|
|
|
Obiective:
Cuprins:
9. Lupta dintre papalitate si Imperiu in secolele XII-XIII
Transformarea cea mai importanta adusa Imperiului roman de domnia lui Constantin a avut loc in plan spiritual. Schimbarea statutului crestinismului din religie persecutata in religie oficiala a marcat o adevarata revolutie ideologica. Momentul transformarii este in mod traditional legat de asa numitul Edict de la Milano, din 313, o asigurare generala a libertatii cultelor, intre care crestinismul este privit cu bunavointa, dar nu este favorizat in raport cu paginismul.
Constantin gaseste in religia crestina acel factor spiritual care sa asigure unitatea imperiului, pe care il cautasera si inaintasii sai in vechile culte romane. Astfel se explica interventia sa in disputele interne din interiorul crestinismului, la conciliul de la Niceea, unde participa in vechea sa calitate de Pontifex Maximus, sef al religiei oficiale a Imperiului. Condamnarea arianismului, erezie aparuta pe la 320, a avut evident un scop politic, in asigurarea unitatii imperiului, inclusiv in plan spiritual. Atitudinea lui Constantin este, de altfel, definitorie pentru felul in care se vor raporta monarhii la religie in toata perioada care va urma. Vechea religie romana era una de stat, sustinuta si controlata de acesta. Intra in logica sistemului roman ca autoritatea laica se se implice in problemele religioase, intrucit religia avea rolul ei comunitar foarte clar, de a asigura succesul statului in toate domeniile. Astfel incit, imparatul care construieste biserici si le inzestreaza generos pe cele existente, care limiteaza privilegiile paginismului, mergind chiar pina la demolarea unor temple care puneau in umbra bisericile, considera natural sa-si impuna vointa in ceea ce priveste organizarea interna a acestei religii pe care o sprijina. De acum inainte, monarhii vor fi cei care decid ceea ce e corect si ceea ce e incorect in materie de dogma, si chiar daca oamenii bisericii s-au opus uneori, ideile lor nu au avut succes decit atunci cind au cistigat de partea lor autoritatea laica.
Pe plan local, in Imperiul Roman crestinat, bisericile sint centre de putere din ce in ce mai importante. O data cu dezorganizarea sistemului administratiei civile, care urmeaza in mod natural disparitiei Imperiului din Occident, cele mai interesante cariere care ramineau la indemina reprezentantilor aristocratiei senatoriale erau cele ecleziastice. Biserica se organizase solid la sfirsitul perioadei persecutiilor, si o facuse inserindu-se in cadrele administrative romane si luind ca model institutiile statului. La nivelul structurii de baza, civitas, episcopul este ales de comunitatea locala, de cler si popor, consacrat de un alt episcop, si instalat pe viata in fruntea turmei sale. Doar in caz de dezordini grave poate fi demis, prin hotarirea unui sinod de episcopi. Puterile sale sint foarte mari, si in zonele in care autoritatea civila se dezintegreaza mai repede si mai profund, el preia o parte tot mai importanta a atributiilor administrative si judiciare ale vechilor functionari. Astfel, devine el insusi defensor civitatis, aparator al orasenilor in fata abuzurilor puterii politice si a pericolelor externe. Recrutarea inaltului cler este una aristocratica, mai ales in regiunile in care structurile civile se dezintegreaza mai repede, ca in Galia. In Italia si Spania episcopii ramin mai mult timp alesi din familii importante, dar nu de nivelul celor din Galia, ceea ce ar putea sugera mentinerea vreme mai indelungata a unui cursus honorum civil, deci al unei administratii inca in buna stare de functionare, care sa ofere variante interesante membrilor inaltei aristocratii. In Orient, episcopii nu vor cistiga niciodata o asemenea putere asupra comunitatii urbane, care nu ajunge la autonomia celei occidentale tocmai datorita conservarii aici a unei autoritati imperiale puternice. Pe de alta parte, desi, teoretic, puterea episcopilor se extinde si asupra zonei rurale din jurul orasului, la tara autoritatea acestora nu este prea mare. Crestinarea spatiilor rurale se face cu mare incetineala in Occidentul unde termenul de pagin vine de la paganus, locuitor al satului, si pina prin secolul al X-lea, spatiul esential al actiunii episcopului este cel urban. Cresterea autoritatii episcopilor s-a facut, evident, prin favorurile de care acestia s-au bucurat din partea lui Constantin si a urmasilor acestuia, prin care li se acorda scutiri si subventii, si prin care primesc puterile magistratilor romani, in mod traditional rezervate guvernatorilor de provincii. Bogatia lor a crescut si in urma daniilor facute de laici piosi, care vad in inzestrarea bisericii o cale sigura spre mintuirea sufletului lor. Intre acestia, o mentiune speciala merita femeile, care gasesc in religie modalitatea de a iesi din sfera privata in care erau tinute oarecum prizoniere in ultima parte a Antichitatii, pentru a intra intr-un spatiu public unde se pot bucura de prestigiu si de un statut altfel greu de atins intr-o lume rezervata barbatilor.
In secolul al V-lea, alegerea episcopilor se facea nu atit dintre clerici, ci dintre laicii care isi dovedisera deja calitatile administrative, dovada cea mai buna a semnificatiei politice si practice pe care o avea aceasta functie. Formatia lor era deci identica cu cea a laicilor din rindul carora ieseau, de altfel, relativ tirziu, (cam dupa 40 de ani) iar sistemul lor de valori nu diferea prin nimic de al acestora. Formati prin sistemul de educatie al Antichitatii tirzii, care in Occident este esentialmente unul laic, acesti episcopi, spre deosebire de colegii lor orientali, nu se pricep sau nu sint interesati de probleme teologice. Singura problema teologica mai importanta pe care o percep acesti episcopi este cea a arianismului, dar trebuie sa ne intrebam care este partea ereziei in ingrijorarea lor si care a faptului ca este vorba de o religie a barbarilor, care, atunci cind acestia sint si stapinii in plan politic, le poate aduce anumite atingeri pozitiei si influentei proprii. Spre deosebire de Orientul unde intercesor intre pamint si cer este 'omul lui Dumnezeu', pustnicul retras din lume, care in virtutea neutralitatii sale isi poate asuma rolul de arbitru, in Occident acest rol le este conferit celor profund implicati in treburile lumesti. Puterea de intercesori a episcopilor este demonstrata de miracolele pe care le infaptuiesc, diferite in functie de epoca in care ne plasam. De exemplu, in perioada invaziilor, miracolul cotidian care i se poate pretinde episcopului este salvarea orasului de invazia barbara. Totusi, incetul cu incetul, si acest episcopat aristocratic este patruns de valorile monahismului raspindit si in Occident in masura din ce in ce mai mare. Redefinind episcopatul, cu care se identificase, aristocratia senatoriala, cel putin in Galia, dar si in Hispania sau chiar Italia, isi redefineste propria romanitate, romanitas, in termenii valorilor crestine. De acum incolo, roman devine sinonim cu crestin.
In regatele succesoare Imperiului roman, episcopatele isi pastreaza, in mare, pe tot parcursul evului mediu, granitele si structura administrativa romana.
