|
|
|
Orientul Mijlociu dupa cele doua razboaie din Golful Persic
Diferentele tribale si dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au marcat puternic Orientul Mijlociu. Animozitatile istorice si culturale si conflictele pentru controlul resurselor naturale, in conditiile mentinerii granitelor trasate de puterile coloniale dupa primul razboi mondial, au accentuat tensiunile existente. Nici chiar miscarile pro-arabe nu au reusit, dupa 1950, sa invinga obstacolele ce stau in calea formarii unui mare stat unic arab. Rand pe rand, Egiptul, Siria si Irakul au fost percepute ca o amenintare majora la adresa tarilor din intreaga zona, ca urmare a orientarii politice adoptate de liderii celor trei state. Mai mult decat atat, majoritatea conducatorilor arabi au sprijinit Forta multinationala condusa de Statele Unite impotriva regimului de la Bagdad, pentru infrangerea armatei irakiene si eliberarea Kuweitului in 1991.
Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodata cu ochi buni amestecul SUA si cel al Uniunii Sovietice in regiune, insa au cautat sa utilizeze disputa dintre cele doua superputeri pentru a-si intari propriile pozitii. Pe acest fond, atat diplomatii americani, cat si cei sovietici au fost nevoiti sa ia adevarate lectii de „dans cu lupii” inainte de contactele lor cu imprevizibilii conducatori ai tarilor din zona. Si, spre deosebire de reprezentantii Departamentului de Stat, emisarii Kremlinului au avut o problema in plus de rezolvat: ateismul Moscovei era in divergenta flagranta cu puternicul sentiment religios al popoarelor din Orientul Mijlociu. Poate ca si din aceasta cauza, liderii Arabiei Saudite, spre exemplu, s-au situat in tabara antisovietica; ei au respins intotdeauna, in numele credintei lor si a invataturii lui Mahomed, orice orientare politica ce ar fi putut semana cu comunismul. Atat miscarile nationaliste, cat si cele revolutionare au fost si sunt considerate extrem de periculoase de catre conducatorii sauditi.
Pe de alta parte, intransigenta religioasa a popoarelor din Orientul Mijlociu a provocat in ultimii 60 de ani conflicte armate extrem de violente: razboaiele arabo-israeliene din 1948, 1956, 1967, 1973; razboiul dintre Iran si Irak (1980-1988); razboiul civil izbucnit in Liban in 1975 si invadarea aceluiasi stat de catre armata israeliana in anul 1982. Alaturi de acestea, pot fi mentionate si disputele de ordin teritorial dintre: Siria si Irak, Irak si Arabia Saudita, Siria si Liban, Arabia Saudita si Yemen, Siria si Iordania, Egipt si Libia, Algeria si Maroc, Egipt si Sudan.
Primul razboi din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declansat in anul 1980 ca urmare a neintelegerilor existente la nivel politic. Intre fundamentalistii iranieni siiti – care au ajuns la putere in 1979 si l-au alungat pe sahul Reza Pahlavi – si liderul sunnit ce se afla la conducere in Irak, situatia s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein in privinta modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existenta unei minoritati siite in sudul Irakului nu a facut decat sa amplifice temerile conducatorului irakian in legatura cu o posibila inlaturare a sa de catre regimul de la Teheran. In consecinta, Saddam Hussein a declansat o serie de represalii impotriva populatiei siite din Irak, fapt ce a starnit un val de proteste in capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele doua state, iar disputa teritoriala a reprezentat doar un ingredient in amalgamul de ratiuni politice care au condus la un razboi pustiitor si inutil. Dupa opt ani de suferinte impuse celor doua popoare, fara sa se inregistreze victoria militara decisiva, intre cele doua parti s-a incheiat un armistitiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunta la pretentia sa ca Irakul sa aiba o suveranitate deplina asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire in comun a estuarului acelui curs de apa, care constituie in acelasi timp si o granita naturala intre cele doua state.
Scrisoarea pe care i-a adresat-o Saddam Hussein presedintelui Iranului, la 14 august 1990, dupa ce Kuweitul a fost ocupat de armata irakiana, nu a facut decat sa confirme faptul ca Bagdadul accepta sa respecte armistitiul din 1988, sa elibereze imediat prizonierii de razboi iranieni si sa aplice prevederile tratatului de la Alger, semnat in 1975. Din acel moment a fost usurata si activitatea observatorilor UNIIMOG (United Nations Iran-Iraq Military Observer Group), care urmareau de doi ani aplicarea corecta a prevederilor acordului de incetare a focului. Pe de alta parte, liderul irakian a profitat de situatie, retragandu-si o parte din trupele sale dispuse la frontiera cu Iranul pentru a-si putea consolida regimul de ocupatie din Kuweit. Totodata, decizia lui Saddam Hussein a determinat plecarea grupului de observatori UNIIMOG, al carui mandat a expirat la 28 februarie 1991 si nu a mai fost reinnoit de ONU.
