Afectivitatea - definirea si specificul proceselor afective, proprietatile proceselor afective

AFECTIVITATEA

DEFINIREA SI SPECIFICUL PROCESELOR AFECTIVE

Activitatea umana, pentru buna ei desfasurare, trebuie sa dispuna si de un puternic suport ener­getic. Cand ne intalnim cu o serie de situatii noi, neprevazute, cand tre­buie sa facem fata actiunii unor factori perturbatori, mijloacele pur intelectuale sunt absolut necesare, dar nu si suficiente. In asemenea im­prejurari se impune cu stringenta reactivarea, restructurarea si redistribuirea energetica a organismului, tensionarea sau detensionarea indi­vidului. Acest lucru este posibil cu ajutorul unor noi pro­cese psihice pe care le denumim procese afective.

In cadrul proceselor afective pe prim plan se afla nu atat obiectul, cat valoarea si semnificatia pe care acesta o are pentru subiect. Aceasta ne ajuta sa intelegem de ce unul si acelasi obiect produce stari afective variate unor persoane diferite. Chiar la una si aceeasi persoana, un ace­lasi obiect produce stari afective diferite, evident in momente diferite, deoarece o data el a satisfacut integral cerintele persoanei respective, altadata doar partial sau deloc. Relationarea unica sau repetata a individului cu diverse obiecte, fenomene, evenimente etc. se soldeaza cu construirea treptata, in plan subiectiv, a unor atitudini, a unor pozitii fata de acestea, atitudini ce pot fi oricand redeclansate. Procesele psihi­ce care reflecta relatiile dintre subiect si obiect sub forma de trairi, uneori atitudinale, poarta denumirea de procese afective.

Desi strans legate si in interactiune cu toate celelalte fenomene psihice, pro­cesele afective au propriul lor specific. Astfel, spre deosebire de procesele cogni­tive, in care omul opereaza cu instrumente specializate in procesele afective el reactio­neaza cu intreaga sa fiinta. Afectivitatea este o vibratie, concomitent, organica, psihica si comportamentala, ea este tensiunea intregului organism cu efecte de atractie sau respingere, cautare sau evitare. Procesele afective constituie armoni­zarea sau conflictul individualului, interpretat ca un tot cu lumea si cu sine, cu ambianta exterioara, dar si cu ceea ce se produce in propriul sau organism, cu evenimentele prezente, dar si cu cele reamintite sau imaginate.

Daca in procesele cognitive subiectul se subordoneaza obiectului, pe care incearca sa-1 epuizeze cognitiv, de data aceasta el se subordoneaza relatiei, intr-un fel siesi, pentru ca el este cel care „intro­duce' o anumita valoare sau semnificatie emotionala in obiectul reflectat. Apoi, desi procesele afective sunt declansate prin fapte cognitive, cum ar fi vederea unei carti, auditia unei bucati muzicale, reamintirea unei intamplari etc, ele nu sunt reductibile la acestea.

Procesele afective, desi diferite de procesele cognitive, sunt intr-o stransa interactiune cu ele. Atunci cand conflictul afectiv produs de ciocnirea dintre emotii, sentimente, pa­siuni este solidar cu conflictul cognitiv, cu ciocnirea ideilor, conceptiilor, mo­dalitatilor de rezolvare etc., randamentul activitatii intelectuale este mai mare. Dimpotriva, daca tensiunea afectiva scade, ajungandu-se pana la starea de in­diferenta, se va reduce si capacitatea individului de a solutiona probleme noi. Interactiuni stranse exista si intre afectivitate si motivatie. Procesele afective ar putea fi considerate ca reprezentand motive active aflate in plina desfasurare, in timp ce motivele nu reprezinta altceva decat procese afective condensate, cristalizate, „solidificate'.

Practic, nu exista fenomen psihic cu care procesele afective sa nu se afle in relatii de interactiune si interdependenta. Tocmai de aceea ea este considerata ca fiind componenta bazala, infrastructurala a psihicului, dar si nota lui definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferentiaza profund de roboti si calculatoare, de asa zisa inteligenta artificiala.

