Limbajul - comunicare si cunoastere, functiile limbajului, formele limbajului

LIMBAJUL

COMUNICARE SI CUNOASTERE

Comunicarea este un proces de transmitere a unor informatii. Cea mai simpla schema de comunicare intre doua persoane cuprinde urmatoa­rele componente : 1) emitatorul ; 2) codul ; 3) canalul de comunicare ; 4) mesajul ; 5) receptorul sau destinatarul ; 6) conexiunea inversa de la des­tinatar la emitator.

Intr-un dialog, rolurile de emitator si de destinatar - receptor se schimba alternativ. Dialogul (comunicarea directa dintre doua persoane) presupune un schimb de mesaje si deseori cooperarea in tratarea unei teme sau precizarea unor informatii.

In orice proces comunicational se recurge la coduri de diverse tipuri. Codul este un sistem de semne prin care se semnifica ceva, adica se re­cepteaza sau transmite un mesaj informational. Se face o distinctie intre semnalizarea senzoriala si semnalizarea intelectiva sau semantica. Aceasta din urma, intrucat presupune semnificatii de nivel conceptual, se realizeaza la om cu ajutorul acelui vast si complicat sistem de coduri care este limba.

Limba este un produs al istoriei si indeplineste functia de principal mijloc de comunicare in viata si ac­tivitatea sociala. Limba, este un obiect de studiu pentru lingvistica, urmarindu-se in­ventarul lexical, normele gramaticale si corelatiile cu activitatea cogni­tiva si cu practica.

Ocupandu-se de limba vie in folosirea ei concreta, lingvistica moderna a fost nevoita sa includa in sfera ei de preocupari si unele fenomene psi­hice de care limba este indisolubil legata. Astfel s-a nascut o disciplina noua: psiholingvistica.

Obiectul de studiu al psihologiei este limbajul ca activitate de comu­nicare interumana, realizat prin intermediul limbii si al tuturor resur­selor ei. Forma de baza, naturala si concreta a limbajului este vorbirea (limbajul oral).

Precum se stie vorbirea este o activitate comunicativa ce se insuseste treptat, se invata si sistematizeaza prin nenumarate exersari, experiente ce debuteaza in copilarie si se extind pe parcursul intregii vieti. Psiholo­gia urmareste procesul insusirii limbii in conditii concrete, releva for­mele si stadiile la care se ajunge si semnaleaza dificultatile intampinate si modul de depasire a lor in perfectionarea vorbirii si in insusirea scris-cititului. In competenta psihologiei intra si fenomenul limbajului intern.

Deosebit de important este studiul tot mai aprofundat al agregatului neurosomatic si psihofiziologic al vorbirii si scrisului-cititului. Mentionam cu titlu exemplificativ mecanismele vorbirii, distingand trei serii de elemente : a) componentele ener­getice, constand din aparatul respirator si sistemul muscular aferent acestuia, in­deosebi diafragma in fluxul aerian inspirat sau expirat intervenind variatii si di­rectionari care concura la modularea fonatiei ; b) aparatul fonator, constand din coardele vocale, fixate in laringe ; c) componentele dinamice de rezonanta din cavitatea nazala si bucala. In acestea, muschiul limbii (ca modulator) si buzele adopta pozitiile necesare pentru a emite un sunet sau altul dintre consoane si vocale.

In vorbire, un rol important revine auzului fonematic care este legat de insusirea limbajului (prin imitatie) si indeplineste un rol important in controlul si coordonarea pronuntarii cuvintelor. Toate acestea nu reprezinta insa decat compartimentul executiv si receptiv, periferic al vorbirii. Mult mai importante (dar si mai putin cunoscute) sunt neuromecanismele centrale prin care vorbirea si scrierea se proiecteaza, se declanseaza si se regleaza. In aceste arii cerebrale, care regizeaza limbajul, se regasesc meca­nismele de elaborare a gandirii.

