Obligațiile vanzatorului

Obligațiile vanzatorului.

A. Obligația de predare a bunului (transferul posesiei bunului)

1.Noțiune. Transferul de drept al proprietații nu implica transferul posesiei. Daca in temeiul contractului a avut loc transferul proprietații, vanzatorul este ținut sa predea cumparatorului și posesia bunului, adica sa il puna la dispoziția sa. Concret, obligația de predare consta in a remite material bunul cumparatorului, la data locul și in condițiile prevazute in contract. Remiterea unui titlu simbolizand lucrul poate uneori sa substituie remiterea materiala[1]: astfel, este cazul remiterii recipisei warantului emis de antrepozitul unde este depozitata marfa.

2. Conformitatea marfii (obiectului predarii). Lucrul livrat trebuie sa fie conform calitații și cantitații convenite. In lipsa precizarii, debitorul nu este ținut sa predea cea mai buna calitate, nici cea mai slaba (art. 1103 C.civ. și art. 62 teza I C. com.) [2]. Bunul predat trebuie sa fie vandabil.

Cumparatorului ii revine sarcina de a verifica calitatea bunurilor, cu ocazia recepției marfii.

Predarea nu este conforma daca nu au fost predate și accesoriile marfii, astfel incat aceasta sa fie utilizata potrivit destinației ei (art. 1325 C. civ.), de exemplu, actele de proprietate, certificatele de calitate, piese de inlocuire sau instrumente de masurare, truse, etc, conform acordului sau uzanțelor.

3. Locul predarii. Lucrul este de regula predat in magazinul vanzatorului. Contractul poate sa prevada totuși ca el va fi predat la domiciliul cumparatorului sau intr-un alt loc.

4. Data predarii, este in mod obișnuit, fixata de contract. Ea decurge uneori din practica constanta existenta intre parți dintre parți. In cazul vanzarii bunurilor aflate in depozit (disponibile) predarea marfii este imediata. In cazul vanzarii bunurilor viitoare, predarea trebuie sa fie facuta la moment la care vanzatorul a fabricat lucrul sau la cumparat de la un alt vanzator.

5. Sancțiuni. Incalcarea de catre vanzator a obligației de livrare poate sa antreneze sancțiuni diferite, in funcție de ipotezele in care se pot afla parțile.

a. Daca vanzatorul nu a executat obligație de predare, cumparatorul poate sa refuze plata prețului, cu titlu de excepție de neexecutare.

b. Cumparatorul poate solicita și constrangerea vanzatorului la predarea marfii, la nevoie sub sancțiunea daunelor cominatorii.

c. Cumparatorul poate sa ceara rezoluția judiciara a contractului, daca neexecutarea este suficient de importanta, contractul fiind retroactiv desființat (art. 1320 C civ.). Potrivit art. 67 alin. 2 C. com., «cu excepția alineatului 1 (efectuarea plații inainte de termen), rezoluțiunea se subordoneaza regulilor Codului civil».

d. Cumparatorul poate sa solicite daune-interese de la vanzator.

e. Rezoluțiunea de drept a contractului. Nu este necesara existența unui pact comisoriu expres pentru a se desființa de drept contractul. Lipsa acestui pact este suplinit de simpla oferta de executare inainte de termenul de scadența. In aceste sens, potrivit art. 67 alin. 1 C. com., «daca inainte de expirarea termenului fixat pentru executarea convenției, una dintre parți a oferit celeilalte predarea lucrului vandut sau plata prețului, și aceasta nu-și indeplinește la termenul fixat obligația sa, atunci condiția rezolutorie se indeplinește de drept in favoarea parții care a și-a executat obligația; cel in culpa va raspunde de daunele interese».

6. Soluții de salvare a contractului.

a. Contractul cu termen esențial de executare, care nu a fost executat la termen poate fi menținut cu acordul cumparatorului. Potrivit art. 69 C. com., «cumparatorul care este de acord sa primeasca bunul și dupa ce a expirat termenul de predare, deși, potrivit contractului sau naturii obligației, predarea la termen era de esența contractului, el trebuie sa incunoștințeze pe vanzator in termen de 24 ore de la expirarea termenului»

b. Executarea in cont. Inlocuirea marfii neconforme. In cazul vanzarii bunurilor de gen, cumparatorul are facultatea de a solicita inlocuirea marfii neconforme contractului cu alta marfa echivalenta. Aceasta regula rezulta din interpretarea a pari a art. 68 alin. 3-5 C. com.

Astfel, in termenii textului aratat, «cumparatorul are dreptul sa solicite instanței incuviințarea ca, prin executorul judecatoresc, sa cumparat bunul de la un alt vanzator pentru a-i fi predat, iar daca prețul este mai mare cumparatorul sa solicite diferența prețului, de la vanzatorul ce și-a incalcat obligația. Inainte de a trece la aceasta sancțiune, de executare in cont, cumparatorul il va pune pe vanzator in intarziere» (art.1077C.civ. și art. 68 alin 3-5 C. com.).potrivit acestui text, cumparatorul poate solicita chiar inlocuirea marfii cu o alta echivalenta, in cazul in care vanzatorul nu și-a executat obligația de predare a marfii.

A pari, daca executarea a fost neconforma, de exemplu a predat marfa de alta calitate decat cea convenita, aceasta echivaleaza cu o neexecutare și in aceste condiții cumparatorul poate solicita executarea in cont, dupa regula art. 68 alin. 3-5 C. com., aratata mai sus.

B. Obligația de garanție.

1°. Garanția viciilor ascunse[3]

Dreptul comun se aplica și in dreptul comercial (1), cu unele particularitați, in special cu privire la garanția pentru viciile aparente ale marfurilor vandute de la o piața la alta (2.), cu privire la noua garanție datorata consumatorilor pentru bunurile de consum (3) și pentru convențiile de garanție relativ la aceste bunuri (4).