Cu toate acestea, problemele dintre Iran si Irak nu au fost solutionate in totalitate. In cursul interventiei Fortei multinationale impotriva armatei irakiene, pentru eliberarea Kuweitului, Saddam Hussein a reusit sa-si trimita in Iran cea mai mare parte a avioanelor sale militare. Superioritatea aeriana evidenta a coalitiei conduse de Statele Unite l-a fortat pe liderul de la Bagdad sa incerce aceasta metoda, cu totul originala, pentru a-si ocroti aparatele de zbor achizitionate din Occident si Uniunea Sovietica in cursul razboiului iraniano-irakian. Un proverb romanesc - „S-a facut frate cu dracul pana cand a trecut puntea!” - poate fi folosit ca o concluzie pentru situatia in care s-a aflat Saddam Hussein in acele momente. Un numar de 115 avioane irakiene (24 Mirage F-1, 4 Suhoi-20, 40 Suhoi-22, 24 Suhoi-24, 7 Suhoi-25, 12 MIG-23, 4 MIG-29) au reusit sa aterizeze in Iran, insa Teheranul a anuntat ca pe aeroporturile sale se afla doar 22 de aparate care apartineau Bagdadului. Atunci s-a presupus ca iranienii au oprit celelalte avioane irakiene in contul despagubirilor de razboi ce li se cuveneau dupa conflictul din 1980-1988 dar, pana in prezent, nu au fost oferite explicatii oficiale privind motivele care au condus la o asemenea decizie si nici amanunte referitoare la soarta acelei flote aeriene.
O alta sursa de tensiune intre cele doua state o reprezinta minoritatea siita aflata in Irak. Dupa infrangerea suferita in Kuweit de armata irakiana, cativa lideri ai comunitatii siite din sudul tarii au declansat, in prima parte a lunii martie 1991, o revolta impotriva sunnitilor condusi de Saddam Hussein. Rascoala a fost insa repede inabusita de unitatile Garzii Republicane, loiale liderului irakian, si au aparut cu acel prilej discutii legate de un posibil ajutor pe care Teheranul l-ar fi acordat coreligionarilor sai din tara vecina. Totul a ramas la stadiul de presupunere, dar acest element de tensiune nu trebuie neglijat cand se analizeaza relatiile dintre cele doua state, in actualul context international. De asemenea, nu trebuie uitate legaturile Bagdadului cu comunitatile sunnite din Iran, situate atat in nord-vest (la granita cu Irakul), cat si in estul si sud-vestul tarii, precum si problemele cu care se confrunta iranienii dupa ce au primit un flux de refugiati afgani in anii ’80. Mozaicul religios din regiune ii poate permite lui Saddam Hussein sa apeleze la populatia afgana (in marea ei majoritate sunnita) impotriva Iranului, sau a altor state ale lumii.
Aspectele privind finantarea se pot rezolva usor, utilizandu-se veniturile obtinute din vanzarea atat a produselor petroliere irakiene, cat si a opiului afgan (cel mai mare producator de opiu din lume este Afganistanul, cu peste 50 000 ha cultivate cu mac opiaceu in ultimii doi ani).
Si daca se urmareste astazi modul in care seicul Osama bin Laden isi difuza mesajele sale televizate antiamericane, precum si felul in care au fost realizate acestea, se pot distinge multe elemente utilizate de propagandistii irakieni in cursul razboiului din Golf din 1990-1991 (de exemplu: imaginea conducatorului unic, izbavitor; frazele cu un puternic impact mediatic - „un razboi religios intre crestini si musulmani”). Nu este nimic nou sub soare in Orientul Mijlociu.
