|
|
|
Mecanismul financiar al statului
1. Mecanismul financiar-componenta a mecanismului economic
Statul modern intervine in economia nationala in scopul asigurarii echilibrului macroeconomic si cresterii economice durabile printr-un ansamblu de metode, procedee si instrumente, care integrate unitar alcatuiesc mecanismul economic al oricarei societati.
Mecanismul financiar, ca parte a mecanismului economic exprima modul de organizare si conducere a fluxurilor financiare din economie, prin care se realizeaza constituirea, repartizarea si utilizarea fondurilor financiare publice in societate. Buna lui functionare consta in capacitatea sa de a asigura desfasurarea normala a circuitului fluxurilor financiare publice in cuantumul necesar societatii, pentru asigurarea functionarii normale a tuturor institutiilor publice ale statului prin intermediul carora acesta isi exercita atrbutiile si functiile sale. Mecanismul financiar are un caracter dinamic, este perfectibil in timp si trebuie sa aiba o structura suficient de flexibila pentru a-si exercita in mod eficient functia sa principala - de conducere si reglare a proceselor economice.
Unele dintre componentele sale au un grad mai ridicat de stabilitate, cum ar fi sistemul financiar si structura organelor financiare, in timp ce altele, au un caracter mai mobil, cum este cazul parghiilor economico-financiare si al reglementarilor cu caracter juridic si financiar.
Sistemul financiar ca parte integranta a mecanismului financiar cuprinde un ansamblu de metode si tehnici intreprinse de stat prin mecanismele sale special create (institutii specializate si legislatia aferenta), prin care se constituie, se distribuie si se utilizeaza resursele financiare publice.
Bugetul public, privit ca un sistem de bugete constituie veriga centrala a sistemului financiar al oricarei tari. El reprezinta principalul instrument utilizat de Guvern pentru implementarea politicilor economice ale statului.
Din punct de vedere tehnic mecanismul financiar cuprinde urmatoarea structura functionala la nivelul tarii:
cadrul institutional si organizatoric;
reglementarile juridice aferente;
parghiile economico-financiare.
Cadrul institutional si organizatoric cuprinde o serie de organe ale puterii si administratiei de stat care indeplinesc pe langa atributiile lor specifice si o serie de atributii de natura financiara. Printre acestea enumeram:
1. Parlamentul, are dreptul de decizie in domeniul politicilor financiar-bugetare aplicate de Guvern. Totodata, Parlamentul adopta cadrul legislativ de functionare a sistemului financiar (aproba Legea finantelor publice, Legea bugetara anuala, alte legi speciale privind fnantele publice). In acelasi timp, are dreptul de control privind aplicarea acestor legi, privind modul cum sunt constituite, distirbuite si utilizate fondurile publice, precum si asupra institutiilor publice si a persoanelor implicate in gestionarea fondurilor publice;
2. Guvernul, are ca principale atributiuni in domeniu:
elaboreaza si asigura executia bugetului de stat si a celorlalte bugete componente ale bugetului public;
pune in aplicare politicile fiscal-bugetare prevazute in Programul de guvernare aprobat de Parlament;
3. Ministerul Finantelor Publice, ca organ de specialitate al Guvernului in domeniul financiar bugetar, indeplineste o serie de atributii, printre care:
propune Guvernului politica macroeconomica si asigura aplicarea uniforma a acesteia prin gestiunea balantelor financiare, monetare si valutare;
elaboreaza Proiectul bugetului de stat, pe care il supune aprobarii Guvernului, iar dupa adoptarea acestuia de catre Parlament ia masurile necesare pentru executia lui;
organizeaza functionarea Trezoreriei Statului prin intermediul careia efectueaza operatiunile financiare in bugetul public, exercitand control fiscal asupra veniturilor si unul preventiv asupra cheltuielilor bugetare;
indeplineste si alte atributiuni in domeniul financiar, al prognozelor macroeconomice, al asigurarii echilibrului financiar, monetar si valutar la nivel macroeconomic;
4. Ministerul Muncii, Solidaritatii sociale si Familiei, are atributiuni privind elaborarea, executia Bugetului asigurarilor sociale de stat si a Bugetului asigurarilor pentru somaj si cu privire la controlul modului de gestionare a resurselor bugetelor respective;
5. Banca Nationala, stabileste si conduce politiva monetara si de credit, urmareste stabilitatea monetara si supravegheaza activitatea tuturor societatilor bancare, de asemenea BNR are importante atributii in ceea ce priveste executarea componentelor bugetului general consolidat, prin administrarea contului curent general al Trezoreriei Statului;
6. Curtea de Conturi, ca organ suprem de control subordonat Parlamentului, exercita un control asupra modului in care au fost constituite si folosite resursele financiare publice de catre institutiile publice, agentii economici si persoanele fizice care gestioneaza fonduri de la bugetul public.