Episcopul raspunde de sectorul caritativ, ocupindu-se de saraci, vaduve, orfani, intemnitati, de cei luati sclavi de barbari sau pagini. De asemenea, isi asuma functii de administrator la nivel local. El este responsabil de crestinarea teritoriului, ordonarea preotilor si consacrarea locurilor de cult.
Preotii deservesc bisericile, care din secolul al V-lea incep sa fie construite in numar mare pretutindeni in Occident. Daca initial circumscriptia religioasa era reprezentata de dioceza, din secolul al VII-lea se defineste parohia, teritoriu determinat de existenta unei singure biserici, si care se suprapunea, de regula, peste limitele marelui domeniu funciar. Biserica parohiala este responsabila, din secolul al VIII-lea, de colectarea obligatorie a dijmei (a zecea parte din toate resursele locale). Cum cel care se ocupa de stringerea dijmei este seniorul local, cu timpul aceasta este pastrata in cea mai mare parte la dispozitia acestuia. Cu accentuarea procesului de feudalizare si cu farimitarea feudala, bisericile sint intemeiate de stapinii de domenii, care le trateaza ca pe proprietatile lor. De asemenea, acestia numesc si preotii, care pot fi serbi de-ai lor, si care sint obligati sa-i slujeasca in continuare.
Datorita cresterii demografice, mai ales urbane (incepind din secolul al X-lea), un singur preot nu mai este suficient intr-o parohie. De aceea, se creeaza comunitati de preoti, numiti canonici, care isi duc viata comuna in capitluri, pe linga bisericile catedrale (bisericile episcopale).
Exista si clerici care isi doresc un mod de viata mai apropiat de modelul ascetic, si care aleg sa traiasca intr-o comunitate monastica, urmind o regula si fiind condusi de un abate (staret). Acestia constituie clerul regular, sau calugarii. Ei depun juramint de castitate, saracie (sa nu posede nimic in nume personal, ceea ce nu impiedica manastirea sa aiba mari proprietati), si supunere fata de abate. Nu toti sint preoti, si deci nu au in mod automat dreptul de a savirsi Tainele. Calugarii medievali considera ca servesc societatea oferindu-i un model si rugindu-se pentru mintuirea intregii lumi. Daca, la inceputul perioadei de care ne ocupam, existau mai multe reguli monastice, in functie de care se organizau comunitatile calugaresti, din secolul al VI-lea s-a impus treptat in tot Occidentul regula sfintului Benedict din Nursia, care isi datoreaza succesul si preferintei care i-a fost aratata de monarhii carolingieni. Aceasta presupunea ca monahii sa-si imparta timpul intre rugaciune, meditatie religioasa si munca manuala (care putea sa constea si din copierea manuscriselor). Manastirile se autoconduc, prin alegerea abatelui, dar episcopul are drept de control in caz de nereguli.
In Imperiul roman crestinat, imparatul se considera responsabil de situatia Bisericii, pe care o trateaza ca pe o institutie a statului, si de asemenea se simtea investit cu misiunea de a raspindi pretutindeni crestinismul. Succesorii lui Constantin impun treptat tuturor supusilor lor crestinismul, devenit sub Teodosie I, in 381, religie oficiala. Din 391-392, paginismul este interzis, iar templele sint fie distruse, fie transformate in biserici.
In regatele succesoare ale imperiului, monarhii se comporta in acelasi fel fata de biserica, pe care o protejeaza, si se considera responsabili de religia supusilor lor. Cind regatul depaseste granitele crestinatatii romane, ca in cazul celui al francilor, regii organizeaza episcopate in teritoriile nou cucerite si supervizeaza crestinarea acestora. Garantia intrarii paginului in societatea crestina era botezul, care era interpretat si ca o dovada de conformism politic. De aceea, el poate fi impus cu forta, si clericii trebuie uneori sa argumenteze indelung in fata lui Carol cel Mare, ca este necesara de fapt convingerea celor ce urmeaza sa fie convertiti.
Convertirea paginilor la crestinism se poate face in mai multe feluri: printr-un gest semnificativ al misionarului (distrugerea nepedepsita a idolilor, vindecari miraculoase, etc.); prin predica si persuasiune; prin forta. Se mai adauga la acestea crestinarea treptata a vechilor zei si obiceiuri, transformarea vechilor lacase de cult in biserici.
Convertirea unor pagini de catre Sfintul Bonifaciu[1] (sec. al VIII-lea)
Multi oameni din Hessa au fost convertiti de Bonifaciu la credinta catolica. Dar mai erau unii slabi de suflet care refuzau sa primeasca in intregime invataturile adevaratei credinte. Unii sacrificau in secret, altii pe fata, copacilor si izvoarelor. Unii practicau in secret divinatia, proorocitul si incantatiile, altii pe fata. Dar altii, care erau mai sanatosi la minte, respingeau toate profanarile pagine si nu faceau nici unele din aceste lucruri. Si cu sfatul si consimtamintul acestor oameni, Bonifaciu s-a gindit sa doboare un anume copac foarte mare, la Geismar, numit in limba veche a locului stejarul lui Jupiter[2]
Omul lui Dumnezeu era inconjurat de slujitorii lui Dumnezeu. Cind a vrut sa doboare copacul, a vazut o mare multime de pagini care il blestemau amarnic pentru ca era dusmanul zeilor lor. Si cind el a taiat doar putin in trunchi, o adiere trimisa de Dumnezeu s-a stirnit pe sus si de indata virful copacului a fost rupt si intreg copacul, in uriasa lui marime, a cazut la pamint. Si s-a rupt in patru bucati ca prin vointa lui Dumnezeu, astfel incit trunchiul a fost impartit in patru parti uriase fara vreun efort al fratilor care stateau acolo. Cind paginii care blestemasera au vazut aceasta au incetat sa mai blesteme, si, crezind, l-au binecuvintat pe Dumnezeu. Apoi prea sfintul preot s-a sfatuit cu fratii si a construit din lemnul copacului o capela si a inchinat-o Sfintului Apostol Petru.
(J.H.Robinson (ed), Readings in European History, vol. I,
De ce
construieste Bonifaciu capela crestina pe acelasi
amplasament cu al fostului loc de cult pagin ?
Treptat, crestinismul se raspindeste si in zone care nu facusera parte din Imperiul roman, precum Irlanda (in secolul al V-lea actioneaza Sf. Patricius - Patrick), Germania (incepind din secolul al VIII-lea, Sf. Bonifaciu - misionar anglo-saxon plecat din regatul franc), lumea slava si scandinava. Europa occidentala se defineste ca o respublica christiana, o comunitate a tuturor crestinilor, indiferent de apartenenta lor etnica.
Carol Martel, majordom al regatului francilor, (714-740), confruntat cu problema asigurarii capacitatii militare a statului pe care il guverneaza, efectueaza secularizari ale paminturilor bisericii pentru a putea oferi beneficii soldatilor sai (sistemul numit precaria verbo regis). Aceasta politica, prin care se trageau ultimele consecinte ale considerarii bisericii drept o institutie a statului, a fost dusa, in alt fel, de monarhii carolingieni. Carol cel Mare a numit frecvent in fruntea manastirilor laici care aveau mai degraba rolul de a gestiona resursele acestora, si care reusesc frecvent sa le restaureze bogatia si chiar sa faca noi achizitii de paminturi.
