Personalitate - conjunctura - infracȚiune

1. Conceptul de personalitate

Analiza actului infractional consta in determinarea modului in care psihicul autorului faptei (inteligenta, afectivitatea, vointa) isi pune amprenta in pregatirea, savarsirea si atitudinea post-infractionala.

Pentru o mai buna cunoastere a cauzelor criminalitatii in mod general si individual, pentru o mai adecvata organizare sociala a prevenirii infractiunilor si pentru individualizarea pedepsei si a tratamentului in penitenciar si in afara lui, este nevoie sa se opereze cu conceptul de personalitate din punct de vedere transdisciplinar.

Personalitatea infractorului este studiata din perspectiva transdisciplinara implicand:

a)           cercetarea clinica, pentru a determina antecedentele personale si patologice ale individului;

b)           examinari paraclinice, pentru a urmari evolutia unor tulburari prin probarea si obiectivarea cercetarii clinice;

c)            investigarile biogenetice, care au in vedere rolul factorilor ereditari in evolutia personalitatii si isi doresc sa identifice acesti factori;

d)           interpretarea neurofiziopatologica pentru explicarea cauzelor manifestarilor agresive cu consecinte antisociale, conditiile biopsihologice care le accentueaza sau le influenteaza;

e)           cercetarea sociologica, care isi propune in primul rand sa reconstituie structura personalitatii delincventului si a modului in care s-a integrat in societate, a conflictelor si a modalitatilor de solutionare a acestora si, in al doilea rand, sa imbunatateasca posibilitatile de reechilibrare si reinsertie sociala;

f) rezolvarea medico-legala: prin oferirea de date medicale pentru a stabili constiinta si gradul de discernamant al infractorului.

Aceasta studiere a comportamentelor deviante permite aprecierea corecta a starii psihice a personalitatii deviante, determinarea trasaturilor esentiale ale personalitatii, natura si evolutia tulburarilor care au insotit sau au precedat savarsirea infractiunii si riscul agravarii acestora, precum si aprecieri in legatura cu periculozitatea trasaturilor de personalitate si de comportament care au precedat sau au insotit comportamentul deviant.

Personalitatea infractorului conditioneaza efectele pedepsei care e impusa infractorului. Astfel, unei personalitati ce poseda multe elemente pozitive i se va atribui o pedeapsa mai blanda, in timp ce uneia dominata de elemente negative e se va asocia o pedeapsa mai aspra.

V. Dragomirescu considera personalitatea ca "o sinteza a tuturor elementelor care concura la conformatia mintala a unui subiect caruia ii da o fizionomie proprie, specifica. Aceasta conformatie rezulta din nenumarate particularitati ale constitutiei sale psihofiziologice, ale componentelor sale instinctiv - afective, ele insele alimentate de aferentele senzitivo - senzoriale si cenestezice, a modului sau de a reactiona, de amprentele lasate de toate experimentele trecute, care au jalonat istoria sa individuala."

In conceptia lui Constantin Enachescu, personalitatea concentreaza o organizare structurala de factori care se integreaza intr-o unitate spatiala si care este dotata cu o continuitate temporala. Personalitatea unui individ se poate modifica, insa identitatea sa ramane neschimbata. Ea este data de caracteristicile "Eului individual". Pierderea identitatii duce la depersonalizare, care este o grava alterare patologica.

Personalitatea poate reprezenta deci mediul in care se dezvolta boala.

Concept operational, personalitatea desemneaza o multitudine de aspecte reunite sintetic in cadrul unui sistem unic, reprezentate prin aspecte biologico - genetice, psihologice, morale, culturale si sociale.

Pentru K. Schneider, personalitatea este fiinta umana din punct de vedere al sentimentului, tendintei si vointei.

Dupa C. G. Jung, personalitatea reprezinta rolul pe care-l joaca individul in lume sau fata de el insusi.

J. Delay si P. Pichot definesc personalitatea in felul urmator: "personalitatea este organizarea dinamica a aspectelor cognitive (intelectuale), afective, conative (pulsiuni si vointa), fiziologice, morfologice ale individului."

Eysenck intelege prin personalitate un camp larg de investigatii asupra fiintei umane conceputa ca un intreg.

Th. Kammerer si A. Porot considera ca personalitatea se defineste prin urmatoarele caracteristici: unitatea  si identitatea sa, care alcatuiesc un tot coerent, vitalitatea, ca ansamblu insufletit, influentat de factori interni si externi, constientizarea ca reprezentare mintala a activitatilor fiziologice si psihice, raportul individului cu mediul in vederea realizarii echilibrului.