1. Garanția pentru vicii ascunse potrivit dreptului comun.

Aceasta garanție beneficiaza cumparatorului atunci cand un viciu ascuns face lucrul impropriu folosinței.

Viciul nu trebuie sa fie aparent. Aceasta caracteristica se apreciaza in funcție de competențele cumparatorului: daca acesta este un profesionist, de aceeași specialitate ca cea a vanzatorului, el este prezumat ca a cunoscut existența viciilor care pot fi ușor observate avand in vedere competențele sale tehnice. Aceasta prezumție este simpla.

Vanzatorul profesionist este insa tratat mult mai dur. Asupra lui apasa prezumția irefragabila de cunoaștere a viciilor marfii. Diferența de intensitate a prezumțiilor permite a se evita neutralizarea lor.

Clauzele de atenuare a responsabilitații. Obligația de garanție pentru vicii ascunse nu este de ordine publica de aceea, clauzele de atenuare a acestei responsabilitații, pot sa fie stipulate. Trebuie sa se distinga «convențiile care au ca obiect de a determina condițiile de existența a responsabilitații contractuale sau delictuale și deci de a impiedica aceasta responsabilitate de a se naște (deoarece a disparut unul din elementele constitutive) și pe de alta parte convențiile prin care un individ, recunoscand existența responsabilitații sale declara ca el nu ințelege sa și-o asume.

Clauza de neobligare este teoretic valabila chiar in caz de dol al debitorului, obligația fiind pur și simplu suprimata. Tendința contemporana a jurisprudenței este de a respinge regimul acestor clauze. Jurisprudența considera ca vanzatorii profesioniști sunt totdeauna de rea-credința, și de aceea ea suprima aceasta clauza de neresponsabilitate considerand-o nescrisa.

In raporturile dintre profesioniști și consumatori, legislația speciala califica clauzele ce au ca obiect sau ca efect de a suprima sau de a reduce dreptul la reparație al consumatorului in cazul unui prejudiciu produs prin contractul incheiat cu profesionistul, ca fiind abuzive. In practica, deci, clauzele de limitare sau exonerare a responsabilitații nu pot fi inserate decat in contractele incheiate de profesioniști de aceeași specialitate.

De asemenea, dupa dreptul comun, garanția de vicii ascunse da cumparatorului o alta opțiune: el poate sa angajeze o acțiune redhibitorie, adica o acțiune in rezoluțiune, sau o acțiune estimatorie permițandu-i de a conserva lucrul in beneficiind de o diminuare a prețului (art. 1355 C.civ.). In plus, textul art. 1356 C.civ. da cumparatorului dreptul de a solicita de la vanzatorul de rea-credința reparația prejudiciului cauzat prin viciu. Cum vanzatorul comerciant este totdeauna prezumat irefragrabil a fi de rea credința, el datoreaza aceste daune-interese.

Termenul acțiunii in garanție pentru vicii ascunse. In dreptul civil, din art.1359 Cod civil coroborat cu art.5 si art. 11 din Decretul nr.167/1958 rezulta ca, perioada in care poate fi formulata actiunea in raspundere pentru viciile ascunse este limitata la un an. Regula nu este justa, caci viciul lucrului poate sa ramana ascuns mult timp dupa predarea lucrului. Dupa descoperirea lui termenul pentru actiunea in garantie este de 6 luni de la acel moment daca viciul nu a fost ascuns cu viclenie, sau de 3 ani daca a fost ascuns de vanzator.

In consecința, termenul de formulare a acțiunii in raspundere pentru vicii ascunse este de maxim 1 an și 6 luni, de la data incheierii contractului, daca nu a fost ascuns cu viclenie, sau in termen de 3 ani daca a fost ascuns cu viclenie. Termenul de un an, respectiv de 3 ani sunt termene de garanție.

2. Garanți pentru viciile aparente ale bunurilor vandute de la o piața la alta.

Spre deosebire de dreptul civil care reglementeaza raspunderea vanzatorului doar pentru viciile ascunse ale lucrului, in dreptul comercial este reglementata si raspunderea pentru viciile aparente. Astfel, in art.70 C.com. se precizeaza „ Cumparatorul unor marfuri sau producte provenind dintr-o alta piata, este dator sa denunte vanzatorului viciile aparente in timp de doua zile de la primire, ori de cate ori un timp mai lung n-ar fi necesar din cauza conditiilor exceptionale in care se afla lucrul vandut sau persoana cumparatorului.

El este dator sa denunte viciile ascunse ale lucrului in primele doua zile de la descoperirea lor.

Odata acest termen expirat, cumparatorul nu mai poate fi primit a reclama ceva pentru viciile lucrului vandut

Raspunderea vanzatorului pentru viciile aparente priveste doar bunurile care circula de pe o piata pe alta, adica atunci cand cumparatorul preia bunurile de la caraus si nu direct de la vanzator. Este absolut firesc sa fie asa din moment ce cumparatorul poate constata existenta viciilor doar la primirea bunului.

Reclamarea viciilor aparente este legata de posibilitatea sau imposibilitatea cumparatorului de a lua parte la predarea bunurilor. In concluzie, chiar daca bunurile circula pe aceeasi piata si cumparatorul nu le-a preluat personal de la vanzator, atunci el poate reclama lipsurile aparente. Tot astfel, daca bunurile circula de pe o piata pe alta si cumparatorul le preia personal de la vanzator, atunci vanzatorul nu raspunde pentru viciile aparente.

Din moment ce Codul comercial nu reglementeaza modul de calcul al celor doua zile in care cumparatorul trebuie sa-i aduca la cunoștinta vanzatorului viciile aparente constatate, se apeleaza la dispozitiile art.101 C.proc.civ. si anume termenul se calculeaza pe zile libere.

