Factorii dezvoltarii psihice - Specificul relatiei si interactiunii intre ereditate - mediu - educatie la persoanele cu handicap de intelect

Factorii dezvoltarii psihice - Specificul relatiei si interactiunii intre ereditate - mediu - educatie la persoanele cu handicap de intelect

Referindu-ne la raportul si interactiunea dintre factorii care influ­enteaza hotarator procesul dezvoltarii personalitatii umane, putem spune ca factorul biologic este determinat genetic, ereditar, dar cresterea biomorfologica in ontogeneza depinde, totusi, si de conditiile de mediu. Factorul psihofunctional si, deci, procesul de maturizare psihica este influentat, intr-o mult mai mare masura, de mediul in care se dezvolta individul, aspectele psihice bazaie (tempe­ramentele, de exemplu) avand, totusi, si o componenta mostenita, in schimb, socializarea este acel aspect al dezvoltarii, care se realizeaza sub influenta hotaratoare a mediului sociocultural.

Din interactiunea obisnuita, normala, a factorilor cauzali, rezulta dezvoltarea obisnuita, normala a marii majoritati a indivizilor, in con­ditii aparte insa, adica in conditii defavorabile, intre factorii genetici si influentele de mediu (inclusiv influentele educative) are loc o inter­actiune neobisnuita, anormala, care poate da nastere unei deficiente, deteminand:

tabloul etiologic sau constelatia cauzala a deficientei respec­tive si o anume simptomatologie, proprie fiecarui tip de deficienta;

evolutia fiecarui individ cu deficiente, adica perspectivele si limitele dezvoltarii sale, directia, ritmul si intensitatea acestei dezvol­tari.

Ereditatea este insusirea fundamentala a materiei vii de a transmite, de la o generatie la alta, mesajele de specificitate (ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic.

Luminita Iacob (1998)- autoarea acestei definitii -adauga si o alta idee, interesanta mai ales pentru domeniul psihope­dagogie speciale: «In stadiul actual al cunoasterii si stapanirii meca­nismelor ereditatii se poate afirma ca rolul sau in dezvoltare, mai ales in dezvoltarea psihica, este de premisa naturala. Aceasta premisa, cu actiune probabilista, poate oferi individului o sansa (ereditatea nor­mala) sau o nesansa (ereditatea tarata). Prima poate fi ulterior valo­rificata sau nu, iar cea de-a doua, in functie de gravitate, poate fi compensata in diverse grade sau nu' .

Dupa Mihai Golu (1979), «la nivelul omului, ereditatea asigura transmiterea cu precadere a caracterelor fizice, a adaptarilor fiziologi­ce primare si a unor predispozitii. Ea nu se extinde asupra structurilor psihocomportamentale superioare», in aceeasi ordine de idei, dupa Paul Popescu-Neveanu (1978) «se poate afirma cu certitudine ca ceea ce invata parintii nu se transmite la copii» .

O ampla descriere a ereditatii o gasim in «Dictionar de defectologie» (1970) in care, pe langa unele informatii cu caracter general, se fac si numeroase referiri la aspectele aparte, care ne pot ajuta in intelegerea rolului jucat de ereditate in etiologia formelor de manifestare a deficientei mintale. Reproducem, in rezumat, cateva dintre aceste idei:

Ereditatea este una dintre cele mai generale proprietati ale organismelor vii, constand in transmiterea de la parinti catre urmasi a unor trasaturi si particularitati ale dezvoltarii, intrucat orice caracte­ristica a organismului sau a celulei depinde, in ultima instanta, de tipul de metabolism, se considera, adesea, ca ereditatea este proprietatea organismelor vii de a reproduce, de-a lungul generatiilor, un anumit tip de metabolism.

Se disting doua laturi fundamentale ale fenomenului ereditar: mentinerea permanentei organizarii de-a lungul mai multor generatii, deci in filogeneza, si mentinerea identitatii cu sine a organismului in procesul dezvoltarii individuale, adica in ontogeneza.