Pende descrie personalitatea sub forma unei piramide biotipologica cu baza formata din ereditate, suprafetele reprezentate de morfologic, temperament, caracter si inteligenta, iar varful fiind reprezentat de sinteza globala a personalitatii.

Una dintre cele mai profunde teorii cu privire la personalitatea criminala este cea elaborata de Jean Pinatel care considera trecerea la savarsirea infractiunii ca fiind punctul cheie. Conditiile trecerii la act sunt determinate la infractori de un nucleu al personalitatii caracterizat prin: egoism, labilitate, agresivitate si indiferenta afectiva. Nucleul personalitatii criminale este dinamic si consta in unirea acestor elemente, care in esenta lor nu sunt anormale.

Jean Pinatel considera ca "in circumstante exceptionale, orice om poate deveni delincvent". Diferenta dintre delincvent si nedelincvent consta in "pragul delincvential", in sensul ca delincventul nu trebuie sa fie neaparat incitat din exterior pentru trecerea la act, ci isi creeaza singur ocaziile pentru a face acest lucru. O alta distinctie intre acestia se refera la aptitudinea mai mult sau mai putin pronuntata de trecere la act. Pinatel sustine ca personalitatea trebuie studiata in situatie.

Actul criminal care rezulta dintr-o situatie specifica constituie reactia unei personalitati la aceasta situatie. In situatii nespecifice, personalitatea domina situatia, iar actul criminal reprezinta efectul direct al activitatii personalitatii. Factorii de mediu influenteaza atat formarea personalitatii, cat si a situatiilor. Pinatel sustine ca "mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime ci, in egala masura, si prin faptul ca usureaza structura personalitatii criminale".

Persoana limita

Desfasurarea vietii este legata de diferitele "evenimente" si "situatii" cu care persoana vine in contact, pe care le asimileaza sau cu care se confrunta, construindu-sii din aceasta intalnire experienta sa personala.

In toate cazurile, raportul "persoana/situatie" este o confruntare care implica urmatoarele aspecte: atitudinea individului fata de situatie, o optiune, in sensul de adoptare a unei solutii, depasirea situatiei de catre individ.

In fata evenimetelor psihotraumatizante ale vietii traite, persoana "raspunde" prin mobilizarea mecanismelor sale de aparare pentru a se putea adapta la evenimentele respective. Mecanismele de aparare intra in actiune in mod automat, inconstient. In aceasta situatie, modul de a se prezenta al persoanei este in raport direct cu "situatia - limita" si in aceste noi circumstante ea devine o "persoana - limita".

Mecanismele de aparare actioneaza ca o reactie de moment. Daca evenimentul psihotraumatizant persista, ele se convertesc in simptome clinice.

FIG 3. Mecanisme de aparare.

Orice individ angajat intr-o situatie - limita devine o persoana - limita, in mai multe sensuri: in planul constiintei sale, in sfera actiunii, ca tip de reactie emotionala. Atitudinea persoanei - limita se caracterizeaza prin:

a)           nu crede in limite (persoanele aflate intr-o stare de criza sufleteasca sau bolnavii psihic refuza sa recunoasca acest lucru, refuzand astfel in mod inconstient limita impusa de situatie);

b)           refuza sa accepte situatia;

c)            apare o stare de tensiune, de angoasa, legata de resimtirea limitelor care "inchid" campul de actiune al persoanei, limitandu-i libertatea individuala;

d)           apare sentimentul de disperare si ideea de iesire din situatie;

e)           atitudinea finala de resemnare si de acceptare a situatiei ca pe o "fatalitate" imposibil de depasit.

In felul acesta orice persoana angajata intr-o situatie - limita devine o persoana - limita. Ea este obligata in mod absolut si excesiv sa reflecteze asupra situatiei respective, precum si a limitelor care i se impun dar, concomitent, sa si adopte o solutie, sa opteze pentru o rezolvare a impasului.

Orice situatie produce o "deschidere" sau o "inchidere" a individului in raport cu propria sa libertate individuala, de actiune sau spirituala. In acest sens, situatiile pot fi: situatii inchise sau "situatii limita", de tipul celor descrise de K. Jaspers si care "inchid" individul, suprimandu-i libertatea si orice contact cu lumea; orice forma de comunicare angajandu-l in totalitate in situatia respectiva; situatii deschise, de tipul opus celor "limita" descrise de K. Jaspers, care "deschid" sau cel putin "largesc" orizontul existentei, oferindu-i un grad teoretic nelimitat de libertate spirituala sau de actiune, situandu-l "in afara lumii" sau "deasupra" acesteia.

