|
|
|
Repere socio-etnologice in studiul formelor de proprietate
Pentru cercetatorul care analizeaza cu mijloacele specifice etnologiei problema proprietatii, tabloul realitatilor europene este extrem de variat. Alaturi de formele moderne de constituire sI partaj a proprietatii, institutionalizate prin codul civil, realitatea empirica mai conserva chiar sI in prezent o serie de forme comunitare de proprietate, precum sI mecanisme de mostenire sI de partaj ce ofera informatii despre sistemele juridice de tip cutumiar care au stat la baza vechilor comunitati satesti europene. Dincolo de variabilitatea formelor de organizare si de transmitere a proprietatii la scara europeana, o ipoteza de lucru se impune: exista posibilitatea unui demers tipologic unificator care sa explice evolutia formelor de proprietate la scara europeana? Care sunt criteriile care ar face posibila o asemenea tipologie diacronica?
Evident, problema este mult prea complexa pentru a putea fi dezvoltata intr-un asemenea cadru. Cu toate acestea, imi permit sa semnalez cateva repere etnologice care ar putea sa functioneze ca ipoteze de lucru, configurand criterii discriminatorii, in analiza proprietatii.
Dupa parerea mea, trei factori socio-geografici sI istorici au influentat evolutia formelor de proprietate la nivelul Europei: factorul demografic, conditiile de relief sI traditiile comunitare in domeniul organizarii sociale sI al transmiterii proprietatii, mai exact, raportul dintre sistemele egalitare de transmitere a proprietatii sI cele favorizante (preciputare), pe linia noului nascut sau bilaterale (pe linia primilor nascuti de sex diferit, care reprezinta cazuri de exceptie). Alaturi de acesti factori, un al patrulea, de data mai recenta, poate fi reprezentat de administratia statala moderna care a cautat un compromis intre sistemele comunitare de organizare a proprietatii sI imperativele sistemelor fiscale, de organizare militara sI de eficienta a exploatarilor agricole. Factorul tehnic, care in anumite ipostaze teoretice este considerat ca factor explicativ principal, credem ca, in fond, el este un factor secundar, derivat, in sensul ca ameliorarile de natura tehnologica in exploatarea proprietatii sunt numai raspunsuri particulare la cresterea populatiei sI la cerintele impuse de structurile statului modern. Interdependenta variabila a acestor factori credem ca este semnificativa in explicarea particularismelor, atat din punct de vedere sincronic cat sI diacronic.
****
Societatea moderna europeana este caracterizata printr-o puternica individualizare a proprietatii. Cercetarile de teren arata insa, chiar sI pentru perioada contemporana, existenta unor forme de proprietate colectiva. Ele s-au mentinut inclusiv pentru spatiul vest-european pana in perioada anilor ‘6o, cand are loc o extraordinara transformare a agriculturii, fenomen cunoscut in sociologia occidentala sub denumirea de “destaranizarea ruralului”. Aceasta transformare a determinat disparitia unor intregi suprafete funciare, constituite in special din paduri sI pasuni sI desemnate prin termenul generic de “les communaux” (pamanturile comunale). Cu toate acestea, in unele zone ale Europei Occidentale, vestigii ale acestor proprietati colective se mai mentin inca; este cazul insulei Corsica, unde pastorii in tendinta lor naturala de punere in exploatare a unor noi suprafete de pasunat, incendiaza sI in prezent padurile, pentru a transforma aceste terenuri in pasuni. Ei procedeaza astfel in virtutea unui drept cutumiar ce indica inca reminiscenta unei perioade in care padurile erau proprietate comunitara, exploatata devalmas. Chiar daca asemenea procedee contravin legislatiei moderne sI cad sub incidenta delictului penal, ele probeaza inca persistenta, este drept izolata, a unui mental comunitar bazat pe dreptul de proprietate colectiva. De asemenea, in 1989, in muntii Marche suprafete intregi de pasune au fost incendiate, pentru a fi ameliorate pe aceasta cale arhaica, bazata pe folosirea cenusii ca ingrasamant natural. Aceasta incendiere, rezultat al deciziei comunitare, demonstreaza aceeasi persistenta a unei mentalitati legate de o proprietate comunitara asupra pamantului Paul H. Stahl, Les communaux). In spatiul romanesc, pamanturile aflate in proprietatea indivizibila a intregii comunitati satesti au reprezentat o realitate chiar sI in perioada comunista, mai ales pentru satele care nu au fost supuse actiunii de cooperativizare. Dupa 1989, pamanturile comunale, cu variatii de la un sat la altul, au fost reconstituite. Aceasta actiune demonstreaza persistenta la nivelul imaginarului comunitar a vechii mentalitati privind existenta unei proprietati comunitare colective.
