar fi dorit sa se calugareasca. Calugarirea s-ar fi facut оntr-un moment cind domnitorul lesinase si era mai mult mort decit viu. Trezindu-se, ar fi zis ca, de se va scula, va popi si el pe unii. Speriati de amenintare, episcopii si boierii, dar si Ruxanda doamna, l-ar fi otravit”. Consideram ca afirmatiile lui Grigore Ureche pot fi puse la indoiala. Un batrin atit de bolnav, imobilizat si aproape fara vederi nu mai detinea puterea reala si efectiva оn stat si, prin urmare, nu mai prezenta un pericol nici pentru sotia sa. Oricum, ce s-a оntimplat cu adevarat оn iatacul domnesc оn acele clipe dinainte de moarte, din martie 1568, nu se va sti, probabil, niciodata. Urmasii lui Alexandru Lapusneanu, ca si odraslele lui Petru Rares, nu s-au remarcat prin fapte laudabile. Pe linga bolile de picioare si de ochi ale parintelui, la descendentii lui Lapusneanu se adaugasera si cele mintale.
Alexandru Lapusneanu si politica transilvaneana
Dupa moartea lui Ioan Zapolya se deschisese o confruntare directa intre Imperiul otoman si cel habsburgic pentru controlul asupra principatului intracarpatic. Vaduva fostului rege al Ungariei si debilul ei fiu Ioan II Sigismund au pendulat in anii ce au urmat intre tabara otomana si cea austriaca.
Soarta confruntarii dintre cele doua imperii va depinde mult de complicatiile pe care le avea fiecare la granita opusa Transilvaniei. Astfel, otomanii s-au aflat, in tot secolul XVI, intr-un permanent conflict cu Iranul safavid, iar Ferdinand depindea de interesele fratelui. Carol Quintul, seful casei de Habsburg, in acelasi timp imparat al Sfantului imperiu roman de neam german si rege al Spaniei, aflat intr-o puternica rivalitate cu Franta — care intretinea excelente relatii cu sultanul — si Anglia. Se adaugau, direct pentru Ferdinand, si problemele pe care i le provocau durele si desele confruntari dintre principii protestanti si cei catolici din Germania.
La randul ei, Polonia, legata de Isabella prin legatura de sange dintre cei doi frati, era foarte atenta sa menajeze raporturile cu Poarta si simtea deja rasuflarea Rusiei, care declansase ofensiva catre tinuturile estice ale Europei.
Alexandru Lapusneanu si-a inceput domnia promitand sprijin Habsburgilor in Transilvania si facand juraminte regelui Poloniei. La 30 octombrie 1552, domnul roman propunea generalului Castaldo o actiune antiotomana simultana. El urma sa atace cetatile otomane de la hotarele sudice ale Moldovei, iar fortele imperiale trebuia sa desfasoare actiuni in partile sudice ale Ungariei. Proiectele comune cu Habsburgii aveau insa sa fie rapid tulburate de interesele divergente in privinta Tarii Romanesti, unde Lapusneanu avea sa sprijine pe Mircea Ciobanul (1545-1552; 1553-1554; 1558-1559), nu pe omul lui Castaldo. Se adauga si nemultumirea provocata de nerecunoasterea drepturilor sale asupra posesiunilor domnilor Moldovei din Transilvania, Ciceu si Cetatea de Balta.