Cu privire la termenul de doua zile de la primire, Codul comercial a prevazut la art.70 doua exceptii de la regula:[4]

- o exceptie de ordin obiectiv si care se refera la conditiile

deosebite in care se afla marfa vanduta cum este de exemplu cazul in care descarcarea marfii dureaza mai mult de 2 zile sau daca este vorba de o cantitate foarte mare de marfuri, iar verificarea acestora dureaza mai mult de doua zile. Mai mult, exista bunuri care prin natura lor necesita mai mult timp pentru verificare ( exemplu instalatii foarte complicate ).

- o alta exceptie priveste conditiile deosebite in care se afla

persoana cumparatorului, daca este vorba de o persoana fara experienta iar verificarea marfii presupune anumite cunoștințe. Astfel, termenul de doua zile se prelungeste pentru a se putea apela la un specialist.

Durata prelungirii termenului se apreciaza in raport de imprejurarile concrete.

In cazul in care vanzatorul recunoaste existenta viciilor sau daca acesta isi ia obligatia de a raspunde pentru buna functionare a lucrului vandut pe timp determinat, atunci nu mai este necesara denuntarea viciilor de catre cumparator.

Este suficient ca denuntarea viciilor sa se faca in termenul de 2 zile de la descoperirea acestora, nefiind necesar ca denuntarea sa ajunga la cunostinta vanzatorului in termen de 2 zile de la descoperirea lor.[5]

Termenul de doua zile se aplica si in cazul viciilor ascunse. Cumparatorul trebuie sa aduca la cunostinta vanzatorului viciile ascunse ale bunurilor in termen de 2 zile de descoperirea acestora. Ca si in cazul viciilor aparente expirarea termenului decade cumparatorul din dreptul de a mai reclama viciile lucrului vandut.

Potrivit dispozitiilor art. 71 si 72 C.com. cumparatorul sau vanzatorul pot cere presedintelui instantei judecatoresti sa dispuna constatarea prin expertiza a calitatii si starii in care afla bunul. De asemenea se poate dispune sechestrarea lucrului vandut se sau depunerea lui intr-un depozit public sau in alt loc stabilit de instanta sau poate fi vandut acel bun. Conform art.72 hotararea trebuie comunicata celeilalte parti inainte de punerea ei in aplicare.[6]

Forma denuntarii este lasata de legiuitor la latitudinea cumparatorului, astfel se poate face in forma scrisa orala sau prin orice alt mijloc. In schimb, in privinta viciilor, acestea trebuie descrise foarte clar si nu in mod vag cum ar fi „ marfa viciata ” sau „ marfa deteriorata ”.

Conditiile de forma prevazute de art.70C.com. sunt restrictive aplicandu-se doar vanzarilor comerciale de la piata la piata.

Sanctiunea pentru nedenuntarea viciilor in termenul prevazut de art. 70C.com. este decaderea din beneficiul actiunilor redhibitorii[7].

In vanzarile comerciale adeseori partile introduc clauza„ vazut si placut ” ( merce visitata e piaciuta ).[8]

In opinia traditionala, clauza „vazut si placut” transforma contractul de vanzare-cumparare comerciala intr-o operatie aleatorie. In acest tip de contract cumparatorul platește un pret mai mic pentru marfa vanduta dar vanzatorul nu mai raspunde pentru vicii. In schimb aceasta clauza nu acopere dolul vanzatorului aplicandu-se adagiul „fraus omnia corrumpit”.

Cu privire la riscul pieirii lucrului afectat de vicii art.1358 C.civ. prevede doua ipoteze:

- daca lucrul a pierit din cauza viciilor acestuia vanzatorul este obligat sa restituie atat pretul si cheltuielile vanzarii cat si daune-interese , daca vanzatorul a fost de rea-credinta;

- daca lucrul piere fortuit sau din vina cumparatorului este inlaturata raspunderea vanzatorului.

Ca o ultima concluzie cu privire la raspunderea pentru vicii putem spune: vanzatorul raspunde pentru viciile lucrului indiferent daca le-a cunoscut sau nu, acest lucru avand importanta pentru stabilirea intinderii raspunderii; obligatia de garantie pentru vicii exista la orice vanzare; in cazul vanzarii unei mosteniri, vanzatorul raspunde pentru calitatea sa de mostenito, nu si pentru viciile lucrului care fac parte din masa succesorala;[9] in vanzarile prin licitatie publica care se fac prin intermediul instantei judecatoresti nu exista obligatia de garantie pentru viciile lucrului.

3. Noua garantie. Garanția de conformitate. Aceasta garanție este corelativa obligației vanzatorului de a predare conforma a marfii.

Directiva din 25 mai 1999, privind garanția bunurilor de consum, creeaza cadrul ca in fiecare stat sa fie instaurata pentru consumatori o garantie extinsa care va ingloba atat viciul bunului cat si neconformitatea (precum in conventia de la Viena asupra vanzarilor internationale de marfuri). In țara noastra, prin Legea nr. 449/2003 a fost transpusa aceasta directiva. Noua garantie are un domeniu mai ingust decat actiunile traditionale, intrucat de ea beneficiaza doar cumparatorii consumatori (art.1 din Directiva si art.1 din Legea nr.449/2003). Celelalte raporturi juridice de vanzare – cumparare raman mai departe supuse regulilor dreptului civil.

Campul garantiei de care este tinut vanzatorul. Noua actiune este mai larga, sub acest aspect, decat actiunile din Codul civil, deoarece acopera atat viciile cat si neconformitatea bunului, (art.2 din Directiva si art.5 din Legea nr.449/2003) asa cum exista si in conventia de la Viena cu privire la vanzarile internationale de marfuri. In schimb, legea nu se va aplica in cazul intarzierii sau absentei livrarii marfi.

