|
|
|
Gotii
Populatie de neam germanic din marea familie a indo-europenilor, principala ramura, rasariteana, a populatiilor germanice. Au jucat un rol activ la Dunarea de Jos si in regiunile nord pontice in sec. 3 - 4 e.n.
In legatura cu teritoriul lor de bastina au fost emise in literatura de specialitate doua opinii. Prima sustine originea peninsulara a gotilor (Wastergotland, Goltand) de unde au migrat la inceputul e.n. pe tarmurile Marii Baltice, in regiunea de la varsare a Vistulei. Cea de a doua opinie incearca sa dovedeasca originea continentala a gotilor pe care o fixeaza in regiunea Mazoviei. Cercetarile arheologice au identificat orizontul cultural timpuriu gotic in sec. I i.e.n. - I e.n. si avind trasaturi arhaice fata de cel al populatiilor care intrasera in contact direct sau indirect cu civilizatia greaca si romana.
Gotii au coborit in regiunile de la S si SE de coastele Marii Baltice la mijlocul si in cea de a doua jumatate a sec. 2 e.n. Efectul acestei deplasari a fost resimtit atit la Dunarea de Mijloc, cit si la granitele Daciei printr-o serie de perturbari si deplasari ale marcomanilor, cvazilor, costobocilor etc. Intre a doua jumatate a sec. 2 e.n. si prima jumatate a sec. 3 e.n., triburile gotice au stationat in regiunile de la N si NE de Dacia, unde au intrat in contact cu ramura rasariteana apurtatorilor culturii Przeworsk (taifalii), cu purtatorii culturii Lipita (costobocii), cu triburile protoslave si cu sarmatii. Pe fondul cultural al populatiilor amintite, la care s-au adaugat elementele de cultura romana preluate din Dacia, de la Dunarea de Jos si din nordul pontic), a luat nastere cultura Sintana-de-Mures- Cerneahov. Aceasta va evolua pina la inceputul sec. 5 inglobind si o parte a Romaniei. La mijlocul sec. 3 e.n. si in perioada urmatoare gotii se afirma, pe plan politic, organizind raiduri de prada asupra centrelor din nordul pontic (Olbia) sau a acelora din Scythia Minor (Histria).
Sarmatii tirzii din stepele nord pontice si o parte a carpilor din Moldova s-au numarat printre ultimele populatii pe care gotii le-au incorporat, proces care a avut loc la sfirsitul sec. 3 e.n. Astfel, in Moldova a disparut orizontul cultural de tip Poienesti atribuit carpilor si in Muntenia cel al dacilor liberi, cunoscut sub numele de Militari-Chilia. Descoperirile monetare si cele de ordin arheologic dovedesc ca in perioada Galienus-Aurelian gotii preluasera puterea politica. In tinuturile de la E si S de Carpati. Pina in preajma anului 330 e.n. raporturile dintre goti si Imperiul Roman au fost ostile, dar in timpul lui Constantin cel Mare au intrat pe fagasul unor intelegeri care au dainuit citeva decenii. In aceasta perioada de relativa liniste, in aria de V a culturii Sintana-Cerneahov au patruns pe calea schimburilor o serie de produse romane care au imbogatit fondul culturii. Dupa unele date arheologice, se pare ca in acest timp a avut loc separarea triburilor vizigote din aria de vest, de cele ostrogote, care jucau rolul principal in aria rasariteana a culturii. In timpul domniei lui Valens, invaziile si nerespectarea angajamentelor din partea gotilor au provocat cunoscutele campanii cu caracter punitiv al romanilor la N de Dunare.
La sase ani dupa incheierea pacii cu Valens (377 e.n.), invazia hunica a provocat trecerea vizigotilor la S de Dunare. Datele de ordin arheologic confirma ca prezenta vizigotilor in Dacia si la Dunarea de Jos a durat pina in preajma anului 400 e.n., fapt atestat si de izvoarele scrise. Din ramura ostrogota, o parte neinsemnata va actiona la Dunarea de Jos si in Imperiu la sfirsitul sec. 4 e.n. si inceputul celui urmator, fiind integrati, cu timpul in mozaicul de populatii care traiau la S de Dunare.
Garnizoane de goti mentionate la S de Dunare, in solda Imperiului, sint documentate si in sec. 5—6 e.n., iar ultimele stiri despre prezenta unei atari populatii in Dobrogea sint consemnate intr-un izvor literar din sec. 9.
0 ramura mai numeroasa a ostrogotilor va intra alaturi de alani in confederatia organizata de huni in Pannonia. Prezenta ostrogotilor sub hegemonia hunilor este atestata prin descoperirea unor antichitati izolate in Dacia (Carei si Satu Mare). Dupa pierderea puterii politice a hunilor si afirmarea rolului gepizilor, cetele ostrogotilor s-au indreptat inspre V Europei.
Germanicii ce au dat mai intai de furca in aceasta perioada romanilor au fost gotii. Veniti din zona Gotland de la Marea Baltica, la inceputul secolului al III-lea gotii se stabilesc in spatiul de la nord de Marea Neagra ocupand un teritoriu imens cuprins in linii mari intre Don si limesul Dunarii de Jos. Se pare ca deja din aceasta perioada sunt impartiti in doua ramuri: gotii de rasarit, (ostrogotii) numiti si greutungi, gotii de campie sau gotii straluciti si gotii de apus, (vizigotii) numiti si tervingi, gotii de padure sau gotii intelepti.