In acest moment al analizei, se ridica o importanta intrebare: pana unde se poate impinge analiza sistemelor de proprietate de tip comunitar? Sunt ele reprezentative, ca forme arhaice ale spatiului european sau dimpotriva, reprezinta numai forme tarzii in evolutia proprietatii, impuse de necesitati organizatorice locale? Poate fi elaborata o tipologie istorica a dinamicii formelor de proprietate?
Pentru a raspunde la aceste intrebari, credem ca aportul Scolii Sociologice de la Bucuresti sI a continuatorilor ei, in special a lui Paul H. Stahl, este extrem de important. Analiza formelor de proprietate existente la nivel european, pune in evidenta posibilitatea unei tipologii, cu variatii locale, a carei punct de pornire este satul devalmas cu cele doua faze: devalmasie absoluta sI devalmasie in forme erodate, bazata pe criteriul genealogic.
Aceasta forma de organizare comunitara, pe care cercetarile Scolii Sociologice de la Bucuresti, in special prin Henri H. Stahl, au surprins-o pe spatiul Tarii Vrancei, a permis raspunsuri la o serie de intrebari de istorie sociala sI economica, nu numai pentru comunitatile rurale romanesti ci sI pentru istoria satului european. Cel mai important raspuns oferit de analiza satelor vrancene este acela ca ele nu reprezinta o forma atipica in istoria sateasca ci o etapa importanta, disparuta la nivel european, caracterizata prin existenta unui drept colectiv de proprietate indivizibila a unui grup social asupra unui teritoriu, in timp ce membrii colectivitatii nu dispun decat de un drept de posesiune, asupra pamanturilor comunitare, apelor, padurilor sI drumurilor, drept mentinut in permanenta sub control comunitar.
Organizarea satelor vrancene ofera posibilitatea intelegerii sistemelor sociale din alte zone ale Romaniei, organizate pe sistemul “ocoalelor” sau “tarilor”, chiar daca pentru aceste regiuni sistemul devalmas a disparut de mult timp, cum este cazul Tarii Fagarasului, unde sistemul de delimitare a hotarelor intersatesti indica existenta unei autoritati supracomunitare care a impus un mecanism caracterizat printr-o distributie echilibrata a pamanturilor astfel incat satul-matca sI satul-roi sa aiba in egala masura acces la regiunea montana sI a fanetelor. De asemenea, modelul vrancean ofera ipoteze intersante de lucru sI pentru analiza altor zone ale Europei unde s-au pus in evidenta reminiscente ale unor organizari confederative taranesti sau tribale: cantoanele elvetiene, Tara Bascilor, sistemele de vale albaneze sau cele muntenegrene, Corsica.
Modelul vrancean de tip devalmas este puternic ierarhizat. Astfel “ocolul”, adica ansamblul de sate care au alcatuit Tara Vrancei “este considerat” persoana juridica atotputernica sI singura titulara a tuturor drepturilor colective”. (Henri H. Stahl, Nerej, p.17) “Ocolul” ca persoana juridica a reglementat:
a) raporturile confederatiei de sate cu exteriorul, cu autoritatea domneasca, cu boierimea; a reprezentat satele in procesele juridice;
b) a reglementat hotarele intersatesti sI intr-o etapa tarzie de dezagregare a sistemului de ocol, a repartizat satelor confederatiei muntii, care fusese obiect al proprietatii colective de ocol. Prin aceasta partajare, sistemul devalmas de ocol devine devalmas in interiorul comunitatii satesti, satul exercitand atributul de titular nominal al dreptului colectiv de proprietate.
