Strategii de cercetare psihologica

Strategii de cercetare psihologica.

In cercetarea psihologica rareori metodele sunt utilizate in sine, independent unele de altele, neghidate si nedirectionate de anumite principii. Alaturi de metode, cercetatorul isi stabileste si o (metodologie) strategie de cercetare - care se defineste ca fiind planul de actiune ordonata in vederea atingerii unui scop.

Strategia de cercetare vizeaza principiile, directia generala si unitara de actiune.

Cele mai raspandite strategii de cercetare psihologica sunt:

a. strategia cercetarii genetice, care presupune studierea genezei si evolutiei fenomenelor psihice si a comportamentelor in plan istoric — filogenetic si individual — ontogenetic.

b. strategia cercetarii comparate, centrata pe surprinderea si evidentierea deosebirilor calitative existente intre diferite etape evolutive ale psihicului, prin compararea psihicului uman cu cel animal, a psihicului copilului cu cel al adultului, a manifestarilor psihocomportamentale dintr-o cultura cu cele din alte culturi;

c. strategia cercetarii psihopatologice consta in studiul tulburarilor sau devierilor functiilor psihice si comportamentale, in scopul completarii si precizarii legilor generale si particulare de organizare si manifestare a psihicului normal;

d. strategia cercetarii longitudinale presupune urmarirea unuia si aceluiasi individ de-a lungul mai multor etape ale evolutiei lui (de exemplu, putem studia cu diferite metode psihicul unui copil cand acesta se afla in clasa I, apoi in a II-a, a III-a etc.);

e. strategia cercetarii transversale implica cercetarea mai multor indivizi aflati la niveluri diferite de dezvoltare (studiem copii din clasa I, pe cei din clasa a II-a etc.).

Datorita importantei lor in cercetarea psihologica, primele trei strategii sunt considerate metode de investigare, la care se adauga metoda statistico-matematica.

Prin folosirea acestui ansamblu de metode si strategii de cercetare, psihologia reuseste sa surprinda manifestarile autentice si legice ale insusirilor psihocomportamentale apartinand omului.

Cercetarile psihologice longitudinale, desfasurate in timp, tind sa creasca validitatea cunoasterii psihologice pentru ca insusi psihicul are o devenire in timp, si nu doar secvential.

Cercetarea psihologica, la fel ca oricare tip de cercetare stiintifica, presupune o procesualitate extrem de laborioasa si deseori foarte indelungata. Fundamentele epistemologice si logice ale domeniului stiintific se impletesc cu cele empirice, practice si actionale. Tocmai dintr-o asemenea impletire si conjugare se naste specificul ei, pe de o parte, dar si problematica ce necesita a fi solutionata, pe de alta parte.

Ciclurile cercetarii psihologice

Cercetarea psihologica parcurge in desfasurarea ei trei mari cicluri : ciclul preparator sau anticipativ; ciclul productiv si ciclul final.

Ciclul preparator, contine toate operatiile intelectuale ale cercetatorului menite a pregati desfasurarea concreta a cercetarii, de la formularea problemei de cercetare pana la stabilirea anticipativa a instrumentelor de recoltare a datelor.

Ciclul productiv, vizeaza actiunile de aplicare a instrumentelor de recoltare a datelor si prelucrarii lor. Acest ciclu „produce' date, „produce' concluzii, „produce' idei novatoare.

Ciclul final se refera la finalizarea intregii cercetari sau la reluarea ei.

Demersurile intelectuale si practice intreprinse de cercetator de-a lungul acestor cicluri, prin trecerea de la unul la altul, sunt numeroase si variate. Ele se inlantuie dupa o schema logica, care nu este rigida si ireversibila.

Ciclul preparator presupune parcurgerea urmatoarelor demersuri :

1) delimitarea domeniului, a temei si a problemei de cercetare ;

2) informarea si documentarea ;

3) specificarea obiectivelor sau scopurilor ;

4) formularea ipotezelor si a variabilelor ;

5) definitivarea metodelor, procedeelor si tehnicilor de investigare ;

6) alegerea si descrierea domeniului de aplicare a metodelor.

Ciclul productiv cuprinde :

7) aplicarea metodelor si recoltarea datelor ;

8) prelucrarea datelor recoltate ;

9) formularea concluziilor ;

10) validarea concluziilor in vederea generalizarii lor.

Ciclul final incheie cercetarea cu doua demersuri :

11) comunicarea sau publicarea rezultatelor si concluziilor cercetarii ;

12) reluarea intregului ciclu.

Primul ciclu este iterativ, ceea ce inseamna ca cercetatorul il poate repeta pana cand este convins de fundamentarea sa riguroasa. Pe masura ce intra in posesia unor noi informatii, el isi poate schimba sau reformula ipotezele, poate renunta la unele instrumente de investigatie, poate concepe altele noi. Din momentul in care a aplicat insa metodele de cercetare si a recoltat primele date, nu mai are voie sa se reintoarca la primul ciclu pentru a schimba ipoteza, fundamentarea metodologica. El este obligat sa-si aplice integral proiectul de cercetare, chiar daca unele date recoltate ii vor invalida ipotezele. Pertinenta rezultatelor, a interpretarilor si a concluziilor formulate va justifica comunicarea si publicarea lor, invalidarea lor va constitui prilejul redeclansarii unui nou ciclu al cercetarii.

Etapele cercetarii psihologice

Delimitarea domeniului, temei si problemei de cercetare

Este prima etapa cu care debuteaza orice cercetare, ea conditionand intr-un fel derularea intregului ciclu al cercetarii. Cercetatorul specializat deja intr-un anumit domeniu va incepe cu formularea directa a problemei. Un incepator, un student, care urmeaza sa-si elaboreze lucrarea de licenta, isi va circumscrie mai intai domeniul, apoi tema si in fine problema de cercetare. El trebuie sa opereze o serie de selectii succesive care il vor conduce spre formularea precisa a problemei ce urmeaza a fi investigata. De pilda, dintre numeroasele domenii ale psihologiei (scolar, clinic, organizational etc.), el opteaza pentru domeniul organizational. Cum acesta este foarte extins, continand diverse si variate teme posibile de investigare (conducere, decizie, participare, motivare, negociere etc.), este necesara o noua selectie. Sirul selectiilor continua deoarece, problematica activitatii de conducere este extrem de vasta (tipurile conducerii, dificultatile ce apar in calea conducerii, stilul de conducere al liderilor etc.). Abia acum este necesara circumscrierea foarte precisa a problemei care va fi investigata.

De exemplu, un cercetator se poate intreba daca nevrozele sunt cauzate doar de impulsiunile incostiente, asa cum credea Freud. Nu cumva exista si alte cauze? ; n-ar fi posibil ca aceste cauze sa fie de o alta natura decat cea biologica, instinctiva, irationala ? Ideile, punctele de vedere, conceptele controversate constituie, de asemenea, probleme de cercetare.

Unii autori au sustinut existenta memoriei de scurta durata (MSD), altii au contestat un asemenea punct de vedere. Asadar, incepand cu necunoscutul, continuand cu cunoscutul si terminand cu contradictoriul si controversatul, totul este sau poate deveni o problema de cercetare. Nesigurul, indoielnicul, ipoteticul, enigmaticul, suspectul, neintelesul, inexplicabilul sunt atribute ce caracterizeaza si individualizeaza cel mai bine o problema. Se intelege de la sine ca, cu cat problema de cercetare va fi mai bine si mai exact circumscrisa, cu atat va creste probabilitatea solutionarii ei corecte. Problema poate avea un grad mare de specificare chiar de la inceput sau il poate capata pe parcurs, mai ales in urma celui de-al doilea demers al cercetarii.