Limbajul si gandirea sunt strans legate si se interconditioneaza, desi nu sunt fenomene identice. Luand limbajul ca un proces comunicational, trebuie sa precizam ca ceea ce se transmite sau comunica, este un me­saj, deci un continut informational, semantic. De altfel si limbajul are o latura semantica si fiecare cuvant are o semnificatie principala si multe alte sensuri secundare. Si asa cum este legat cuvantul de propozitiune, tot asa este legat si conceptul de judecata. Normele gramaticale si normele logicii formale sunt solidare si simetrice. In consecinta, intre comunicatio­nal si cognitiv se instituie un raport de unitate. La un nivel evoluat nu se poate gandi fara mijloacele limbajului, iar vorbirea fara inteles sau continut cognitiv este o simpla forma fara continut. De altfel, limbajul indeplineste, in sistemul psihic uman, un rol deosebit de important. Este un fel de ax al sistemului psihic care face posibil fenomenul de con­stiinta.

Perceptiile si reprezentarile dobandesc, prin verbalizare, semnifica­tie. Formularile verbale sunt garantia memoriei de durata. In combinatorica imaginativa, cuvintele apar ca niste „vehiculatoare' de imagini. Ver­balizarea este aceea care permite definirea motivelor si departajarea din­tre motive si scopuri. Insasi vointa apare ca un proces de autoreglaj ver­bal. Va trebui, deci sa ne referim la multiplele functiuni pe care limba­jul le indeplineste.

FUNCTIILE LIMBAJULUI

Functia de comunicare sau de transferare a unui continut de la o persoana la alta.

Functia cognitiva de integrare, conceptualizare si in genere de elabo­rare a gandirii. Caracteristic acestei functii este directionarea si fixarea rezultatelor activitatii de cunoastere. In al doilea rand, limbajul, prin in­termediul acestei functii, faciliteaza si mediaza operatiile de generalizare si abstractizare. De asemenea, permite explorarea si investigarea reali­tatii si imbogatirea si clarificarea cunostintelor.

Functia simbolic-reprezentativa de substituire a unor obiecte, feno­mene, relatii prin formule verbale sau alte semne.

Functia expresiva de manifestare complexa a unor idei, imagini nu numai prin cuvintele insesi, dar si prin intonatie, mimica, pantomimica, gestica.

Functia persuasiva sau de convingere, de inductie la o alta persoana
a unor idei si stari emotionale.

Functia reglatorie sau de determinare, conducere a conduitei altei persoane si a propriului comportament.

Functia ludica sau de joc, presupunand asociatii verbale de efect, consonante, ritmica, ciocniri de sensuri etc, mergand pana la construc­tia artistica.

Functia dialectica sau de formulare si rezolvare a contradictiilor sau conflictelor problematice.

FORMELE LIMBAJULUI

Distingem mai intai limbajul activ si limbajul pasiv. In primul caz, ne referim la initiativa in comunicare, la procesul de pronuntare a cuvintelor si de fixare a lor in scris. In cel de-al doilea caz, avem in vedere receptionarea precum si intelegerea limbajului. Citirea este o varianta a limbajului pasiv.

De regula, limbajul pasiv il precede pe cel activ si este mai bogat decat acesta. Limbajul activ presupune exersarea si cultivarea sistematica.

In continuare, vom analiza limbajul oral, scris si intern.

a. Limbajul oral este cel mai important ; de la el pornesc celelalte. Limbajul oral este forma fundamentala a limbajului. El este viu si do­tat cu un ansamblu de mijloace de expresivitate. In plus, comunicarea orala se desfasoara totdeauna in anumite conditii concrete, este dependenta de situatii si se serveste de elementele situative. Astfel limba­jul oral poate fi colocvial, dialogat sau monologat.

In cazul in care mai multi participa la comunicare, limbajul oral este mult sustinut prin stimulatiile pe care le implica cunoasterea prin coope­rare, ce intervine datorita inserarii de observatii, adaugiri, corectari etc.

In conditiile colocviului si dialogului, exprimarea vorbirii fiecaruia are un caracter adresativ pregnant, ceea ce face sa creasca eficienta co­municarii. In plus, rolul de subiect initiator sau de obiect-receptor al co­municarii alterneaza continuu, aceasta contribuind la activarea fiecaruia si la imbogatirea continutului discutiilor. Una si aceeasi idee „circula' prin mintea mai multor persoane si pana la urma se poate ajunge, prin congruenta (reunirea) comunicarilor, la unele concluzii de origine si va­labilitate comuna.