Conditiile noii garantii. Aceste conditii sunt asemanatoare cu cele care guverneaza garantia pentru viciile ascunse din Codul civil, ca si a celor ce se prefigureaza a se cristaliza din practica judiciara, asa cum au fost aratate. Noua garantie se aplica astfel imediat ce bunul livrat a fost afectat de un viciu care il face impropriu folosintei obisnuite sau care nu este conform cu promisiunile din contract, eventual cu afirmatiile facute in reclamele publicitare (art. 3 din Directiva si art.5 alin.2 din Legea nr.449/2003).

In anumite puncte conditiile difera insa sensibil de dreptul comun:

- termenul de garantie este de 2 ani, incepand cu data livrarii (art.5 (1) din Directiva si art.16 din Legea nr.449/2003), fiind mai avantajos decat termenul subiectiv de 6 luni si cel obiectiv de 1 an prevazut de art.5 si 11 din Decretul nr.167/1958. Directiva mai prevede insa si un termen scurt de 2 luni de denuntare a viciilor, acest termen fiind doar recomandat statelor membre(art.5-2 din Directiva ). Prin legea noastra de transpunere se prevede acest termen al denuntului (art.17 din Legea nr.449/2003).

- Prin art.5 (3) din Directiva se consacra o prezumtie de anterioritate a defectului, daca acesta apare in perioada de 6 luni de la predare, si o generalizeaza, intrucat ea se va aplica atat pentru viciile ascunse cat si pentru neconformitate. La fel si in legea noastra de transpunere (art. 18). Aceasta generalizare nu antreneaza doar efecte pozitive. Ea este utila atunci cand exista vicii ascunse, in acest fel consumatorul este protejat caci in lipsa prezumtiei el nu ar fi putut face dovada anterioritatii viciului datorat acestei dificultati. In schimb, potrivit unei opinii, in cazul actiunii pentru lipsa conformitatii, prezumtia de anterioritate va antrena multiple litigii artificiale, caci orice cumparator care se va razgandi va reclama neconformitate si va obtine usor desfiintarea contractului. Singura protectie a vanzatorului contra acestor litigii artificiale ar fi aceea de a obtine de la cumparatori declaratia ca bunul este conform.

Noua garantie este de ordine publica in campul sau de aplicare iar legea de transpunere precizeaza in mod expres ca acele conventii care limiteaza sau inlatura garantia sunt reputate ca fiind nescris (art.7-1 din Directiva si art.22 din Legea nr.449/2003).

Sanctiunile [art.3 (2)- 3 (3)] din Directiva si art.10 din Legea nr.449/2003). Opțiunea cumparatorului. Intr-o prima faza, consumatorul poate alege intre repararea sau inlocuirea gratuita a bunului; daca insa aceasta solicitare se dovedeste a fi imposibila ori disproportionata in raport cu valoarea bunului si cu importanta defectului, vanzatorul nu este obligat sa respecte alegerea cumparatorului.

Dreptul de alegere acordat cumparatorului a nascut temeri pentru vanzatori ca, indiferent de situatie, cumparatorii vor alege doar inlocuirea, chiar si atunci cand reparatia este foarte usoara si nu afecteaza bunul ( exemplu un contact imperfect).

Daca primele doua solutii nu sunt eficiente, consumatorul poate alege intre restituirea bunului sau pastrarea lui cu reducerea pretului.

Termenul de garantie Potrivit art.5.1 din directiva, responsabilitatea vanzatorului este angajata daca lipsa de conformitate apare in termen de doi ani incepand de la data livrarii bunului.

Termenul in care poate fi formularii actiunea in garantiei pentru vicii ascunse. Așa cum a fost aratat mai sus, in dreptul civil, prin art.1359 Cod civil coroborat cu art.5 si art. 11 din Decretul jnr.167/1958 perioada in care fi formulata actiunea in raspundere pentru viciile ascunse este limitata la un an. Regula nu este justa, caci viciul poate fi relevat mult timp dupa predarea lucrului. Dupa descoperirea lui termenul pentru actiunea in garantie este de 6 luni de la acel moment daca viciul nu a fost ascuns cu viclenie, sau de 3 ani daca a fost ascuns de vanzator.

In directiva europeana, sunt modificate substantial regulile aplicabile duratei de garantei pentru viciile ascunse. in directiva nu se prevede nici un termen pentru exercitiul acestei actiuni de catre consumator. Directiva trimite la legislatiile nationale pentru acest termen. Ea precizeaza totusi ca, daca, in virtutea legislatiei nationale, drepturile consumatorilor sunt supuse unui termen de prescriptie, acesta nu expira pe perioada a doi ani care urmeaza livrarii (art.5-1).

Aceasta regula va modifica termenul de 6 luni prevazut de art.1359 Cod civil si art.5 din Decretul nr.167/1958. Astfel, daca viciul se releva foarte repede dupa livrare, consumatorul va putea formula actiunea in justitie pe perioada a doi ani de la livrare.

Pentru celelalte vanzari, de exemplu intre doi comercianți, se aplica dreptul comun, atat cu privire la condițiile angajarii responabilitații cat și cu privire la termenul acțiuii in raspundere, aratat mai sus.

4. Garantiile conventionale

In principiu, vanzatorii nu sunt avantajati de regulile garantiei legale caci ar putea sa fie angajati mult timp sa raspunda. De aceea, pe cale de conventie vanzatorii profesionisti eludeaza regulile garantiei legale, care sunt doar supletive, cel putin pentru viciile necunoscute de vanzator(art.1054 Cod civil).