Reglementarile juridice pe baza carora functioneaza organele puterii de stat si institutiile de specialitate cu atributiuni in domeniul financiar fac parte din logistica pe care statul o intrebuinteaza pentru punerea in aplicare a strategiilor sale politice.
Parghiile economico-financiare reprezinta instrumentele de lucru prin care statul constituie, administreaza si utilizeaza fondurile banesti publice necesare indeplinirii functiilor sale.
Statul pune in functiune mecanismul sau economico-financiar pentru indeplinirea obiectivului principal - dezvoltarea societatii in general - ceea ce inseamna, pe de o parte, cresterea economica durabila, iar pe de alta parte, asigurarea unui standard de viata corespunzator cetatenilor sai. Acest obiectiv principal subsumeaza mai multe obiective - tinta pe care le are in vedere Guvernul, si anume :
cresterea PIB-ului de la un an la altul, in termeni reali, atat in cifre absolute, cat si pe locuitor;
cresterea productivitatii muncii;
cresterea gradului de ocupare a fortei de munca;
stabilitatea preturilor si reducerea inflatiei la o rata apropiata de media Uniunii Europen;
echilibrarea Balantei de plati si reducerea deficitului bugetar, etc.
Pentru atingerea acestor obiective, Guvernul are in vedere anumite strategii prevazute in Programul de guvernare, strategii care, aplicate in practica, poarta denumirea de politici guvernamentale.
2. Notiuni de fiscalitate si politica fiscala
Fiscalitatea reprezinta o componenta esentiala a vietii social-economice a unei natiuni, deoarece formarea resurselor financiare publice se bazeaza in principal pe constituirea banului public prin intermediul prelevarilor obligatorii de la persoane fizice si juridice.
Fenomenele financiare vizand constituirea resurselor financiare publice, in vederea repartizarii judicioase pentru acoperirea necesitatilor publice, au impact in mod deosebit asupra domeniilor economic, social si politic.
Fiscalitatea apartine stiintei finantelor, iar acestea din urma, apartin economiei politice. Pornind de la acest fapt, putem afirma ca analiza fiscalitatii nu se poate realiza izolat, ci luand in considerare relatiile de interdependenta intre fiscalitate si domeniile economic, juridic si politic.
Legatura fiscalitatii cu alte stiinte si discipline poate fi redata conform schemei de mai jos:
Legatura fiscalitatii cu alte stiinte si discipline
(din Revista "Finante publice si contabilitate", nr. 2/2006)
In practica financiara, fiscalitatea reprezinta un sistem de percepere a impozitelor si taxelor de catre autoritatile publice, in scopul realizarii functiilor social-economice ale statului.
Fiscalitatea vizeaza relatii stabilite intre doua parti - stat si contribuabili - parti ce devin, datorita regimului juridic, subiecte de drept. La stabilirea relatiilor financiare intre stat, ca reprezentant al puterii, pe de o parte si contribuabil, pe de alta parte, un rol important il are conceptia politica a partidului (sau a grupurilor politice) care se afla la putere la un moment dat si care se concretizeaza in strategia si programul de guvernare in domeniul veniturilor si cheltuielilor bugetare. In acest context, nu putem neglija interdependenta dintre fiscalitate si managementul public, mai ales in ceea ce priveste aspecte precum previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea, evaluarea si controlul din perspectiva fiscala.
Ponderea cea mai mare in cadrul resurselor financiare publice ordinare este detinuta de veniturile fiscale, respectiv impozite, taxe si contributii (ca forma a impozitelor directe), suportate si achitate de contribuabili, ca urmare a desfasurarii unei activitati sau detinerii in proprietate a unor bunuri.