In limbajul dialogat pot interveni prescurtari, precum si comutari de sens. Fondul de experienta comuna ca si datele obiective ale situatiei permit oamenilor sa comunice si aluziv, adica indirect.

Comunicarea orala este facilitata prin contextul verbal sau situativ. Cand un cunoscut din grup spune „merg si eu', unde merge si pentru ce, rezulta din contextul discutiei precedente si al situatiei in care se afla grupul respectiv.

Limbajul monologat este ceva mai dificil decat limbajul dialogat. Vor­bind in fata unui auditoriu, trebuie sa sustii singur firul expunerii, sa ai cursivitate, sa te organizezi bine si sa depui un efort pentru a comunica lucruri valoroase intr-o forma accesibila. In monologul public trebuie sa ai in vedere ecoul pe care il trezeste in mintile altora spusele tale, sa pre­supui ce inteleg ei si eventual ce intrebari ii framanta. In desfasurarea expunerii monologate este necesar sa te adresezi auditoriului si sa ras­punzi operativ la eventualele lor intrebari si nelamuriri, citite uneori si dupa mimica si gestica celor ce te asculta. Astfel, monologul beneficiaza de schema conversatiei, ceea ce face sa castige in continut si efect co­municativ.

Monologul oral absolut (in absenta oricarei persoane) constituie o raritate si de multe ori iese in afara normalului. Mai degraba se poate vorbi de un monolog interior. Acesta poarta caracteristicile unei conver­satii   cu sine insusi.

Ceea ce e concret si maximal realizat la limbajul oral este expresi­vitatea. Variatiile in intensitate si indeosebi in inaltimea sunetelor pro­nuntate au o uriasa insemnatate in definirea concreta a sensurilor si semnificatiilor celor comunicate.

Diapazonul de intensitati poate sa indice o situatie exceptionala sau una comuna, autoritate, echilibru sau dezechilibru, energie sau oboseala, incredere sau neincredere in om.

Variatiile in intensitati si indeosebi varful de tarie al sunetelor in propozitie — accentul — pun in evidenta anumite idei sau relatii.

Sa luam de exemplu urmatoarea fraza : „Domnilor, eu v-am convocat aici pe dumneavoastra, colaboratorii mei, pentru a va prezenta situatia actuala si a va comunica o serie de dispozitii”.

In dependenta de cuvantul accentuat, deci pronuntat cu mai multa tarie, se confera frazei variate semnificatii. Astfel daca accentul se pune pe „domnilor' se impune o stare deosebita, de solemnitate, care poate fi sau nu potrivita. Punand accentul pe „eu', seful isi releva, cu sau fara tact, propria persoana si poate sugera raspunderea ce-i revine. Accentuand „v-am convocat' se poate sugera o concesie facuta sau increderea acordata. Subliniind cuvintele „situatia actuala' s-ar putea manifesta in­grijorare sau alarma. Accentuarea „dispozitiile', de asemenea, ar iputea indica o stare, neobisnuita. Daca nici una din situatiile si atitudinile ara­tate mai sus nu sunt prezente, atunci probabil trebuiau accentuate cuvin­tele „pentru a va prezenta'.

Nu ne dam seama intotdeauna de insemnatatea felului cum vorbim, de influenta pe care o are un accent asupra cursului gandirii si simtirii celor ce ne asculta. Intonatia sau variatiile in registrul de inaltimi al fra­zelor pronuntate este generatoare si comunicativa de sensuri. Bernard Shaw spunea ca exista 100 de feluri de a spune „nu' si 1000, de a spune „da'. Stim foarte bine ca, dupa intonatie, un „da' poate insemna „nu' si uneori un „nu' se apropie de „da'. Prin diverse curbe ale intonatiei se realizeaza mirarea, interjectia, constatarea, explicarea, incantarea, omagiul, incurajarea, ingrijorarea, siguranta de sine, dispozitia curenta, dis­pozitia imperativa, ordinul etc. Fiecare din acestea poate aparea in di­verse variante. Intonatia face ca fraza sa fie corecta, adaptata situatiei si intentiei, sporeste, reduce sau deviaza sensul comunicarii.