Acest comportament a fost interzis prin regulile normelor protectie a consumatorilor. In raportul dintre vanzatorul profesionist si consumator garantiile legale pentru viciile ascunse sunt reguli de ordine publica si nu pot fi restranse[10].

a. Continutul garantiilor conventionale. Vanzatorii profesionisti acorda cumparatorilor si in mod special consumatorilor, anumite garantii comerciale, in plus fata de diferitele actiuni legale.

Potrivit practicii contractuale, principalele garantii acordate in plus fata de cele prevazute de Codul civil sunt:

- garantiile comerciale acopera toate viciile bunului, indiferent daca sunt ascunse sau aparente, redhibitorii sau nu;

- termenul de prescriptie al actiunii in garantie este, de regula mai mare, intre 1 an si 2 ani si nu curge de la livrarea bunului.

- garantia acordata consta in repararea sau in inlocuirea bunului.

b. Forma garantiei, potrivit Directivei din 1999 si a Legii nr. 449/2003.Conventia de garantie trebuie sa fie scrisa; si trebuie sa cuprinda: conditiile garantiei; durata; numele si adresa garantului art.22 din Legea nr.449/2003. Textul art. 6 din Directiva mai prevede ca garantia trebuie sa reaminteasca existenta actiunii legale in interesul consumatorului. Se mai prevede ca imobilizarea bunului mai mult de 7 zile in vederea remedierii, prelungeste durata garantiei cu o durata echivalenta.

2⁰. Garanția de evicțiune.

Garanția de evicțiune este reglementata in art. 1337 și urmatoarele C. civ. ea garanteaza stapanirea pașnica a lucrului și sancționeaza atingerile aduse proprietații și detenției pe care vanzatorul le produce cumparatorului prin contractul incheiat. Ea condamna tulburarile aduse dreptului cumparatorului de catre vanzator, prin pretenția acestuia din urma de a i se respecta dreptul de proprietate asupra bunului vandut, ca și tulburarile de fapt prin care vanzatorul acționeaza ca și cand el ar fi ramas proprietarul bunului.

Aceasta garanție este de ordine publica, și in consecința este imprescriptibila. Totuși, aceasta garanție are o aplicabilitate redusa in dreptul comercial datorita faptului ca obiectul comerțului sunt bunuri mobile și in virtutea art. 1909 C. civ. posesorul acestor bunuri este considerat proprietar.

C. Obligația de informare și de consiliere

a. Noțiune. Jurisprudența din sistemele de drept al țarilor Europei de vest a pus in sarcina vanzatorilor obligația de a informa pe cumparator și de a-l consilia, obligații ce constau in a il indruma pe acesta asupra modului și a riscurilor de utilizare a bunului. Aceasta obligație este cu atat mai riguroasa cu cat vanzatorul este un profesionist iar cumparatorul este un profan. Cumparatorul este totodata ținut de datoria de a colabora cu vanzatorul. Obligația de informare sau de consiliere este in principiu o simpla obligație de mijloace.

b. Conținutul acestor obligații in dreptul nostru. Obligatia de informare incepe in faza precontractuala[11], vanzatorul oferind cumparatorului toate informatiile necesare pentru a contracta si continua in faza de executare a contractului, vanzatorul avand obligatia de a-l informa pe cumparator cu privire la montarea si folosirea bunului si in privinta precautiunilor pentru evitarea deteriorarii ori accidentarii (art. 18-19 din OG. nr. 21/1992, art. 970 alin. 2 C. civ., art. 3 din OG. nr. 130/2000 și art. 2 lit. d din L. nr. 367/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților[12]).

De regula, informarea cumparatorului se realizeaza prin etichetarea, marcarea produsului, prin prospect sau instructiuni de folosire , iar in privinta conditiilor prestarilor de servicii prin afisarea lor vizibila. Legea prevede ca informarea trebuie sa cuprinda anumite mentiuni, sa fie redactata clar, precis si in limba tarii unde se vinde bunul.

In opinia unor autori obligatia de informare este o obligatie accesorie obligatiei de predare, pentru altii aceasta este legata de viciile de consimtamant, lipsa informatiei considerandu-se manopera dolosiva. Exista si autori care considera obligatia de informare o obligatie independenta[13].

c. Sediul materiei. In dreptul nostru obligația de informare este prevazuta punctual in funcție de obiectul vanzarii.

c_1. O.G. nr.130/2000 privind contractele incheiate la distanta prevede obligatia comerciantului de a-l informa pe cumparator atat inainte cat si ulterior incheierii contractului.

Asa cum am vazut, vanzatorul este obligat sa-l informeze pe cumparator cu privire la bunul vandut, dar si cumparatorul trebuie sa ceara vanzatorului informatiile pe care le considera necesare, mai ales cand vrea sa dea bunului o intrebuintarea mai putin obisnuita.[14]

Rigoarea cu care se apreciaza obligatia de informare difera dupa cum este vorba de raporturi intre vanzatori profesionisti si consumatori, si raporturi dintre profesionisti din aceeasi bransa.

c_2. O.G nr.21 din 21 august 1992 republicata privind protectia consumatorilor contine in cuprinsul sau dispozitii referitoare la obligatia de informare.

In art.3lit.b se precizeaza printre alte drepturi ale consumatorilor si dreptul „ de a fi informati complet, corect si precis asupra caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor”.

Tot in O.G.21/1992 se prevede la art.19: „informarea consumatorilor despre produsele oferite se realizeaza, in mod obligatoriu, prin elemente de identificare si caracterizare ale acestora, care se inscriu la vedere, dupa caz, pe produs, eticheta, ambalaj de vanzare sau in cartea tehnica, instructiunile de folosire ori altele asemenea, ce insotesc produsul in functie de natura acestuia”. Aceste informatii trebuie sa fie in limba romana indiferent de tara de origine, iar pentru produsele de import, Guvernul stabileste limbile straine in care sunt traduse informatiile.