K. Jaspers spunea ca atunci cand o persoana se afla intr-o situatie determinata, unica, ea nu poate trai fara sa lupte si sa sufere.

Situatiile - limita nu variaza. Ele sunt definitive si opace, deoarece noi nu mai putem vedea nimic altceva atunci cand suntem angajati in ele. Ele sunt direct, imediat si adanc legate de viata. "Situatia" apartine ca eveniment existentei, "limita" apartine constiintei.

Orice persoana, ca fiinta care exista, nu poate scapa sau evita situatiile - limita. A exista inseamna a trai propriile tale "situatii - limita". Solutia e data de cunoasterea exacta a situatiilor - limita. Daca cunosc situatia, o pot domina, in caz contrar, eu ma afund si sunt dominat, inghitit de situatie. (K. Jaspers).

2. Componentele personalitatii

Personalitatea individului se proiecteaza in lumea exterioara prin impulsuri, atitudini, conflicte. In analiza personalitatii se disting doua planuri: planul componentelor personalitatii si planul tipurilor de personalitate.

Componenta biologica a personalitatii se refera la zestrea nativa a individului si cuprinde mai multe niveluri: structura genetico - ereditara; biochimico - metabolica, sistemul endocrin si sistemul nervos vegetativ. Acesta constituie biotipul.

Componenta psihologica a personalitatii reuneste structurile psihice, ele fiind dispuse, de jos in sus, conform dispozitiei ierarhic - stratificate si al derivarii evolutive prin diferentiere si specializarea functionala. Structurile personalitatii sunt urmatoarele: structura sau nivelul instinctual (pulsiuni, trebuinte, tendinte), nivelul afectiv (emotii, sentimente, pasiuni), nivelul conativ - volitional (functii gnozice: senzatii si perceptii si functii praxice: activitate, vointa), nivel intelectual simbolic (memorie, imaginatie, reprezentari, gandire, creativitate) acestea reprezentand psihotipul..

Atat zona biologica cat si cea psihologica a personalitatii sunt date proprii ale individului, specifice lui tipologic, unice si irepetabile.

Calitatile si defectele organismului isi pun amprenta intr-o mare masura asupra personalitatii . Indivizii care au un organism bine structurat sunt placuti ca infatisare, sunt siguri pe ei, au un comportament determinat in mod pozitiv de constitutia lor. Din contra, cei care rezista cu greu la dificultati sau care au deficiente, au si o personalitate mai fragila. Sentimentul de inferioritate conduce la comportamente compensatorii, care in nenumarate situatii pot conduce la comportamente deviante.

Temperamentul se refera la caracteristicile formale ce vizeaza maniera in care se desfasoara viata psihica a individului. Termenul de temperament este sinonim cu cel de fire. Astfel, exista fire lenta, iute, exista oameni care dau dovada de durabilitate in ceea ce priveste relatiile afective si oameni labili din punct de vedere afectiv.

Aptitudinile se refera la abilitatea naturala de a dobandi cunostinte sau indemanari in sens general sau special. Inteligenta este o aptitudine generala, in timp ce indemanarea este una speciala. Factorii sociali au insa o influenta deosebit de marcanta asupra aptitudinilor innascute. Aptitudinile trebuie sa fie mereu insotite si sustinute de atitudini pozitive din punct de vedere social. Inteligenta, daca nu este asociata cu onestitatea ca atitudine sociala pozitiva poate sa evolueze spre o personalitate de excroc, santajist sau delapidator.

Componentele biologice se dezvolta si actioneaza in stransa legatura componentele sociale. Dezvoltarea personalitatii se realizeaza in timp prin interactiunea componentelor biologice si a componentelor sociale.

Componentele sociale: este cel mai putin proprie individului, reprezentata de insusi mediul sociocomunitar al individului, este totodata comuna si celorlalti membri ai comunitatii umane din care face parte. Din aceste motive, campul social al persoanei nu are limite sau, mai precis limitele sale nu se inchid la nivelul individului, ci se confunda cu limitele grupului social caruia ii apartine; el este deci mediul in care persoana exista si actioneaza in relatiile sale cu institutiile sociale si cu ceilalti indivizi.

