Al doilea razboi mondial in etapa a doua: Campania din rasarit impotriva URSS

Al doilea razboi mondial in etapa a doua: Campania din rasarit impotriva URSS

Desi fusese iscalit pactul Ribbentrop - Molotov in august 1939, la 21 decembrie 1940, Adfolf Hitler semna Directiva nr. 21, sau planul Barbarossa, care prevedea atacarea si scoaterea din lupta a Rusiei Sovietice. In zilele de 11-12 iunie 1941, generalul Ion Antonescu fusese invitat de catre Fuhrer, la Munchen, unde a fost pus la curent, cu planul Barbarossa si ca in cateva zile, Rusia va fi atacata. La acest razboi s-a oferit sa participe Finlanda, careia i s-au smuls teritorii in 1940, Ungaria si Slovacia. La 24 iunie 1941, primele unitati slovace motorizate, trec pe teritoriul polonez si se alatura armatei a 17-a germane, comandata de generalul von Stulpnagel. 60.000 de militari slovaci vor lupta pe frontul de est si se vor gasi si unitati create din fosti prizonieri sovietici sub comanda generalului Vlasov sub sceptrul Reichului, asa numita “Armata rusa de eliberare” (Ruskaia Osvoboditelnaia Armija).

Daca Ungaria intra in razboi impotriva URSS, tara cu care nu avea litigii teritoriale si chiar ambele tari au cochetat in perioada 1938-1941, iar Romania putea sta deoparte?

Ce s-ar fi intamplat daca Romania se declara neutra si nu intra in razboi?

Ar fi putut ierta basarabenii si bucovinenii care erau arestati, maltratati si unii dusi in Siberia, dezinteresul fratilor din Regat?

Puteau uita ofiterii si trupa, umilita retragere din iunie 1940? La 22 iunie 1941, armata romana intra in lupta, patrunzand cu trupele sale in Basarabia si Bucovina de Nord. Pentru Romania incepea un razboi pentru eliberarea celor doua provincii si spalarea rusinii din vara anului 1940[1]. In sectorul frontului sudic, actionau armata a 3-a (generalul Petre Dumitrescu) si armata a 4-a (generalul Nicolae Ciuperca). In decurs de o luna, cele doua provincii au fost eliberate. Pentru eliberarea lor, am avut morti, raniti si disparuti, urmatoarele efective: 1268 ofiteri, 566 subofiteri si 29.741 trupa, deci 20 % din efectivele angajate.

La 7 zile de la inceperea razboiului, adica la 29 iunie 1941, generalul Ion Antonescu iscalea Decretul lege cu privire la organi­zarea Basarabiei si Bucovinei de Nord. Se constituiau doua provincii administrate direct de guvern si subordonate conducatorului statului (art. 1). Aveau buget propriu (art. 2) si erau conduse de catre un guvernator care era autoritatea suprema a provinciei respective.

Ion Antonescu voia sa faca din Basarabia o provincie model a tarii. O cunostea bine, caci inainte de 1940 a detinut functii importante pe linie militara. In 1942 declara: “Fac toate eforturile, pentru ca vreau sa faca din Basarabia, Tinutul Model, de unde voi aduce exemplarele cele mai bune, pentru a redresa restul tarii. Vreau sa arat Neamului si Europei ca acest tinut, care a fost asa de criticat, poate da cea mai de seama contributie in reconstructia noului stat romanesc”[2].

Vlad Georgescu in lucrarea sa “Istoria romanilor de la origini pana in zilele noastre”, arata corect faptele, dar scrie: “Antonescu a ordonat trecerea Prutului, singur, fara nici o consultare cu factorii politici ai tarii si fara a incheia un tratat sau o conventie cu Germania care sa stipuleze conditiile si limitele colaborarii[3]. In calitatea de Conducator al statului roman, avea printre altele si urmatoarea atributie: “dreptul de a incheia tratate cu alte state si de a declara razboi si pace” regele pastrandu-si urmatoarele prerogative: dreptul de amnistie si gratiere, de-a conferi decoratii, a acredita diplomati si alte cateva. De aceea regele si multi oameni politici, au aflat de la radio, inceperea razboiului. Declansarea unui razboi, este o treaba foarte serioasa, iar Camarila regala ar fi transmis imediat stirea la Londra ori Washington, iar aceia imediat Moscovei.

A doua problema, de ce Antonescu nu s-a oprit la Nistru spre deosebire de Mannerheim, care se oprise dupa recucerirea Careliei. Astfel, alaturi de Wermacht, a luptat in Ucraina, pe Don, in Crimeia, in Cuban, in Caucaz, la Stalingrad, murind in aceste lupte 147.000 de soldati si ofiteri si au cazut prizonieri la rusi, 180.000. Vlad Georgescu, sustine ca “recucerirea Basarabiei si Bucovinei de nord au fost actiuni fara indoiala populare, acceptate de marea masa a romanilor, continuarea razboiului dincolo de Nistru a fost intampinata cu ostilitate; regele Mihai i s-a opus cu hotarare, la fel unii din generali, in frunte cu seful marelui Stat Major, I. Iacobici[4]. De asemenea si Iuliu Maniu, a protestat in termeni foarte aspri, ca nu este admisibil sa ne prezentam astazi ca agresori impotriva Rusiei, aliata de acum a Angliei. Anglia a trimis un ultimatum, la cererea rusilor, ca Romania in 5 zile sa-si retraga trupele inapoi peste Nistru, si sa inceteze razboiul cu URSS.