Pe de alta parte, inca de la instaurarea dinastiei carolingiene, in 751, se inaugureaza colaborarea cu papalitatea. In schimbul recunoasterii sale ca rege, Pepin cel Scund daruieste episcopului de la Roma o serie de paminturi care vor constitui nucleul statului papal. Primind in anul 800 coroana din miinile papei, Carol cel Mare isi asuma si functia imperiala de aparator al bisericii si responsabil de expansiunea crestinismului pe tot teritoriul statului sau. El foloseste crestinismul ca un mijloc de guvernare a imperiului, care fiind atit de eterogen din punct de vedere etnic si cultural, avea nevoie de un element de unitate. De aceea monarhii carolingieni incearca sa impuna o organizare unitara bisericii din statul lor. Carol face sa se adopte pretutindeni ritualul bisericii de la Roma, cere ca in biserici sa fie folosite aceleasi carti sfinte, scrise in aceeasi latina clasica. Fiul sau, Ludovic cel Pios, impune ca in toate manastirile de pe cuprinsul imperiului sa fie urmata doar regula benedictina, iar clerul secular sa se organizeze in capitluri de canonici, unde sa duca o viata comunitara asemanatoare cu cea a calugarilor. Aceste masuri, luate in anii 816-817, au avut o eficacitate limitata de destramarea in 843 a unitatii carolingiene.
Vechile structuri carolingiene sint mentinute in
Imperiul ottonian, care sustine colaborarea dintre stat si
biserica. In Germania, regalitatea, confruntata cu marii duci,
sprijinise dezvoltarea unei feudalitati ecleziastice, investind
episcopii cu functii publice. Astfel, Germania, mai mult decit alte zone
ale Occidentului, era caracterizata de evolutia episcopiilor si
arhiepiscopiilor spre transformarea in principate teritoriale, iar pe de
alta parte, aici se instituia sistemul unei biserici de stat. Otto I i-a
preferat pe clerici ca auxiliari in opera de conducere a imperiului intrucit
acestia depindeau, pentru numire si pentru mentinerea in
functie, de favoarea regala (imperiala), si nu puteau
ajunge cu usurinta la nivelul de autonomie pe care il aveau
feudalii laici. Pe de alta parte, obligatia respectarii
celibatului nu le permitea clericilor sa aiba descendenta
oficiala, astfel incit pericolul transmiterii ereditare a puterii intr-o
functie ecleziastica era diminuat. Pentru ca ajutorul bisericii sa fie eficient, Otto I s-a preocupat
ca in functiile importante sa fie numite persoane capabile si de
incredere, uneori chiar membri ai propriei familii, precum fratii sai
Brunon (episcop la Köln) si Wilhelm (episcop de
Colaborarea cu biserica si-a pus amprenta pe readucerea la viata a Imperiului occidental, in urma incoronarii din 962, a lui Otto I, de catre papa Ioan al XII-lea. Dupa incoronarea imperiala, Otto I s-a implicat mai mult decit predecesorul sau, Carol cel Mare, in destinele papalitatii, prin “privilegiul ottonian” cerind aplicarea masurii de origine carolingiana, dar cazuta in desuetudine, potrivit careia papa trebuia sa depuna juramint de credinta imparatului. Se pare ca in 963 Otto a obtinut de la romani juramintul ca nu vor mai alege papa fara a fi obtinut consimtamintul imparatului, si toata politica ulterioara a Ottonienilor legata de scaunul papal demonstreaza aplicarea practica a dorintelor de a impune la Roma papi credinciosi politicii imperiale.
Renasterea imperiului a presupus si reluarea misiunii crestine a acestuia, concretizata in convertirea unor principi pagini. Datorita infuentei germane, in spatiul ceh, in 973 se intemeiaza un episcopat la Praga, in regatul polonez, in 966, are loc crestinarea regelui Mieszko, iar in zona maghiara, in 985 se petrece botezul principelui Geyza, impreuna cu fiul sau Vayk, viitorul rege sfint Stefan. De altfel, monarhii polonez (Boleslav, 999) si maghiar (Stefan, 1001) primesc coroana regala din initiativa imparatului german, ceea ce marca integrarea lor intr-un sistem politico-religios patronat de Imperiul occidental.
Colaborarea cu biserica isi afla expresia desavirsita in timpul lui Otto al III-lea, fiul unei principese bizantine, Theophano. Crescut de mama sa in amintirea gloriei bizantine, inconjurat din copilarie de preoti, tinarul imparat visa sa restabileasca imperiul in traditia carolingiana si cu o stralucire de tip bizantin. Capitala imperiului, in jurul caruia trebuiau sa graviteze si regatele independente din Europa (cele din spatiul central-european datorind, de altfel, constituirea si organizarea lor influentei germane), urma sa fie la Roma, sediu, in acelasi timp, al puterii politice si al celei religioase. Papa si imparatul ar fi urmat sa guverneze in consens lumea crestina, de aceea Otto al III-lea s-a preocupat sa impuna pe tronul Sfintului Petru apropiati ai sai, precum Brunon de Carintia, varul sau, devenit papa sub numele de Grigore al V-lea (996-999). Dupa asasinarea lui Grigore al V-lea, Otto al III-lea impune pe tronul roman un alt apropiat al sau, invatatul Gerbert, fostul magistru al tinarului imparat. Preluarea numelui de Silvestru al II-lea de catre Gerbert este foarte semnificativa, intrucit se facea astfel referire la papa contemporan cu Constantin cel Mare, cel caruia, in momentul stabilirii in Orient, marele imparat i-ar fi lasat stapinirea asupra Occidentului (prin Donatio Constantini).
Colaborarea dintre imperiu si biserica a functionat foarte bine in timpul domniei lui Otto, care insa a murit in 1002, la doar 22 de ani, urmat un an mai tirziu de Gerbert. Programul lui Otto al III-lea de a realiza un imperiu crestin universal se dovedise nerealist, si era abandonat de urmasii sai. Biserica germana raminea insa caracterizata de existenta unui episcopat aflat in strinse relatii de colaborare cu imparatul (biserica imperiala).