Pentru produsele de folosinta indelungata art.20 alin.3 din O.G.21/1992, pe langa obligatia de informare se prevede si obligatia ca aceste produse sa fie insotite de „ declaratia de conformitate”, „ certificat de garantie ” si „ carte tehnica ” ori „ instructiuni de folosire ” redactate obligatoriu in limba romana cu aratarea „ caracteristicilor produsului, conditiile de instalare, exploatare, intretinere, data fabricatiei, termenul de garantie si eventualele riscuri ce pot aparea in urma nerespectarii instructiunilor ”.

Obligatia de a-l informa pe consumator nu poate fi inlaturata prin invocarea secretului comercial sau profesional ( art.22 din O.G.21/1992).

c₃ Si in O.G.nr.106/1999 privind contractele incheiate in afara spatiilor comerciale se prevede obligatia vanzatorului de a-l informa pe cumparator la incheierea contractului cu privire la datele de identitate ale vanzatorului si asupra dreptului de a denunta unilateral contractul.

Vanzatorii ocazionali nu sunt scutiti de a informa pe cumparator, insa ei nu sunt supusi exigentelor normelor speciale retinute la raportul dintre comerciant si cumparator. Mai degraba are obligatia de a informa in limita regulilor privind dolul prin reticenta.[15]

Obligatia de informare este o obligatie de mijloace. Asadar, vanzatorul nu raspunde in cazul in care cumparatorul nu respecta informatiile transmise si defecteaza bunul cumparat.

d. Dreptul european. Obligatia de informare este regasita si in Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European si a Consiliului European din 3decembrie 2001 relativa la securitatea generala a produselor.

In art.5 alin.1 al acestei Directive se prevede obligatia de informare a consumatorilor, producatorul are indatorirea de a furniza consumatorului informatii utile menite sa permita acestuia sa evalueze riscurile unui produs pe timpul duratei normale de utilizare sau rezonabil previzibile ( in cazul in care acestea nu sunt imediat perceptibile fara un avertisment adecvat ).

D Obligația de securitate

Un loc esential in domeniul politicii de protectie a consumatorului il constituie securitatea acestuia raportat la serviciile si produsele aflate pe piata.

In Romania, interesul protectiei consumatorului a aparut dupa 1989, alimentat de dorinta integrarii in structurile europene si de noile conditii din economia romaneasca.

Dreptul comun in materie de securitate a produselor este Directiva 85/374CEE din 25 iulie 1985 a Consiliului European privind raspunderea pentru produsele defectuoase. Aceasta directiva a fost completata de altele peste 200 de directive „verticale ” privind asigurarea securitatii relativ la diferite produse determinate. Aceste directive au fost transpuse in dreptul nostru prin L. nr. 240 /2004 privind raspunderea producatorilor pentru produsele cu defecte[16].

In sensul Directivei 85/374/CEE un produs este defectuos daca nu confera securitatea la care se poate astepta in mod legitim (art. 6 alin. 1), tinandu-se seama de toate circumstantele si mai ales de prezentarea produsului, folosirea acestuia si de momentul punerii lui in circulatie.

Antrenarea raspunderii pentru produsele defectuoase necesita intrunirea urmatoarele exigențe: existenta unui prejudiciu, fapta ilicita (defectul produsului) si raportul de cauzalitate intre defectul produsului si prejudiciu (art. 6-7 din L. nr. 240/2004).. Sarcina probei revine victimei. Au dreptul la a formula acțiune in raspundere și asociațiile de protecție a consumatorilor, acestea fiind scutite de plata taxelor de timbru (art. 47 din L. nr. 240/2004), iar Ministerul Public poate sa intervina in procesul civil (art. 44 din L. nr. 240/2004).

Termenul de prescriptie a actiunii in despagubiri este de trei ani de la data cand victima a luat cunostinta de prejudiciu, sau ar fi trebuit sa ia cunoștința de defectul produsului si persoana responsabila cu conditia de a nu fi trecut 10 ani de la punerea in circulatie a produsului, in acest caz persoana responsabila fiind exonerata de raspundere ( art.11 ). Legiuitorul stabilește astfel un termen subiectiv și unul obiectiv de incepere a curgerii termenului, respectiv, cel al cunoașterii și al momentului la care ar fi trebuit sa cunoasca elementele raspunderii[17].

De asemenea, raman aplicabile și regulile O.G. nr.21/1992 privind protectia consumatorilor care reprezinta in prezent o anexa a L. nr. 296/2004, privind Codul consumatorului, dreptul comun in materia protectiei consumatorului. Alaturi de aceasta reglementare exista o serie de acte normative ce au o puternica influenta asupra securitatii consumatorului. De exemplu: Legea nr.12/1990 privind protectia populatiei impotriva unor activitati comerciale ilicite; Legea nr.98/1994 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor la normele legale de igiena si sanatate publica sau chiar Ordinul Ministrului Sanatatii nr.536/1997 pentru aprobarea normelor de igiena si recomandari privind mediul de viata al populatiei. La acestea se adauga o serie de acte normative„ periferice ” care privesc in mod tangential garantarea securitatii consumatorului in anumite domenii de activitate ( de exemplu: H.G.nr.329/2001 privind importul si comercializarea unor produse folosite; H.G. nr. 745/1999 pentru aprobarea normelor privind etichetarea detergentilor; Legea nr.178/2000 privind produsele cosmetice; etc.).

Potrivit art.2 alin.2 din O.G.nr.21/1992, consumator este„ persoana fizica care dobandește, utilizeaza ori consuma, ca destinatar final, produse obtinute de la agenti economici sau care beneficiaza de servicii prestate de acestia”. In art.115 din Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept international privat se prevede conditia ca produsul achizitionat sa fie lipsit de legatura cu activitatea profesionala sau comerciala a consumatorului. De cele mai multe ori consumatorul este asimilat cumparatorului, deoarece, in relatiile de consum, vanzarea-cumpararea este cel mai des folosit contract in achizitionarea de produse.[18]

Enumerarea mijloacelor preventive prin care se garanteaza securitatea consumatorului in concret este practic imposibila. O.G.nr. 21/1992 si Legea nr.12/1990 fac cateva referiri la protectia consumatorului sub acest aspect.