Informarea si documentarea

In vederea circumscrierii si mai riguroase a problemei de cercetare, ca si a conturarii premiselor si contextului trecerii la urmatoarele etape ale ciclului investigarii stiintifice, cercetatorul trebuie sa intreprinda o laborioasa, profunda si tenace activitate de informare si documentare. Aceasta consta, in principal, mai intai in identificarea informatiei utile cercetarii problemei propuse si mai apoi in lecturarea si asimilarea ei. Activitatea de informare si documentare a cercetatorului presupune cateva aspecte mai importante: ce metode are el la dispozitie pentru recoltarea informatiilor necesare?; de unde recolteaza informatiile? ; care sunt formele recenzarii informatiilor?

Raspunsul la prima intrebare este relativ simplu: cercetatorul poate recurge la orice metoda pe care o considera utila procesului de recoltare a informatiilor. El poate folosi metoda convorbirii, atunci cand este vorba despre transmiterea si difuzarea orala a informatiilor sau la metoda analizei documentelor, cand are de-a face cu surse scrise.

Sursele de informare ale cercetatorului sunt extrem de variate.

Se clasifica in trei categorii :

• publicatii ( documentele cu difuzare restransa , cum ar fi rapoartele de cercetare, tezele de doctorat, rapoartele tehnice de cercetare, memoriile institutionale, cererile de subventii ; articolele din periodice, au o diversitate de forme precum articolul empiric, articolul tehnic, articolul teoretic, articolul sintetic ; monografiile de specialitate ; cartile stiintifice);

• comunicari stiintifice (orale si afisate ; colocvii si simpozioane ; conferinte, ateliere) ;

• lucrarile de popularizare scrise cu scopul de a accesibiliza informatia stiintifica (articole de ziar, emisiuni la radio si TV, reviste specializate de popularizare, filme documentare) ;

Multe dintre aceste surse sunt repertoriate intr-o serie de periodice specializate precum Psychological Abstract, publicat de Asociatia Psihologilor Americani; Pascal Explore, publicat de Centrul National de Cercetare Stiintifica de la Paris sau transferate direct pe internet, putand fi consultate intr-o maniera interactiva.

Cea mai importanta dificultate care apare in fata cercetatorului in aceasta etapa este problema lecturarii si asimilarii informatiilor.

Exista doua modalitati distincte de recenzare exhaustiva a informatiilor. Recenzarea traditionala, bazata pe selectia lucrarilor, pe clasificarea lor dupa dimensiunile sau segmentele particulare care sunt abordate, pe analiza continutului lor, in fine, pe extragerea concluziilor referitoare la ce este cunoscut si ce ramane de cunoscut in raport cu fiecare segment al problemei. Datorita faptului ca dificultatea unui asemenea demers este astazi extrem de mare, datorita cresterii aproape exponentiale a numarului de lucrari, se propune un nou tip de recenzie, si anume recenzarea cantitativa. Aceasta presupune luarea in calcul a tuturor lucrarilor existente referitoare la o problema data. Daca lucrarile respective sunt de calitate variabila, ele sunt dispuse pe un continuum de calitate definit cat mai operational posibil. Analiza propriu-zisa nu se face asupra datelor brute culese in fiecare studiu, ci asupra concluziilor obtinute. Deci, a face o recenzie cantitativa a informatiilor stiintifice inseamna a extrage, cu ajutorul diversilor indicatori cantitativi, concluziile ce caracterizeaza un ansamblu de studii asupra unei probleme date, bazandu-ne pe rezultate expuse in fiecare studiu.

Informarea si documentarea contribuie la stabilirea stadiului atins in abordarea si solutionarea problemei respective, la conturarea punctelor „tari' si a celor „nevralgice', la identificarea dezacordurilor dintre cercetatori, a cailor posibile de investigare. Ele sugereaza cercetatorului o multitudine de idei cu privire la demersurile urmatoare.

Specificarea obiectivelor sau scopurilor

Dupa incheierea informarii si documentarii urmeaza specificarea obiectivelor cercetarii. Acestea sunt generale, cu caracter teoretico-metodologic, sau aplicative, cu caracter ameliorativ. Ca obiective generale pot fi: formularea unor teorii, conceptii, puncte de vedere; reformularea unor teorii, conceptii deja elaborate de alti autori; corijarea unor explicatii avansate in alte cercetari; analiza comparativa a unor teorii sau solutii in vederea desprinderii asemanarilor si deosebirilor dintre ele; sintetizarea conceptiilor si teoriilor existente cu scopul surprinderii continuitatii sau a rupturii dintre ele, a progresului sau a regresului realizat prin trecerea de la unele la altele; elaborarea unor modele sintetic-integrative; conceperea unor noi instrumente de investigatie; descoperirea unor noi variante de prezentare si prelucrare statistico-matematica a rezultatelor etc. Referitor la obiectivele practice, acestea tintesc spre interventia in realitatea studiata in vederea ameliorarii functionalitatii ei. Pot fi propuse programe de interventie psihoeducationala, psihoterapeutica, psihoergonomica etc., menite a contribui la solutionarea unor probleme practice.

Obiectivele generale si aplicative ale unei cercetari apar in calitate de ghiduri sau principii calauzitoare ale intregii investigatii, ele justificand, in mare parte, insasi cercetarea.

Cercetarea nu are un scop in sine (cercetez de dragul de a cerceta), ci este subordonata fie asigurarii avansului cunoasterii stiintifice, fie optimizarii actiunilor si activitatilor umane. Claritatea, exactitatea si pertinenta obiectivelor evidentiaza ancorarea si anvergura aspiratiilor si demersurilor cercetatorului, capacitatile lui novatoare si previzionale. Totodata, obiectivele ofera cercetatorului prilejul ca la capatul investigatiilor sale sa se intoarca de unde a pornit pentru a vedea daca ceea ce si-a propus a fost sau nu realizat.

Formularea ipotezelor si a variabilelor

Dupa parcurgerea demersurilor anterioare urmeaza cel mai important demers pentru o cercetare stiintifica, formularea ipotezelor. Acestea au rolul de a ghida, de a directiona intreaga cercetare. Ipotezele sunt atat de importante, incat au fost considerate „inima' sau „nucleul' unei cercetari stiintifice.

Ce sunt insa ipotezele? Despre ipoteze se poate vorbi in doua planuri: intr-unul general, ipoteza fiind integrata teoriei, si in altul particular, ipoteza fiind incorporata cercetarii

Jacques P. Beaugrand afirma ca ipoteza, intr-o teorie, este un enunt care anticipa existenta unei entitati (ipoteza existentiala) sau un enunt care se refera la existenta unei proprietati posedate de un obiect (ipoteza de posesiune). Ipoteza poate anticipa natura relatiilor existente intre doua sau mai multe entitati sau fapte. Toate enunturile unei teorii, postulatele, axiomele, legile si teoremele sunt ipoteze. Ipoteza, in cadrul teoriei, este intotdeauna speculativa, conjuncturala si provizorie.

Intr-o cercetare, ipoteza capata nuante specifice si concrete mai pronuntate. Dictionarele de psihologie definesc ipoteza ca „o propozitie sau asumptie care serveste ca tentativa in explicarea catorva fapte' (Reber). Ipoteza este „o propozitie teoretica supusa probei faptelor” (Le Ny)

Intr-o cercetare stiintifica, rareori ipoteza e elaborata integral, complet, inca de la debutul investigatiei. Dimpotriva, formularea ipotezelor are loc progresiv, presupune un efort de conceptualizare, de diferentiere si de integrare a informatiilor disponibile.