PROPRIETATILE PROCESELOR AFECTIVE

a. Polaritatea proceselor afective consta in tendinta acestora de a gravita, fie in jurul polului pozitiv, fie in jurul celui negativ, si apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferentiate a trebuintelor, aspiratiilor. De obicei, procesele afective sunt cuplate doua cate doua in perechi, cu elemente contrare : bucurie-tristete, simpatie-antipatie, entnziasm-deprimare, iubire-ura etc. Polaritatea se exprima in caracterul placut sau neplacut al starilor afective, stenic sau astenic al acestora (unele mobilizand, „im­pingand' spre activitate, altele, dimpotriva, demobilizand, intarziind sau inhiband activitatea), in fine, in caracterul lor incordat sau destins (unele fiind tensionale, altele relaxante).

In mod curent se considera ca starile afective placute sunt intotdeauna ste­nice, pe cand cele neplacute, astenice, fapt inexact. Succesul, de exemplu, ca stare afectiva placuta poate fi stenica pentru unii oameni, impingandu-i spre activitate, dar astenica pentru altii, facandu-i sa se multumeasca cu ceea ce au obtinut. La fel de eronata este si opinia ca trairile afective ar fi perfect, exclu­siv sau absolut polare. In realitate, o traire afectiva este predominant placuta, dar la gandul ca se va termina, consuma, ea genereaza si o usoara unda de re­gret sau de tristete. De asemenea, nu este obligatoriu ca ceea ce este placut pentru o persoana sa fie la fel de placut si pentru o alta.

b. Intensitatea proceselor afective indica forta, taria, profunzimeade care dispune la un moment dat trairea afectiva. Din aceasta perspectiva vom intalni unele stari afective intense si chiar foarte intense si altele mai putin intense. Ea este in functie atat de valoarea afectiva a obiectului, de semnificatia lui in raport cu trebuintele subiectului, cat si de capacitatea afectiva a subiectului. Cresterea intensi­tatii starilor afective se obtine nu prin repetarea stimulului (ca la memorie), care ar duce la tocirea afectivitatii, ci prin schimbarea (amplificarea) semnificatiilor afectogene ale obiectului sau persoanei cu care suntem in relatie. O asemenea crestere a intensitatii trairilor afective trebuie sa se produca insa in anumite limite optime, depasirea acestora soldandu-se cu perturbarea activitati. Iata, deci, ca necesar este nu doar optimumul motivational, ci si optimumul afectiv.

c. Durata proceselor afective consta in intinderea, persistenta in timp a acestora, indiferent daca persoana sau obiectul care le-a pro­vocat, sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an, doi sau toata viata, o emotie poate dura cateva ore sau cateva clipe; frica si groaza in fata unui accident persista si dupa ce pericolul a trecut; dra­gostea se pastreaza, chiar daca fiinta iubita nu mai este. Aceasta pro­prietate are o foarte mare importanta deoarece, alimentand permanent semnificatia afectogena a unui stimul (obiect sau persoana), putem tine mereu treaza starea afectiva fata de el.

d. Mobilitatea proceselor afective exprima fie trecerea rapida in interiorul aceleiasi trairi emotionale de la o faza la alta, fie trecerea de la o stare afectiva la alta. In primul caz, este vorba de trecerea de la stadiul primar, care exprima o traire nespecifica de incertitudine, bazat indeosebi pe deficitul de informatie, la stadiul secundar, care presupune o traire specifica, adecvata deznodamantului favorabil sau nefavorabil, bazat pe relevanta informatiei. In cel de al doilea caz, avem de a face cu trecerea de la o emotie la un sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un alt sentiment, dar de alt tip. Mobilitatea presupune trecerea de la o faza la alta, de la o traire la alta atunci cand situatia si solicitarile o cer. Din acest considerent ea trebuie deosebita de fluctuatia trairilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta insa fara nici un motiv, fara sa fie ceruta de o solicitare obiectiva sau de vreo necesitate subiectiva, fiind un indiciu al slabi­ciunii, imaturitatii sau chiar patologiei proceselor afective.

e. Expresivitatea proceselor afective consta in capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi „vazute', „citite', „simtite'. Exterio­rizarea, manifestarea in afara se realizeaza prin intermediul unor semne exterioare care poarta denumirea de expresii emotionale.