Iata cateva reguli preventive menite sa asigure securitatea consumatorului:

- interzicerea comercializarii de produse sau prestarea de servicii care, utilizate in conditii normale, pot pune in pericol viata, sanatatea sau securitatea consumatorului[19];

- interzicerea comercializarii de produse false sau contrafacute, substituite precum si expunerea lor spre vanzare ( art. 313 C.pen. ), falsificarea de alimente sau alte produse[20];

- obligativitatea pentru producatori de a pune in circulatie produse sigure si testate daca legea prevede astfel ( art.7 lit.b din O.G.nr.21/1992 ),deci producatorii au obligatia sa specifice termenul de valabilitate;

- obligatia prestatorului de servicii de a presta numai servicii care nu afecteaza viata, sanatatea sau securitatea consumatorilor ( art.7 alin.1 lit.c din O.G.nr.21/1992 ).

Art.4 din O.G.nr.21/1992 reglementeaza obligatia de securitate a agentilor economici: „se interzice comercializarea de produse sau prestarea de servicii care, utilizate in conditii normale pot pune in pericol viata, sanatatea sau securitatea consumatorilor”. De asemenea obligatia este reglementata efectiv in sarcina agentilor economici, producatori, distribuitori sau prestatori de servicii in cadrul art.7.

Prin agent economic legea intelege orice persoana fizica sau juridica, autorizata, care, in cadrul activitatii sale profesionale, fabrica, importa, transporta sau comercializeaza produse ori parti din acestea sau presteaza servicii.

Consumatorii beneficiaza atat de dreptul de a fi protejati impotriva riscului de a achizitiona produse care ar putea sa le prejudicieze viata, sanatatea ,sau securitatea ori sa le afecteze drepturile si interesele legitime cat si de dreptul de a fi despagubiti pentru prejudiciile generate de calitatea necorespunzatoare a produselor, folosind in acest scop mijloacele prevazute de lege .[21]

Este foarte important de retinut ca faptul ilicit cauzator de prejudicii in sistemul raspunderii pentru produse consta in fabricarea si comercializarea unui produs defectuos. Odata lansat pe piata un produs, comerciantul este prezumat in mod absolut in culpa in cazul in care acel produs, utilizat in mod corespunzator, a creat o vatamare corporala sau o pierdere economica. Numai daca producatorul/distribuitorul demonstreaza ca , in mod rezonabil nici un alt comerciant din cadrul aceleiasi „ industrii ” nu ar fi putut prevedea modul defectuos de utilizare a produsului de catre consumator, atunci respectivul producator este exonerat de raspundere.[22]

Cu privire la protectia intereselor economice ale consumatorilor, ordonanta reglementeaza raspunderea agentilor economici pentru calitatea produselor. Aceasta raspundere priveste doua perioade succesive distincte: raspunderea in termenul de garantie si raspunderea in cadrul duratei medii de utilizare a produselor.[23]

a. Raspunderea pentru calitatea produselor in termenul de garantie

Desi Codul civil ( art.1353) precizeaza ca vanzatorul nu este raspunzator decat de viciile ascunse, obligatia agentilor economici de a remedia sau inlocui in mod gratuit produsele si serviciile achizitionate de consumatori, precum si de a acorda despagubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficientelor acestora in cadrul termenului de garantie sau valabilitate, obligatia prevazuta de O.G. nr.21/1992( art.12 ), poate fi interpretata ca fiind una de garantie impotriva viciilor aparente ale produselor. De exemplu, daca un ceasornicar a vandut un ceas si a garantat cumparatorul ca ceasul va functiona un timp determinat, aceasta obligatie il face pe vanzator, raspunzator chiar de defectele aparente.[24]

Asadar, in termenul de garantie sau de valabilitate al produselor, vanzatorul raspunde atat pentru viciile aparente cat si pentru cele ascunse iar dupa expirarea termenului de garantie, raspunderea agentului economic nu inceteaza, ci subzista pe tot parcursul duratei medii de utilizare, cand vanzatorul raspunde pentru viciile ascunse.

Termenul de garantie este limita de timp, stabilita de producator, in cadrul careia produsul achizitionat trebuie sa-si pastreze caracteristicile calitative prescrise. In acest termen cumparatorul are dreptul la remedierea sau inlocuirea gratuita a produsului, cu conditia ca deficientele sa nu-i fie imputabile, adica consumatorul sa fi respectat conditiile de transport, manipulare, depozitare sau exploatare a produsului.

In schimb, termenul de valabilitate priveste anumite produse care pot fi folosite numai intr-un anumit termen ( produse alimentare, farmaceutice, cosmetice ), fiind o limita de timp, stabilita de producator, in care produsul poate fi consumat.[25]

Cele doua termene ( de garantie si de valabilitate ) curg de la data dobandirii produsului de catre consumator.

Tot O.G.nr.21/1992 prevede in art.42 alin.1 ca agentii economici raspund pentru „ orice deficienta privind calitatea produselor ori serviciilor, aparuta in cadrul termenului de garantie ori de valabilitate a acestora ”. De asemenea consumatorii au dreptul „ de a fi despagubiti pentru prejudiciile generate de calitatea necorespunzatoare a produselor”( art.3 lit. d).