Antonescu care fusese decorat de catre Hitler la 6 august 1941, cu Crucea de cavaler si Crucea de fier clasa I si clasa a II-a primul strain care primea asemenea distinctii si se avansase maresal la 23 august 1941, nu a dat curs cererii Angliei. In acest context, la 5 decembrie 1941, Winston Churchill a aprobat declaratia de razboi facuta Romaniei. Bucurestiul raspunde ultimatumului englez afirmand ca “nu noi suntem agresorii, si ca ne-am luptat spre a recuceri provinciile pierdute anul trecut si spre a pastra fiinta noastra nationala”. Incepand cu 7 decembrie 1941, orele 15.30 Romania si Anglia s-au aflat in stare de razboi[5].

Inainte de a comenta oportunitatea trecerii Nistrului, vreau sa dau un lung citat din Alexandr Soljenitan, laureat al premiului Nobel si ofiter in armata sovietica in cel de-al doilea razboi mondial.

“Cat valoreaza acest regim atat de laudat de toata lumea s-a putut vedea in 1941: de la Marea Baltica la Marea Neagra, Armata Rosie, totusi superioara numeric si dotata cu o foarte buna artilierie, s-a lasat dusa ca un fir de pai. Niciodata Rusia, de o mie de ani de cand exista, niciodata istoria militara a umanitatii nu cunoscuse o asemenea retragere. In rastimpul catorva luni, aproape trei milioane de soldati s-au predat inamicului. Asta punea in evidenta ca poporul nostru se ruga din tot sufletul pentru caderea comunismului si Occidentul n-ar fi putut sa inteleaga acest lucru, cu conditia sa-si fi dat osteneala sa-1 vada. Dar isi imagina in mintea lui ca toate amenintarile veneau din partea lui Hitler si ca ar fi suficient sa fie rasturnat el ca sa nu mai existe nici un pericol pe pamant. Asa ca, din toate puterile sale, Occidentul 1-a ajutat pe Stalin sa-si inseueze calul spiritului national, calarit numaidecat de puterea comunista. Asa incat Occidentul nu a aparat libertatea tuturor in al doilea razboi mondial ci doar a lui insusi”. Comentariile la acest citat sunt de prisos.

La Sofia a aparut in 1993, o carte intitulata “Istoria na Balgaria” (Istoria Bulgariei), autor Petar Constantinov. Autorul scrie, sintetizand: Duminica, 22 iunie 1941, cand a inceput razboiul, majoritatea conducatorilor militari sovietici, erau la odihna. Nu au indraznit sa-1 scoale pe Stalin. Serviciul de informatii sovietic era zero, iar cele 2000 de avioane sovietice, care trebuiau sa se ridice in aer, era un bluff. Nu are loc o retragere strategica, ci un dezastru (razgrom), o catastrofa. Numai la Kiev, germanii au luat un milion de prizonieri, iar in toamna anului 1941, erau aproape de Moscova. Secretarii de partid si sefii NKVD (ai securitatii), fugeau cu arhivele secrete spre interiorul Rusiei. In administratia sovietica si in Armata Rosie, domnea un haos, pe cand Reichul era la apogeul puterii sale. Multi locuitori sovietici, voiau sa scape de dictatura comunista, si mai ales teritoriile intrate recent in componenta URSS, ca Tarile Baltice, o mare parte din Polonia, Basarabia si Bucovina de Nord.

In acest “Blitz Krieg” (Razboi fulger), amicul numarul 1 al lui Stalin, a fost aroganta germana, apoi iernile rusesti si ajutorul anglo-american, mai ales prin filiera iraniana, Rusia Sovietica, in speta Stalin, prin tarul Boris, a incercat sa incheie pace separata cu Reichul german. Tatonarile le facea ministrul Bulgariei acreditat la Moscova, Stamenov[6].

Autorul arata mutatiile care au avut loc pe frontul rusesc. Astfel pe baza directivei 227 a lui Stalin, ca oricine se retragea trebuia imediat impuscat, la Stalingrad, au fost executati 13.500 militari. La Stalingrad au murit in lupte 1.100.000 de ostasi sovietici si circa 1 milion de germani si aliati ai lor.

Dupa Stalingrad (la 2 februarie 1943 a capitulat feldmaresalul von Paulus), Hitler cerea Bulgariei sa intre in razboi de partea sa si a insistat mai ales dupa infrangerile de la Kursk din vara anului 1943. La 14 august 1943, a avut loc ultima intalnire intre Hitler si tarul Boris al Bulgariei. Din pacate, arata autorul, Boris al III-ea, era mort la 28 august 1943.