Concomitent cu aceasta proprietate a organismelor vii de a pas­tra unitatea organizarii pe parcursul mai multor generatii, precum si in procesul dezvoltarii individuale, exista, totusi, si o tendinta centrala spre modificabilitate, concretizata in varietatea formelor organice.

Ca si orice alta proprietate a organismului, ereditatea este determinata structural si are o baza materiala. Unitatea materiala elementara a ereditatii o reprezinta gena. Genele sunt situate in cromozomi, acestia fiind niste structuri alungite, vizibile la microscop, situate in nucleul celular. Cea mai importanta componenta, specifica, a cromozomilor o constituie acidul dezoxiribonucleic (ADN). Portiuni ale acestui acid, caracterizate printr-o anume succesiune a substra­tului azotic si printr-o structura complexa, reprezinta genele.

Ca purtatoare ale «codului genetic», genele au o serie de proprietati, partial amintite mai sus:

- transmisibilitatea de la o generatie la alta;

- modificabilitatea, intr-un proces de schimbare a structurii chi­mice, numit «mutatie»; ea poate afecta o singura gena, dar si un lant intreg de cromozomi, purtatori a numeroase gene, in acest caz avand loc o aberatie cromozomiala;

- capacitatea de functionare specifica, adica de control asupra biosintezei fermentilor specifici.

Genele se transmit urmasilor prin celulele sexuale, avand loc un proces complex de sinteza a cromozomilor X si Y, conform unor legi descoperite de G.J. Mendelh

-legea caracterului uniform al hibrizilor sau legea predominarii caracteristicilor unuia din parinti - la prima generatie;

- legea disocierii, intr-un raport de 3 la 1, in a doua generatie;

-legea disocierii neregulate si combinarii intamplatoare, cand parintii se deosebesc intre ei prin mai mult de doua particularitati de baza.

intrucat se transmit ereditar doar genele, iar trasaturile indivi­duale se formeaza sub controlul lor in ontogeneza (sub influenta mediului), este important sa facem distinctie intre genotip (totalitatea genelor organismului in cauza) si fenotip, acesta constand in totalitatea trasaturilor exterioare ale organismului, formate in ontogeneza. Pe parcursul vietii unui individ, genotipul sau innascut nu poate fi modificat. Dezvoltarea fenotipului, insa, poate fi influentata pozitiv, prin organizarea corespunzatoare a conditiilor de mediu si printr-o educatie adecvata.

Aceasta este una din concluziile deosebit de importante, pentru domeniul psihopedagogiei speciale, pe care o desprindem din teoria expusa cu privire la mecanismele ereditare ale procesului dezvoltarii.

In contextul problematicii referitoare la etiologia starilor de handicap mintal, psihopedagogia speciala este interesata, mai ales, de problema mutatiilor genetice si a aberatiilor cromozomiale, care, asa cum se va vedea in subcapitolul urmator, stau la baza unor sindroame specifice ale deficientei mintale.

Mutatiile genetice si aberatiile cromozomiale se pot produce spontan, prin interactiunea intamplatoare dintre organism si mediu. De exemplu, asemenea fenomene pot avea loc sub influenta unor radiatii - naturale sau produse de om - sau sub influenta altor factori. Prin cunoasterea aprofundata a acestor fenomene sau a altora cu efecte similare asupra dezvoltarii, se deschide calea controlului lor intr-un context de inginerie genetica, apta, in viitor, sa-si aduca o contributie majora la prevenirea unor mutatii negative si aberatii cromozomiale generatoare de deviatii, inclusiv in dezvoltarea intelectuala a anumitor copii. Tot pe baza cunoasterii temeinice a fenomenelor la care ne referim si in conditiile unui consult de specialitate a celor in cauza, devine posibil sfatul genetic, oferit de specialisti (medici, psihologi) tinerilor aflati in preajma momentului de a-si intemeia o familie.

Mediul, ca factor al dezvoltarii umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interactioneaza, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltarii sale.