Fiecare Guvern adopta o metodologie fiscala proprie, privind asezarea impozitelor si taxelor, pe de o parte, cat si perceperea si incasarea lor, pe de alta parte.
Asezarea si perceperea unei obligatii bugetare presupune cunoasterea urmatoarelor elemente:
1. Debitorul impunerii - care poate fi orice persoana fizica sau juridica ce datoreaza, potrivit legii, impozite, taxe sau alte prelevari (ex. contributii), denumita contribuabil;
2. Obiectul impunerii fiscale - il constituie "materia impozabila" care poate consta in:
veniturile persoanelor fizice sau juridice (venitul brut sau profitul impozabil);
bunurile impozabile sau taxabile potrivit legii sau alte valori care genereaza titluri de creanta fiscala;
inscrisuri ce atesta diferite acte juridice savarsite de autoritatile publice, pentru care se datoreaza taxe de timbru;
3. Unitatea de evaluare, care poate fi in functie de baza de calcul:
cota fixa, daca baza de calcul o formeaza anumite bunuri sau fapte juridice;
cota procentuala, daca baza de calcul este venitul impozabil sau valoarea bunului. Aceasta cota poate fi: proportionala (taxa de timbru), progresiva (pe transe de venit) si regresiva;
4. Perceperea veniturilor sau incasarea veniturilor bugetare se poate realiza prin mai multe metode: plata directa, retinere (stopaj) la sursa, aplicarea de timbre fiscale, executarea silita;
5. Termenul de plata, adica data limita pana la care un anumit impozit, taxa sau alt venit cuvenit bugetului trebuie achitat. Plata obligatiilor bugetare se face in numerar, ori prin virament, stabilit de lege, distinct pentru fiecare suma datorata in parte, in contul bugetar corespunzator, in ordinea vechimii obligatiei.
Asezarea impozitelor si taxelor inseamna constatarea, calcularea si stabilirea lor prin debitare (roluri fiscale) sau prin crearea de obligatii fiscale (fisa platitorului). Constatarea presupune determinarea subiectului impunerii si a obiectului impozabil, cu precizarea bazei de impunere fiscala, iar calcularea sumei impozitului consta in stabilirea acesteia cu ajutorul unei retele tarifare, care reprezinta o unitate de evaluare si se aplica bazei de impozitare.
Perceperea impozitelor si taxelor consta in urmarirea si incasarea lor, precum si in intocmirea evidentelor fiscale, centralizate sau nominale (rol, fisa). Perceperea se realizeaza prin una din metodele urmatoare: plata directa, retinerea (stopajul) la sursa sau aplicarea de timbre mobile.
Controlul modului de asezare si percepere a impozitelor si taxelor se realizeaza cu ajutorul aparatului fiscal, in cadrul actiunii de control fiscal.
Obligatia stabilita unilateral de catre stat, prin acte normative, in sarcina persoanelor fizice sau juridice ( denumite generic "contribuabili"), constand intr-o anumita suma de bani ce urmeaza a fi platita de acestea la termenul stabilit , in contul bugetului public este o obligatie bugetara. Ea reprezinta un venit al bugetului public, al carui beneficiar este intreaga societate.
Constatarea si individualizarea obligatiei bugetare se realizeaza prin titlul de creante bugetare, care reprezinta un act juridic unilateral. El se intocmeste sau se confirma de catre organele ce compun aparatul fiscal al statului, carora le revin competente in a calcula impozitele si taxele datorate bugetului public.
Titlurile de creante bugetare pot fi:
a) cu caracter explicit (proces-verbal de impunere, declaratia de impunere, declaratia vamala etc.);
b) cu caracter implicit (proces-verbal de control, statele de plata ale salariatilor etc.).
Raspunderea contribuabilului poate fi contraventionala sau penala (care se poate cumula cu raspunderea materiala sau civila), in functie de scopul concret urmarit de lege, si anume, recuperarea integrala a creantelor statului.
Marimea prelevarilor obligatorii la bugetul public este dependenta de anumiti factori, printre care:
1) ponderea sectorului public in productia industriala a tarii;
2) nivelul cotelor de impozit;
3) dimensiunile nevoilor bugetare si mijloacele de acoperire a acestora;
4) proportiile evaziunii fiscale.