La inceputul anului 1553, Lapusneanu era in Cetatea Neamtului, gata a-si relua cu armele posesiunile din Ardeal. Il si chema acolo pe nemesul de sange romanesc Nicolae Kornis. Acesta nu venea personal, dar, cu aprobarea lui Castaldo, trimitea un emisar, care il gasea pe domn la Vaslui. In fata acestuia isi relua angajamentul de a sprijini readucerea Isabellei si a tanarului ei fiu in fruntea Transilvaniei. In primavara aceluiasi an, jura credinta regelui Poloniei, reinnoind un juramant facut nobililor poloni care il sprijinisera sa intre in Moldova, la Bakota. Fusese acela un juramant pe care 'nu l-a cunoscut inca toata tara, deoarece a fost indata, la inceput.' La 11 aprilie 1553, regele trimitea soli la curtea lui Lapusneanu, cu instructiuni din care aflam ca 'asa s-a indatorat Alexandru prin juramantul sau facut la Bakota, ca atunci cand se va fi intarit in domnie va imbunatati ceea ce va fi nevoie in legatura cu Coroana polona si cu ceea ce vor crede de trebuinta M.S. regele si senatorii sai.' Juramantul il depunea domnul in fata trimisilor Coroanei polone la Harlau, la 22 iunie 1553. Se angaja, printre altele: 'nu vom ingadui, dupa vechea hotarare, supusilor nostri din acest moment sa infiinteze nici un sat si nici o cetate, nici sa faca iazuri si prisaci pe ambele parti ale Nistrului pe pamanturile M.S. regelui si nici [sa stea] cu vitele pe acele pamanturi [] Nici mori n-avem sa folosim mai mult, dupa stravechea hotarare, pe ambele parti ale Nistrului, pe pamantul M.S. regelui, decat cat va fi voia si bunavointa Mariei Sale.' Pamanturile de dincolo de Nistru, unde statul polon incerca sa-si impuna autoritatea, erau o zona de refugiu pentru nemultumitii si din Polonia, si din Moldova sau de aiurea, care puteau scapa astfel unei autoritati constituite (Magazin istoric, nr. 6/1993).
In martie 1554, imperialii fac o tentativa de a angaja pe Lapusneanu intr-o actiune de mediere intre Ferdinand si sultanul otoman. Deja insa, planurile domnului Moldovei erau altele, suparat ca nu isi recapatase posesiunile transilvane. El inchidea frontiera de pe Carpati si strangea trupe. Scrie celor din Vint, in ziua de Sfantul Gheorghe, din Iasi, despre intentia de a intra in Ardeal. Avea de mult imputernicirea 'imparatului turcilor' de a-l aseza pe 'craiu' — Ioan II Sigismund — si avertiza: 'cine ni se vor supune bucuros, ne vom purta bine cu dansii, iar cu cine nu, nu!' Un nobil ardelean, Petru Gerendy, cu care domnul pastra legatura, stia ca vor participa la campanie si romanii din Banat, pe care-i numeste: 'karansebesenii, lwgosenii'.
Cum sultanul reusise sa incheie pace cu Iranul, era mult mai dispus sa asculte indemnurile regelui Frantei, dornic sa creeze Habsburgilor probleme in Transilvania. Pe de alta parte, soli ai regelui francez Henric II (1547-1559) promiteau regelui polon subsidii financiare si o alinata matrimoniala. Sultanul cerea lui Sigismund August, in primavara lui 1555, sa permita solilor francezi sa ajunga la Isabella si la fiul ei. Incercarile Habsburgilor de a tempera elanul razboinic al lui Süleyman prin trimiterea la Poarta a inteligentului diplomat Ogier Griselin de Busbecq, unul dintre putinii europeni ai vremii care a dovedit o patrunzatoare intelegere a fenomenului otoman, nu au dat roade. La 10 iulie 1555, din Iasi, Lapusneanu il anunta pe Sigismund August ca la 1 august, potrivit poruncii sultanului, urma sa intre cu oastea in Transilvania pentru a-l reinstala pe Ioan II Sigismund.
Abia o suta de ani mai tarziu aparitia unui pretendent, Mustafa, in zona vestica a litoralului pontic, aflat in legatura cu imperialii, amana cu un an campania in Transilvania. Ferdinand a reluat dialogul cu Sigismund August. Emisarii imperiali au incercat sa convinga seimul si pe rege ca reinstalarea lui Ioan II Sigismund aducea pe otomani in Europa Centrala. Pentru Ferdinand surpriza a venit insa din interior. La Augsburg s-a incheiat pacea care punea capat luptelor confesionale din imperiu, prin acordarea libertatii de cult pentru protestanti potrivit principiului religia principelui era si religia supusilor. Ferdinand a fost obligat sa reduca implicarea in Transilvania.
Dieta principatului, tinuta la Targu Mures, hotara la 23 decembrie 1555 sa il readuca pe Ioan II Sigismund in fruntea tarii. Firmanul sultanului pentru reinstalare era gata la mijlocul lunii februarie. O prima expeditie s-a incheiat fara vreun rezultat practic. A pornit si o a doua. Boierul Motoc comanda avangarda, iar domnul il urma la scurta vreme, intrand in secuime. Lapusneanu nu a ramas multa vreme in Transilvania, dar ostile sale, reunite cu cele ale domnului din Tara Romaneasca, o conduceau pe Isabella la Cluj, unde-si facea intrarea spre sfarsitul lunii octombrie.