Definitia de mai sus atrage atentia asupra caracterului complex al mediului, care influenteaza puternic procesul dezvoltarii psihice al oricarui copil, in cazul copiilor cu diferite afectiuni - inclusiv al celor cu afectarea dezvoltarii mintale - interactiunea spontana dintre mediu si particularitatile organismului afectat determina acele dere­glari ale procesului de structurare a personalitatii, pe care diferiti autori le numesc abateri in dezvoltare sau dizontogenii.

O asemenea situatie, cand mediul reprezinta o frana sau deter­mina un blocaj in calea dezvoltarii, cand un eventual potential ereditar pozitiv nu este valorificat la nivelul sau real, copilul ramanand mult in urma parametrilor obisnuiti ai dezvoltarii pentru varsta data, o intalnim, frecvent, in cazul copiilor cu pseudodeficienta mintala, in astfel de situatii, datorita limitelor pe care le impune un mediu familial si/sau institutional viciat - generator de stres si frustari afective permanente -copiii respectivi nu-si valorifica suficient un posibil genotip favorabil, dezvoltarea lor fiind distorsionata si evoluand intr-o directie, mai mult sau mai putin apropiata cu cea pe care o determina o ereditate tarata si/sau o afectare patologica a sistemului nervos central.

Este foarte important de stiut ca o interventie timpurie, in sensul normalizarii conditiilor de mediu, in primul rand ale mediului socio-familial, poate determina revenirea spre o stare obisnuita si spre o adaptare eficienta a copiilor cu abateri initiale de la traseul normal al acestui proces.

Citandu-l pe Francois Tasquelles, Ghe. Radu (2000) subliniaza faptul ca un rol hotarator in procesul dezvoltarii timpurii a copilului revine contactului permanent dintre acesta si mama sa, ca factor central, catalizator, al mediului familial. Caracterul complex si sistematic al contactului multiplu intre mama si copilul sau, contact care, dupa autorul citat, pentru a fi eficient, trebuie sa se realizeze in multiple planuri:

In plan fizic - prin luarea copilului in brate, prin hranirea la san, prin sprijinirea la primii pasi si conducerea de mana, prin participarea nemijlocita la jocurile de miscare ale copilului etc. in plan verbal - prin cuvintele adresate copilului din primele zile, iar, ceva mai tarziu, prin povestirea unor istorioare accesibile, prin invatarea unor poezioare simple, prin raspunsuri la numeroasele intrebari puse de copil, prin conversatie concreta, prin dirijarea verbala a activitatii copilului etc. in plan afectiv - prin raspuns la surasul si zambetele copilului, prin tonalitatea calda a vocii, prin manifestarea corespunzatoare la adresa copilului a celor mai variate emotii si sentimente.

Mama este prezenta in viata copilului si indirect, ea fiind, de regula, personajul central in jurul caruia se cladesc relatiile de familie. Si chiar daca, in acest proces, in anturajul copilului apar - si trebuie sa apara, in perspectiva unei dezvoltari normale - o serie de alte persoane, mai ales tatal, fratii si surorile, bunicii, chiar daca cu trecerea primilor ani se produce o anumita indepartare (pur fizica), mult timp persoana mamei ramane totusi centrala, nu numai prin sine, dar si prin tot ce-l inconjura pe copil. Patul in care doarme copilul, camera sa, casa parinteasca, imprejurimile acesteia, primele deplasari mai indepartate si multe altele sunt toate strans legate de prezenta mamei, in mod obisnuit, mama revine, adesea, in prim plan si in contact direct cu copilul pe tot parcursul dezvoltarii acestuia, ea ingrijindu-l cand este bolnav, ea conducandu-l la gradinita sau, in primele zile, la scoala etc.Prin prezenta sa directa - se subliniaza in lucrarea la care ne referim - mama este cea care asigura copilului un sentiment de securitate, un echilibru afectiv .