Principii, ducii, comitii care detin de la sfirsitul secolului al IX-lea puterea la nivel local nu beneficiaza de ungerea de catre clerici, asemenea monarhilor. In acest fel, ei nu au indreptatirea religioasa de a interveni in treburile bisericii, si clerul prefera sa sprijine impotriva lor autoritatea monarhica. In acelasi timp insa, acesti principi teritoriali isi asuma rolul de aparatori ai bisericii, fac ctitorii pe care le asimileaza cu proprietatile lor, astfel incit ajung sa pretinda controlul asupra bisericii. Membri ai familiilor lor sint impusi in inalte functii ecleziastice, ceea ce conduce, pe de o parte, la confuzia intre patrimoniul bisericesc si cel privat, iar pe de alta parte la solidaritatea de interese dintre episcopi si abati si familiile aristocratice. La fel ca imparatii si regii, detinatorii puterii impun pe scaunele episcopale proprii lor frati mai mici, fii (adesea bastarzii, care nu puteau pretinde in mod legal dreptul la o parte semnificativa din averea parinteasca). Desigur, nu intotdeauna este vorba de impunerea unor persoane nepotrivite, calitatea clerului, mai ales a celui inalt, fiind strins legata de profilul moral al principelui care hotaraste cine va ocupa un anume post bisericesc. Oricum insa, aceste practici conduc la o recrutare aproape exclusiv aristocratica a inaltului cler.
Aceste interventii ale principilor laici in treburile bisericii sint chiar mai semnificative decit ale suveranilor si conduc la cresterea amestecului intre puterea temporala si cea spirituala, ceea ce a antrenat miscarea de reforma religioasa din secolele X-XI.
Un rol deosebit de important in schimbarea raportului
intre domeniul secular si cel spiritual l-a avut miscarea
declansata in secolul al X-lea la manastirea
Intemeierea manastirii Cluny de catre Guillaume de Acvitania (909)
Eu, Guillaume, prin darul lui Dumnezeu comite si duce, dupa o matura chibzuinta si dornic sa fiu mintuit, cita vreme imi este ingaduit, am gasit de cuviinta, ba chiar neaparat trebuitor, ca din lucrurile incredintate mie pe pamint, sa dau o parte, cit de modesta, pentru sufletul meu (…).
Sa se stie dar (…) ca, din dragoste pentru Domnul nostru Iisus Christos, dau Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, in desavirsita stapinire, domeniul din Cluny, care este al meu. (…). Fac aceasta danie cu dispozitia urmatoare, ca la Cluny sa fie construita o manastire regulara in cinstea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, unde monahii sa traiasca impreuna dupa regula Sfintului Benedict si sa stapineasca aceste bunuri, sa le tina, sa le aiba si sa le administreze pentru totdeauna. (…) Sa inalte lui Dumnezeu rugaciuni pline de zel, aprinse, insistente, pentru mine si pentru toti cei a caror amintire e pomenita mai sus. (…) Acesti calugari sa aiba puterea si invoirea sa aleaga drept abate si conducator pe oricine vor voi din ordinul lor, dupa vointa lui Dumnezeu si regula Sfintului Benedict, si impotriva acestei alegeri, daca e canonica, nici o impotrivire sa nu aiba putere, nici din partea noastra, nici a altcuiva. La fiecare cinci ani, zisii calugari sa plateasca zece solidi la Roma. (…) Ne-a placut sa punem in testamentul nostru ca de acum inainte calugarii adunati aici sa nu se inchine nici unei puteri pamintesti, nici a noastra, a rudelor noastre, nici maretiei regesti cu tot fastul sau. Si nici un print pamintesc, comite, episcop al zisului scaun de la Roma, marturisesc si jur pe Dumnezeu si in Dumnezeu prin toti sfintii lui si pe infricosata zi a Judecatii de Apoi, sa nu invadeze bunurile acestor slujitori ai lui Dumnezeu, sa le destrame sau sa le micsoreze, sa le schimbe, sa le dea ca beneficiu, sa puna peste ei prelat impotriva vointei lor (…).
(L’Europe au Moyen Age, Paris, 1971, vol. II, p. 272)
Ideea de a marca separarea intre domeniul laic si cel eclesiastic, devenita aproape imperceptibila in conditiile feudalizarii societatii, incepea astfel sa capete teren. Calugarii promotori ai unui ideal ascetic si papalitatea dornica sa se impuna asupra unui cler care sa nu mai fie in asemenea masura dependent de laici actioneaza pentru reformarea bisericii. Secolul al XI-lea este deci cel al declansarii reformei de sus.
7. 2. Papalitatea si purificarea morala a clerului
Episcopul de Roma se bucurase la inceputurile crestinismului de un prestigiu superior celorlalti episcopi in calitatea sa de urmas al sfintului Petru si pentru ca rezida in prima capitala a Imperiului roman. Pe baza acestei autoritati s-a impus ideea ca el este un arbitru in probleme de credinta si apoi la el a inceput sa se faca apel in cazul neintelegerilor din rindul bisericii. Din momentul in care el ii incoroneaza pe imparati se poate afirma ca detine autoritatea suprema in societatea crestina, desi in realitate el ramine un supus al imparatilor cu adevarat puternici. In secolul al XI-lea, puterea imperiala decazuse intr-o masura suficienta iar cea regala era de asemenea putin semnificativa pentru ca biserica sa incerce emanciparea sa de sub autoritatea laicilor.
Prima conditie era o papalitate independenta de amestecul laicilor, si in anul 1059, papa Nicolae al II-lea decreteaza ca alegerea papei se realizeaza de catre colegiul cardinalilor, impiedicindu-i astfel, cel putin teoretic, pe imparati sa-si impuna proprii candidati. O alta conditie era realizarea unei purificari morale a clerului, care sa se conformeze idealului crestin primit De aceea se duce o lupta indelungata si dificila pentru a combate simonia, vinzarea si cumpararea functiilor bisericesti. Papalitatea impune etichetarea acesteia drept erezie, intrucit presupunea ca laicii sint cei care dispun de functiile bisericesti, care de fapt ar fi apartinut doar domeniului spiritual. O alta directie a fost lupta impotriva nicolaismului, adica a casatoriei protilor. Celibatul preotesc se lega tot de ideea de model pe care clerul trebuia sa il ofere celorlati crestini, dar avea si rostul de a nu permite transmiterea ereditara a bunurilor bisericesti. Toate aceste revendicari de natura morala duc la impunerea unui climat reformator, care a culminat in timpul pontificatului lui Grigore al VII-lea.
Reforma bisericii occidentale desfasurata in secolul al XI-lea avea sa conduca pentru prima oara la emanciparea domeniului spiritual de sub autoritatea temporalului. Papalitatea, prin glasul lui Grigore al VII-lea (1073-1085) isi afirma nu doar dorinta de independenta, ci si pretentiile de superioritate asupra puterii laice. Dincolo de afirmatiile teoretice referitoare la detinerea autoritatii, care puneau in discutie rolul monarhiei in societatea crestina, esentialul problemei era reprezentat de modul in care se ajungea in inaltele functii ecleziastice. Functiile de episcop sau arhiepiscop aveau atasate intinse domenii teritoriale, titularii lor intrau in sistemul relatiilor feudo-vasalice, de aceea, reprezentantii autoritatii laice doreau sa pastreze controlul asupra ocuparii acestor functii. In Imperiul German, aceasta era o traditie consolidata in timpul Ottonienilor, care pusesera astfel bazele unei biserici imperiale cu ajutorul careia sa poata contrabalansa puterea principilor. Pe de alta parte, controlul asupra numirilor in functii asigura monarhilor avantaje materiale, intrucit ei beneficiau de veniturile aferente acelei functii in perioada in care ea nu era ocupata (vacanta), puteau recruta de pe domenii trupe sau puteau folosi resedintele ca locuri de sejur, in conditiile in care in mai toate statele occidentale curtea era inca itineranta.