Componentele sociale se refera deci la factorii de natura socio - culturala de genul mediului social, educatie care se traduc in atitudini si caractere si se consolideaza devenind motive care modeleaza comportamentul.

Caracterul reprezinta totalitatea trasaturilor esentiale si calitativ - specifice care se exprima in activitatea omului in mod relativ stabil si permanent. Activitatea individului este insa conditionata de modelele socio - culturale de comportament, care se interiorizeaza sub forma atitudinii fata de semeni, fata de sine si fata de munca. Atitudinea fata de sine si fata de ceilalti reprezinta bazele caracterului care determina formarea unei personalitati echilibrate sau a unei personalitati deviante.

Trasaturile personalitatii

Trasaturile personalitatii sunt variabile si nu au aceeasi semnificatie cu trasaturile de comportament.  H. J. Eysenck sustine ca trasatura este acel ceva care se manifesta la un individ intr-o multitudine de situatii.

Trasatura este o tendinta de reactie larga si relativ permanenta. Exista astfel trasaturi ale cunoasterii (gandire profunda sau superficiala), trasaturi ale afectivitatii (sentimente profunde sau superficiale), trasaturi ale temperamentului (lent, iute), trasaturi ale modului de actiune si de decizie.

Trasaturile de personalitate evolueaza de-a lungul existentei individului, intrucat acesta interactioneaza in permanenta cu societatea si cu mediul natural, aflate intr-o continua schimbare. De-a lungul acestei interactiuni pot aparea trasaturi noi sau se pot cristaliza altele existente deja. Trasaturile de personalitate evolueaza lent, rar producandu-se modificari radicale, profunde, dramatice ale personalitatii.

Personalitatea nu este numai suma trasaturilor caracteristice si relativ stabile, ci reprezinta o constelatie specifica a acestora, in care una sau mai multe capata un caracter dominant si le subordoneaza pe celelalte. Cunoasterea reala a personalitatii presupune cunoasterea dominantei specifice si subordonarea celorlalte trasaturi fata de dominanta.

Trasatura de personalitate cea mai importanta care isi pune amprenta pe conduita sociala si actele deviantilor sociopati este agresivitatea.

Trasatura fundamentala a fiintelor vii, agresivitatea se manifesta in doua directii (A. Porot): acte cu caracter ostil, destructiv sau raufacator, indreptate fie catre exterior (hetero-agresive), fie catre sine (auto-agresive); tendinte active, indreptate catre exterior si care constau din afirmarea de sine, avand caracter posesiv si constructiv.

Se poate spune deci ca agresivitatea este legata de satisfacerea nevoilor esentiale ale vietii, punct de vedere insusit de psihanaliza.

Agresivitatea poate fi constitutionala (temperament impulsiv, violent) sau dobandita, de tip accidental (traumatisme cranio - cerebrale, epilepsie, alcoolism, toxicomanii, etc).

Agresivitatea este o structura pulsionala proprie individului. Ea trebuie considerata din acest motiv ca o stare psihologica de natura potentiala, putandu-se oricand manifesta in conduitele sau actele individului in functie de circumstantele vietii acestuia.

Forma cea mai frecventa si mai directa prin care se obiectiveaza agresivitatea, ca potential uman este violenta. Violenta este una din trasaturile agresivitatii personalitatilor deviante si sociopatilor.

Se pot distinge trei directii de definire a violentei:

a)           violenta considerata o stare de dezordine, este o forma corupta a puterii sau un abuz de putere, impusa contrar vointei altora;

b)           violenta considerata ca o forma de comportament, care produce vatamari corporale sau sufletesti la cei asupra carora actioneaza.

c)            Violenta este actul in sine prin care forta se realizeaza ca actiune asupra altuia. (H.D. Graham si T. R. Gurr)

d)           violenta ca actiune de control, in sensul de constrangere a actiunilor sociale, aplicata de anumite persoane sau forte social - politice asupra restului societatii in scopul obtinerii unor modele specifice de comportament. (E. Converse)

Important este insa faptul ca agresivitatea se manifesta in act prin doua aspecte: forta si violenta. Ambele sunt suportul unor manifestari antisociale.