Claude Charbonneau considera ca formularea ipotezelor este „un proces in trei etape'.

Prima etapa : ipotezele generale (sunt stabilite in virtutea cunostintelor generale pe care le poseda cercetatorul, a modelelor teoretice la care el adera). Este vorba despre o ipoteza de lucru care ghideaza reflectia mai aprofundata a cercetatorului. Ipotezele generale nu sunt direct verificabile, dar ele pot fi verificate printr-o gama variata de strategii, fiecare dintre acestea corespunzand unei cercetari specifice. Pentru aceasta trebuie sa se treaca la cea de-a doua etapa: ipoteza de cercetare (echivaleaza cu conceptualizarea ipotezei generale intr-o cercetare particulara). Ipoteza de cercetare este foarte precisa, este enuntata formal, ea evocand manipularile sau observatiile empirice efectiv realizabile. Ipoteza trebuie sa satisfaca o serie de cerinte: operationalitatea (sa fie definita in termeni de operatii, comportamente concrete care pot fi observate si masurate; ofera posibilitatea replicarii cercetarii); rigoarea (coerenta ei cu ansamblul cunostintelor despre obiectul investigat sau gradul de precizie al ei care trebuie ajustat cu ceea ce se stie ; rigurozitatea ipotezei creste validitatea predictiei facute) ; fecunditatea teoretica (capacitatea ipotezei de a conduce la obtinerea unor noi dimensiuni, generalizari teoretice; ipoteza de cercetare prezice un rezultat care n-a fost niciodata direct obtinut; verificabilitatea (confirmarea sau infirmarea ei).

A treia etapa in formularea ipotezelor o constituie etapa ipotezelor statistice (care arata daca faptele empirice recoltate confirma sau infirma ipotezele de cercetare). Ele indeplinesc o dubla functie: pe de o parte, precizeaza gradul in care masuratorile efectuate constituie o evaluare valabila a fenomenelor sau, dimpotriva, o evaluare accidentala, ele reflectand hazardul.

In cercetarea psihologica exista o mare varietate de ipoteze:

• ipotezele inductive si ipotezele deductive (primele izvorasc din practica, din datele concrete, celelalte din legile si teoriile deja cunoscute) ;

• ipotezele empirice si ipotezele teoretice (primele contin atribute direct integrabile in teorii explicative; ultimele contin termeni cu incidenta empirica indirecta, termeni nonobservabili de tipul conceptelor);

• ipotezele cauzale (sunt anticipari ale relatiilor cauzale existente intre variatiile exterioare subiectului introduse de cercetator si variatiile produse de subiect);

• ipotezele de covariatie (se formuleaza atunci cand factorii studiati nu se preteaza la manifestarea lor de catre cercetator si cand nu se poate preciza o relatie cauzala intre variabilele avute in vedere);

• ipotezele opuse (sunt elaborate in functie de pozitiile personale ale cercetatorului);

• ipotezele simple (se elaboreaza cand cercetatorul recurge la observatia sistematica a unui fenomen cu scopul de a descrie cateva aspecte ale acelui fenomen, fara ca acesta sa fie pus in relatie cu diferite variabile);

• ipotezele exploratorii (vizeaza abordarea unor probleme noi, fiind reductibile la insesi problemele noi formulate) ;

• ipotezele ad-hoc (se formuleaza din dorinta cercetatorului de a-si proteja propriile idei, cand acestea din urma sunt puse sub semnul intrebarii) ;

• ipotezele aleatorii (formulate la intamplare, fara nici o logica, fara nici un suport; n-au nici o sansa de a fi ipoteze bune din punct de vedere stiintific);

• ipotezele interpretative (intervin in partea finala a cercetarii, cand materialul recoltat este prelucrat si interpretat) ;

• ipoteza nula (postuleaza faptul ca relatia observata se datoreaza hazardului, este accidentala ; daca ipoteza nula este respinsa, relatia observata este veritabila, deci ipoteza de cercetare se confirma).

Definitivarea metodelor, procedeelor si tehnicilor de investigare

In aceasta etapa cercetatorul psiholog se confrunta cu doua situatii tipice : aceea in care metodele de cercetare sunt deja elaborate si disponibile si aceea care presupune elaborarea si construirea unor metode noi.

In primul caz, cercetatorul selecteaza din multitudinea si varietatea metodelor de investigatie pe acelea care il servesc cel mai mult. Selectia metodelor se realizeaza dupa o serie de criterii. Cel mai important dintre acestea il constituie conceptia general-teoretica impartasita. Daca cercetatorul este adeptul conceptiei introspectioniste sau psihanalitice, va recurge in mod obligatoriu la metode subiective de cercetare. In schimb, daca el este partizanul conceptiei behavioriste, metodele selectate vor fi neaparat obiective. Un alt criteriu de selectie a metodelor il reprezinta obiectivele ipotezele cercetarii. O ipoteza nu poate fi testata prin oricare dintre metodele existente. Sunt situatii cand o ipoteza poate fi testata cel mai bine printr-o anumita metoda si atunci este recomandabila selectia acelei metode si nu a alteia. Alte doua operatii pe care trebuie sa le realizeze psihologul cercetator, daca ele nu au fost deja efectuate, sunt adaptarea si etalonarea probelor de investigatie. O proba de investigatie doar tradusa (dintr-o alta limba), doar transferata (dintr-o alta cultura) va fi total ineficienta. Celebrele „probe' piagetiene aplicate pe copii europeni, atunci cand au fost „transplantate' intr-o alta cultura (africana) pentru a se surprinde evolutia stadiala a intelectului copiilor, n-au avut nici o relevanta.

In cel de-al doilea caz, acela al elaborarii, al construirii unor noi metode de investigatie, problemele cercetatorului sunt extrem de numeroase si diferentiate in functie de specificul instrumentului elaborat.

De exemplu, daca dorim sa aplicam metoda anchetei pe baza de chestionar si trebuie sa construim mai intai chestionarul respectiv, va fi necesar sa acordam o atentie maxima unor aspecte ca: formularea intrebarilor; structura chestionarului; lungimea chestionarului; punerea in pagina etc.

De exemplu, in elaborarea unui test psihometric esentiala va fi problema construirii itemilor. Itemii testelor psihologice se subdivid in doua categorii: (itemi cu raspunsuri inchise si itemi cu raspunsuri deschise. In testele de autoevaluare apar itemi foarte asemanatori celor cu raspunsuri la alegere: scalele Lickert ; itemi cu alegere fortata ; scalele cu ancore comportamentale. Testele de eficienta cuprind itemi de genul „adevarat - fals'.

In afara problemelor specifice fiecarui instrument in parte, o problema comuna tuturor este aceea a validitatii si validarii instrumentelor nou create. Termenul de validitate are astazi doua sensuri :

1) masura in care instrumentul surprinde ceea ce si-a propus; calitatea instrumentului de a masura ce trebuie sa masoare; masura in care instrumentul isi indeplineste functia;

2) gradul in care dovezile empirice si rationamentele teoretice ofera sprijin ca, pe baza scorurilor, sa se realizeze interpretari sau actiuni potrivite; cat de potrivite sunt interpretarile descriptive, explicative sau predictive care se dau scorurilor instrumentului

In psihologie exista mai multe tipuri de validitate :

• Validitatea de construct - masura in care se evalueaza atributul psihic pentru care a fost construit; se obtine recurgandu-se la mai multe strategii de validare: strategia validarii factoriale; strategia validarii convergente; strategia validarii discriminante;

• Validitatea de continut - masura in care un test acopera un esantion reprezentativ din domeniul de comportamente pe care testul respectiv trebuie sa-l evalueze; determinarea ei se face pe calea rationamentelor, de aceea se mai numeste si validare logica sau validare rationala.