Cele mai cunoscute expresii emotionale sunt :

mimica (ansamblul modificarilor expresive la care participa elementele mobile ale fetei : deschiderea ochilor, directia privirii, pozitiile succesive ale spran­cenelor, miscarile buzelor etc, prin intermediul carora exteriorizam bucuria, su­ferinta, mahnirea, descurajarea, indignarea, sfidarea, surpriza etc

-pantomimica (ansamblul reactiilor la care participa tot corpul : tinuta, mersul, gesturile ; mersul sprintar, saltaret tradeaza bucuria, buna dispozitia, pe cand mersul incet, agale tradeaza suparare, tristete) ;

- modificarile de natura vegetativa (amplificarea sau diminuarea ritmului respiratiei, vasoconstrictia, vasodilatatia, cresterea conductibilitatii electrice a pa­rului, hiper- sau hipotonusul muscular, modificarea compozitiei chimice a sangelui sau hormonilor etc, soldate cu paloare, inrosire, tremuraturi, lacrimi, transpi­ratie, gol in stomac;

schimbarea vocii (a intensitatii, ritmului vorbirii, intonatiei, timbrului vocii etc. ; dupa intonatie ; un „da' poate semnifica mai mult decat un „nu').

Expresiile emotionale nu sunt izolate unele de altele, ci se core­leaza si se subordoneaza starilor afective, dand nastere la ceea ce se numeste conduita emotional-expresiva. De exemplu, conduita expresiva a tristetii (atarnarea bratelor, aplecarea capului, pleoapele si coltul bu­zelor lasate in jos, miscari fara vigoare, ochii „stinsi', fata „pamantie') se deosebeste de conduita expresiva a bucuriei (tinuta dreapta, ochii deschisi, stralucitori, mobilitatea bratelor, in genere, a muschilor etc).

Trebuie retinut faptul ca expresiile si conduitele emotionale se invata in timpul vietii, fie prin imitatie, fie prin efert voluntar. Pe langa capacitatea de invatare a expresiilor emotionale, omul o are si pe aceea de a le provoca si dirja voluntar,constient, de a le simula si folosi conventional pentru a transmite o anumita stare afectiva, chiar daca aceasta nu exista. De aici, posibilitatea aparitiei unor discrepante intre trairile afective si expresiile emotionale. Nu intotdeauna un actor traieste efectiv starile emotionale pe care le exteriorizeaza. Conventionalizarea sociala a expresiilor si conduitelor emotionale, codificarea lor in obiceiuri, ritualuri, tocmai in functie de particularitatile contextului social in care se manifesta, are o mare valoare adaptativa, in sensul ca faciliteaza comportarea individului asa cum trebuie sau asa cum i se solicita. Semnificativ este si faptul ca sub influenta conditiilor sociale au aparut expresii emotionale noi, specific umane, cum ar fi zambetul cu diversele sale varietati : binevoitor, ironic, condescendent, aprobativ, dispretuitor, indiferent, rautacios etc.

Expresiile emotionale indeplinesc roluri importante in comportamen­tul omului, dintre care mai semnificative sunt :

- rol de comunicare (se face cunoscuta in exterior starea afectiva traita de o persoana sau cea pe care ea doreste ca ceilalti s-o perceapa ; citind expresiile emotionale imprimate pe chipul elevilor sai, profesorul isi poate da seama daca acestia au inteles sau nu ; prin propriile sale ex­presii emotionale profesorul poate intari forta de sugestie a cunostin­telor) ;

• rol de influentare a conduitei altora in vederea savarsirii unor acte (o persoana poate plange pentru a impresiona, a obtine mangaierea, acor­dul sau a ceea ce si-a propus ; o alta manifesta temeri pentru a se asigura de ajutorul cuiva ; in acest sens vorbim de utilizarea sociala a expresiilor emotionale cu scop, pentru a obtine ceva) ;

• rol de autoreglare in vederea adaptarii mai bune la situatiile cu care ne confruntam (plangem in situatiile triste, radem in cele vesele ; comportamentul invers ar fi un exemplu tipic de dezadaptare expresiv-emotionala)

• rol de contagiune (de a se transmite si de a trezi reactii similare si la alte persoane, de a da nastere la stari afective colective-pozitive sau negative — prin aceasta intarindu-se forta de coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor) ;

• rol de accentuare sau de diminuare a insasi starii afective (plan­gand ne putem „descarca', elibera sau, dimpotriva, „incarca' afectiv).