Formele cele mai importante ale agresivitatii sunt:

a)           autoagresivitatea sau violenta indreptata impotriva propriei sale persoane, manifestata prin: automutilari, acte de suicid, toxicomanii, alcoolism;

b)           heteroagresivitatea sau violenta indreptata impotriva celorlalti, manifestata prin: agresivitate verbala; violul, reprezentand atentatul sexual la persoanele de sex opus sau de acelasi sex, atat adulti, cat si copii. Are un caracter sadic - agresiv; criminalitatea sau omuciderea este actul de provocare a mortii unei alte persoane. Motivele pot fi afective (gelozia, ura, pasiuni diferite), nevoi utilitare (castig, furt, obstacole) sau sociale (razbunari, revolutii, etc). Cand crima de omor are un caracter de masacru in masa, imbraca forma genocidului.

Tipul este un stil superior de organizare a personalitatii. Hipocrate, pornind de la ideea ca temperamentul este componenta de baza a personalitatii, realizeaza o tipologie bazata pe masura in care predomina una din cele patru umori ale organismului: sangele, bila neagra, bila galbena si flegma. El considera ca exista patru tipuri temperamentale: sangvinic, melancolic, coleric si flegmatic.

G. CHport asociaza temperamentul coleric cu irascibilitatea, pe cel sangvinic cu optimismul, pe cel melancolic cu tristetea, iar pe cel flegmatic cu apatia.

O alta tipologie a fost elaborata de C. G. Jung, care considera ca exista doua tipuri extreme: introvertit si extravertit. Intre aceste doua tipuri se afla unul intermediar, ambivalent, care preia caracteristici de la celelalte doua tipuri.

Jung considera ca exista doua orientari majore ale personalitatii: fie spre lumea externa, lumea obiectiva (extravertit), fie spre lumea interna, subiectiva (introvertit). Ambele orientari sunt prezente la fiecare dintre noi, dar, de regula, una este mai puternica, dominanta si constienta iar cealalta este mai slaba, subordonata si inconstienta.

Extravertitul este o persoana sociabila, inconjurata de prieteni, caruia nu-i place nici o activitate solitara. El tanjeste mereu dupa veselie, ii place riscul, este impulsiv. Este glumet, deschis, prietenos, optimist, rasul si veselia constituind elementele fundamentale pentru el. Este activ tot timpul, se pierde usor cu firea si uneori poate fi chiar agresiv. Nu are un control riguros asupra sentimentelor sale si de cele mai multe ori e considerat o persoana in care poti avea incredere.

Introvertitul este un tip linistit, retras, cu putini prieteni, foarte rezervat. Nu este impulsiv si de cele mai multe ori gandeste in perspectiva. Introvertitul are tendinta de a lua totul in serios si de a duce o viata ordonata, dupa un anumit program intocmit riguros. Sentimentele sale se afla sub control si de foarte putine ori este agresiv cu ceilalti. Introvertitul este un om care pretuieste valorile morale, un om pe care te poti baza intotdeauna.

Aceste tipologii nu reusesc insa sa surprinda intreaga varietate a personalitatii umane, intrucat nu exista un tip pur in nici un sistem tipologic. De-a lungul istoriei psihologiei, la aceste tipologii s-au alaturat o serie de teorii.

Lombrozo sustinea ca exista un factor genetic care defineste criminalul innascut. Astfel, el descria trasaturile antropologice ale diferitelor personalitati criminale, sustinand ca acestea pot fi recunoscute dupa infatisare. Astfel, cei predispusi la viol ar avea craniul mare,

urechile foarte lungi, ochii oblici, nasul turtit, mainile foarte lungi, in timp ce, cei predispusi la crima ar avea craniul alungit, ingust, maxilare lungi, puternice, pometi proeminenti.

O alta abordare este cea a lui Ferri care a orientat studiul spre psihologia criminalului. Criminologia cerceteaza crima si personalitatea criminalului, in contextul conditiilor psihice si socio-culturale ale comunitatii unde se dezvolta personalitatea criminalului. In conceptia lui Ferri, fiecare delict are o determinare multipla, acordand prioritate factorilor sociali.

Responsabilitatea reprezinta centrul explicitarii structurii personalitatii criminale. Mobilurile unei crime presupun notiunea de datorie morala care cuprinde atat ceea ce este permis, cat si ceea ce este interzis. Problema care se ridica este daca criminalii sunt din punct de vedere mintal, normali sau patologici. Viata ne dovedeste ca oamenii nu sunt egali intre ei, existand numeroase variatii si diferentieri chiar in cadrul normalitatii. (Dobzhansky) Este necesar sa constatam care este diferenta dintre "personalitati normale" si "personalitati anormale" sau "personalitati psihopatice".