• Validitatea de criteriu - masura in care, pornind de la scorurile obtinute, se pot face prognoze corecte asupra persoanelor examinate si se pot lua decizii exacte; recurge la doua strategii de validare: strategia validarii concurente, care presupune obtinerea scorurilor la criteriu aproximativ in acelasi timp cu cele ale testului; strategia validarii predictive permite scurgerea unui timp oarecare intre administrarea testului si inregistrarea valorilor variabilei criteriu.

Alegerea si descrierea domeniului de aplicare a metodelor

Robert M. considera doua categorii de consideratii care ghideaza cercetatorul in alegerea subiectilor de la care vor fi recoltate datele: primele se refera la natura problemei studiate; celelalte, la reprezentativitatea subiectilor selectionati in raport cu o populatie mai vasta.

Natura problemei studiate il orienteaza pe cercetator spre acele caracteristici individuale ale subiectilor care urmeaza a fi investigate si spre decelarea subiectilor la care aceste caracteristici este de asteptat sa produca variabilele dependente anticipate. Daca un cercetator isi propune sa investigheze proprietatile perceptiei vizuale este de presupus ca el nu-si va alege drept subiecti orbii. Asadar, natura problemei studiate sugereaza implicit care vor fi subiectii investigati, ca si mediul (spatiul) de unde vor fi recrutati.

Alegerea subiectilor este dependenta insa si de alti factori, printre acestia un loc aparte ocupandu-l intentiile cercetatorului. Acesta poate intentiona sa aplice metodele si instrumentele pe unitati mai mici sau mai mari de indivizi. In aceste conditii, determinarea populatiei sau „universului' cercetarii capata o mare relevanta. Prin notiunea de „populatie' sau de „univers' denumim multimea unitatilor pe care urmeaza a fi efectuata investigatia si pe care se vor aplica rezultatele ei. Exista delimitari geografice, zonale, in functie de varsta, de sex etc.

In metoda anchetei pe baza de chestionar, criteriul populatiei anchetei a condus la desprinderea a trei tipuri de ancheta : completa (daca cuprinde toate unitatile populatiei supuse studiului) ; incompleta (daca un numar substantial de unitati este arbitrar exclus) ; selectiva (aplicata doar pe o parte a populatiei selectata pe baza unor metode statistice acceptate).

Nu intotdeauna metodele de cercetare pot fi aplicate pe o populatie totala, aceasta din motive ca (bani, timp, numar de cercetatori etc.). De aceea se recurge la limitarea numarului subiectilor care urmeaza a participa la cercetare. Din aceste considerente se recurge la determinarea esantionului. Metoda aplicata in stabilirea esantionului poate fi: aleatorie; de stratificare; multidimensionala; cu probabilitati variabile ; multifazica; pe cote. Alte aspecte legate de esantion sunt marimea si reprezentativitatea lui.

Validitatea esantionala se obtine atunci cand esantionul de subiecti a fost ales prin hazard din populatia-„tinta”, concluziile degajate putand fi extinse apoi asupra intregii populatii.

Deoarece in psihologie cercetarile nu se fac atat pe esantioane, cat pe grupuri de subiecti, problema compunerii sau construirii unor asemenea grupuri este mult mai semnificativa. Cand avem de-a face cu grupuri naturale (o clasa de elevi, o grupa de sportivi), lucrurile sunt relativ mai simple. Ele se complica de indata ce urmeaza a fi intocmite grupurile nominale experimentale si de control. In acest caz, problema reprezentativitatii grupului experimental sau de control devine critica. Cum esantionul experimental nu poate fi reprezentativ pentru o populatie sau pentru o situatie din toate punctele de vedere, se recomanda asigurarea reprezentativitatii lui pentru populatia respectiva doar dintr-o perspectiva teoretica.

De exemplu, daca un cercetator isi propune sa studieze modul in care oamenii cu vedere normala pot localiza obiectele in spatiu, isi va intocmi grupul experimental sau pe cel de control dintre oamenii cu vedere normala si nu dintre cei cu strabism sau astigmatism. Faptul ca oamenii cu vedere normala sunt mai sanatosi, mai inalti sau mai destepti decat marea majoritate a oamenilor oricum nu conteaza. O alta recomandare este aceea de a desfasura cercetarile pe esantioane experimentale specializate care sunt in mod deosebit relevante pentru fenomenul pe care il investigheaza, aceasta deoarece ar putea fi extrem de dificila manipularea unei variabile date recurgand la un esantion nespecializat.

Desi strategia potrivirii este promitatoare in ce priveste eliminarea diferentelor dintre grupurile experimentale, ea devine dificila atunci cand cercetatorul trebuie sa sorteze participanti in functie de mai mult de una sau doua variabile.

Aplicarea metodelor si recoltarea datelor

Scopul general al acestei etape il constituie masurarea variabilelor si testarea ipotezelor formulate, de felul realizarii ei depinzand insasi calitatea si finalitatea cercetarii. Problemele acestei etape tin de modul de aplicare al metodelor si instrumentelor de cercetare precum si de locul de aplicare a acestora.

In psihologie, metodele sunt aplicate de cercetatori specializati si nu doar de persoane instruite de cercetatori in vederea aplicarii lor. Rare sunt si cazurile in care subiectii isi aplica singuri probele. Aceasta situatie ar putea aparea in ancheta pe baza de chestionar, atunci cand chestionarul este expediat prin posta si subiectul si-l autoadministreaza. De regula, exista o relatie intre o persoana specializata (cercetatorul psiholog) si o alta nespecializata (subiectul investigat). Relatia cercetator-subiect este o relatie psihosociala interpersonala, ca urmare ea se va asocia cu intreg cortegiul de fenomene si efecte psihosociale produse de contextele si situatiile interactionale. Factori cum ar fi: personalitatea cercetatorului, natura relatiei dintre el si subiect, numarul cercetatorilor etc capata o mare relevanta in cercetarea psihologica.

In anchetele psihosociale pe baza de chestionar se recurge cel mai frecvent la persoane diferite in vederea aplicarii chestionarului. In aceste conditii, apare intrebarea daca nu cumva rezultatele recoltate sunt expresia trasaturilor de personalitate ale celui care aplica chestionarul si nicidecum expresia convingerilor sau atitudinilor reale ale subiectului. In experimentele bazate pe pretest si posttest poate tocmai personalitatea cercetatorului este aceea care isi pune amprenta pe rezultatele obtinute si nicidecum programul de interventie psihoeducationala sau psihoterapeutica. Daca pretestul a fost aplicat de un cercetator „simpatic', iar posttestul de altul „antipatic', s-ar putea ca esecul constatat in finalul programului de interventie sa nu fie real, ci sa se datoreze tocmai personalitatii cercetatorului perceput ca „antipatic'.

Deosebit de important este si comportamentul cercetatorului in timpul instructajului verbal facut subiectilor. Varierea instructajului verbal de la un subiect la altul, prin omiteri sau adaugiri de informatii, transformarea sau chiar amputarea informatiilor, asocierea instructajului verbal cu stari afective diferite vor modifica in mod sigur conduitele si performantele subiectilor. Din aspectele de mai sus se degaja implicit si modalitatile ce pot fi folosite pentru a preintampina aparitia unor asemenea efecte.