Temandu-se ca unii nobili ardeleni ramasesera aplecati catre imperiali, Alexandru Lapusneanu trimitea scrisori de amenintare dietei. Pastra la curtea sa si un pretendent, pe care il intalnea, in iulie 1557, calatorul polon Erasm Otwinowski: 'In vremea aceasta era acolo Bebek, boier ungur!' De altfel, Bebek avea sa primeasca, in circumstante nu tocmai clare, stapanirea Transilvaniei, Lapusneanu insotindu-l, dornic sa-si reia stapanirile ardelene, pe care Isabella i le refuzase, in ciuda sprijinului acordat la reluarea principatului. Sprijinita de marele vizir Rüstem Pasa, Isabella si-a pastrat stapanirea.
In mai 1558, Lapusneanu repeta expeditia, cu acelasi scop: reluarea stapanirilor. Oastea lui a inaintat adanc pe Mures, domnul punand parcalabi la Ciceu si Reteg. Dieta, nemultumita de noile inradacinari romanesti, cerea ca acele posesiuni sa nu fie scutite de sarcini. Iar Isabella nu ingaduia nobililor ei sa primeasca scrisori sigilate de la domnul Moldovei. Suparat, el le scria bistritenilor, cu care avea vechi relatii de negot: 'Dar cand Maria Sa [Isabella] a fost gonita de rasculati din scaunul parintesc si lipsita de dansul, scrisorile noastre n-au adus putin folos Mariei Sale. Iar acuma ne dusmaneste'.
Usurinta cu care Lapusneanu intra in Transilvania a nascut la Istanbul ideea de a transforma o parte a principatului in pasalac, care sa fie transferata domnului moldovean. Sub presiunea evenimentelor, dieta decidea in octombrie restituirile dorite de Alexandru Lapusneanu. Desele implicari, sub ocrotirea otomana, ale voievodului moldovean in Transilvania, ca si instalarea unor garnizoane moldovene in cetatile din principat a dovedit Habsburgilor ca dominatia asupra Transilvaniei depindea de pozitia celorlalte doua tari romane. Proiectul imperial din 1561 de a-l aduce pe Despot pe tronul de la Suceava isi are radacinile in acesti ani.
In septembrie 1559 moare Isabella. Ferdinand incearca sa il momeasca pe Ioan II Sigismund oferindu-i pe una dintre fiice drept sotie. Dar, cum spunea Nicolae Iorga, principele 'nu era, nici cand ajunse de varsta, om sa tie pe umerii sai de bolnavicios o astfel de povara', cum era Transilvania. Dar, adauga marele istoric, 'nici Alexandru nu mai era omul frumos despre care vorbeste cine l-a cunoscut la inceputul domniei'. Suferea de ochi, cerea si ochelari din Ardeal, avea si o rana la picior. Contra lui se coalizasera domnul Tarii Romanesti, Petru cel Tanar, si Ioan II Sigismund. Rolul politic activ jucat de Alexandru Lapusneanu in Transilvania se incheiase.
Perindarea ostilor din Tara Romaneasca si
Imperialii aveau sa revina victoriosi in Transilvania la sfarsitul secolului XVII, pe care Habsburgii au pastrat-o pana la sfarsitul primului razboi mondial. Dar de la jumatatea secolului XVI este tot mai evidenta ruptura dintre zona est-europeana si cea occidentala a continentului nostru. Interesul marilor puteri europene pentru aceasta parte a continentului se reduce, infruntandu-se de acum pe mari, pentru colonii. Imperiul otoman se instaleaza fara putinta de tagada in sud-estul Europei la sfarsitul domniei lui Süleyman Legiuitorul. Iar Polonia va trebui sa infrunte Rusia, care se anunta ca unul dintre marii competitori in zona. Decuplarea dintre Occident si Rasarit va spori in veacurile urmatoare.
Aici se incheia viata si faptele domnului Alexandru Lapusneanu care a scris cateva pagini, unele stralucitoare, altele sumbre, dupa cum erau oamenii si vremurile, din istoria Moldovei.