Majoritatea autorilor aunt de acord asupra faptului ca a trasa o limita intre "normali" si "psihopati" este extrem de dificil.

K. Schneider afirma ca "personalitatile psihopatice sunt acele forme anormale care sufera din cauza anomaliei lor si din cauza carei anomalii sufera si societatea".

Deci personalitatile psihopatice sunt personalitati anormale in masura in care ele afecteaza caracterul si deranjeaza societatea.

Personalitatea anormala sau psihopatica a putut fi definita doar in raport cu personalitatea normala, care apare ca fiind acel tip de personalitate care actioneaza in conformitate cu valorile morale si cu normele sociale.

Deci "este considerat normal acel om la care dizarmoniile personalitatii si reactiile sale se mentin intre anumite limite, iar trasaturile individuale ale personalitatii acestuia nu inregistreaza deviatii semnificative in raport cu media". (N. Petrilowitsch).

3. Tipuri de personalitate

S-a observat de foarte mult timp ca exista categorii de indivizi care au in comun aceleasi caracteristici, din punct de vedere al intereselor, manierei de a gandi lucrurile, temperamentului, constitutiei fizice.           Indivizii care apartin unei astfel de categorie, in raport cu caracteristica potrivita, apartin aceluiasi tip. Astfel, indivizii care sunt caracterizati prin rigiditate, subiectivitate, iritabilitate, perseverenta, timiditate pot fi incadrati in tipul introvert. Tipul este o notiune supraordonata notiunii de trasatura.

Dupa Petrilowitsch, tot ceea ce se situeaza in afara acestor limite - cadru sunt forme neobisnuite de comportament. Unele dintre ele au un caracter antisocial (devianta), altele nu.

Majoritatea specialistilor sunt de acord cu faptul ca devianta reprezinta o forma de comportament anormal, care vine in contradictie cu normele admise de societate, avand caracter de violenta care produce dezaprobare, frica si indignare. (I. Reiss, A. Cohn, E. Sagarin)

Un alt tip de personalitate, inrudita cu cea devianta, dar diferita de aceasta este personalitatea marginala care conduce la comportament de tip marginal care, desi este in afara limitelor modelului cultural, nu este condamnat de societate. Indivizii care adopta un asemenea comportament sunt niste "instrainati" de grupul social, care se autoizoleaza, devenind bizari si nedoriti de ceilalti membri ai societatii. (H. Becker)

Un alt aspect al vietii sociale care este pus in relatie cu devianta este excentricitatea. Ea trebuie considerata o forma particulara de "a fi" individuala in raport cu ceilalti, dar care nu contravine flagrant cu normele sociale. Distinctia dintre devianta si excentricitate este similara cu cea dintre devianta si nonconventionalism. (J. Katz, E. Sagarin)

Din cele de mai sus se desprinde faptul ca, ori de cate ori se discuta problema deviantei, acesta implica trei dimensiuni:

dimensiunea sociala, legata de conformitatea adaptarii individului la valorile normative ale modelului socio - cultural;

dimensiunea psihologica, legata de motivatiile si scopul comportamentului individual;

aspectele psihopatologice, legate de descarcarea pulsional - agresiva a tendintelor antisociale ale individului

FIG.5 Dimensiuni ale deviantei.

Studiile statistice au pus in evidenta faptul ca in orice comunitate social - umana exista pe langa indivizi normali, o categorie de indivizi cu tulburari psihice - bolnavii mintal si alta categorie de indivizi cu tulburari de comportament de tip deviant, antisocial - sociopatii. Vom insista pe evidentierea trasaturilor caracteristice personalitatii sociopate, dar inainte vom defini devianta si apoi sociopatia.

Devianta este anormalitatea comportamentului produsa prin devieri sau abateri de la normele de conduita sociala impuse de modelul socio - cultural si moral, avand ca urmare acte antisociale.

Sociopatia este o anormalitate a personalitatii social - morale a individului, care reprezinta conditia sau terenul favorabil aparitiei conduitelor de tip deviant.

Deviantul sociopatic ignora normele sociale si posibilitatile represive ale societatii, utilizand victimizarea celorlalti ca sursa a propriilor sale satisfactii, localizand raul in sistemul social, nu in persoana sa. Prin aceasta el devine atat dependent social, cat si o personalitate antisociala.