Disputa irakiano-kuweitiana din anul 1990 a fost cauzata, la randul ei, de opiniile politice divergente privind dreptul de control asupra resurselor de hidrocarburi din zona. Marul discordiei l-a reprezentat pretul petrolului pe piata mondiala. Cererile Bagdadului de modificare a granitei dintre cele doua state au fost doar un simplu pretext, folosit de Saddam Hussein pentru a arata ca este hotarat sa impuna kuweitienilor pretul care ii convenea. Daca in ianuarie 1990, barilul de petrol se vindea cu 20,5 dolari, in iunie 1990 acesta nu mai valora decat 13 dolari. Discutiile in cadrul OPEC (Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol) dintre reprezentatii grupului de state care sustineau un pret „inalt”, din care facea parte si Irakul, si grupul de tari adepte ale pretului „scazut”, in care se aflau Kuweitul, Emiratele Arabe Unite si Arabia Saudita, nu au reusit sa lamureasca problemele. Regimul de la Bagdad invoca faptul ca o scadere a pretului petrolului cu un singur dolar pe baril ii reducea veniturile anuale cu un miliard de dolari. In acest sens, ministrul de externe irakian, Tariq Aziz, a declarat, dupa invadarea Kuweitului urmatoarele: „In bugetul de stat din acest an (1990 – n.a.) a fost prevazuta suma de 7 miliarde de dolari pentru achitarea datoriilor, ceea ce reprezinta o suma imensa, lasandu-ne cu un venit care acopera doar plata serviciilor de baza ale tarii noastre. Bugetul nostru se bazeaza pe un pret de 18 dolari/baril, dar de cand kuweitienii au inceput sa inunde lumea cu petrol, pretul lui a scazut cu o treime. Cand ne-am intalnit din nou la Jidda, la sfarsitul lunii iulie, Kuweitul a spus ca nu este interesat de nici o schimbare. Suntem disperati acum si nu ne putem onora notele de plata pentru importurile de alimente. A fost un razboi al foametei. Cand va veti utiliza puterea voastra militara (a Statelor Unite – n.a.) doar pentru a va apara?”.
Prin intrebarea din finalul declaratiei, ministrul irakian a incercat sa indice faptul ca administratia americana ar fi savarsit o agresiune asupra Irakului. Pe de alta parte, se pare ca liderii kuweitieni au evaluat gresit situatia de criza in care se gaseau si astfel s-a ajuns rapid la un deznodamant brutal al diferendului.
Dupa incheierea operatiunii militare „Furtuna in Desert”, in februarie 1991, intre Irak si Kuweit s-au stabilit contacte in vederea demarcarii granitei dintre cele doua state. O comisie ONU s-a deplasat la fata locului si a inceput masuratorile topografice, utilizand ca document de baza acordul semnat la 4 octombrie 1963 de reprezentantii ambelor tari. In aprilie 1991 a sosit in zona si comisia UNIKOM (United Nations Iraq/Kuweit Observer Mission) pentru a monitoriza activitatea la Khor Abdullah si in zona demilitarizata dintre statele respective. Delimitarea suprafetei neutre s-a facut plecandu-se de la frontiera comuna si zona respectiva a inclus o fasie de teren irakian de 10 km latime, respectiv o portiune de teren kuweitian lata de 5 km de-a lungul intregii granite. Securitatea tuturor strainilor a fost asigurata pana in iunie 1991 de companii de casti albastre austriece si daneze din cadrul Fortei ONU de mentinere a pacii in Cipru (UNFICYP), precum si de subunitati fijiene, ghaneze si nepaleze din cadrul Fortei ONU de mentinere a pacii in Liban (UNIFIL).
Efectuand masuratorile topografice pentru marcarea frontierei, membrii comisiei ONU au ajuns la concluzia ca irakienii au detinut timp de 27 de ani o fasie de teren care le apartinea de fapt kuweitienilor. Pentru a indrepta acea greseala, comisia a hotarat mutarea bornelor de granita cu cateva sute de metri spre nord, respectiv spre nord-est si est fata de pozitia lor din 1989. Bagdadul a protestat vehement, fiind ingrijorat de faptul ca pierdea o portiune din provincia sa Rumalia, bogata in zacaminte de petrol, si o parte din singurul sau port maritim, Umm Qasr. Ministrul de externe irakian, Ahmed Hussein Al-Sammarei, a declarat imediat ca noua frontiera crea un nou punct de tensiune in regiune, iar in Adunarea Nationala irakiana s-au auzit voci care sustineau ca demarcarea internationala a granitei era doar primul pas facut de conspiratorii din Statele Unite si Marea Britanie pentru dezmembrarea Irakului.