Privarea copilului de contactul sistematic cu mama sa, fie din motive obiective - deces, despartire fortata - fie din motive subiective - abandon, indiferenta mamei, suprasolicitarea acesteia in activitati profesionale sau de alt gen - poate avea consecinte nefaste asupra dezvoltarii copilului in continuare. Aceasta mai ales atunci, cand, datorita unor afectiuni suferite in perioada prenatala, in momentul nasterii sau in primii ani de viata, copilul este expus pericolului unei dezvoltari anormale, in cazul in care unii copii cu deficiente, inclusiv cu deficiente mintale accentuate, sunt internati de timpuriu intr-o unitate specializata de asistenta si educatie terapeutica, lipsa influen­telor pozitive exercitate de mama va duce, inevitabil, la accentuarea manifes­tarilor negative specifice deficientei respective.

In acest punct al dezbaterii noastre, am ajuns, de fapt, sa ne referim nemijlocit la cel de al treilea factor care influenteaza dezvolta­rea si anume educatia. Practic, educatia nu poate fi izolata de condi­tiile de mediu, ea reprezentand elementul activ, care dinamizeaza, organizeaza si orienteaza actiunea mediului asupra individului in cauza.

Educatia este factorul care mijloceste interactiunea dintre premisele ereditare si conditiile de mediu, orientand procesul formarii si dezvoltarii personalitatii in perspectiva unor finalitati formative explicite. Educatia este, in ultima instanta, un proces sistematic si organizat de socializare si umanizare, de asimilare si interiorizare progresiva a elementelor socio-culturale din mediul ambiant. Prin intermediul educatiei copilul asimileaza si interiorizeaza-transferandu-le in comportamente-modele, norme, valori, atitudini, cunostinte,ce asigura trecerea de la realitatea pur biologica, la cea sociala, umana. Pe aceasta baza-avand ca premisa predispozitiile ereditare-se edifica personalitatea copilului.

Premisa actiunii educative se afla in conditia naturala a copilului, care se naste polivalent si nedeterminat, ceea ce impune o perioada relativ indelungata de formare si dezvoltare al carui continut si a carei orientare sunt date de finalitatile educatiei. Copilul cu polivalenta si nedeterminarea sa, este prin excelenta un animal educadum, o fiinta care cheama educatia.

Personalitatea copilului este rezultanta actiunii conjugate a factorilor ereditari, de mediu si de educatie, ca ea nu se poate configura adecvat prin considerarea si actiunea lor paralela. Cel mai important punct al acordului stiintific rezida in faptul ca nici o trasatura nu este exclusiv ereditara si nici una nu este exclusiv ambientala la origine. In general, despre nici unul din aceste elemente nu se poate afirma ca ar fi mai important decat celalalt, insa uneori unul dintre ele contribuie intr-o masura mai mare decat celalalt la variabilitatea manifestata de o anumita trasatura a comportamentului.  Indicele de ereditate nu poate da decat cel mult, o estimare a influentei factorilor ereditari asupra diferentelor individuale observabile in legatura cu o trasatura de caracter sau cu o activitate intr-un cadru istoric si social dat.

Efectele formative ale actiunii conjurate a factorilor amintiti stau sub semnul rolului conducator si determinat al educatiei. Acest rol al educatiei se manifesta atat in planul actiunii, cat si in cel al efectelor.

Exista desigur, un consens asupra interactiunii optime si "echilibrului" dintre factorii interni si factorii externi ai dezvoltarii individului, consens ce ne fereste de exagerari intr-o directie sau alta. Cu toate acestea, trebuie sa admitem semnificatia majora, esentiala a factorilor externi in maturizarea si dezvoltarea psihica a individului.

Factorii interni regleaza ordinea stadiilor dezvoltarii psihice; cei externi confera orientare, continut si pot accelera ritmurile dezvoltarii. In timp ce ponderea si semnificatia factorilor interni este mai mare in achizitionarea sau dezvoltarea conduitelor elementare, factorii externi-si indeosebi educatia-au un rol covarsitor in formarea comportamentelor complexe.