Conflictul izbucneste cind papa Grigore al VII-lea, dornic sa continue reforma, interzice in 1075 investirea de catre laici in inaltele functii ecleziastice si emite Dictatus papae (o serie de propozitii definind prerogativele papale de o maniera foarte autoritara).
Tezele suprematiei papale (1075) - Grigore al VII-lea, Dictatul papei
I. Biserica romana e intemeiata numai de Dumnezeu.
II. Numai pontificele roman e numit, de drept, universal.
III. El singur poate sa depuna sau sa reaseze pe episcopi.
VI. Cu cei excomunicati de el n-avem voie, intre altele, sa stam in aceeasi casa.
VII. Numai lui ii este ingaduit ca, dupa imprejurari, sa intocmeasca legi noi, sa infiinteze comunitati noi, sa faca dintr-un asezamint de canonici o abatie si invers; sa imparta o episcopie bogata si sa uneasca episcopii sarace.
VIII. Numai el se poate folosi de insemnele imparatesti.
IX. Toti principii sa sarute numai picioarele papii.
X. Numai numele lui sa se pomeneasca in biserici.
XII. Ii este ingaduit sa depuna pe imparati.
XIII. Ii este ingaduit ca, la nevoie, sa mute pe episcopi de la o dieceza la alta.
XVIII. Sentinta data de el nu poate fi respinsa de nimeni si el singur poate sa respinga sentinta tuturor.
XIX. El nu trebuie sa fie judecat de nimeni.
XXI. Pricinile mai mari ale oricarei biserici trebuie aduse inaintea acestuia.
XXII. Biserica romana n-a gresit niciodata si, dupa marturia Scripturii, nu va gresi in veci.
XXIII. Pontificele roman, daca a fost rinduit in chip legiuit, devine, prin meritele fericitului Petru, fara indoiala sfint, dupa marturia sfintului Ennodius, episcop de Pavia, sprijinita de multi sfinti parinti, precum se cuprinde in decretele fericitului papa Symmachus.
XXV. El poate sa depuna si sa reaseze episcopi fara a intruni vreun sinod.
XXVI. Nu e socotit catolic cel ce nu e de acord cu biserica romana.
XXVII. El poate sa dezlege pe supusi de juramintul de credinta fata de cei nedrepti.
(F. Pall, C. Muresan, Crestomatie,…, p. 124-126)
Pe tronul Germaniei se gasea Henric al IV-lea
(1056-1106), care intelegea sa-si pastreze prerogativele
si sa-si intareasca in continuare autoritatea prin
controlul asupra numirii episcopilor. Acesta ignora decretele papei,
si, fiind amenintat cu excomunicarea datorita continuarii
practicii investiturii laice, reactioneaza depunindu-l pe papa
cu ajutorul unui conciliu al episcopilor germani (ianuarie 1076,
Scrisoarea lui Henric al IV-lea catre Grigore al VII-lea
(24 ianuarie 1076)
Henric, rege nu prin uzurpare ci prin sfinta ungere de catre Dumnezeu, catre Hildebrand, in prezent nu papa ci fals calugar.
Asemenea salut ca acesta meriti prin tulburarile tale, deoarece nu exista rang in biserica pe care sa fi omis sa-l faci partas nu la onoare ci la confuzie, nu la binecuvintare ci la blestem. Pentru a aminti doar citeva cazuri intre multe altele, nu doar ca nu te-ai temut sa-i silesti sa faca ceea ce vrei pe conducatorii bisericii, unsii lui Dumnezeu, in special arhiepiscopi, episcopi si preoti, dar i-ai calcat in picioare ca pe niste sclavi nestiutori de ceea ce face stapinul lor. (…)Si noi am indurat intr-adevar toate acestea, dornici sa pastram onoarea scaunului apostolic; totusi, tu ai inteles umilinta noastra ca fiind teama, si nu te-ai ferit, prin urmare, sa te ridici impotriva puterii regale data noua de Dumnezeu, indraznind sa ne ameninti ca ne vei lipsi de aceasta. Ca si cum ne-am fi primit regatul de la tine! Ca si cum regatul si imperiul ar fi in miinile tale si nu in cele ale lui Dumnezeu! Si asta in vreme ce stapinul nostru Iisus Hristos pe noi
ne-a chemat la domnie, in vreme ce pe tine nu te-a chemat la preotie. Fiindca tu te-ai ridicat prin pasii urmatori: prin siretlicuri in special, pe care profesiunea de calugar le detesta, ai facut rost de bani; prin bani, de favoare; prin sabie, de tronul pacii. Si de pe tronul pacii tu ai tulburat pacea, deoarece ai inarmat supusii impotriva celui ce are autoritate asupra lor; deoarece tu, care n-ai fost chemat, ai propovaduit ca episcopii nostri cei chemati de Dumnezeu trebuie dispretuiti; deoarece tu ai uzurpat pentru laici ministeriul asupra preotilor, indemnindu-i sa depuna sau sa condamne pe aceia pe care chiar ei i-au primit ca invatatori din mina lui Dumnezeu, fiind asezati de episcopi. De asemenea, asupra mea, care desi nevrednic sa fiu printre cei unsi, am fost totusi uns la domnie, tu ai ridicat mina; asupra mea, care, dupa cum ne invata Sfintul Petru, nu pot fi depus pentru nici o crima, doar daca, fereasca Dumnezeu, m-as rataci de credinta, si care sint supus doar judecatii lui Dumnezeu. (…) Pentru ca insusi adevaratul papa, Petru, exclama de asemenea:' Temeti pe Dumnezeu, onorati pe rege!'. Dar tu, care nu te temi de Dumnezeu, indraznesti sa nu respecti in mine pe unsul sau. (…) Tu deci, osindit prin acest blestem si prin judecata tuturor episcopilor nostri si prin a noastra proprie, coboara si elibereaza scaunul apostolic pe care l-ai uzurpat. Lasa pe altcineva sa urce pe tronul Sfintului Petru, care sa nu practice violenta sub masca religiei, dar care sa propovaduiasca invatatura Sfintului Petru. Eu, Henric, rege prin mila lui Dumnezeu, iti spun tie impreuna cu toti episcopii nostri: coboara, coboara, coboara, sa fii de-a-pururea blestemat!
(E. F. Henderson, ed., Select Historical Documents of the Middle Ages, London, 1892, p. 372-373; text romanesc si in Pall, Crestomatie…, p. 126-127)
La rindul sau, papa, care isi afirmase prin Dictatus papae dreptul de a-i depune pe imparati si de a-i dezlega pe supusi de juramintul de credinta fata de seniorul lor, convoaca un conciliu care il excomunica pe Henric (februarie 1076, Lateran).