Spre deosebire de Codul civil (art.1355 ) care da posibilitatea cumparatorului fie sa rezilieze contractul, fie sa solicite restituirea unei parti din pretul vanzarii pastrand bunul, legea speciala il obliga pe vanzator si la repararea produsului sau chiar la inlocuirea lui, iar atunci cand vanzatorul este de rea-credinta, cumparatorul poate solicita si daune-interese (art.1356).

Asadar, atunci cand consumatorul constata, in termenul de garantie anumite deficiente,are dreptul sa ceara agentului economic fie remedierea sau inlocuirea produselor, fie restituirea pretului. Iar in cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere inlocuirea lor sau restituirea pretului.

Remedierea deficientelor se face gratuit. Termenul in care se face remedierea, pentru produsele de larg consum si cele de folosinta indelungata este stabilit de organul administratiei publice abilitat de lege iar pentru celelalte produse este prevazut in contract.

Inlocuirea produselor cu deficiente calitative are loc gratuit in cazul produselor la care timpul de nefunctionare din cauza deficientelor depaseste 10% din termenul de garantie, precum si in cazul produselor alimentare, farmaceutice sau cosmetice (produse cu termen de valabilitate ) care prezinta abateri fata de caracteristicile prescrise.[26]

Consumatorul poate opta intre inlocuirea produsului si restituirea pretului. Inlocuirea produsului cu deficiente calitative cu unul corespunzator sau restituirea pretului se face imediat dupa constatarea imposibilitatii folosirii produselor, daca acest lucru nu ii este imputabil consumatorului.[27]

b. Raspunderea pentru calitatea produselor in cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

Asa cum am vazut, expirarea termenului de garantie nu duce la incetarea raspunderii agentului economic pentru calitatea produselor. Acesta va raspunde in continuare, dar numai pentru viciile ascunse ale produselor care au aparut in cadrul duratei medii de utilizare a produselor in cauza[28]. In cazul produselor cu termen de valabilitate aceasta raspundere este exclusa.

Potrivit art.2 din O.G. nr.21/1992 viciul ascuns inseamna «deficienta calitativa a unui produs livrat sau serviciu prestat care, existand in momentul predarii ori executarii, nu a fost cunoscut si nici nu putea fi cunoscuta de consumator prin mijloacele obisnuite de verificare».

Tot in art.2 este definita si durata medie de utilizare ca fiind «intervalul de timp, stabilit in documentele tehnice normative sau declarat de catre producator ori convenit intre parti, in cadrul caruia produsele, altele decat cele cu termen de valabilitate, trebuie sa-si mentina caracteristicile calitative prescrise, daca au fost respectate conditiile de transport, manipulare, depozitare si exploatare».

Daca in cursul duratei medii de utilizare a produselor apar vicii, consumatorul poate pretinde agentului economic ( vanzatorului) remedierea sau inlocuirea produselor daca acestea nu mai pot fi folosite conform scopului pentru care au fost realizate. Raspunderea agentului economic este antrenata doar daca consumatorul a respectat conditiile de transport, manipulare, depozitare si exploatare.

Ca si in cazul raspunderii in termenul de garantie, remedierea deficientelor se face tot intr-un termen maxim, termen care curge de la finalizarea expertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru ( art.13 alin.2 O.G.nr.21/1992).[29]

In cazul in care prin remediere nu se mai mentin caracteristicile calitative, consumatorul poate cere inlocuirea produsului. De asemenea, daca a suferit un prejudiciu, potrivit clauzelor contractuale sau normelor de drept comun, consumatorul are dreptul la despagubiri.

In dreptul comun (art.5 si art.11 alin.3 din Decretul nr. 167/1958) termenul de prescriptie pentru reclamarea viciilor ascunse fara viclenie este de 6 luni de la descoperirea lor, dar nu mai tarziu de un an de la predarea bunului. In domeniul protectiei consumatorului se mentine termenul de 6 luni, atunci cand viciile nu au fost ascunse cu viclenie, dar termenul de un an a fost inlocuit cu durata medie de utilizare, care, de regula, este mai mare de un an. Daca viciile sunt ascunse cu viclenie , termenul de prescriptie este cel general, de 3 ani.[30]

In legatura cu remedierea sau inlocuirea produsului, art.17 din ordonanta prevede ca toate operatiunile sunt suportate de vanzator. Acest lucru nu inseamna ca nu poate fi angajata si raspunderea producatorului.

Agentul economic este raspunzator si de prejudiciile cauzate consumatorului relative la viata, integritatea corporala sau sanatatea acestuia ( art. 64 din L. nr. 240/200 și art. 3 din OG. nr. 21/1992).

Aceasta raspundere este contractuala in masura in care acțiunea se intemeiaza pe condițiile prevazute de actele normative aratate mai sus, prezumandu-se ca aceste condiții ale raspunderii fac parte din campul contractual. In cazul in care acțiunea nu poate fi intemeiata pe regulile aratate, angajarea raspunderii este delictuala. Exista autori care susțin ca angajarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele defectuoase este intotdeauna delictuala deoarece viata, sanatatea, integritatea corporala nu sunt susceptibile sa faca obiectul unei negocieri contractuale si in plus, art.1001 alin.1 C.civ. prevede „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de lucrurile ce sunt sub paza noastra”. Aceasta teza poate fi justa pentru ca insași art. 64 din L. nr. 240/2004 face trimitere la regulile art. 998-1003. Insa același text face trimitere, in același timp și la regulile raspunderii contractuale, respectiv la art. 1080-1089 C. civ.

Avand in vedere importanta protectiei consumatorilor in contextul economiei de piata cand se accentueaza dezechilibrul dintre consumator si agentul economic, primul fiind partea slaba, aflandu-se intr-o pozitie de inferioritate economica, lipsit de protectie juridica, pe cand agentul economic devine din ce in ce mai puternic, datorita posibilitatii lui financiare, este necesara o protectie efectiva prin elaborarea de acte normative adecvate.[31]