Evident, nu este necesar sa se exagereze in ceea ce priveste intona­tiile, sa se foloseasca un stil de vorbire declamatoriu, sa se recurga la maniere cabotine. Intonatia trebuie sa fie moderata dar precisa.

Absenta expresivitatii intonative face ca cele spuse fara relief, meta­lic, linear, sa fie greu percepute si intelese.

Expresivitatea verbala mai este dependenta de alegerea cuvintelor si de modul de frazare. Sa luam verbul „a spune'. Exista o sumedenie de alte verbe ca inteles echivalent sau apropiat : a comunica, a dispune, a aduce la cunostinta, a raporta personal, a ordona, a discuta, a sta de vorba, a povesti, a lamuri pe cineva, a indemna, a convinge, a conversa, a explica, a apela, a aminti, a arata etc. Comunicarea devine concreta tocmai prin folosirea cuvantului perfect adecvat relatiilor, situatiilor, ac­tiunii intentionate sau indeplinite. Daca in loc de fiecare din aceste verbe folosite adecvat am recurge la „a spune' sau „a zice' ne-am exprima generic, nenuantat si practic nu am reusi sa sugeram un continut bogat.

Lungimea frazelor si modul lor de structurare sunt, de asemenea, foarte importante. Frazele scurte, lapidare, cu epitete putine dar suges­tive, imprima comunicarii ritm si claritate. Frazele lungi, incarcate de epitete sunt decorative, pot fi adecvate momentelor solemne sau devin necesare povestirii. Abuzul de epitete nu este insa indicat, intrucat in­greuneaza intelegerea.

In limba romana nu exista reguli severe de topica sl tocmai aceasta face ca ordinea in care sunt dispuse cuvintele in fraza sa contribuie la expresivitate. Astfel, daca se incepe cu predicatul se scoate in evidenta actiunea, daca adjectivul se pune inaintea substantivului, continutul pri­mului este exprimat cu proeminenta („harnic om').

Limbajul oral dispune si de mijloace extralingvistice de expresivitate. Acestea sunt gesturile, mimica, postura etc. Vorbirea antreneaza, in chip firesc, intreaga persoana in actiune. Prin mimica si gestica se pot sublinia, completiv, anumite sensuri si atitudini. Nu se recomanda, cel putin in activitatea didactica si educativa, sa se mentina o fizionomie increme­nita, sa te abtii de la gesturi demonstrative.  In acest fel comunicarea este privata, in buna masura, de viata. Si aici intervin insa unele restrictii, prevenind asupra excesului de gesticulatie. Cei ce te asista trebuie sa fie captivati de sirul gandurilor tale, iar nu de aspectele exterioare.

Toate mijloacele de expresie inerente vorbirii si exterioare ei trebuie sa fie subordonate continutului de idei, imaginii si sentimentelor ce se transmit, sa le serveasca in chip optim si sa nu atraga atentia prin ele insele.

Limbajul oral, dispunand de intreaga gama de mijloace expresive sl conditii auxiliare, isi poate permite uneori sa fie mai putin organizat, sa aiba, in sirul verbal, multe discontinuitati si lacune. Aceasta intrucat, pana la urma, in conditiile active ale comunicarii, considerand si posibilitatea repetitiei, a adaosurilor facultative, se poate transmite un continut com­plet si eficient. Nu de acelasi regim beneficiaza limbajul scris care este mult mai dificil.        

b. Limbajul scris este mai pretentios, intrucat necesita o activitate de elaborare a frazelor in raport cu un plan prealabil si nedispunand de un context situational, de o sustinere prin dialog, de posibilitati de a reveni pentru corecturi si completari. In scris, limbajul este reglementat mai se­ver, nu-si permite discontinuitati, erori gramaticale sau licente de ex­presii. Intrucat lectura reprezinta o operatie mai dificila decat audierea, limbajul scris trebuie sa se conformeze la maximum normelor de siste­matizare si claritate si, de asemenea, sa respecte cerintele de conciziune. Intonatia, accentul si mimica, gesticulatia — proprie limbajului oral — sunt aici sarac reprezentate prin semne ortografice. In primul caz era vorba de exprimari spontane. In cazul limbajului scris intervin eforturi deliberate de construire a frazelor si dispunere a semnelor ortografice. Cele mai neinsemnate omisiuni sau erori de ortografie pot estompa sau schimba sensurile unor fraze.