Locul de aplicare a metodelor si probelor elaborate constituie un alt factor ce va influenta calitatea cercetarii. Laboratorul ofera conditii mai bune de control al variabilelor, minimizeaza posibilitatea interventiei unor factori perturbatori (aleatorii), in schimb, creste gradul de artificialism, spre deosebire de teren sau de conditiile naturale, care cresc posibilitatea manifestarii reale, nestingherite a comportamentelor subiectilor, dar scad posibiltatea de control a acestora. In primul caz, se impune recurgerea la metodologiile coercitive, in cel de-al doilea, la metodologiile noncoercitive. Daca manipularea miniaturizata in laborator a variabilelor independente este posibila, ea este recomandabila pentru „puritatea' cercetarii.

Laboratorul si terenul - ca locuri de utilizare a instrumentelor de cercetare  sunt alese in functie de:

1) gradul de control al variabilelor independente;

2) posibilitatea alegerii prin hazard a subiectilor;

3) masura in care subiectii constientizeaza ca propriul lor comportament este evaluat, fapt care poate modifica chiar acest comportament;

4) dimensiunca temporala necesara aparitiei reactiilor asteptate

De asemenea este utila si cercetarea unuia si aceluiasi fenomen atat in laborator, cat si in conditii naturale.

Prelucrarea datelor recoltate

In urma aplicarii diferitelor metode si strategii de investigare, cercetatorul recolteaza o multitudine de informatii care, pentru a capata un sens, a se transforma in concluzii, urmeaza a fi analizate, interpretate si generalizate.

Analiza permite stabilirea gradului de confirmare sau infirmare a ipotezelor de cercetare de catre fapte, ca si precizarea modului in care orice aspect al datelor recoltate moduleaza sau completeaza primele concluzii referitoare la ipoteze.

Interpretarea presupune integrarea faptelor analizate, a datelor factuale, coordonarea lor pentru a se ajunge la noi ipoteze sau pentru a degaja noi piste de cercetare. Asadar, in timp ce analiza presupune stabilirea faptelor, interpretarea consta in explicarea lor.

Analiza rezultatelor

In psihologie, sunt folosite diferite tipuri de analiza a datelor.

Exista analize cantitative si analize calitative. Pentru realizarea celor dintai sunt utilizate o multitudine de metode statistico-matematice, dintre care cele mai cunoscute sunt :

• calcularea marimilor medii (media aritmetica; mediana - punctul central al seriei ; quartilele - punctul sub care se situeaza 25 % sau 75 % din valorile unei distributii ; decilii - impart distributia in zecimi; modulul - valoarea cea mai frecvent intalnita) ;

• calcularea gradului de variatie (de 'imprastiere) a distributiei, care ia in considerare mai pregnant diferentele individuale ale subiectilor (amplitudinea - diferenta dintre nivelul minim si cel maxim al unei variabile; abaterea - simpla, medie si patratica; dispersia sau abaterea standard; erorile probabile etc.);

• calcularea gradului de corelatie existent intre fenomenele cercetate (corelatii simple, partiale, multiple, coeficienti de regresie, de corelatie a rangurilor etc.) ;

• calcularea semnificatiei unei frecvente, a unui procent, a unui coeficient de corelatie ; semnificatia diferentei dintre doua medii ;

• folosirea scarilor - nominale, ordinale, cu intervale sau hiperordinale.

In psihologie o larga raspandire o au si tehnicile analizei factoriale, care au fost inventate deoarece logica lor statistica corespunde logicii teoriilor psihologice. Este vorba de teoriile psihologice dedicate inteligentei si aptitudinilor, care tocmai de aceea se mai numesc si „teorii factoriale'.

Sperman, Thurstone, Burt propun o serie de tehnici statistice (matrice de corelatii, descompuneri liniare, saturatii, factori comuni etc.) care sunt ajustate teoriilor psihologice stabilite anterior.

Alaturi de matematica de fond, psihologia moderna a dezvoltat si alte tehnici ale analizei factoriale, precum: analiza factoriala in componente principale (ACP); analiza factoriala in factori comuni si specifici (AF); analiza factoriala de corespondenta (AFC).

In functie de un criteriu combinat (punct de pornire, finalitate, grad de complexitate) exista trei tipuri de analiza a datelor in psihologie, care sunt complementare :

• analiza descriptiva - porneste de la protocoalele de baza sau derivate, ca si de la „rezumatele' statistice pe care le ofera tabelele sau graficele; acestea din urma redau tendintele centrale ale rezultatelor, dispersia lor, deviatiile locale mai mult sau mai putin importante fata de tendintele centrale, cuprinzand aspectele cele mai vizibile ale rezultatelor recoltate; din cele de mai sus deriva si o regula practica : descrierea adecvata trebuie sa se axeze pe datele pertinente exprimate cu ajutorul indicatorilor statistici descriptivi relevanti ;

• analiza inferentiala - obiectivul ei este de a evalua importanta efectelor observate si de a decide legitim si cu un risc limitat de eroare daca ele pot fi atribuite si altor cauze decat unor simple variatii aleatorii ; presupune utilizarea cu prudenta si cu rigoare a intregului arsenal statistic, instrumentul ei principal reprezentandu-l analiza de varianta (ANOVA), cand avem de-a face cu un numar scazut de variabile, sau analiza de varianta multidimensionala (MANOVA), cand numarul variabilelor este mare; in alegerea testelor statistice, in afara numarului variabilelor o mare importanta o are si tipul variabilei investigate;

• analiza informatizata - asigura un grad crescut de rigoare prin apelul la o serie de programe generale sau specifice de tratare statistica a rezultatelor. Asociatia Americana de Psihologie a editat Computer use in psychology: a directory of software. De asemenea, si in alte lucrari sunt prezentate procedee de analiza informationala pentru prelucrarea automata a datelor; diferentieri intre masuratorile parametrice si neparametrice; aspecte privind utilizarea energiei informationale de dominare in validarea probelor si predictia performantelor individului.

In psihologia sociala, unde se aplica mai des metoda anchetei psihosociale bazata pe chestionar sau pe interviu, mai avem: analiza primara a datelor recoltate, care presupune recoltarea raspunsurilor primite direct la obiectivele anchetei pentru a vedea daca acestea sunt confirmate sau infirmate ; analiza secundara, care se concentreaza asupra rezultatelor neasteptate aparute in cursul anchetei, acestea fiind raportate la cele reiesite din analiza primara.

Interpretarea rezultatelor consta in corelarea si integrarea tuturor informatiilor rezultate in urma analizei, fie in vederea formularii unor noi ipoteze de cercetare, fie a sugerarii unor noi piste sau directii de investigare. Interpretarea este dependenta de gradul de confirmare a ipotezei. Cele mai putine probleme de interpretare le creeaza confirmarea completa a ipotezei, deoarece faptul anticipat coincide cu cel masurat. Totusi, si in acest caz este necesar ca cercetatorul sa manifeste un oarecare grad de prudenta, pentru ca nu este exclus sa se fi strecurat unele greseli metodologice legate de selectia subiectilor sau a instrumentelor de masura sau sa fi aparut o serie de false rezultate pozitive. Cele mai multe si mai grave probleme de interpretare le ridica situatia confirmarii partiale a ipotezelor, cand rezultatele obtinute nu acopera decat o parte din ipotezele de la care s-a pornit, aceasta datorita interventiei unor efecte de interactiune neprevazute, si situatia infirmarii ipotezelor, care echivaleaza cu negarea tuturor demersurilor. In aceste doua cazuri cercetatorul trebuie sa dea dovada de mare prudenta, propunand strategii de cercetare care sa fie confirmate in viitor (in cazul confirmarii partiale) sau intreprinzand analiza erorilor metodologice, chiar a pozitiilor teoretice inexacte de la care s-a pornit (in cazul infirmarii ipotezelor).