Aceasta marime a prelevarilor obligatorii in bugetul public scoate in evidenta nivelul fiscalitatii intr-o tara la un moment dat.
Nivelul fiscalitatii difera in functie de doua categorii de factori:
a) factori proprii sistemului fiscal (multitudinea impozitelor, modul de calcul a materiei impozabile, progresivitatea impunerii etc.);
b) factori independenti de sistemul fiscal (produsul intern brut, natura institutiilor politice etc.).
Pentru analiza nivelului fiscalitatii intr-o anumita perioada de timp se utilizeaza o serie de indicatori, cu influente puternice la nivel macroeconomic, printre care mentionam rata presiunii fiscale.
Rata presiunii fiscale sau rata prelevarilor obligatorii este egala cu raportul dintre ansamblul impozitelor si contributiilor sociale efectiv incasate de administratia publica si produsul intern brut.
Acest indicator poate avea o dubla acceptiune:
presiunea fiscala in sens restrans egala cu raportul dintre marimea impozitelor incasate si P.I.B.;
presiunea fiscala in sens larg egala cu raportul dintre ansamblul impozitelor si contributiilor sociale, pe de o parte, si P.I.B., pe de alta parte.
Deci, acest indicator trebuie analizat atat din punct de vedere al sarcinii fiscale (procentul fiscalitatii in P.I.B.), cat si al structurii fiscalitatii (diversitatea impozitelor si contributiilor la constituirea prelevarilor obligatorii).
Semnificatia ratei presiunii fiscale se remarca pe doua planuri: contabil si al analizei economice.
Pe plan contabil este important sa se remarce ca rata de presiune fiscala nu tine cont de faptul ca prelevarile obligatorii finanteaza alte prelevari obligatorii. Astfel, fluxurile contabilizate la numarator nu sunt consolidate, adica nu elimina prelevarile obligatorii varsate de administratiile publice (cum ar fi contributiile sociale pe care institutiile statului si colectivitatile locale le varsa in contul angajatilor lor). Ca urmare, nu este vorba de prelevari nete, operate asupra unor agenti economici. Pe de alta parte, puterea publica recupereaza, sub forma impozitelor, o parte a sumelor pe care ea le cheltuieste.
Din punct de vedere al analizei economice, se considera rata de presiune fiscala o cheltuiala ce pune in evidenta aspectul confiscatoriu al prelevarilor obligatorii si se neglijeaza faptul ca ele sunt reinvestite in circuitul economic sub forma cheltuielilor publice.
Deci, rata de presiune fiscala reprezinta un indicator de comensurare a partii de venituri provenite din productie, care trec printr-un proces de distribuire obligatorie si publica, in loc sa fie lasate la libera dispozitie a initiativei private.
Abordarea fiscalitatii in termeni relativi nu are o relevanta pragmatica fara o corelare cu abordarea ei in termeni reali, materiali.
In termeni relativi putem spune ca nivelul fiscalitatii in Romania se situeaza la limite rezonabile comparativ cu tarile dezvoltate (33-34%).
Chiar daca in Marea Britanie exista acelasi nivel al ratei fiscalitatii, comparatia nu este relevanta, deoarece baza de raportare este practic radical diferita intre P.I.B. realizat pe locuitor in Romania si cel realizat in Marea Britanie (diferenta este de 1 la 12).
Se poate concluziona ca atat forta de sustinere a fiscalitatii, cat si efectele in termeni reali ai promovarii unei anumite rate a fiscalitatii sunt de cel putin 12 ori mai mari in aceasta tara decat in Romania.
In consecinta, se pune intrebarea: "Pana unde poate creste presiunea fiscala? Oare nu exista limite in calea majorarii impozitelor?"
Stabilirea unor limite ale presiunii fiscale este o problema care i-a preocupat pe specialisti inca de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, cand economistii si juristii afirmau ca fiscalitatea trebuie sa fie cat mai lejera. Insa, datorita cresterii cheltuielilor publice de la un an la altul, ca urmare a diversificarii actiunilor si implicarilor statului in viata economica si sociala, impozitele si contributiile sociale au avut o evolutie ascendenta, in fiecare etapa de dezvoltare, marimea acestora fiind considerata ca fiind la limita maxima, adica acea limita care o data depasita, ar periclita bunul mers al economiei.