Pe de alta parte, kuweitienii au criticat regimul de la Bagdad pentru ca obstructiona activitatea comisiei ONU de delimitare a frontierei. Pana la urma, in 1992, la sfarsitul lunii iulie, s-a admis ca puturile de petrol de pe terenurile irakiene dintre Sawat si Batin sa apartina Kuweitului, iar portul Umm Qasr si canalul navigabil Khar Zabheir sa ramana in posesia Irakului, pentru ca acesta sa aiba acces direct la mare. Activitatea propriu-zisa de demarcare a granitei in teren s-a finalizat in noiembrie 1992, iar Organizatia Natiunilor Unite a recunoscut noua frontiera. Este posibil ca pe viitor sa apara noi discutii pe aceasta tema, insa totul depinde de evolutia relatiilor dintre cele doua state.
Potrivit unor analisti politici, administratia Bush a creat impresia, dupa incheierea operatiunii „Furtuna in Desert”, ca nu mai doreste sa urmeze politica sa traditionala in Orientul Mijlociu. Speculatiile care s-au facut in martie 1991 pe aceasta tema au fost provocate de faptul ca Washingtonul nu a mai propus ca in trecut un simplu plan de pace. Presedintele american a mers mai departe si a sustinut ideea instituirii unui control strict al cantitatilor de armament aflate in regiune. S-a crezut in acel moment ca procesul politic de pacificare se va transforma intr-unul de supraveghere generala si plafonare a numarului de arme detinute de tarile arabe si Iran, folosind probabil ca model Tratatul privind Controlul Armamentului Conventional in Europa, semnat, la Paris, in anul 1990 de statele aflate in compunerea a doua blocuri militare rivale: NATO si Organizatia Tratatului de la Varsovia.
Planul presedintelui George Bush a fost privit cu suspiciune in capitalele statelor din Orientul Mijlociu, deoarece se considera ca principalul beneficiar al propunerii Casei Albe ar fi fost Israelul, datorita limitarii fortei militare conventionale a tarilor arabe si Iranului, precum si din cauza adoptarii principiului cedarii de teritorii aflate sub controlul israelian in schimbul respectarii pacii de catre statele islamice.
Pe de alta parte, liderii arabi au acceptat ideea americanilor de impunere a unui control strict al armamentului aflat in dotarea fortelor militare irakiene, considerate, in continuare, un pericol potential in regiune, si au sustinut pozitia categorica a sefului administratiei americane privind aplicarea imediata si in intregime a prevederilor Rezolutiei 687 a Consiliului de Securitate al ONU. Astfel, Saddam Hussein s-a vazut obligat sa ii primeasca pe observatorii internationali care au dorit sa asiste la distrugerea
celor mai periculoase arme aflate in arsenalul sau: 6 lansatoare fixe si mobile a rachetelor sol-sol, 32 platforme de lansare, 52 rachete sol-sol cu o raza de actiune mai mare de 145 km (una „Scud” si 51 „Al Hussein”), 23 de ogive pentru rachete cu exploziv conventional si 30 cu incarcatura chimica. Totodata, regimul de la Bagdad a furnizat Organizatiei Natiunilor Unite liste cu inventarul armelor chimice si biologice irakiene, in conformitate cu prevederile armistitiului din februarie 1991. Aceste liste mentionau existenta in arsenalul Irakului a doi agenti chimici paralizanti, sarin si tabun (aproape 800 de tone), a gazului mustar si a altor compusi chimici. Cat priveste programul de inarmare nucleara irakian, acesta a continuat sa ramana invaluit in ceata, activitatea inspectorilor Agentiei Internationale pentru Energie Atomica (IAEA) in Irak fiind in mod repetat blocata de autoritatile de la Bagdad.
In prima parte a lunii martie 1991, populatia de origine siita din sudul Irakului si kurzii din nord au declansat o revolta impotriva regimului instituit de Saddam Hussein. Desi erau demoralizate dupa infrangerea suferita in Kuweit, fortele armate irakiene au intervenit in forta si au reusit sa inabuse miscarea siitilor, apoi au actionat cu tancuri, artilerie grea si elicoptere impotriva rebelilor kurzi. Deoarece situatia a devenit dramatica, o parte din populatia de origine kurda s-a refugiat in regiunile muntoase din nordul Irakului, precum si in Turcia si Iran. Potrivit unor stiri difuzate de agentia de presa IRNA, peste un milion de persoane se aflau masate la frontiera irakiano-iraniana, incepand din ziua de 3 martie 1991 si incercau sa ajunga in Iran. Deoarece regimul de la Teheran se confrunta cu mari probleme create de aproximativ doua milioane de refugiati afgani aflati pe teritoriul iranian, presedintele Rafsanjani a cerut sprijinul comunitatii internationale pentru rezolvarea situatiei.