Formularea concluziilor

In urma analizei si interpretarii datelor recoltate, a stabilirii semnificatiei lor in raport cu problema abordata si mai ales cu ipotezele elaborate, se recurge la formularea concluziilor intregii cercetari. Concluziile sunt exprimari sintetice care contin sau rezuma esenta rezultatelor obtinute in cercetare. Ele pot avea un caracter mai general sau mai particular, in functie de generalitatea sau specificitatea obiectivelor si ipotezelor initiale.

Concluziile releva gradul de originalitate a cercetarii, daca s-a ajuns la idei noi care le depasesc sau le continua pe cele deja cunoscute sau daca ideile deja cunoscute sunt doar confirmate si intarite. De asemenea, concluziile contin, uneori explicit, alteori implicit, sugestii pentru viitoarele cercetari.

Validarea concluziilor in vederea generalizarii lor

Indiferent daca cercetatorul efectueaza investigatii pe un subiect sau pe cativa subiecti, aproape intotdeauna el se gandeste la extinderea concluziilor sale la o populatie cat mai larga, la situatii cat mai diverse. Generalizarea concluziilor presupune tocmai aceasta extindere a rezultatelor si concluziilor asupra altor subiecti decat cei pe care s-a intreprins cercetarea sau asupra altor situatii decat cele initiale, particulare, avute in vedere. Operatia de generalizare a rezultatelor si concluziilor ridica cercetatorului o problema importanta si dificila totodata, si anume problema validarii concluziilor formulate. La sfarsitul investigatiei cercetatorul trebuie sa raspunda la urmatoarele intrebari:

- concluziile deduse din fapte sunt justificate, sunt compatibile cu faptele, sunt singurele posibile?;

- pot fi generalizate, si daca da, cand, unde, asupra a ce anume?;

- relatiile statistice descriu corect ceea ce se intampla la nivelul individului?;

- faptele recoltate permit sa se raspunda corect la problema formulata initial ?

Benjamin Matalon considera ca fiecare dintre aceste patru intrebari corespund la patru tipuri de validitate: validitatea interna, care se refera la concluziile ce sunt extrase din fapte; spunem ca o concluzie are o buna validitate interna in masura in care dispunem de argumente care ne fac sa credem ca ea este singura compatibila cu faptele respective; validitatea externa, se refera la conditiile in care si asupra carora in mod legitim pot fi generalizate concluziile; validitatea individuala, presupune adecvarea datelor statistice cu ceea ce se petrece la nivelul individului concret; validitatea de indicator si validitatea statistica referitoare la doua aspecte de adecvare a dispozitivului statistic la problema formulata.

Brunswick vorbea de un alt tip de validitate, si anume validitatea ecologica, prin care avea in vedere necesitatea de a respinge ca nonvalide concluziile extrase din situatiile exceptionale. Astazi validitatea ecologica a devenit un aspect al validitatii externe, referindu-se la posibilitatea de a extinde concluziile cercetarilor de laborator asupra situatiilor naturale.

Fiecare dintre formele de validitate expuse presupune o gama de probleme specifice. Cel putin una dintre aceste probleme este insa comuna: cum am putea spori gradul de validitate? In psihologie s-au intreprins eforturi pentru a gasi modalitatile practice de crestere a validitatii concluziilor. Astfel, pentru cresterea gradului de validitate interna pot fi folosite mai multe mijloace: mentinerea factorilor controlati; randomizarea; ortogonalizarea. Cum insa problema generalizarii este cruciala in psihologie, validitatea externa a ridicat mai multe probleme. Insasi notiunea de validitate externa este eterogena, insuficient definita in masura in care generalizarea se poate face in diverse directii, in diverse conditii. Este necesar sa se stabileasca campul generalizarii, dar si conditiile in care generalizarea este valabila. Generalizarea se poate face asupra altor indivizi sau populatii, asupra altor conditii, asupra altor momente. Generalizarea difera si in functie de cele trei categorii de factori (experimentali, controlati, liberi) care intervin intr-un experiment. Cu toate acestea, exista  o serie de modalitati de sporire a gradului ei de incredere. Astfel, s-a recurs la stabilirea unor esantioane reprezentative de subiecti ce urmeaza a fi investigati. In acest sens, s-a apelat la alegerea unei populatii nu numai in functie de reprezentativitatea statistica, ci si in functie de tipicitatea sa. Investigarea unor persoane considerate tipice pentru o intreaga populatie faciliteaza extinderea concluziilor la intreaga populatie.

De retinut faptul ca validitatea interna si cea externa nu sunt  contradictorii, ci dimpotriva, complementare.

Comunicarea sau publicarea rezultatelor si a concluziilor cercetarii

O cercetare nu are un scop in sine, ea nu este efectuata doar pentru a fi efectuata, ci cu scopul de a fi facuta cunoscuta altora. Transmiterea si difuzarea rezultatelor si a concluziilor cercetarii se realizeaza prin mijloace diferite precum: comunicarea informatiilor, care se poate face printr-un rezumat (scris sau oral) prezentat cu prilejul unor manifestari stiintifice: sesiuni, conferinte, congrese, work-shopuri etc.; publicarea lucrarilor sub diferite forme: articole sau studii periodice stiintifice, monografii de specialitate, carti.

Fiecare dintre aceste modalitati are propriile sale exigente si constrangeri. De exemplu, un articol empiric trebuie sa fie redactat dupa urmatoarea schema: titlu; numele autorului (autorilor); rezumat; contextul problemei; descriptia cercetarii - cu informatii referitoare la: subiecti, material experimental, derulare; analiza rezultatelor; intepretarea lor; referinte bibliografice.

Fiecare dintre mijloacele mentionate dispune de avantaje si limite. Comunicarile cuprinse in volume publicate au sanse mari de a fi cunoscute publicului larg, altul decat cel care a asistat la prezentarea lor. Comunicarile orale inregistrate pe benzi audio sau video au o audienta mai restransa. Articolele publicate in periodice necesita un stil clar, precizie, concizie. Monografiile de specialitate sau cartile au avantajul realizarii unor dezbateri mai ample, ele prezentand si comentand si alte cercetari decat cele proprii ale autorului. Cel mai frecvent acestea sunt sinteze pe o problema sau alta. Constrangerile redactionale sunt mai lejere, autorul propunand propria sa structura.

Reluarea intregului ciclu

Pentru unii cercetatori, comunicarea sau publicarea rezultatelor investigatiilor echivaleaza cu incheierea ciclului cercetarii. Pentru altii insa, expunerea si difuzarea concluziilor lor declanseaza un nou ciclu al cercetarii. Uneori, impulsul este unul interior, al cercetatorului (constiinta ca anumite aspecte ale cercetarii au fost insuficient realizate, din nevoia de a imbogati si diversifica paleta ipotezelor si instrumentelor de investigatie etc.). Alteori, impulsul vine din afara (de exemplu, din reactiile la productia stiintifica a autorului, din aparitia unor alte puncte de vedere, neconcordante cu cele sustinute de autorul respectiv, din aparitia unor perspective noi de abordare teoretica sau pur si simplu din inventarea unor aparate tehnice care i-au fost inaccesibile cercetatorului in momentul in care el si-a desfasurat investigatiile).