Considerand dificultatile limbajului scris, trebuie insa sa recunoas­tem ca prin elaborarea independenta de texte se pune mai bine in evi­denta capacitatea de gandire a omului decat prin exprimarea orala, li­bera, in acelasi timp sunt de mentionat particularitatile distincte ale vorbirii si scrisului si necesitatea ca fiecare din acestea sa fie respectate Se intampla uneori ca particularitatile limbajului oral sa fie transpuse in scris, ceea ce produce un efect de superficialitate. Este, de asemenea, po­sibila situatia inversa in care influenta particularitatilor scrisului asupra vorbirii sa produca efecte de inutila conciziune si sa genereze dificultati de intelegere.

In genere, fiecare redactare trebuie sa tina seama de destinatia sa. Sunt situatii deosebite, ca aceea in care textul urmeaza sa fie exprimat oral, sau cazul in care textul este destinat numai lecturii. Nu este permis ca textul unei conferinte sau prelegeri sa fie redactat in acelasi mod ca un studiu sau capitol de manual. Chiar daca se citeste un material in fata oamenilor, el trebuie sa poarte amprenta vorbirii vii, iar nu a constructiilor rigide, optim descifrabile doar prin lectura. Pentru a atinge un ma­ximum de comunicativitate, este necesar ca, in baza informarilor si re­dactarilor pregatitoare, la conferinta sau lectie, sa te exprimi liber. Lec­turile sunt, de regula, destinate uzului personal si mai putin audierii publice.

Limbajul intern este cel care se desfasoara in sfera launtrica, min­tala, reprezentand chiar arhitectonica acestei lumi subiective. Este o vor­bire cu sine insusi si pentru sine, uneori reproducand in aceasta sfera intima scrierea sau lectura. Faptul ca este asonor, ascuns nu inseamna ca este lipsit de orice participare motrica. Cercetatorii au descoperit in coar­dele vocale, in intreg aparatul fonator, vibratii, impulsuri foarte slabe care contureaza vorbirea (ideomotricitate verbala). In timp ce vorbirea este desfasurata pe mai multe faze succesive si consuma timp, limbajul in­tern, asonor, este centrat pe intelesuri, pe idei si imagini, prezentand un maximum de economicitate, uzand de prescurtari, condensari, substituind cuvintele cu imagini si fixandu-se, indeosebi, asupra actiunilor si calita­tilor (predicativitate). Reducand succesivitatea la o relativa simultanei­tate, vadeste o extraordinara viteza de lucra, de sute de ori mai mare decat cea a vorbirii. Aceasta mai ales in urma maturizarii limbajului in­tern, ce se bazeaza pe experientele vorbirii, dar mai ales pe seriere si lecturi.

Pe masura constituirii sale, limbajul indeplineste functii de an­ticipare, proiectare, conducere dinlauntru si coordonare a limbajului oral si a scrierii Deci, desi in formatia sa, limbajul intern se explica prin in­teriorizare, ulterior fiind comprimat si centrat pe intelesuri, fiind tematizat, constituie un fel de rampa de lansare pentru formele de limbaj ex­tern, ajungand sa se exteriorizeze in acesta.

Limbajul intern prezinta mai multe forme : a) forma automatizata (desfasurata in baza deprinderii) ; b) forma pasiva, implicata in ascultare si intelegere ; c) forma anticipativa, prin care se planifica vorbirea orala sau scrierea ; d) vorbirea interna, ca modalitate relativ desfasurata de limbaj intern.