Regatul ostrogot nord-pontic este spulberat de invazia hunilor, cand batranul rege Ermanaric isi pune singur capat zilelor, iar urmasul sau cade pe campul de lupta. Aceasta a dus la faramitarea neamului si a puterii gotilor. O mica parte a ramas pe loc supunandu-se noilor stapani, cea mai mare parte, insa, preferand sa caute refugiu spre vest si sud. In primavara anului 376, o parte a vizigotilor trece Dunarea in provincia Moesia cu acceptul imparatului Valens, care le pune la dispozitie teritorii de colonizare in aceasta provincie inca aparata de o armata redutabila si de un limes natural considerat greu de fortat. Cei ce beneficiaza de acest favor sunt in special vizigotii aflati sub conducerea sefului militar Fritigern, ce fusese, deja, la nord de Dunare, federat al imperiului si care adoptase religia crestina, aceasta fiind de fapt unul dintre criteriile de baza pentru acceptarea patrunderii triburilor barbare in imperiu. Se pare ca tocmai acesta a fost si motivul pentru care conducatorul gruparii conservatoare, Atanaric se refugiaza in imperiu abia in anul 381. Pana la acest act, Atanaric incearca insa din rasputeri sa se opuna hunilor, care vin ca un tavalug, determinand miscarea mai multor triburi pe care le imping in fata lor si declansand practic migratia violenta a popoarelor germanice, dupa cum foarte plastic si pitoresc relateaza contemporanul evenimentelor, Ambrozius, in comentariile sale asupra Evangheliei lui Luca: ”Chuni in Halanos, Halani in Gothos, Gothi in Taifalos et Sarmatas insurexerunt”. Prima tentativa de aparare a lui Atanaric pe linia Nistrului se dovedeste zadarnica dupa cum reiese din cronica lui Ammianus Marcellinus, caci hunii trec Nistrul prin vad si pe plute improvizate, pe burdufuri, intr-o noapte cu luna plina, undeva in zona Transnistriei actuale, probabil la Tiraspol-Bender invaluind oastea vizigota ce se vede nevoita sa bata in retragere. Atanaric reuseste sa-si regrupeze fortele si sa organizeze o a doua defensiva, dupa spusele aceluiasi Ammianus, intr-o zona cu inaltimi pieptise unde sunt ridicate „ziduri inalte de-a lungul tarii Taifalilor”. Taifalii erau o ramura a vizigotilor ce salasuiau in aceasta perioada in zona Munteniei, iar „zidurile inalte” mentionate de autorul antic pot fi identificate in valurile de pamant vizibile si astazi intre localitatile Ploscuteni si Stoicani. Parasit, insa, de tot mai multi dintre supusii si aliatii sai, ce incep sa prefere protectia limesului danubian si a armatei romane (primind crestinismul, se refugiaza la sud de Dunare in numar tot mai mare, dupa Ammianus „atat de multi ca nu se puteau numara”), Atanaric incearca o ultima rezistenta in zona numita „Caucaland” si „aparata de inaltimea padurilor si a muntilorgonind de aici pe sarmati”. Este vorba cel mai probabil de zona Carpatilor de Curbura sau de Transilvania de sud-est. Dar si aici este parasit de tot mai multi dintre vizigotii sai, ce trec in imperiu, obligandu-l in cele din urma si pe Atanatic sa o faca, probabil nu inainte de a lasa pamantului, in apropierea actualului sat Pietroasa, tezaurul sacru al poporului sau.
Pe unul din colanele faimosului tezaur descoperit in anul 1837, se poate citi inscriptia in caractere runice „gutani hailag”, respectiv „al gotilor (lucru) sfant”. In deruta ce se creaza acum in randul legiunilor romane de la Dunare, incep sa patrunda in imperiu si grupuri de ostrogoti condusi de principii Alatheus, Safrax si Farnobius, scapati din inclestarea cu hunii, dar si cete de taifali sau alani, ce s-au alipit gotilor. In aceste conditii situatia noilor veniti in provinciile sud-dunarene se complica vizibil, statul aflat si asa in declin economic si administratia corupta neputand asigura tuturor mijloace de existenta. Problemele in impartirea subsidiilor, abuzurile functionarilor, precum si tentativele de aservire a noilor veniti de catre paturile instarite ale populatiei romane din Moesia, au dus toate la un loc la ridicarea gotilor cu forta armelor impotriva administratiei romane. Dupa mai multe ciocniri, in special ale vizigotilor, cu armatele aliniate de imperiu, evenimente descrise de acelasi Ammianus, se ajunge in luna august a anului 378 la confruntarea decisiva de la Adrianopol, in care armata romana este infranta si insusi imparatul Valens isi pierde viata. In aceste conditii Moesia, Tracia si Grecia sunt supuse jafului si abia imparatul Teodosius, urmasul lui Valens, va reusi dupa cativa ani de lupte si tratative sa incheie pace cu gotii. Astfel vizigotii sunt asezati ca federati in Tracia, iar ostrogotii in Pannonia. Dar aceasta a fost doar o solutie de moment si nicidecum o situatie de durata.