c) a rezolvat disputele intersatesti privind hotarele sI a supravegheat respectarea dreptului la folosinta colectiva a bunurilor ocolului: apele, drumurile, pasunile, padurile;
Al doilea nivel, in ierarhia confederativa de ocol este reprezentat de satele mama (matca), in jurul carora graviteaza satele-catun, rezultate in urma unor procese de roire, prin cresterea demografica. Satele-matca sI satele-roi se gasesc, de obicei, de-a lungul unei vai. Intr-o etapa initiala, nu exista distinctie intre propretatea satului-matca sI catun. Cu timpul insa, apare un proces de autonomizare a satului-roi sI apoi de delimitare a proprietatii intersatesti.
Al treilea nivel este satul, ca sI comunitate de sine statatoare. Intr-o faza arhaica, calitatea de membru al ocolului il facea sa beneficieze de bunurile aflate in proprietatea colectiva de ocol (muntii, padurile, drumurile, salinele, apele). Intr-o faza tarzie, are loc procesul de delimitare a bunurilor fiecarei comunitati satesti, aflate anterior in proprietatea colectiva de ocol (“aruncarea pe munti”).
Al patrulea nivel ierarhic este spita de neam. Semnificatia ei sociala creste in importanta in procesul de trecere de la comunitatea bazata pe devalmasia absoluta, specifica satului negenealogic, in care spita de neam servea doar pentru confirmarea autohtoniei, element totusi important in procesul de luare a deciziilor locale. Trecerea de la satul negenealogic la satul genealogic se produce chiar prin folosirea acestui indicator al parentarii, deosebit de important, care a servit ca sI criteriu de delimitare a proprietatilor individualizate. Identificarea spitelor de neam permite stabilirea cotelor-pati egale de proprietate pentru fiecare spita. Nu vom intra in disputele legate de aparenta descendenta dintr-un stramos eponim a tuturor spitelor de neam, insa folosirea acestui indicator in procesele tarzii de iesire din indiviziune sI functionalitatea lui in cadrul satului bazat pe cote-parti inegale a creat imaginea unui sistem comunitar ce descinde dintr-un stramos unic.
Ultimul nivel structurat este familia. In evolutia ei se disting doua faze: in faza arhaica, bazata pe devalmasie absoluta sI o agricultura itineranta, aparenta unei familii la o spita de neam era mai putin importanta, datorita caracterului pasager al posesiunii asupra pamantului. In faza de trecere la satul genealogic, apartenenta unei familii la o spita de neam devine un factor decisiv. Aceasta apartenenta regleaza cota parte atribuita din proprietatea spitei, descendentilor acesteia. Putem deci pune in evidenta un proces de dubla distributie a proprietatii la iesirea din indiviziune: o distributie egalitara la nivelul spitelor de neam sI o distributie neegalitara in cadrul acestora, inegalitatea provenind din numarul descendentilor din cadrul unei spite. Sistemul de transmitere a apartenentei la o spita, a numelui sI patrimoniului este patriliniar iar casatoria cu tendinte virilocale. Aceasta virilocalitate este determinata de pozitia descendentilor de sex feminin in cadrul unei familii. Desi mostenirea este egalitara, acest egalitarism este numai aparent, deoarece este discriminatoriu pe sexe: descendentele pe linia feminina vor beneficia la casatorie exclusiv de o dota mobila, in timp ce proprietatea funciara va fi protejata intre descendentii masculini. Aceasta caracteristica, corelata cu regula autohtoniei(drepturile comunitare sunt acordate pe linie masculina, exclusiv autohtonilor), marcheaza tendintele de accentuata virilocalitate a mariajelor sI dimpotriva o relativa dinamica extracomunitara a elementului feminin.