Dificultati si limite ale cercetarii in psihologie

Skinner considera ca cercetarea stiintifica este ghidata de o serie de principii, de un set de atitudini ale cercetatorului. Pornindu-se de la aceasta remarca, au fost stabilite sase seturi de atitudini care ar urma sa guverneze cercetarea psihologica : precizia, obiectivitatea, empirismul, determinismul, economicitatea, indoiala. Pentru a le realiza, psihologul cercetator apeleaza la o multitudine de mijloace (definitii operationale, selectia subiectilor, stabilirea reprezentativitatii esantionului etc.). Cu toate acestea, nu este exclus ca la inceputul, in cursul sau la sfarsitul cercetarii sa apara o serie de „pericole' sau „capcane', menite a bruia cercetarea, a-i pune sub semnul intrebarii validitatea interna sau externa. Autorii care se refera la astfel de „pericole' si „capcane' ale cercetarii (Wortman, Loftus, Vlasceanu, Robert, Harvey, MacDonald, Haslam, McGarty ) nu se multumesc cu descrierea si caracterizarea lor, ci schiteaza sau propun remedii pentru evitarea si eliminarea lor.

O analiza detaliata a „pericolelor' si „capcanelor' cercetarii psihologice arata ca ele pot interveni in oricare dintre etapele ciclului investigativ. Cele mai multe dintre ele se concentreaza in etapa a sasea (alegerea subiectilor investigati), in cea de sasaptea (aplicarea metodelor in vederea recoltarii dalelor) si in etapele a noua si a zecea (formularea concluziilor si validarea lor). De asemenea, se rernarca gravitarea lor in jurul comportamentului cercetatorului sau al comportamentului subiectilor.

Alegerea (selectia) subiectilor

Cand cercetatorul isi alege subiectii se constata ca, deliberat sau nu, demersurile lui nu sunt intotdeauna uniforme sau standardizate. De ce ? In primul rand, pentru ca el nu aplica riguros aceeasi lista de criterii la fiecare subiect in parte. De exemplu, daca teoretic este necesar sa selectioneze numai „anxiosi', el nu se asigura ca fiecare subiect manifesta realmente aceasta particularitate. In al doilea rand, pentru ca el nu aplica riguros aceeasi regula in constituirea grupurilor de subiecti, asa incat grupurile constituite nu sunt nici echivalente, nici comparabile. Cand subiectii nu sunt alesi la intamplare, orice schimbare in variabilele dependente s-ar putea datora mai degraba unor elemente asociate variabilei independente decat variabilei independente in sine. O problema si mai delicata apare atunci cand variabila independenta este manipulata in interiorul grupului de subiecti selectati datorita specificului pe care il manifesta la ei variabila de interes. Astfel, este posibil ca o ameliorare sa apara indiferent daca a avut loc sau nu interventia experimentala. Drept remediu se propun: mentinerea factorilor controlati; randomizarea; ortogonalizarea (combinarea adecvata a factorilor experimentali).

Aplicarea metodelor

Deoarece fiecare metoda in parte da posibilitatea recoltarii anumitor rezultate, se ridica problema daca aceste rezultate dispun de grade de comparabilitate si validitate si daca ele sunt complementare sau concurente. Interpretarile ulterioare bazate pe aplicarea unei singure metode nu sunt neaparat adevarate sau false, realiste sau non-realiste, ci incomplete, deoarece se situeaza si se finalizeaza intr-un singur nivel analitic. Este suficient sa se aplice o alta metoda pentru ca intreaga constructie teoretica sa se clatine. Solutia este utilizarea combinata a metodelor pentru a se crea posibilitatea complementaritatii si compensarii lor. Aceasta combinare a metodelor poate fi realizata la doua niveluri : combinatii de gradul I (in cadrul aceleiasi metode) si combinatii de gradul II (intre diferite metode).

Primul tip de combinatii vizeaza controlul nivelului de fidelitate a unui procedeu de investigatie, ca si confirmarea validitatii rezultatelor obtinute in investigatiile precedente prin verificarea stabilitatii datelor. Doua posibilitati combinatorice sunt posibile : combinatia intre concepte, indicatori si scale de masurare in cadrul aceluiasi instrument de masurare; aplicarea repetata a aceluiasi instrument de cercetare cu scopul de a verifica gradul de stabilitate in producerea datelor si nivelul de consistenta a datelor empirice culese in stadii diferite.

Al doilea tip de combinatii se realizeaza pentru a elimina efectele induse de particularitatile fiecarei metode in parte.

Asteptarile cercetatorului sau „autoprofetia care se indeplineste'

Cercetatorul se asteapta ca ipoteza formulata sa fie confirmata, deci ca subiectii sa manifeste acele comportamente care sunt anticipate prin ipoteza. Aceste „asteptari' il fac sa se comporte diferit. De exemplu, un psiholog care se asteapta sa obtina rezultate pozitive prin aplicarea unui test se va comporta altfel decat un altul care se asteapta sa obtina rezultate negative. Aceasta inseamna ca alegerea testului, administrarea si evaluarea lui se vor face diferit. Asadar, involuntar prin privire, mimica, gestica, cuvinte etc cercetatorul isi exteriorizeaza propriile asteptari, care exercita o presiune implicita asupra subiectului, fapt care face ca „profetiile' lui sa se implineasca. Pentru evitarea acestei „capcane' se recomanda folosirea tehnicii dublu-orb, cand nici experimentatorul, nici subiectii nu stiu cine a fost repartizat in grupul experimental si cine in grupul de control. Aceasta strategie difera de tehnica simplu-orb, cand experimentatorul stie care sunt subiectii din fiecare grup, in schimb subiectii nu cunosc acest lucru.

Asteptarile subiectilor sau „caracteristicile cerute'

Subiectul care participa la o cercetare isi elaboreaza propriile lui asteptari. In consecinta, va afisa comportamentul care crede el ca este asteptat de cercetator si nu pe cel pe care il manifesta in mod curent. Cei mai multi subiecti care se angajeaza intr-un experiment isi indeplinesc cat mai bine sarcina, se comporta ca „subiecti buni', astfel incat sa descopere la experimentator anumite „indicii' referitoare la ce anume se refera experimentul, implicit, la ce anume se asteapta de la ei. Aceste „indicii' au fost numite „caracteristicile cerute', deoarece subiectii „simt' ca „indiciile' respective cer anumite raspunsuri de la ei. Numai ca o asemenea idee preconceputa falsifica raspunsurile furnizate. Subiectul doreste sa lase o impresie buna despre sine, de aceea el se va forta sa produca raspunsurile judecate ca „fiind bune', dar care, de fapt, nu-l caracterizeaza. Aceasta „capcana' poate fi eliminata prin utilizarea mai multor mijloace: prin ascunderea adevaratelor scopuri ale cercetarii, prin folosirea unor mijloace tehnice moderne (casetofoane, videocamere etc.), prin recurgerea la tehnica raspunsurilor anonime, toate acestea scazand simpatia sau antipatia (ostilitatea) fata de cercetator.