In viata sociala, unele expresii si conduite emotionale sunt intarite si valorifi­cate, altele inhibate si respinse, avand loc parca un fel de „dresaj'. In cultura noastra, occidentala, de exemplu, plansul este rezervat femeilor si refuzat barbatilor, in timp ce in alte culturi el este incurajat tocmai la barbati. Apoi, unele expresii se standardizeaza, se generalizeaza si se asociaza cu o serie de semne afectogene dand nastere astfel unui „limbaj afectiv'. Tristetea produsa de pierderea unei persoane dragi este simbolizata prin doliu, negru la anumite popoare, alb 1a altele. Sarutul s-a standardizat sub diferite specii : parintesc, amical, fratern,. colegial oficial, erotic etc. Rezulta ca expresiile emotionale au nu doar o semnificatie individuala, ci si una sociala.

CLASIFICAREA TRAIRILOR AFECTIVE

Dat fiind faptul ca procesele afective sunt concomitent traire si comu­nicare stare si actiune, concentrate intern dar si suvoi neintrerupt de manifestari exterioare, clasificarea lor se realizeaza dupa o multitudine de criterii. Printre acestea enumeram: 1. proprietatile de care dispun (intensitate, durata, mobilitate, expresivitate); 2. gradul lor de constien­tizare; 3. nivelul calitativ al formelor motivationale din care izvorasc (unele izvorasc din nesatisfacerea trebuintelor, altele din nesatisfacerea idealurilor, convingerilor, conceptiei despre lume si viata). Lu­and in considerare aceste criterii, corelative in esenta lor, impartim pro­cesele afective in trei cotegorii: primare, complexe, superioare, fiecare dintre ele dispunand de nenumarate subspecii.

A. Procesele afective primare au un caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape de biologic (instinctiv) si mai putin elaborate cultural, ele tind sa scape controlului constient, rational. In categoria lor includem :

a. tonul afectiv al proceselor cognitive, care se refera la reactiile emotionale ce insotesc si coloreaza afectiv orice act de cunoastere; o senzatie, o reprezentare, o amintire, un gand etc, trezesc in noi stari afective de care adeseori, nici nu ne dam seama; culorile, sunetele, mirosurile percepute genereaza nu doar acte cognitive,ci si afective (de placere, nepla­cere etc.) ;

b. trairile afective de provenienta organica sunt cauzate debuna sau proasta functionare a organelor interne; ele sunt datorate, mai ales, „cioc­nirilor' dintre organele interne in stare de boala; in cardiopatii apar stari de alarma afectiva, in bolile gastro-intestinale apar stari de mohoreala, in hepatita predominanta esteeuforia, pentru ca in maladiile pulmonare sa fie mult mai frecvente starile de iritare ;

c. afectele sunt forme afective simple, primitive si impulsive, puter­nice, foarte intense si violente, de scurta durata, cu aparitie brusca si des­fasurare impetuoasa. Groaza, mania, frica, spaima, accesele de plans zgo­motos, rasul in hohote etc. sunt astfel de afecte care, desi reorganizate cul­tural, se afla foarte aproape de instincte. Ele sunt insotite de o expresi­vitate bogata; se manifesta direct, uneori necontrolat, ducand chiar la acte necugetate. Desi se supun mai greu controlului constient, acesta nu este total exclus si (tocmai de aceea omul nu este considerat a fi iresponsabil de actiunile efectuate sub impulsul afectelor. Angajarea intr-o alta acti­vitate,, efectuarea unor miscari preventive ar putea contribui la stapa­nirea lor.