Cu cat actiunea factorilor externi este mai bine organizata si ordonata in perspectiva unor finalitati clare, cu atat influenta lor modelatoare si stimulativa asupra individului este mai mare. Acest nivel de optimizare este realizat prin educatie, care este o influenta organizata, constienta si finalista.

Actiunea ei se afla sub incidenta decisiva a idealului de om al societatii, care configureaza un anumit model de personalitate ce urmeaza a fi realizat in practica prin intermediul educatiei. Formarea si dezvoltarea multilaterala a personalitatii -ca ideal al educatiei in societatea noastra-defineste cadrul in care este organizata si desfasurata actiunea educatiei. In perspectiva acestui ideal sunt formulate criteriile axiologice in spiritul carora sunt selectate si stabilite continuturile educatiei, sunt gandite si proiectate strategiile educationale si sunt evaluate efectele educatiei.

Pentru a atinge acest ideal, actiunea educativa este institutionalizata, scoala fiind institutia educativa cea mai importanta. Aceasta intrucat ea structureaza un mediu educational optim, a carui influenta se realizeaza constant, durabil, sistematic, pe baza investigarii stiintifice a caracteristicilor psihoindividuale ale elevilor, cu scopul de a construi personalitatea multilaterala in care sa se imbine armonios aceste caracteristici cu exigentele sociale.

Rolul conducator al educatiei se manifesta prin faptul ca formuleaza finalitati clare, creeaza un cadru structurat in care se realizeaza influente formative organizate si conduse stiintific de catre agenti educationali special pregatiti in acest scop si contribuie in acest fel la accelerarea dezvoltarii psihice, la modelarea diferitelor aspecte ale personalitatii copilului.

Educatia asigura astfel unitatea, convergenta si coerenta tuturor factorilor implicati in formarea si dezvoltarea multilaterala a personalitatii copiilor si tinerilor.

Prin angajarea finalitatilor pedagogice macro si micro-structurale, educatia 'propune deliberat alegerea perspectivei ce urmeaza a fi insuflata dezvoltarii, conturand modalitatea concreta de utilizare a resurselor ereditatii si a mediului'.

Dezvoltarea are loc doar in conditiile in care «se mentine un optim intre ceea ce poate, vrea, stie individul la un moment dat si ceea ce i se ofera. Oferta tre­buie sa fie stimulativa, totdeauna cu un grad mai inalt decat poate, vrea, stie individul respectiv. O oferta prea ridicata, cat si una banala, pot perturba dezvoltarea psihica' .

Din fragmentele prezentate mai sus, ne retin atentia cel putin doua aspecte importante:

-In primul rand, suntem avertizati ca o educatie precara - intele­gand prin aceasta si o instruire prost conceputa, poate perturba activitatea psihica. Cu alte cuvinte, educatia precara, instructia con­ceputa in afara dezideratului diferentierii si al individualizarii, pot deveni, la un moment dat, surse complementare (daca nu chiar deter­minante) de handicapare. In aceasta ordine de idei, avandu-se in vedere tocmai greselile de instructie si educatie scolara, care se pot constitui in cauze ale unui esec cronic la invatatura, in literatura de specialitate se foloseste, uneori, termenul de didactogenii .

-In al doilea rand, este evident mesajul ca, in procesul educatiei, sa se actioneze la nivelul «proximei dezvoltari» a celui educat, tinand seama de caracterul restrans al acestei zone pro­xime la deficientul mintal, cat si instabilitatea achizitiilor sale si tendinta permanenta de recul spre reactii si compor­tamente proprii unor etape deja depasite in procesul dezvoltarii ontogenetice; adica intr-o zona care, in conceptia lui L.S. Vagotski este si zona eficientei maxime, in ceea ce priveste stimularea dezvoltarii intelectuale, printr-un act de invatare formativa.  De aceea in formularea obiectivelor educatiei formative, la aceasta categorie de copii, trebuie sa se tina seama si sa se impleteasca strans cu obiectivele unei profilaxii si terapii complexe, astfel actul educativ sa devina un proces instructiv-educativ-terapeutic-compensator.