De asemenea, de-a lungul granitei irakiano-turce se adunasera deja, la mijlocul lunii aprilie, circa 50 000 de refugiati de origine kurda, lipsiti de hrana si adaposturi. Organizatia „Semiluna Rosie” din Turcia, populatia din zona si, mai tarziu, societati umanitare din intreaga lume au incercat sa-i ajute pe refugiatii kurzi, dar curand au fost coplesite de numarul mult prea mare de cereri, situatia devenind disperata. Guvernul de la Ankara a actionat cu prudenta, pentru a nu produce convulsii in randul populatiei kurde ce locuia in sud-estul Turciei, fiind constient de mijloacele limitate pe care le avea la dispozitie pentru hranirea, cazarea si ingrijirea medicala a refugiatilor. Totodata, a fost solicitat insistent sprijinul comunitatii internationale, pentru a se evita repetarea situatiei din 1988, cand statul turc a primit un val de 60 000 de kurzi din Irak, fara sa beneficieze de ajutoare din afara tarii.
La inceputul lunii aprilie, dupa doua saptamani de discutii, a fost acceptata ideea mutarii refugiatilor inapoi in nordul Irakului, acestia urmand sa fie protejati de militari straini, pentru a se preveni interventia unor forte irakiene de represiune. Guvernul de la Ankara a reusit, astfel, sa convinga comunitatea internationala ca este cazul sa se revina la politica traditionala promovata de Turcia fata de Irak, de sustinere a unitatii teritoriale irakiene. Recunoasterea dreptului kurzilor de a avea propriul stat in nordul Irakului ar fi provocat o noua escaladare a violentelor in sud-estul Turciei, zona fiind locuita in majoritate de kurzi, care doreau obtinerea autonomiei teritoriale.
Presedintele Turgut Özal a sugerat, la 7 aprilie 1991, ca ONU sa-i protejeze pe refugiatii din nordul Irakului. Consiliul de Securitate al ONU a depasit ezitarile initiale privind implicarea sa intr-o asemenea problema si, la propunerea Frantei, a fost adoptata Rezolutia nr. 688, prin care se condamnau masurile violente luate impotriva minoritatii kurde de catre regimul irakian. Actiunile respective au fost considerate de Organizatia Natiunilor Unite ca o amenintare la adresa pacii si securitatii internationale.
Conform aceleiasi rezolutii, aproximativ 17 000 militari americani, britanici, canadieni, francezi, luxemburghezi, italieni, olandezi si spanioli au declansat, la 18 aprilie 1991, operatiunea „Provide Comfort”, pentru crearea unei zone de securitate in nordul Irakului. Departamentul Apararii al Statelor Unite a anuntat cu acel prilej Congresul ca era necesara reanalizarea situatiei financiare la acest minister, deoarece nu fusesera prevazute cheltuieli pentru desfasurarea acelei operatiuni.
Regimul de la Bagdad a condamnat vehement actiunea desfasurata, sub auspiciile ONU, de militarii Aliantei Nord-Atlantice in nordul Irakului, considerand-o un amestec in afacerile sale interne, dar s-a abtinut de la atacarea taberelor de refugiati instalate pe teritoriul sau. Unele surse au afirmat ca, pana la sfarsitul lunii mai 1991, toti kurzii s-au reintors in Irak, iar efective militare si elicoptere germane au acordat sprijin populatiei kurde ce se refugiase in Iran.
Administratia de la Washington a cautat sa limiteze si mai mult posibilitatile de riposta ale liderului irakian si a obtinut aprobarea Consiliului de Securitate al ONU pentru instituirea a doua zone de supraveghere si interdictie aeriana in nordul si sudul Irakului, in vederea protejarii kurzilor, respectiv a siitilor, de posibilele actiuni de represalii ale armatei irakiene.
In iulie 1991, a urmat retragerea trupelor aliate aflate la nord de paralela 36 pe teritoriul irakian, acestea fiind inlocuite cu o forta de supraveghere alcatuita din 2 000 de militari proveniti din cinci state (printre acestia se aflau si 800 de militari turci, care au stationat in apropierea orasului Silopi). In toamna aceluiasi an s-a considerat ca situatia in zona s-a stabilizat si unitatile terestre internationale au fost retrase la randul lor, dar au continuat sa se desfasoare misiunile de supraveghere aeriana. Este posibil ca o parte dintre aparatele care survoleaza si in prezent nordul Irakului sa fie avioane americane, care opereaza de pe baza aeriana turceasca de la Incirlik. Bagdadul este deranjat de aceste limite impuse de Consiliul de Securitate si a protestat in repetate randuri, declarand ca i se incalca suveranitatea.