B. Procesele afective complexe beneficiaza de un grad mai mare de constientizare si intelectualizare. Cuprind :

a. emotiile curente, care sunt forme afective de scurta durata, active, intense, provocate de insusirile separate ale obiectelor, au caracter situativ, desfasurare tumultuoasa sau calma, orientare bine determinata (spre un obiect sau o persoana anumita). Printre acestea enumeram: bucuria, tristetea, simpatia, antipatia, entuziasmul, admiratia, dispretul, speranta, deznadejdea, placerea, dezgustul etc. Ele sunt mult mai variate si dife­rentiate decat afectele, manifestandu-se intr-un comportament mai nuan­tat si rafinat, in principal, dupa tipare si conveniente socioculturale ;

b. emotiile superioare sunt legate nu atat de obiecte, cat de o activitate pe care o desfasoara individul. Ele pot sa apara in activitatile intelectuale, in reflectarea frumosului din realitate, in realizarea comportamentului moral. De obicei, presupune evaluari, acordari de semnifcatii va­lorice activitatilor desfasurate. Cand intre ele si situatiile de viata exista coincidente, asistam la acumularea si sedimentrea lor treptata, fapt care genereaza stari emotionale concordante. Conflictul dintre asteptarile si obisnuintele emotionale, pe deoparte, si caracterul inedit al situatiilor cu care ne confruntam, pe de alta parte, produce socul emotional. Spre deosebire de afecte, ele se supun in mai mare masura invatarii, existand chiar o forma de invatare numita invatare afectiva ;

c. dispozitiile afective sunt stari difuze, cu intensitate variabila si durabilitate relativa. Spre deosebire de emotii, care au o orientare precisa, ele sunt mai vagi. Aceasta nu inseamna ca nu au o cauza sau chiar mai multe, insa individul, cel putin momentan, nu-si da seama de existenta acesteia. Un elev poate fi bine sau prost dispus, fara sa-si dea seama de ce anume. In urma unei analize atente, cauza dispozitiei poate fi depistata si inlaturata (daca este vorba de o dispozitie negativa care, de obicei, creeaza un fond pesimist) sau retinuta si amplificata daca este vorba de o dispozitie pozitiva, care creeaza un fond optimist). Daca dispozitiile se repeta, se pot transforma in trasaturi de caracter. Firile inchise, taciturne, anxioase, mohorate, blazate, ca si cele deschise, bine dispuse, vesele, entuziaste se formeaza tocmai prin repetarea si prelungirea in timp, in personalitatea individului, a dispozitiilor afective traite de acesta in existenta sa personala.

C. Procesele afective superioare se caracterizeaza printr-o mare re­structurare si raportare valorica, situata nu la nivel de obiect (ca cele pri­mare), de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate, depa­sind prin continutul si structura lor starile emotionale disparate si tran­zitorii.

a. Sentimentele sunt trairi afective intense, de lunga durata, relativ stabile, specific umane, conditionate social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate si generalitate, iau forma unor atitudini afective care se pastreaza multa vreme, uneori toata viata, chiar si atunci cand situatia provoaca noi sentimente. Datorita stabilitatii lor putem anticipa conduita afectiva a individului. Sentimente ca dragostea, ura, invidia, gelozia, admiratia, indoiala, recunostinta includ elemente de ordin intelectual, motivational, voluntar si caracterizeaza omul ca personalitate.

Sentimentele se nasc din emotii, dar nu trebuie reduse la acestea. Sentimentul este o emotie repetata, oscilanta si abia apoi stabilizata si generalizata; el este o emotie care gesteaza, persista in timp si rezista la diversi factori perturbatori. Exista chiar o procesualitate a formarii unui sentiment ce cuprinde faze de cristalizare, de maturizare (nivelul inalt de functionare) si de decristalizare (dezorganizare prin satietate si uzura, asociate cu deceptii, deziluzii, pesimism). Nici asocierea sentimentelor nu este total intampla­toare, ci are loc dupa o serie de reguli si legi. Psihologul francez Theodule Ribot vorbea chiar de existenta unei „logici a sentimentelor'.