Excomunicarea lui Henric al IV-lea (14 februarie 1076)
O, preafericite Petre, print al apostolilor, te rog inclina-ti urechea cu milostivire si auzi-ma pe mine[4], slujitorul tau, pe care l-ai indragit din copilarie si pe care l-ai eliberat pina acum din miinile celor rai care m-au urit si inca ma mai urasc din pricina credintei mele pentru tine. Tu esti martorul meu, cum mai sint stapina mea, Maica Domnului, si fericitul Pavel, fratele tau printre toti sfintii, ca sfinta biserica romana m-a silit impotriva vointei mele sa-i fiu cirmuitor. Trebuia sa nu gindesc la urcarea pe tronul tau ca un hot, ba chiar sa-mi sfirsesc viata ca pelerin, decit sa stau pe locul tau pentru slava paminteasca si prin mijloacele acestei lumi. Totusi, prin bunavointa ta, nu prin vreo lucrare a mea, eu cred ca este si a fost vrerea ta ca poporul crestin in chip deosebit incredintat tie trebuie sa-mi arate supunere mie, reprezentantul tau. Mie imi este data prin mila ta puterea de a lega si a dezlega in ceruri si pe pamint.
Iata de ce, bizuindu-ma pe aceasta incredintare, si pentru cresterea si apararea bisericii tale, in numele lui Dumnezeu Atotputernicul, Tatal, Fiul si Sfintul Duh, prin puterea si autoritatea ta, il lipsesc pe regele Henric, fiul imparatului Henric[5], care s-a rasculat impotriva bisericii tale cu o nemaiauzita indrazneala, de cirmuirea intregului regat al Germaniei si Italiei, si dezleg pe toti crestinii de ascultarea pe care i-au jurat-o sau pot sa i-o jure, si interzic oricui a-l sluji ca pe un rege. Pentru ca e potrivit ca el, care a cautat sa micsoreze slava bisericii, sa piarda slava pe care pare s-o aiba. Si de cind a refuzat sa se supuna cum trebuie s-o faca un crestin, sau sa se intoarca la Dumnezeul pe care l-a abandonat luind partea celor excomunicati, si a zvirlit instiintarile pe care i le-am dat pentru bunastarea sufletului sau, cum tu stii, si s-a despartit de biserica si a incercat sa o imparta in doua, il leg in lanturile anatemei in locul tau si il leg astfel fiind imputernicit de catre tine, ca popoarele sa stie si sa fie incredintate ca tu esti Petre, si pe piatra ta fiul Dumnezeului celui viu si-a ridicat biserica lui si portile iadului nu pot fi mai puternice impotriva ei.
(E.F.Henderson,(ed.), Select Historical Documents of the Middle Ages, London, 1892, p. 376-377)
O parte a feudalilor germani, care se simteau
amenintati de incercarile tinarului rege de a-si
intari propria putere, folosesc acest prilej pentru a sustine un alt
candidat la tron, pe cumnatul acestuia, Rudolf de Suabia. In aceste
conditii, regele accepta sa ceara iertarea papei, refugiat
la
De altfel, cel care profita in cele din urma de episodul Canossa este Henric al IV-lea, deoarece reuseste sa ii supuna pe feudalii revoltati, care nu mai pot folosi impotriva sa pretextul excomunicarii si care nu se mai bucura de sprijinul papalitatii. Dupa o noua excomunicare, Henric il depune iar pe Grigore in 1080 si impune un alt papa (antipapa Clement al III-lea), pe care reuseste sa-l instaleze la Roma si de catre care este incoronat ca imparat in 1084. Grigore al VII-lea se refugiaza la Salerno, in regatul normand al Siciliei, unde si moare, in exil.
Conflictul continua si sub succesorii celor doi, incheindu-se abia in 1122 prin compromisul cunoscut sub numele de 'Concordatul de la Worms'. Incheiat de Henric al V-lea si papa Calixt al II-lea, concordatul afirma ca in Germania episcopii vor fi alesi in mod liber (de catre cler si popor, de fapt de catre capitlurile catedrale), dar in prezenta suveranului. Pentru aspectele spirituale ale functiilor ecleziastice, investitura era acordata de papa, prin cirja si inel, in vreme ce autoritatea laica acorda prin sceptru investitura pentru bunurile materiale atasate functiei (regalia). Astfel se producea disocierea spiritualului de temporal, ceea ce marca de fapt separarea intre cele doua puteri si posibilitatea bisericii de a se afirma ca o forta independenta.
9. Lupta dintre papalitate si Imperiu in secolele XII-XIII
9. 1. Conflictul dintre imparatul Frederic I si papa Alexandru al III-lea
In cei treizeci de ani care au urmat concordatului,
puterea regala a fost slabita in
9. 2. Teocratia papala in timpul lui Inocentiu al III-lea
In Germania urmeaza o perioada de anarhie, in vreme ce papalitatea isi consolideaza pozitiile in timpul pontificatului lui Inocentiu al III-lea (1196-1216), care aduce scaunul de la Roma la cea mai inalta pozitie detinuta in perioada medievala. Considerindu-se vicar al lui Christos, Inocentiu al III-lea afirma ca detine puterea suprema in cadrul crestinatatii (plenitudo potestas), fiind superior tuturor principilor temporali, carora le delega putere precum un senior vasalilor sai, si le-o poate retrage daca acestia se dovedesc nedemni. Pe aceste baze teoretice intervine in alegerea regelui Germaniei, impunind in trei rinduri proprii sai candidati, dintre care, in cele din urma, pe nepotul lui Barbarossa, regele Siciliei, ajuns imparat sub numele de Frederic al II-lea (1215-1250). Personalitate controversata, dornic sa realizeze un imperiu mediteraneean centrat pe Italia si Sicilia, acesta intra destul de repede in conflict cu papalitatea. Excomunicat datorita aminarii plecarii in cruciada (1227), Frederic al II-lea obtine prin negociere de la sultanul Egiptului stapinirea asupra locurilor sfinte (1229). Cind incearca sa-si impuna autoritatea supra oraselor din nordul si centrul Italiei, este din nou excomunicat de papa, in 1239, datorita aliantei dintre acesta si Liga lombarda. In conditiile rascoalei oraselor italiene, papa predica o adevarata cruciada impotriva imparatului, si in Italia incepe un razboi extrem de crud intre guelfi (adversarii imperiului) si ghibelini (partizanii Hohenstaufenilor). Papii Grigore al IX-lea si Inocentiu la IV-lea incearca fiecare sa-l depuna pe imparat cu ajutorul conciliilor (Roma, 1241; Lyon, 1245). Conflictul se termina doar prin moartea lui Frederic al II-lea in 1250.
Papalitatea ajunsese la pogeul puterii sale temporale, in vreme ce Imperiul nu mai este decit un stat german. Teocratia pontificala se afirmase in Europa si mai avea la dispozitie citeva decenii inainte sa primeasca lovitura de gratie in urma conflictului dintre Filip al IV-lea al Frantei si papa Bonifaciu al VIII-lea.
