|
|
|
Revolutia si lupta pentru eliberare maghiara de la 1848 - 49 in Ardeal
In primavara anului 1848 au izbucnit revolutii in Europa intreaga impotriva absolutismului, pentru eliberarea iobagilor, pentru libertatea presei. Dupa revolutiile din martie de la Paris si Viena, revolutia a izbucnit, la 15 martie, si la Pesta.
Ambele partide ale maghiarilor din Ardeal, liberalii si conservatorii, au elaborat un program comun, al carui prim punct a fost unirea cu Ungaria. (Dar dintre conservatori multi nu au fost de acord cu aceasta.) Romanii s-au impotrivit vehement unirii, iar printre sasi au fost unii, care s-au declarat de acord cu unirea, dar in ultima instanta au actionat impotriva ei. Dieta convocata pe data de 30 mai la Cluj a declarat uniunea. Tot acolo, prin articolul al IV-lea, s-a desfiintat iobagia. 70 - 80% a taranimii, in total 974.846 de oameni au primit in total 921.430 de hectare, ceea ce constituia partea mai mare a terenului agricol arabil. 80% a acestui pamant a ajuns in posesia taranilor romani (Jancsó 1931, 316). Prin aceasta masura s-a nascut proprietatea agricola nationala romaneasca.
In 1842 Stephan Ludwig Roth a proclamat revendicarile sasilor. La 1844 a fost infiintata la Sibiu o scoala de drept, profesorii careia au predat intr-un puternic spirit national german, ungarofob. Aceasta scoala a avut un mare rol in faptul ca in revolutia dela 1848 sasii s-au intors impotriva maghiarilor, in ciuda faptului, ca brasovenii voiau uniunea Ardealului cu Ungaria.
Romanii au convocat pe data de 15 mai o adunare nationala la Blaj, sub presedintia episcopilor, vicepresidenti fiind Simion Barnutiu si Gheorghe Baritiu. Din Muntenia au venit numerosi delegati; numarul taranilor a fost de mai multe zeci de mii. Barnutiu a formulat revendicarile celor adunati, printre care figura recunoasterea romanilor ca natiune si impotrivirea fata de uniunea cu Ungaria. O delegatie a fost trimisa la Viena, o alta delegatie la Cluj, fiind aleasa si o comisie permanenta (“Comitetul National Roman” de mai tarziu). Comisia unionala care a luat fiinta la dieta din Cluj, si care a fost completata de cinci membri romani, a discutat revendicarile de la Blaj ale romanilor, precum si ale sasilor. Comisia a pregatit un proiect de lege “despre asigurarea drepturilor civile ale natiunii romane pe baza egalitatii” ─ care insa n-a devenit lege, din cauza evenimentelor anului urmator.
Mai multi membri ai comitetului de la Blaj i-au imboldit pe tarani la o impotrivire care contravenea legilor si care la Coslar si Mihalt au ocupat pana si gospodariile personale ale mosierilor. Este caracteristica pentru tactica care dejuca nationalitatile una impotriva celeilalteia, ca comenduirea austriaca de la Sibiu a ordonat granicerilor secui sa faca ordine, ceea ce a avut ca rezultat noua victime, morti. ─ Guvernamantul General a desfiintat comitetul, insa multi membri ai acestuia s-au mutat pe teritoriului regimentului I. roman de graniceri. Acesta, precum si regimentul de graniceri de la Nasaud a declarat ca nu recunoaste competenta ministerului de razboi ungar. A cauzat alte tulburari recrutarea de noi soldati. Romanii au sabotat aceasta recrutare. ─ La a doua adunare de la Blaj, Avram Iancu a aparut in fruntea a 6.000 de moti inarmati; aici a fost stabilita organizatia militara a romanilor. La 2 octombrie generalul austriac Puchner a recunoscut Comitetul National Roman drept unicul reprezentant legal al romanilor si a incheiat alianta cu comitetul. Maghiarii s-au inarmat dintr-o pornire de autoaparare. Atunci austriecii au dispus dezarmarea trupelor de voluntari maghiari, executarea acesteia incredintand armatei regulare si fortelor armate ale comitetului roman. Prin aceasta a izbucnit in Ardeal razboiul civil.
La Lutita s-a tinut la 15 octombrie o Adunare Nationala Secuiasca, sub conducerea presedintelui Guvernamantului General, contele Mikó Imre, la care au fost prezenti 60 de mii de oameni. Trupele secuiesti organizate in mare graba au luptat vitejeste la inceput, dar pana la urma au fost infranti la Targu Mures.
Dupa aceasta n-a ramas armata ungureasca in Ardeal si rasculatii romani s-au napustit asupra populatiei maghiare. La Sangatin au fost omorati 130 de maghiari de multimea de cca zece mii de oameni, stransi si atatati de Comitetul National Roman (Kosztin 1998, 43). La Ighiu au fost masacrati 176 de familii unguresti, iar in zona Blajului 400 de oameni. Vintul de Jos a fost incercuit de rasculati, care i-au somat pe localnici sa se predea. Aici insa romanii din localitate n-au fost impotriva ungurilor si cele doua comunitati au incheiat o intelegere de pace, in incheierea careia au jucat un rol insemnat popii romani din localitate, Muntean si Cornea: “in tot parcursul vremurilor de restriste i-au indemnat tot timpul pe credinciosii lor la respectarea marii porunci a iubirii aproapelui” (Kosztin 1998, 45). Prin faptul ca au asigurat prezenta unei formatii militare in cetate, au impiedicat intrarea in localitate a grupurilor de rasculati. Intelegerea de pace a fost respectata si la Vintul de Jos n-au avut loc procese de tribunal militar nici dupa sosirea generalului Bem.