Autorul constata 12 condamnari la moarte, in Germania, pe baza tribunalului International de la Nürnberg, pe cand in Bulgaria, dupa septembrie 1944, in circa 2 luni, au fost pronuntate 2730 de condamnari la moarte: impuscati regentii, consilierii regali, unii chiar simpli functionari, 47 de generali si colonei, cabinete intregi de ministri[7]. Antonescu era constient ca Moscova nu avea de aparat un stat, ci un regim politic.

Antonescu, prin serviciile de informatii, stia tot ce se discuta atat la Palat, cat si in anturajul lui Maniu, dar niciodata n-a luat masuri severe. A fost un dictator nefericit, arata Ion Gheorghe, dar era adeptul evolutiei pasnice a societatii romanesti. Ca militar, ca om politic, nu putea sa iasa din razboi dupa o luna, cand Ungaria si Slovacia, mergeau alaturi de Hitler. Era un om lucid si ii sugera in septembrie 1942, generalului Hauffe, ca trebuiesc retrase trupele din Caucaz si de pe Volga, pentru a crea un front puternic si stabil pe Don. Cand Hauffe i-a raspuns ca nu putea parasi Caucazul din motive politice, maresalul a facut urmatoarea remarca: “Prefer sa pierd pe teren politic si sa castig pe cel militar. Invers este catastrofa”[8].

Campania din rasarit a durat 3 ani, 2 luni si o zi, cu victorii si inaintari, cu infrangeri si retrageri, ostasul roman s-a dovedit a putea face fata unui razboi modern. Iata cum caracteriza, R. Bova Scoppa, ministrul italian acreditat la Bucuresti, despre tenacitatea poporului roman: “Romania a dat in 1941 dovada unei exceptionale vitalitati. Toti aceia care au acuzat Romania de bizantism, balcanism, levantism, sinonime cu caracter dispretuitor, care serveau pentru a demon­stra decaderea morala, politica si sociala a unui popor, nu puteau sa nu recunoasca faptul ca Romania da dovada de putere de rezistenta si de o tinuta morala de care putini ar fi crezut-o capabila”.

Intre Hitler si Antonescu, in perioada 1940-1944, au fost 11 intalniri, unde generalul s-a prezentat demn si si-a spus toate do­leantele, cu curaj Fuhrerului. La 12 august 1941, Hitler ii spunea ambasadorului Spaniei Espinosa: “Aliatii nostri, trupele romane sunt deosebit de bune. Dupa evenimentele ingrijoratoare care au avut loc in trecut in Romania, au existat la inceput anumite temeri in privinta lor. Generalul Antonescu a facut adevarate minuni”. Iar a doua zi, dupa caderea Odesei (16 octombrie 1941) Hitler nota “Lasandu-1 pe Duce, printre aliatii nostri, Antonescu face cea mai puternica impresie. Este un om brav pe care nimic nu-1 sperie; in plus este incoruptibil, un om cum Romania n-a avut”. Antonescu a facut totul ca soldatul roman, sa fie bine hranit, bine echipat, bine inarmat si bine instruit. La instruirea armatei romane si-a adus contributia si misiunea militara germana din Romania. Pe langa sarcina de instruire si organizare a fortelor armate romane pe baza criteriilor Wehrmachtului, unitatile germane au primit misiuni in plus:

a) Apararea terenurilor petrolifere impotriva atacurilor unei a treia puteri;

b) Instruirea armatei romane pe baza unui plan intocmit conform intereselor germane;

c) Pregatirea interventiei fortelor germane si romane de pe teritoriul Romaniei in cazul unui razboi cu URSS.

In acest scop a sosit Divizia 13 infanterie (motorizata), care luptase in Polonia si Franta si a fost dislocata in Bucuresti, Bacau, Brasov, Buzau, Campina, Focsani, Minai Bravu, Piatra Neamt, Ramnicu Sarat si Targoviste.

Se cuvine sa amintim ca pe baza tratatului de la Tighina, din 30 august 1941, intre Romania si Germania, tara noastra primeste dreptul sa administreze Transilvania, adica teritoriul dintre Bug si Nistru.

Precizam ca acest teritoriu supus administratiei romanesti in perioada 1941-1944, avea suprafata de circa 44.000 km² si o populatie de 1.200.000 locuitori, din care circa 250.000 romani. In cele 9 judete: Rabnita, Balta, Ananiev, Dubasari, Golta, Tiraspol, Berezovca, Ovideopol, erau 89 sate moldovenesti curate sau cu majoritate absoluta, 50 sate mixte si 36 unde locuiau si moldoveni. De altfel, cand stapanirea rusa a incorporat aceste meleaguri in 1792, le-a botezat initial Ecaterina a II-a, Moldova Noua[9].