Concluzionand, am putea remarca tendinta extrem de semnificativa istoric, conturata chiar in interiorul sistemelor de devalmasie, de autonomizare sI apoi de individualizare a formelor de proprietate. De la o proprietate colectiva de ocol, bazata pe devalmasie absoluta, in conditiile unei agriculturi itinerante, se ajunge la o proprietate individuala, rezultat al proceselor de iesire din indiviziune. Exista astfel tendinta individualizarii proprietatii satesti in raport cu ocolul, a proprietatii catunului in raport cu satul matca, a liniei de neam in raport cu satul sI a familiei in raport cu linia de neam. Pe de alta parte, aceste tendinte sunt marcate sI de procesele de stricta delimitare intre proprietatea de tip individual, transmisibila descendentilor (constituita in satul arhaic in cadre embrionare sub forma “delnitelor”) sI o proprietate de tip comunitar, cu drept de folosinta a intregii obsti, constituita din pasuni, paduri, drumuri sI ape. Factorii care au stat la baza partajarilor la iesirea din indiviziune sunt de natura demografica sI economica. Ei sunt expresia presiunilor demografice, ce au facut necesara renuntarea la sistemul agricol itinerant sI gasirea unor modalitati tehnologice mai productive, caracterizate prin practicarea unei agriculturi pe spatii fixe. Tendintele de delimitare, automatizare sI individualizare a pamanturilor agricole supuse regimului privat au fost insotite de tendintele de delimitare sI automatizare a pamanturilor comunale, supuse folosintei publice.
Cum au functionat criteriul demografic sI cel economic la iesirea din indiviziune?
a) Criteriul demografic. Importanta cotelor parti este direct proportionala cu densitatea relativa a populatiei grupurilor membre. Cu cat un grup este mai numeros, cu atat drepturile sale sunt mai mari.
b) Criteriul economic. Cotele sunt calculate in proportie directa cu cotele parti din contributia platitade grupuri cu ocazia diferitelor cheltuieli comune, fie impozite, fie alte plati ocazionale.
Chiar daca modelul satesc devalmas, in special prin faza sa absoluta indica prezenta unor structuri arhaice, evolutia modelului se incadreaza in evolutia europeana a proprietatii. Aceasta evolutie marcheaza urmatoarele etape:
1. un grup uman, cu o populatie putin numeroasa exploateaza devalmas un teritoriu in proprietate comunitara, practicand o agricultura itineranta. In aceasta faza nu se distinge intr-o maniera clara diferenta dintre terenurile de cultura de cele folosite pentru pasunat sau alte destinatii comunitare. O asemenea situatie este descrisa de Tacit pentru triburile germanice, ea este semnalata sI de Ludvig von Maurer in “Istoria constituirii satului in Germania”, pentru perioada Evului Mediu german. Pentru Peninsula Balcanica, aceasta etapa o intalnim sI la triburile muntenegrene. (Liubinka Ciric-Bogetic, 1966, apud P. Stahl, Les communaux, p. 73).
2. Intr-o etapa ulterioara, are loc un proces de delimitare neta intre pamanturile de cultura sI pamanturile comunale (paduri, pasuni,in unele cazuri fanete). Pamanturile de cultura se individualizeaza sI capata atributul proprietatii private in timp ce pasunile sI padurile raman in continuare in proprietatea intregii colectivitati. O asemenea situatie nu este intalnita numai in spatiul romanesc: “cazuri in care toate satele unei vai poseda in comun muntii, sunt semnalate pana in secolul al XIX-lea in Pirineii francezi sau in cei spanioli” (P. Stahl, Les communaux, p. 74). In cazul regiunilor tribale din Balcani, diversele fratrii care formau un trib aveau fiecare campurile de cultura divizate intre membrii grupurilor domestice care le compuneau, insa posedau in comun pasunile sI padurile. (P. Stahl, L’evolution historique de la communauté villageoise, p. 9)