Cele mai sangeroase evenimente au avut loc intr-o zona cuprinsa de localitatile Turda – Medias – Sibiu – Deva, care dupa plecarea armatei imperiale a incaput pe mana rasculatilor, condusi de prefecti romani. Aiudul a fost ars; dupa atac au fost numarate 800 de cadavre de unguri ucisi. Au fost distruse arhiva, biblioteca, colectiile episcopiei reformate. In imprejurimile comunei Sard romanii lui Avram Iancu au omorat 3.000 de unguri ─ barbati, femei, copii. La Zlatna au fost ucisi 700 de oameni. Astfel a fost distrusa populatia maghiara a Zlatnei. Kosztin Árpád descrie, care au fost comunele in care au avut loc devastari, s-a dat foc caselor si au comis crime aceste bande (1998, 46 – 50). Aici citam doar cateva exemple pentru a vedea ce atrocitati s-au produs:
“La Alba Iulia un mester ceasornicar pe numele Megai a fost fript de viu, mosierului de la Dambu i-au fost taiate mainile si picioarele cu fierastraul si bagat in pamant pana la mijloc. ─ La Nasaud ungurii au fost legati de pari si omorati prin torturile cele mai felurite. ─ La Barabant, lui Baranyai Károly i s-a taiat cu fierastraul ─sub ochii sotiei si a fetei sale ─ bratul si capul, sotia fiind silita sa duca capul sotului infipt pe un par la Blaj, insotita de intreaga hoarda de talhari” (Kosztin 1998, 48, care citeaza cartile lui Domokos Pál Péter si Gracza György).
Dupa ce trupele lui Bem au ocupat Ardealul, au fost instituite curti de judecata martiala, care au condamnat la moarte cativa din acesti talhari. Cum sunt descrise toate acestea de istorici pentru publicul roman? Atrocitatile sunt in general trecute cu vederea, iar activitatea curtilor de judecata martiale sunt prezentate ca o mare nedreptate. Astfel, nici Giurescu, Istoria romanilor, 1975, (593 – 599), nici Istoria Romaniei, Compendiu, 1973, care scrie la paginile 255 – 264 despre evenimentele din Ardeal de la 1848, nu aminteste nimic din cele de mai sus. Giurescu scrie despre reactiunea “nobililor”, si ne ofera o imagine a dimensiunii acesteia:
“Sint impuscati si spanzurati zeci de tarani romani si mai multi carturari, ceea ce are ca urmare, evident, o inasprire a relatiilor dintre revolutionarii romani si maghiari” (Giurescu 1973, 596).
“Zeci de tarani romani” poate insemna patruzeci, cincizeci, dar cel mult nouazeci. Dupa datele lui Jancsó numarul celor condamnati la moarte a fost de cel mult cincizeci, “si un numar neglijabil de mic al acestora a fost numai delicvent politic, ceilalti, majoritatea, fara exceptie incendiator, talhar si ucigas ordinar” (Jancsó, 291). ─ Sa comparam aceasta cu numarul maghiarilor omorati ─ numai la Sangatin au fost ucisi 130 de unguri! ─ si cu cateva exceptii, ucigasii n-au fost trasi la raspundere, n-au primit nici o pedeapsa!
Nu avem aici spatiu suficient pentru descrierea mai amanuntita a istoriei revolutiei de la ´48 din Ardeal, trebuie insa sa mai amintim tratativele de pace din primavara anului 1849 dintre Avram Iancu si reprezentantul guvernului maghiar, Ioan Dragos, deputat in parlamentul de la Pesta, tratative care au avut loc la Abrud. Intelegerea a fost impiedicata prin actiunea unui tanar comandant militar diletant, Hatvani Imre, care a atacat Abrudul fara aprobarea superiorilor sai. Armata lui de cca o mie de oameni a fost nimicita de romani, iar Dragos omorat ca tradator, dupa care au mai fost ucisi la Rosia Montana si numerosi unguri nevinovati, iar asezarile lor au fost incendiate. Ca o masura de retorsiune, Hatvani l-a executat pe Ion Buteanu si Petru Dobra.
Merita sa amintim in mod special lupta de autoaparare a judetului Trei Scaune (maiorul de artilerie, turnator de tunuri Gábor Áron, Gál Sándor, Berde Mózsa si multi altii ─ precum si poporul). Din noiembrie 1848 si pana in primavara anului 1849 luptau cu armata austriaca, astfel incat aceasta nu reuseste sa ocupe Ardealul.
Soarta luptei pentru eliberare si a revolutiei maghiare a fost decisa de trupele rusesti chemate in tara: depunerea armelor la Siria a luat sfarsit la 13 august 1849. “Conducerea maghiara, prin ideologia luptei de eliberare a devenit purtatorul de stindard al progresului european si a fost pus la pamant de cele mai asupritoare doua puteri europene, Habsburgii si Romanovii cu ajutorul nationalitatilor: majoritatea cehilor, slovacilor, romanilor, croatilor” (Kosztin 1989, 21).