Elementul esential al deviantei este "dezechilibrul moral", care antreneaza modificari psihice de comportament si constiinta secundare. La deviantul sociopatic anomalia de personalitate se traduce prin dificultati de adaptare sau printr-o permanenta stare de inadaptare la normele si legile vietii sociale. Aceasta stare este cunoscuta sub numele de "dezechilibru psihopatic", "personalitate antisociala" si "sociopatie".

Sociopatul este antisocial si din acest motiv societatea il refuza, il reprima prin legi. La sociopati se poate vorbi chiar de reeducare sociala.

Deviantul sociopatic prezinta un profil propriu al personalitatii sale, marcat de aspectele psiho - morale de tip deviant, care-l deosebesc de bolnavul mintal.

Semiologia deviantului sociopatic este reprezrentata prin urmatoarele grupe de manifestari:

Un anumit stil de existenta marcat prin urmatoarele: instabilitate, impulsivitate, inadaptare, disimularea actelor comise, tendinta la mitomanie;

Copilarie tulburata in care notam: alternanta de apatie si surescitare, activitate scolara neregulata, acte de indisciplina, crize de manie, fugi;

Accentuarea acestor tulburari in perioada adolescentei, cand apar: conflicte cu autoritatea (parinti, educatori), instabilitate sau inegalitate scolara urmata de esecuri, frecventarea unor grupuri marginale sau delictuale la care se asociaza (furt, lovire), consumul de alcool, dezertari din armata, stari reactive, etc.

La adultul sociopat remarcam urmatoarele trasaturi de personalitate: accentuarea starii de instabilitate, dificultati considerabile de integrare socio - familiala sau profesionala, actiuni delictuale nete, un mod de viata parazitar, egoism si instabilitate afectiva, fuga de responsabilitate, etc.

Pe acest fond de personalitate pot aparea la deviantul sociopatic diferite forme de manifestare psihopatologice pure, manifestate prin urmatoarele: crize de agresivitate clasica de tip auto sau hetero-agresiv, stari depresive legate de vidul de existenta, stari reactive diferite, alcoolism, etc.

Enachescu Constantin considera ca elementul central care trebuie luat in considerare ori de cate ori se vorbeste despre conduitele de tip deviant este "Eul individual" si in primul rand dinamica si structura acestuia. Pornind de la acestea, distingem doua aspecte:

1.            Eul de tip tare, cu o dinamica reactiva, situatie in care abaterea de la normalitate se poate manifesta fie sub forma "afirmarii", fie sub forma "violentei". Afirmarea este latura activa a Eului tare, orientat in raport cu valorile supra-Eului moral. Violenta este latura haotica a Eului tare, orientat in raport cu pulsiunile primare inconstiente. Ea se caracterizeaza prin impulsivitate, caracter irational, nereflexiv si heteroagresiv.

2.            Eul de tip slab, cu o dinamica areactiva, in care situatie "abaterea" de la normalitate se poate manifesta fie sub forma "refugiului", fie sub forma "dependentei". Refugiul se caracterizeaza prin retragerea in fata situatiilor vietii, caracterizat prin defetism, anxietate, autoagresivitate, pierderea increderii prin devalorizarea porpriei persoane.

Dependenta este caracterizata prin imaturitate afectiva care nu atinge gradul de realizare completa, lipsa unei imagini de sine statatoare, simte nevoia de protectie, frustrare.

Enachescu Constantin a realizat clasificarea conduitelor deviante in trei grupe:

conduite de tip antisocial;

conduite de depedenta sociala;

conduite de refugiu.

A.         Conduitele de tip antisocial

Acest tip de devianta are la baza instinctul combativ, din care se dezvolta agresivitatea si violenta (P. Bovet). Instinctul combativ apare la individ odata cu sentimentele sociale si se poate manifesta la orice varsta. El este automat necontrolat si necontrolabil, violent, caricatural si prezinta un mare grad de periculozitate.

Particularitatea conduitelor de tip antisocial este agresivitatea dezlantuita sub forma violentei; fie ca este vorba de autoagresivitate, fie ca este vorba e heteroagresivitate.

In actul de agresivitate sunt implicate de regula trei persoane, fiecare avand un anumit statut si rol asa cum se poate vedea in schema urmatoare:

FIG. 6 Persoane implicate in actul agresiv.

a)           Persoana inductoare, care are rol de agresor si victimizant;

b)           Persoana indusa care este victima agresorului;

c)            Persoana de referinta care constituie sursa motivationala a conflictului.

Nu exista nici o forma pura de agresivitate, ci in orice act de agresivitate se distinge o anumita dominanta fie a auto-, fie a heteroagresivitatii.