De mentionat ca, stabilirea unui plafon maxim al nivelului presiunii fiscale este aproape imposibil de realizat, deoarece acest indicator difera in functie de perioada, tara, context economic, politic si social.
Economistul englez A. Pigon afirma ca "presiunea fiscala optionala este cea corespunzatoare egalitatii intre utilitatea sociala a cheltuielilor publice marginale si inutilitatea sociala a prelevarii fiscale marginale". [21;636]
Rata fiscalitatii sau gradul de fiscalitate ne arata cat de mare este presiunea fiscala a impozitelor asupra cetateanului. Ea se determina prin formula:
, in care:
Rf rata fiscalitatii sau gradul de fiscalitate, care ne arata cat la suta din PIB este concentrat la dispozitia statului prin impozite, taxe si contributii;
Vf veniturile fiscale realizate intr-un an din impozite, taxe si contributii PIB produsul intern brut realizat intr-un an bugetar.
Deoarece in totalul veniturilor fiscale sunt incluse, de regula, si contributiile pentru securitatea sociala care au o destinatie precisa si in multe tari se gasesc intr-un buget distinct (bugetul asigurarilor sociale de stat), spre deosebire de restul impozitelor si taxelor care odata incasate la bugetul de stat se depersonalizeaza, se obisnuieste sa se calculeze si o rata a fiscalitatii fara luarea in calcul a acestor contributii.
Nivelul fiscalitatii cunoaste diferentieri importante de la o tara la alta si de la o perioada la alta. Insa problema fiscalitatii trebuie privita nu numai din prisma ponderii incasarilor din impozite si taxe in PIB, ci si in functie de alti factori si anume:
structura impozitelor si taxelor (raportul dintre impozitele directe si cele indirecte);
raportul dintre impozitul pe veniturile persoanelor fizice si impozitul pe veniturile persoanelor juridice.
raportul dintre contributiile obligatorii ale angajatorilor si cele ale angajatilor etc.
Pentru a controla presiunea fiscala statul trebuie sa tina cont de anumite caracteristici:
in masura in care presiunea fiscala creste trebuie ca impozitul sa nu creeze distorsiuni grave, ci sa fie just, pentru a nu determina miscari sociale;
de la un anumit nivel in sus, orice impunere suplimentara devine daunatoare economiei, fara a aduce incasari mai mari la buget (fapt demonstrat prin Curba Laffer in timpul mandatului presedintelui american Ronald Reagan);
presiunea fiscala este influentata si de preferintele puterii politice care se afla la guvernare la un moment dat;
cresterea presiunii fiscale reprezinta o sursa de conflict si nu genereaza o motivatie normala pentru munca, incurajand "munca la negru" si frauda fiscala;
reducerea presiunii fiscale trebuie sa vizeze concomitent doua masuri contradictorii: largirea bazei de impozitare sa se faca concomitent cu reducerea cotelor de impunere, fara ca, pe total, sa se reduca veniturile de care bugetul public are nevoie.
Economistul californian Arthur Laffer a demonstrat pe baza unui instrument analitic (Curba Laffer), ideea conform careia orice crestere a presiunii fiscale provoaca, de la un anumit nivel, o scadere a sumei prelevarilor obligatorii incasate de catre puterea publica.
Laffer a demonstrat ca valoarea prelevarilor obligatorii este o functie crescatoare a ratei presiunii fiscale, dar numai pana la un anumit prag maxim (corespunzator nivelului maxim al curbei), dincolo de care devine o functie descrescatoare a acestei rate.(Fig.nr.1)
Suma M 
prelevarilor N N'
obligatorii
0 25 50 75 100
Rata presiunii fiscale
Fig. nr.1. Curba Laffer
Valoarea prelevarilor obligatorii ar merge pana la anulare daca rata fiscalitatii ar atinge valoarea de 100% (in acest caz limita, orice activitate impozabila ar disparea). Aceasta se explica prin faptul ca prelevarile obligatorii prea dure distrug baza impozabila.
O rata care depaseste nivelul optim are un efect descurajator asupra investitorilor si salariatilor. Ea este urmata de o reducere a productiei, a bazei de impozitare si a veniturilor bugetare provenite din impozite si taxe.