Nu intram in detalii asupra tehnicilor sistematice de agricultura bazata pe asolamentul bienal sau trienal, care sunt expresia presiunilor demografice asupra pamantului de cultura ca sI a masurilor organizatorice de crestere a productivitatii luate de catre comunitati sau de unele autoritati administrative statale. Aceste tehnici, bazate pe o “moina planificata ciclic” sI cresterea productivitatii pamantului prin ingrasarea sa prin folosirea gunoiului de animale, corespund unor nevoi economice suplimentare. Alaturi de individualizarea peisajului agrar european prin distinctia dintre agricultura pe doua campuri, trei campuri sau alte forme de asolament, sistemele de transmitere a proprietatii sI de succesiune mai produc o noua individualizare, in special intre regiunile cu mostenire egalitara sI cele cu mostenire favorizanta. In primul caz, peisajul agrar este dominat de sistemul “campurilor deschise” (openfield) caracterizate printr-o continua fragmentare a proprietatii prin mostenire. In cel de al doilea caz, peisajul este static, semnele de delimitare a proprietatilor se transmit pe lungi perioade istorice sI sunt accentuat marcate. Acest peisaj agrar este cunoscut sub numele de “pays de bocage”, “cu proprietati a caror hotare nu se schimba sI sunt inconjurate de ingradituri, garduri vii sI de santuri”. (P. Stahl, L’evolution historique de la communauté villageoise, p. 7)
3. Intr-o faza avansata de dezagregare a proprietatii colective, presiunea partajarii se manifesta sI asupra pamanturilor comunale. Ea se manifesta sub cel putin doua forme: tendinta de transformare a lor in pamanturi iesite din indiviziune, impartite membrilor comunitatii sau tendinta de folosire a lor neegalitara sub forma distribuirii unor drepturi speciale de folosinta membrilor comunitatii. Prima tendinta a fost larg raspandita in Franta la sfarsitul secolului al XIX-lea. Anchetele din aceasta perioada remarca marea tensiune din comunitatile rurale franceze create intre familiile care doreau mentinerea in folosinta colectiva a pamanturilor comunale sI cele care voiau partajarea lor. Aceasta tensiune a dus la disparitia treptata in aceasta zona a pamanturilor comunale. Cea de-a doua tendinta o putem semnala in cel putin doua situatii: in Elvetia sI in Transilvania de nord-vest. In cazul Elvetiei, pasunile, desi folosite comunitar, drepturile de pasunat nu erau egalitare, existand asa numitul “kuchessen”, adica dreptul de pasunat pentru o vaca. Numarul de drepturi de pasunat erau calculate in functie de marimea suprafetei pasunilor.
In cazul Transilvaniei de nord-vest, sistemul de folosire inegalitara a pasunilor sI padurilor comunale se manifesta sub forma sistemului numit “cu iusi” (de la latinul jus = drept). Un “jus” era echivalent cu dreptul la pasunat pentru o vaca pe perioada unui sezon. In unele localitati stabilirea numarului de “jusi” pe o familie s-a facut luandu-se in calcul contributia ei cu o cota parte de bani, la cumpararea unei pasuni comunale. In timp s-a produs un proces de acute diferentieri sociale intre familii in ceea ce priveste drepturile de pasunat. Aceste diferentieri, generatoare de tensiuni sociale s-au accentuat in urma reformei agrare care a avut loc dupa primul razboi mondial. Familiile fara “iusi” au cautat sa acapareze pasunile comunale primite de colectivitati la reforma, in timp ce familiile posedand “iusi”, reclamau folosirea sI de catre ele a noilor pasuni. Aceasta a dus in unele zone la distrugerea acestui sistem.
Desigur, in aceasta scurta prezentare nu am putut sa punctez decat cu totul sumar cateva posibile repere tipologice in evolutia proprietatii. Realitatea empirica este insa mult mai bogata sI este cu totul posibil ca unele cazuri sa se abata de la aceasta fugara schita propusa mai sus.
Bibliografie
1. Henri H. Stahl, Nerej, un villege d’une région archaïque, Institutul de Stiinte Sociale al Romaniei, vol. I, Bucuresti, 19392.
2.Paul H. Stahl, L’evolution historique de la communauté villageoise, Quelques repêres européens, in Comunita di villaggio e proprietà collettive in Italia e in Europa, Padova, 1990
3. Paul H. Stahl, Les communaux; essai de clasification, in Anamnêses, Chaiers de maieutique avec Placide Rambaud (1922-1990), Des communes rurales à la Communauté Européenne, 1991
4. Paul H. Stahl, La consanguinité fictive. Quelques exemples balkaniques, Quadernifiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno, 14, 1985, Milano, Dott. A. Giuffre Editore