In ceea ce priveste criminalitatea si delincventa, sunt expresia unui conflict care opune individul grupului comunitar. (A. Porot)

Criminalitata este considerata ca reprezentand actul deosebit de grav de heteroagresivitate prin care un individ produce grave vatamari corporale altuia sau chiar moartea acestuia.

Problema criminalitatii comporta studiul a doua categorii de factori:

a)           Mediul social cum ar fi: influente familiale, educatie gresita, frustrari sau carente emotionale in copilarie, factori economici, mizerie, toxicomanii, perioade de somaj;

b)           Factori legati de constitutia bio-psihica a individului, ereditate, antecedente patologice personale sau familiale

Crima mai poate fi produsa in cazul unor obsesii impulsive la care subiectul nu mai poate rezista. Prin trecerea la actul criminal, el se elibereaza.

Schizofrenicii comit cele mai ciudate crime, dramatice, dar mai ales paradoxale ("omucideri nemotivate").

O mare varietate de agresivitate criminala este provocata de cazurile limita: personalitati perverse constitutional sau degeneratii impulsivi. La baza acestor crime se afla dezechilibre caracteriale sau imaturitate afectiva, in cazul sadicilor.

A. Porot face o clasificare a criminalilor, luand in discutie toate aspectele legate de determinism si contitutie a acestora.

a)           Criminali de factura net patologica sunt cei la care se deceleaza stari psihotice grave, epilepsie, psihoze halucinatorii, stari toxice, deliruri cronice sistematizate;

b)           Criminali obisnuiti - reprezinta grupa inadaptatilor sociali amorali, fie delincventi obisnuiti si recidivisti, fie delincventi ocazionali. Factorul decisiv il reprezinta o anumita imaturitate afectivo - intelectuala, inadaptare sociala si amoralismul. In aceasta grupa se criminali intra: personalitati anormale (amorali, perversi, dezechilibrati, impulsivii); personalitatile de tip "degenerat", in care se pune accentul pe ereditate si tulburarile de caracter si intelect;

c)            Criminalii ocazionali sunt persoane ce comit in mod cu totul ocazional crime, cu caracter pasional (dragoste sau gelozie), fie datorita unor stari emotionale puternice (manie, razbunare), fie dintr-un anumit fel de a intelege sentimentele de onoare. Tot aici intra crimele politice, mistice.

d)           Criminalii fara un mobil aparent (mobil motivat de stari conflictuale, complexuale) au de regula un caracter bizar sau absurd.

B.         Conduitele de dependenta sociala

Acest tip de deviante au la baza, ca motivatie, o imaturitate emotional - afectiva sau intelectuala cu consecinte importante asupra personalitatii si a conduitei indiviudului. Un rol important revine frustrarilor si carentelor emotional - afective din copilarie, defectelor e educatie, modelului familial rau. In plus, sunt luate in considerare sugestibilitatea, lipsa de educatie, nivel intelectual redus, toate constituindu-se in carente social - morale importante.

Acest tip e conduita reprezinta forma opusa a agresivitatii.

Dependentul este individul dependent de societate, care starneste mila, nevoia de a fi protejat.

Aceasta conduita devianta de tipul dependentei sociale este reprezentata fie prin prostitutie, fie prin cersit.

Prostitutia este acea situatie a instabilitatii si a inadaptarii sociale care are ca mobil instinctul sexual. este o imaturitate a Eului, care nu se poate acomoda cu rigorile sociale si morale.

C.         Conduitele de refugiu

Aceste conduite au la baza inadaptarea individului la situatiile si la evenimentele vietii, la grupul social si la normele de comportament ale modelului socio - cultural. Acest tip de devianta imprumuta caracteristici de la celelalte doua anterior descrise, prin faptul ca refuza realitatea.

Cauzele conduitelor de refugiu sunt reprezentate prin: frustrari in copilarie, tensiuni urmate de revolta, dorinta de schimbare, izolare, cautarea unei noi realitati, dorinta de iesire, de evadare de sub presiunea unei autoritati (familie, grup social, grup scolar, etc).

In cadrul conduitelelor deviante de refugiu distingem ca forme de manifestare fugile si vagabondajul, alcoolismul, spiritul de aventura, toxicomaniile, etc.

Pe baza datelor de mai sus putem considera ca avem de-a face cu un grup de tulburari psihosociale net individualizate, cu o configuratie si niste legi interne proprii in raport cu alte forme de manifestare ale personalitatii.