10. 1. Ordinul clunisian
Ordinul clunisian se dezvoltase cu o rapiditate extraordinara incepind din 909. Succesul s-a datorat, pe de o parte, independentei de care asezamintul se bucura in raport cu autoritatea laica, strinselor legaturi cu papalitatea, iar pe de alta parte, interesului din ce in ce mai mare manifestat de aristocratie pentru slujbele de pomenire a mortilor. Faptul ca manastirea de la Cluny crease sau reformase dupa acelasi model mii de alte asezaminte, si ca in toate acestea se faceau slujbe pentru pomenirea mortilor, a contribuit la stimularea generozitatii nobililor care se stiau cu constiintele destul de incarcate, si care, pe de alta parte, profitau de o sporire a veniturilor proprii datorita contextului economic favorabil. Catre 1050, doua mii de institutii erau mai mult sau mai putin legate de abatia mama de la Cluny, alcatuind astfel un fel de 'internationala monastica'. Organizarea presupunea existenta unui centru unic, la Cluny, si a unei singure persoane responsabile de starea ordinului, abatele de la manastirea mama. In afara de asezamintele dependente direct de Cluny (abatii de obedienta clunisiana), exista si institutii care aplica unele elemente ale modelului clunisian (abatii de afiliere clunisiana). De asemenea, se dezvolta si un curent feminin de inspiratie clunisiana, avind drept consecinta reformarea sau intemeierea manastirilor pentru femei.
Un alt aspect al evolutiei ordinului monastic de la Cluny este preocuparea de a construi edificii care sa demonstreze puterea bisericii, bogatia acesteia, splendoarea noii crestinatati iesita din reforma gregoriana. Aceasta bogatie ostentatorie a condus in cele din urma la afirmarea de noi curente, preocupate sa propuna un model ascetic si un ideal de saracie si austeritate pe care ordinul clunisian le neglijase.
10. 2. Ordinul cistercian
Papalitatea, iesita invingatoare in lupta cu puterea politica si in incercarea de a reforma moravurile clerului, este preocupata de a oferi un nou mesaj crestinatatii. In primul rind, separarea stat-biserica trebuia sa fie evidenta chiar din modul de organizare si functionare a bisericii in general si a manastirilor in special. Apoi, trebuiau revalorizate o serie de idealuri religioase, pentru care sursa de inspiratie o ofereau Actele apostolilor si crestinismul primit Mesajul papalitatii reformate punea accent pe saracie, viata comunitara, separarea intre biserica si stat si pe suprematia pontificala. Cum miscarea clunisiana se departa din ce in ce mai mult de aceste valori, modele alternative au inceput sa fie propuse. Un astfel de model de saracie, la rindul ei ostentatorie, este promovat de ordinul cistercian si de Bernard de Clairvaux (1090-1153), critic acerb al podoabelor clunisiene si al prea profundei implicari a acestui ordin in viata lumeasca, mai ales prin strinsele legaturi cu puterea politica.
Manastirea de la Citeaux, in nordul Burgundiei, a fost intemeiata in 1098 de Robert de Molesme, dar a dus o existenta destul de discreta pina la implicarea lui Bernard de Clairvaux, care intra in manastire impreuna cu un numar important de rude. Discursul sau despre austeritate si rigoare, ideile mistice, forta personalitatii sale au atras oameni si donatii catre manastire. Incepe fondarea de noi asezaminte, care sint teoretic independente, dar se supun de fapt ordinelor abatiei mame de la Citeaux. Abatiile-fiice pot crea la rindul lor altele, 'nepoate' ale celei de la Citeaux, si astfel, incepe sa functioneze o ierarhie care da forta ordinului cistercian. Spre 1250, existau in toata Europa circa 1500 de asezaminte cisterciene, pentru barbati si femei, care proclamau idealul de ascetism si rigoare morala, si raspindeau, in acelasi timp, in plan artistic, o estetica noua, caracterizata de sobrietate. Calugarii cistercieni, care revalorizeaza munca manuala, chiar daca adesea fac apel si la ajutorul altora, au un rol important in difuzarea in intreaga Europa, inclusiv in partile central-rasaritene precum Transilvania, a unor tehnici de crestere a animalelor, de exploatare a pamintului sau de constructie.
Preotii de pe linga bisericile catedrale primisera o regula de organizare in timpul lui Ludovic cel Pios, prin care li se cerea sa aiba un minimum de viata comunitara (o biserica, un dormitor si un refectoriu comun), sa aiba venituri comune si sa se ocupe de asistenta sociala. Aceasta regula nu se impusese insa, individualismul fiind mult mai puternic, iar preocuparile pentru sectorul caritativ cazind in desuetudine. In aceste conditii, pe la 1050 papii prinsi in miscarea generala de reformare a bisericii instaureaza o alta regula, numita a SfintuluiAugustin. Cei care accepta regulile de viata comunitara vor fi de acum inainte numiti canonici regulari; cei care prefera individualismul si bogatia sint canonicii seculari si in mediul urban sint receptati adesea ca profitori.
Dorinta de a reveni la idealul saraciei si vietii apostolice se manifesta si dincolo de limitele bisericii oficiale, prin animarea unor miscari populare care in cele din urma se transforma in adevarate erezii. Acestea se caracterizeaza prin dispretul fata de lume si ura fata de trup, o dorinta excesiva de puritate si adesea prin conceptii dualiste. Considerind biserica oficiala marcata de toate tarele veacului, miscarile eretice manifesta un puternic anticlericalism, ce duce uneori la constituirea unei ierarhii paralele.
11. 1. Valdenzii
Valdenzii sint adeptii unei miscari intemeiate catre 1170 de catre negustorul lionez Pietro Valdo, care predica despre nevoia de pocainta, saracie si impotriva ideii de proprietate. La inceput miscarea este aprobata de papalitate, dar pe masura ce adeptii lui Valdo cer sa primeasca spovedaniile si sa acorde canoanele de pocainta (prerogative preotesti), episcopii reactioneaza negativ si in cele din urma valdenzii sint condamnati ca eretici. Reprimata in Franta, miscarea supravietuieste vreme mai indelungata in zonele muntoase din nordul Italiei.
Catarii, numiti si albigenzi de la orasul Albi, din sudul Frantei, care a constituit unul dintre centrele lor, au creat cea mai cunoscuta miscare eretica occidentala. Catarismul era o erezie dualista, care considera ca tot ce tine de material in aceasta lume, inclusiv trupul omenesc, a fost creat de un Demiurg rau, iar singura partea spirituala este creatia lui Dumnezeu. Numele adeptilor a fost explicat prin termenul grecesc de catharoi, care inseamna 'cei puri', ceea ce trimitea la pretentia catarilor de a duce o viata de puritate in contrast cu coruptia din rindul bisericii oficiale si a celor ce-i urmau preceptele. Catarii afirmau ca daca in lume se manifesta doua principii egale in forta si demnitate, binele si raul, atunci scopul vietii este de a separa sufletul care apartine sferei spirituale, deci binelui, din trupul care face parte din domeniul raului. Aceasta se poate face prin respectarea saraciei de tip evanghelic si prin dezinteresul fata de lumea paminteasca, inclusiv fata de structurile statului sau ale bisericii oficiale. De asemenea, lumea fiind domeniul raului, procreerea nu mai are sens, deci sexualitatea trebuie refuzata. Cei ce nu respectau aceste precepte nu se puteau elibera pentru a urca in ceruri, si se reincarnau, eventual chiar in animale, motiv pentru care catarii sustineau o alimentatie vegetariana. Opozitia categorica dintre trup si suflet pe care o propovaduiau ei facea imposibila Intruparea, de aceea ei spuneau ca Iisus Christos a fost de fapt un inger, la fel ca Maria, si ca nu a murit pe cruce, Rastignirea fiind o simpla iluzie. In aceste conditii, mintuirea nu putea veni din partea bisericii oficiale, opera a Diavolului, ci doar datorita existentei unor perfecti, credinciosi catari care prin modul lor de viata puteau juca rolul de mediatori. Singura taina pe care o acceptau catarii, constituiti de altfel intr-un fel de biserica paralela, era consolamentum, ritual prin care perfectul isi punea miinile pe credinciosul aflat pe patul de moarte, si acesta se considera mintuit.