Curba Laffer se divide in doua parti, delimitate de punctul M: partea stanga este cea admisibila (sau normala), in care inca mai sunt rezerve de crestere a prelevarilor obligatorii, prin marimea ratei presiunii fiscale (intre punctele N si M) si partea dreapta, denumita zona inadmisibila, in care orice suplimentare a presiunii fiscale este in masura sa duca la diminuarea veniturilor autoritatilor publice. Dimpotriva, in aceasta zona presiunea fiscala trebuie scazuta conform segmentului M - N' pe curba.
Curba Laffer ramane o reprezentare pur teoretica, deoarece nu permite identificarea cu exactitate a valorii lui M, dincolo de care presiunea fiscala devine excesiva.
Rationamentul lui Laffer a avut drept punct de plecare teoria ofertei care a constituit unul dintre principiile de baza dupa care s-au ghidat presedintii americani Reagan si Bush. Aceasta abordare pune accentul pe masurile microeconomice destinate cresterii productivitatii si eficientei economice. Adeptii teoriei ofertei au considerat ca reducerea impozitelor constituie un stimulent necesar pentru economia americana aflata in recesiune sub administratia Reagan si au sustinut ca aceasta reducere nu va produce nici un efect secundar negativ. Dimpotriva, s-a mers pe ideea ca populatia va plati impozite mai mici, administratia va obtine venituri mai mari, iar productia si eficienta vor creste.
Previziunea centrala a adeptilor teoriei ofertei - potrivit careia munca si economiile vor creste considerabil pe masura ce cota marginala de impozit se va micsora - s-a dovedit pana la urma a fi incorecta. Ca dovada, veniturile federale ale SUA s-au diminuat, iar bugetul federal a trecut de la un echilibru aproximativ in 1979 la un deficit fara precedent de 200 miliarde $, dupa 1983 [19;385].
In situatiile de depasire a pragului admisibil al presiunii fiscale, apar unele fenomene negative care pot influenta viata economico-sociala, pe termen mediu sau lung, si anume:
a) Scaderea efortului productiv. Conceptiile liberale sustin punctul de vedere conform caruia, la niveluri inalte ale impozitelor apar efecte descurajante asupra muncii, economisirii si investitiilor. In acest context, se estimeaza existenta a doua tipuri de reactii opuse, pe care le poate provoca o majorare a impozitului pe venit:
1) efectul de substitutie, care consta in diminuarea timpului de munca furnizat de un individ datorita diminuarii remuneratiei sale nete;
2) efectul de venit, care inseamna cresterea cantitatii de munca depusa in scopul de a compensa pierderea venitului net datorata cresterii impozitului.
b) Frauda fiscala care consta in nedeclararea sau falsa declarare a veniturilor impozabile de catre contribuabili - persoane fizice si juridice, in scopul sustragerii, in parte sau in totalitate, de la plata impozitelor.
c) Deteriorarea competitivitatii internationale
Orice crestere a fiscalitatii suportata de agentii economici se repercuteaza in nivelul preturilor practicate la produsele lor, diminuand capacitatea de autofinantare, de investitii si modernizare, ceea ce se reflecta in mod negativ asupra competitivitatii intreprinderii respective in relatiile cu exteriorul.
Fiscalitatea se realizeaza, practic, prin politica fiscala, care reprezinta conceptia, masurile si actiunile statului privind impozitele si rolul lor in formarea veniturilor bugetare si in finantarea cheltuielilor publice, tipurile de impozite, perceperea si folosirea lor ca instrument de stimulare a cresterii economice. Politica fiscala are la baza criteriul de eficienta fiscala, adica necesitatea de randament cat mai mare al acesteia; ea trebuie sa asigure mobilizarea unor venituri publice cat mai mari, in conditiile incurajarii afacerilor economice, a investitiilor, concomitent cu promovarea echitatii in contributia fiecaruia la venituri, cu asigurarea protectiei sociale.