O analiza pertinenta a situatiei create in acea zona poate sa duca la concluzia ca supravegherea aeriana instituita sub egida ONU a prevenit, pana in prezent, deplasarea si masarea unitatilor irakiene la granitele de nord si/sau de sud. O invazie de genul celei din august 1990 impotriva Kuweitului este extrem de putin probabila in asemenea conditii, iar orice tip de actiune militara intreprinsa de fortele apararii antiaeriene ale Bagdadului impotriva avioanelor americane si britanice care au survolat zonele de excludere aeriana s-a soldat, de cele mai multe ori, cu executarea rapida a unor raiduri aliate de bombardament. Acestea au vizat distrugerea avioanelor, bazelor de rachete antiaeriene, instalatiilor radar si punctelor de comanda irakiene care au incalcat interdictia stabilita de ONU.
De asemenea, se poate concluziona ca Washingtonul nu i-a incurajat pe siiti si kurzi sa se desprinda de Irak, deoarece secesiunile ar fi complicat si mai mult situatia politica din Orientul Mijlociu. Regimul fundamentalist de la Teheran ar fi acceptat, probabil, sa sprijine gruparea minoritara siita irakiana, pentru a-si extinde influenta in regiune. La randul sau, o victorie a minoritatii kurde ar fi putut duce la crearea unui stat independent si, implicit, la atasarea la acesta a zonelor locuite de kurzi aflate sub suveranitatea Turciei, Siriei, Iranului si a unei foste republici sovietice din Caucaz. Chiar daca minoritatea kurda a vazut in ajutorul american o sansa pentru obtinerea unei autonomii politice, Washingtonul a refuzat sa creeze probleme guvernului de la Ankara, datorita aliantei care le leaga. Solicitarile facute in 1992 de liderii kurzi Massoud Barzani si Jalal Talabani, privind livrarea de lansatoare de rachete antitanc si armament greu formatiunilor care luptau impotriva irakienilor, nu au primit avizul favorabil al Casei Albe, ceea ce a dus la aparitia unor tensiuni intre americani si gruparile kurde.
In conditiile actuale, cand razboiul contra terorismului este la ordinea zilei, se poate spune ca natiunile democratice pot folosi experienta capatata in cursul confruntarilor cu Saddam Hussein pentru a lupta si impotriva talibanilor sunniti. Din pacate, procesul de pace in Orientul Mijlociu este, in continuare, extrem de greu de finalizat, ca urmare a intereselor divergente ale liderilor statelor care participa la discutii. Impunerea prin forta armelor americane si britanice nu este decat o solutie temporara, datorita diferentelor de mentalitate ce se inregistreaza intre societatea occidentala si cea islamica. Daca la nivelul conducatorilor Arabiei Saudite, Egiptului sau Kuweitului se considera ca America este aliatul de baza al celor trei tari, nu acelasi lucru il spun oamenii simpli, care locuiesc si traiesc in conditii mizere. Cresterea demografica spectaculoasa din statele arabe si nerezolvarea la timp a problemelor sociale la timp a favorizat inmultirea rapida a simpatizantilor fundamentalismului islamic si, implicit, la proliferarea terorismului. Orice tip de aliante sau parteneriate pentru pace propuse de Statele Unite in Orientul Mijlociu, si nu numai, vor fi acceptate de o clasa politica ce doreste sa se mentina la putere pentru beneficiile pe care si le-a acordat, dar vor fi respinse de majoritatea populatiei, daca intr-o perioada relativ scurta de timp aceasta nu va reusi sa atinga un nivel de trai decent.
Din punct de vedere militar se preconizeaza victoria fortelor militare americano-britanice si ale aliatilor lor in Afganistan, dar pe plan politic nu se intrevad rezultate spectaculoase – poate si din cauza faptului ca este greu de aflat ce se petrece „in spatele usilor inchise”. Teritoriul afgan va deveni un imens cimitir de oameni sau un cimitir de bombe? Cine poate sti? Este evident insa faptul ca trebuie gasita rapid o solutie politica, deoarece statele din regiune ce se considera nedreptatite – din motive teritoriale sau de alta natura – sunt capabile sa conteste in orice moment legitimitatea interventiei militare a Statelor Unite si a Marii Britanii in Orientul Mijlociu.