Ca generalizari ale emotiilor, sentimentele pot fi: intelectuale (curio­zitatea, mirarea, indoiala, dragostea de adevar, care apar in procesul cu­noasterii si reflecta relatia fata de ideile proprii sau ale altora, estetice (admiratia, extazul) aparute in procesul reflectarii frumosului din viata, natura, societate ; morale (patriotismul, datoria) ce reflecta atitudinea fata de bine sau rau, fata de conduitele personale sau ale semenilor. Pe fondul sau in stransa legatura cu ele, se formeaza sentimentele Eului (amorul propriu ; sentimentele de inferioritate sau de superioritate). Si­tuatia individului de „a fi in lume' sau de „a fi in timp' genereaza atitudini distincte fata de ambiguitatea destinului ; angoasa si speranta, ca sentimente extrem de complexe dar decisive pentru viata individului. La fel de importante sunt si sentimentele sociale si psihosociale ale omului (vanitate, demnitate, sociabilitate).

b. Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de sta­bilitate si generalitate foarte mare, antrenand intreaga personalitate. Daca emotia este pasagera, simpla, dezordonata, pasiunea este durabila, complexa, organizata. De altfel, in toate tipologiile personali­tatii emotivul si pasionatul formeaza tipuri distincte, primul fiind ex­ploziv, un foc de artificii, celalalt constant, un fel de bec ce ilumineaza tot timpul. Totusi, pasionatul nu poate trai fara proliferarea emotiilor pe care si le provoaca sau le suporta. El are nevoie de noutati, de surprize, de obsta­cole, doreste absolutul, respinge satisfactiile limitate oferite de realitate. Ca urmare, el cauta, gaseste sau produce tot timpul motive de neliniste prilejuri de a fi activ. Psihologia clasifica pasiunile in doua mari categorii : pasiuni lucide sau nobile si pasuni oarbe. Acestea din urma sunt fondate pe trei centre de interes fundamentale : Eul (pasiunile posesive: avariatia, cupiditatea, fanatismul) ; Altul (gelozia, ambitia); Lumea (pasiunea pentru jocurile de noroc sau pentru alte jocuri intelectuale). Ac­centuarea lor duce la adevarate psihoze pasionale (delirurile revendica­tive, erotomania, gelozia morbida).

ROLUL PROCESELOR AFECTIVE

Unii autori au considerat ca emotiile, prin starea de agitatie difuza, prin intensitatea si desfasurarea lor tumultuoasa, dezorganizeaza conduita umana. Altii sustin, din contra, ca emotia prin mobilizarea intregului organism organizeaza conduita. Psihologul roman Vasile Pavelcu era de parere ca doar emotiile dezorganizeaza conduita, in timp ce sentimentele o organizeaza. De fapt, procesele afective, luate in ansamblul lor, indeplinesc ambele cate­gorii de roluri, dar in conditii diferite. Astfel, ele dezorganizeaza conduita atunci cand sunt foarte intense sau cand individul se confrunta cu situatii, noi, neobisnuite pentru care organismul nu si-a elaborat inca modali­tatile comportamentale adecvate. Starile de groaza, de furie, de depre­siune, de ura, prin intensitatea lor crescuta, paralizeaza, anihileaza, il fac pe individ agresiv sau neputincios, devenind astfel o piedica in calea realizarii eficiente a activitatii. Daca insa trairile afective au o intensi­tate normala, daca ele apar in situatii pentru care organismul si-a eliberat deja diferite modalitati comportamentale, atunci ele orga­nizeaza conduita.

Functia esentiala a proceselor afective, ca si a expresiilor lor, este aceea de a pune organismul in acord cu situatia, deci de a adapta, de a regla conduita umana. Chiar dezorganizarea initiala, care apare uneori, va duce, in final, la o organizare superioara, in sensul ca individul va sti, in alta situatie, cum sa reactioneze. Procesele afective indeplinesc un rol major in sustinerea energetica a activitatii. Ele potenteaza si conditioneaza actiunea, „regizeaza' schimbarile cu ambianta permitand stapanirea ei. Chiar situatiile stresante sau frustrante, daca au o inten­sitate moderata, il ajuta pe individ sa se adapteze mai bine ambiantei si solicitarilor ei.