Pentru a obtine impactul dorit de Guvern, orice politica fiscala trebuie sa respecte mai multe principii, printre care enumeram:
a) Principiul justetii impunerii (echitate fiscala), care presupune impunerea diferentiata a veniturilor, separand contribuabilii cu venituri mari de cei cu venituri medii si scutirea de plata impozitelor a persoanelor cu venituri mici, adica stabilirea unui minim neimpozabil. Echitatea fiscala mai prevede ca persoana care plateste impozitul sa-l si suporte efectiv (incidenta directa);
b) Principiul certitudinii impunerii presupune ca marimea impozitelor datorate de fiecare persoana fizica sau juridica sa fie certa si nu arbitrara, iar termenele si modalitatea de plata sa fie clare pentru toti contribuabilii;
c) Principiul eficientei impunerii, adica realizarea incasarii impozitelor cu minim de cheltuieli din partea statului. De asemenea, impozitele trebuie sa aiba un randament fiscal ridicat (sa fie platit de toate persoanele fizice si juridice care obtin venituri, fara posibilitati de sustragere de la impunere), sa fie stabile (cand randamentul lor ramane stabil atat in perioadele de crestere economica, cat si in cele de criza) si sa fie elastice (de a se adapta la necesitatile de venituri ale statului);
d) Principii de politica economica. Prin impozite nu se urmareste numai procurarea de venituri la bugetul public, ci si folosirea acestora ca mijloc de stimulare sau de reducere a productiei sau consumului unor marfuri, precum si de restrangere sau de extindere a relatiilor comerciale cu alte state. Aceste principii trebuie sa aiba in vedere faptul ca la baza fundamentarii politicii fiscale trebuie sa stea cresterea economica durabila, care trebuie sa sustina atat investitiile, cat si consumul;
e) Principii social-politice, care tin de programul politic al partidului (sau coalitiei) ce se afla la guvernare. Mentionam aici principiul solidaritatii umane, la baza caruia sta coeziunea de actiune a tuturor factorilor responsabili (institutii publice, dar si societate civila), care priveste pe cei aflati temporar in dificultate.
Trebuie avut in vedere faptul ca, redistribuirea veniturilor pentru reducerea saraciei si a decalajelor intre saraci si bogati are doar conotatii teoretice, datorita imposibilitatii de realizare a egalitatii in termeni de bunastare, iar efectul obtinut va fi tocmai contrar, respectiv polarizarea sociala tot mai pronuntata, pe fondul scaderii productivitatii muncii si a reducerii eficientei in activitatea economica. Aceasta teorie, denumita generic "paradoxul redistribuirii", formulata de Walter Karpi si Joachim Palme, are la baza schimbarea comportamentului economic, prin inhibarea inclinatiei de a munci, in lipsa unor stimulente banesti justificative si juste, conducand, in final, la situatii de ineficienta pe plan economic.
Nivelul redus al redistribuirii promovat de administratia americana, are la baza urmatorul argument al lui Andrew Schotter (adept al teoriei alocarii juste): "Americanii tind sa simta ca venitul nu poate fi redistribuit in mod fundamental fara a distruge libertatile si stimulentele pe care le asigura sistemul pietei libere".
In zilele noastre, in Romania, o politica fiscala activa, de redistribuire a veniturilor, promovata pe plan national (care presupune un nivel ridicat al impozitelor si contributiilor sociale), va determina distorsiuni, prin intermediul preturilor, in competitia economica pe piata internationala.
Romano Prodi, comisar european si fost presedinte al Comisiei Europene, vorbind despre reforma modelului economic si social european, afirma ca aceasta "necesita conjugarea traditiei solidariste a statului social - cea mai mare cucerire a secolului XX, cu capacitatea de a concura intr-o economie globalizata - cea mai mare sfidare a secolului XXI".
Fiscalitatea se realizeaza, practic, prin politica fiscala, care reprezinta conceptia, masurile si actiunile statului privind impozitele si rolul lor in formarea veniturilor bugetare si in finantarea cheltuielilor publice, tipurile de impozite, perceperea si folosirea lor ca instrument de stimulare a cresterii economice. Politica fiscala are la baza criteriul de eficienta fiscala, adica necesitatea de randament cat mai mare al acesteia; ea trebuie sa asigure mobilizarea unor venituri publice cat mai mari, in conditiile incurajarii afacerilor economice, a investitiilor, concomitent cu promovarea echitatii in contributia fiecaruia la venituri, cu asigurarea protectiei sociale.