Administrarea repetata a unui instrument de cercetare

Apare in cercetarile care presupun faze de pretestare si posttestare a subiectilor, deci la inceputul si la sfarsitul unui program de interventie (psihoterapeutica, psihoeducationala etc.). Astfel, nu este exclus ca un raspuns dat intr-o situatie sa modifice raspunsul dintr-o alta situatie. Efectul rezidual asociat unei situatii anterioare impiedica evaluarea cu exactitate a efectului propriu noilor situatii.

Tipuri de transformari (distorsiuni) posibile: sensibilizarea (cresterea gradului de receptivitate fata de continutul noilor situatii, acestea fiind deja cunoscute din situatiile anterioare); inocularea (efect invers precedentului: parcurgerea situatiei anterioare il va face pe subiect refractar sau mai putin vulnerabil fata de noile situatii; regresia statistica (restrangerea sau migrarea performantelor subiectului spre performanta medie a esantionului din care face parte si chiar din populatia din care esantionul a fost extras; fenomenul se produce la toti subiectii, dar cu precadere la cei care la inceput s-au amplasat la extreme; antrenamentul (daca subiectii se prezinta mai promitator la a doua testare, evolutia lor se poate datora efortului mai mare depus, dar si faptului ca au stiut dinainte continutul testului); plictiseala si oboseala (poate contribui la scaderea randamentului dorit) ; efecte de testare (performantele crescute din perioada posttest se pot datora faptului ca subiectii dispun deja de experienta de a fi observati sau de a reactiona intr-un fel sau altul, experienta castigata in etapa pretestarii).

Modificarea subiectilor in timp

Se datoreaza fie maturizarii biologice, psihologice si psihosociale a subiectilor, fie interventiei unor factori istorici. Modificarile bio-psiho-sociale se traduc in largirea repertoriului psihocomportamental sau in restrangerea lui. Efectele maturizarii calitative bio-psiho-sociale a subiectilor pot fi observate cel mai bine in cursul cercetarilor longitudinale. Asemenea efecte sunt independente de continutul cercetarii, dar afecteaza in grade diferite rezultatele ei. Efectele maturizarii bio-psiho-sociale nu trebuie confundate cu efectele unor modificari tranzitorii. Daca primele sunt profunde si antreneaza mecanisme biologice, psihice si psihosociale de mare complexitate, celelalte sunt obisnuite, curente. Fluctuatiile comportamentale produse de ele se datoreaza fluctuatiilor lunare sau circadiene. Timpul, scurgerea lui, exercita efecte directe asupra subiectilor, dar si efecte indirecte, deoarece este asociat cu modificari survenite in mediul ambiant, chiar in contextul socio-istoric si socio-cultural in care este amplasat subiectul. Modificarile climei, cele economice, politice, culturale etc. produc modificari in structura psihocomportamentala a subiectilor. Exemplu: cercetatorii efectueaza experimente asupra anxietatii unor subiecti. Probabilitatea izbucnirii unui razboi nuclear se poate diminua, prin semnarea unui tratat de pace international, fapt care va duce la scaderea gradului de anxietate a participantilor si nicidecum datorita interventiilor de ordin terapeutic. Toate aceste date sugereaza ca subiectii supusi investigatiei nu sunt aceiasi de-a lungul desfasurarii cercetarii, fapt care ar putea compromite evident abilitatea cercetatorului de a interpreta corect rezultatele unui experiment. Ca remediu, este necesar un control riguros al variabilelor experimentale, prin neutralizarea efectelor maturizarii si ale interventiei factorilor socio-istorici.

Pierderea subiectilor

Daca investigatiile sunt de lunga durata, pe masura trecerii timpului, unii subiecti ar putea sa renunte la cercetare. Conform unei cerinte a codului deontologic, ei nu pot fi impiedicati de a proceda astfel. Uneori initiativa parasirii cercetarii apartine subiectului, de aceea cercetatorul nu poate prezice dinainte care subiecti se vor retrage si care nu; de asemenea, el nu poate anticipa situatia retragerii. Alteori insa, retragerea subiectilor poate fi ocazionata chiar de catre cercetator. Acest fapt are loc atunci cand cercetatorul constata ca de la unii subiecti nu obtine informatiile care ii sunt necesare (de exemplu, cercetatorul isi propune sa studieze reactiile unui nou-nascut la prezentarea unor stimuli, insa nou-nascutul doarme tot timpul). Se renunta si la subiectii care nu sunt capabili sa inteleaga instructajul verbal, chiar si atunci cand acesta este prezentat de cateva ori. Subiectii recalcitranti, necooperanti sunt si ei eliminati. Ca urmare a pierderii subiectilor, cercetatorul se afla intr-o situatie inedita: in locul unui esantion raspunzand cerintelor de echilibru si de reprezentativitate, el are un esantion dezechilibrat, nereprezentativ, cu o compozitie relativa.

Solutionare: Unii subiecti care au parasit cercetarea pot fi inlocuili cu altii asemanatori sau mai putin recalcitranti si necooperanti. Daca in unele cazuri substitutia subiectilor este mai usoara, in altele ea este de-a dreptul imposibila, deoarece orice nou subiect introdus intr-un esantion si mai ales intr-un grup experimental dispune de o configuratie foarte specifica de trasaturi.

Comunicarea rezultatelor obtinute

Rezultatele obtinute de un subiect intr-o cercetare, performantele acestuia trebuie sau nu comunicate subiectului ? Nu cumva comunicarea acestor rezultate ar putea modifica atitudinile si comportamentele, implicit performantele subiectului? Intr-un experiment de invatare a unor cunostinte, cunoasterea de catre subiect a performantelor obtinute, a erorilor savarsite, dupa fiecare incercare este un factor stimulator, un factor de progres in invatare, asa incat a nu comunica subiectului rezultatele obtinute ar fi o mare greseala. In alte conditii insa, comunicarea rezultatelor sau a scorurilor cercetarii ar putea bloca, inhiba subiectul. In astfel de cazuri, recurgerea la procedeul raportului fals, care consta in comunicarea altor rezultate sau scoruri decat cele reale, este bine venita. De exemplu, in timpul aplicarii testelor proiective, in loc de a-i spune subiectului ca se intentioneaza cunoasterea personalitatii lui, a tendintelor lui profunde, ascunse, nerecunoscute si nemarturisite nici siesi, este mai bine sa i se spuna ca i se sondeaza imaginatia, capacitatea de a forma si elabora asociatii, povestiri cat mai diverse pornind de la imaginile-tinta. Optim este si procedeul complicelui, care consta in introducerea printre subiecti a anumitor persoane special angajate de experimentator pentru a declansa anumite conduite la subiectii investigati.

Efectul de contaminare

Consta in influentarea unei variabile prin efectele ascunse ale altei variabile. Este vorba despre interferenta variabilelor sau despre infiltrarea unora in altele. Problema investigata este aceea de a afla daca impresia subiectiva de oboseala este influentata de consumarea unei cantitati de cofeina. Se cere unor subiecti sa bea regulat doua cesti de cafea, iar altora doua cesti de cafea decofeinizata. Primii au acces la zahar si lapte dupa dorinta, iar ceilalti nu. In acest caz nu se poate determina cu rigoare daca impresia subiectiva de oboseala este sau nu influentata de consumul de cafea, deoarece rezultatul reflecta simultan diferenta relativ la consumul de cofeina si diferenta (dintre cele doua grupuri) relativ la consumul de zahar si lapte.

Formularea prematura a concluziilor

Este vorba despre generalizarea nepermisa a unor concluzii. Contracararea acestei „capcane' se poate obtine prin: refacerea (repetarea) cercetarilor; efectuarea unor investigatii suplimentare menite a confirma sau infirma rezultatele initiale.