Cum predicile catare se indreptau de asemenea impotriva razboiului, implicit a cruciadei, impotriva juramintului - punind in discutie sistemul feudo-vasalic si practica judiciara a vremii, ca si impotriva judecatii, era clar ca miscarea ataca toate structurile de rezistenta, laice si ecleziastice ale societatii medievale. In aceste conditii, este explicabila coalitia dintre regele Frantei Filip al II-lea August, dornic sa aduca sub autoritatea sa sudul Frantei, al carui specific aparte era si mai mult subliniat de raspindirea catarismului, si papa Inocentiu al III-lea. Acesta isi afirmase cu puterea calitatea de conducator universal al bisericii, mai ales ca, in acel moment, la Constantinopol, datorita celei de-a patra cruciade, nu mai exista un patriarh ortodox. In 1208 se predica deci o cruciada impotriva catarilor, la care iau parte in primul rind cavaleri din nordul Frantei, atrasi de bogatiile unui sud mult mai dezvoltat si rafinat, condusi de fiul regelui si de unul dintre marii sai vasali, Simon de Montfort. In sud, unde numarul catarilor nu depasea probabil 5% din populatie, toti fac front comun impotriva invaziei ale carei conotatii politice nu scapa nimanui. La asediul orasului Beziers, din 1209, cind legatului papal i s-a atras atentia ca pe linga eretici sint masacrati si multi catolici, acesta ar fi raspuns 'omoriti-i pe toti, Dumnezeu o sa si-i gaseasca pe ai sai'. Luptele au continuat in acest spirit vreme indelungata, impotriva catarilor fiind aruncate si armele Inchizitiei, a carei functie fusese atribuita unui nou ordin monastic, cel al dominicanilor, special creat pentru combaterea ereziei. Cetatea Montsegur, ultima fortareata catara, cadea in 1244. Comitatul de Toulouse, care oferise sprijin catarilor in incercarea de a rezista integrarii sale fortate in regatul francez era cuprins in domeniul regal. Catre 1320 dispareau ultimii catari, dar ideile lor, insuficient cunoscute, mai fascineaza si astazi, mai ales pe cei interesati de ocultism.
Transformarile care marcasera societatea occidentala faceau ca pe la 1200 in biserica sa se resimta nevoia unor inovatii. In primul rind crescuse mult rolul oraselor, cu bogatia lor dar si cu marginalii care nu beneficiau de asistenta nimanui, canonicii seculari fiind dezinteresati de aceste probleme. Pe de alta parte, exponentii noilor idealuri religioase actionau in afara oraselor, precum cistercienii dornici sa se izoleze de lume in adincimea padurilor. Miscarile eretice parusera sa sesizeze deschiderea oraselor spre mesajul religios, valdenzii sau catarii bucurindu-se de o inradacinare urbana destul de importanta. De aceea, papalitatea iese in intimpinarea initiativelor care vizeaza aparitia unor noi ordine calugaresti care sa actioneze in mediul urban, ca purtatoare ale noilor idealuri de saracie si austeritate.
Dominicanii sint un ordin creat in 1215 de catre spaniolul Domingo de Guzman (1170-1221), cu principalul scop de a lupta impotriva catarismului afirmat in Toulouse si Languedoc. Principalele mijloace de actiune erau predica si argumentarea (numele oficial al ordinului infiintat la Conciliul al IV-lea de la Lateran fiind Ordo Predicatorum), de aceea calugarii dominicani s-au remarcat printr-o formatie intelectuala foarte serioasa, adesea universitara. De altfel, in scurt timp, cu sprijinul papalitatii, profesorii dominicani vor ocupa numeroase catedre in universitati, ceea ce va stirni tensiuni in mediul universitar. Pe de alta parte implicarea lor in domeniul intelectual si al invatamintului a facut ca dintre ei sa se recruteze cei mai marcanti ginditori ai secolului al XIII-lea, precum Toma d'Aquino. Noul ordin se baza pe regula Sfintului Augustin si depindea direct de papa. Calugarii dominicani nu puteau avea proprietati si trebuiau sa traiasca din ceea ce le era oferit, incadrindu-se astfel in categoria calugarilor cersetori. In 1232 dominicanii obtin de la papa functia de inchizitori, adica responsabilitatea de a repera ereticii si de a-i preda autoritatii laice.
12. 2. Franciscanii
Ordinul franciscan a fost intemeiat de Francesco din Assisi (1182-1226), nascut intr-o familie de negustori, care, dupa o tinerete zbuciumata, se converteste la idealul de saracie si simplitate de tip apostolic. Prin atacurile sale la adresa bogatiei, Francisc parea sa puna in primejdie ordinea constituita, de aceea episcopul din Assisi incearca sa obtna condamnarea sa. Papa ezita, si in cele din urma accepta in 1223 crearea unui nou ordin calugaresc, numit Ordo fratrum minorum, sau al minoritilor, care depinde direct de pontiful roman. Prin actiunea sfintei Clara, discipol al lui Francisc, apare si o ramura feminina, a clariselor. Scopul principal al franciscanilor, de asemenea calugari cersetori, este sa duca o viata de saracie si sa se ocupe de sectorul caritativ din orase.
Se poate observa ca prin preocuparile lor privind invatamintul sau caritatea, dominicanii si franciscanii reprezinta doua ordine complementare, si cel putin la inceputurile lor au avut contributii importante la renovarea spirituala a Occidentului.
Ideile lui Inocentiu al III-lea au fost aduse la ultimele lor consecinte de papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), care a actionat insa in conditii politice noi, improprii afirmarii suprematiei papale. Cind state precum Anglia si Franta avansasera in directia centralizarii puterii monarhice, pretentiile papei de a fi considerat capul intregii lumi intrau in contradictie cu noile realitati. Printr-o serie de documente, intre care se remarca bula papala Unam sanctam, Bonifaciu al VIII-lea afirma ca in afara papei de la Roma si a bisericii sale nu exista posibilitate de mintuire, ca papa este conducatorul intregii lumi crestine, si ca toti credinciosii, inclusiv capetele incoronate, sint supusii papei. Regele Frantei, Filip al IV-lea cel Frumos, nu poate admite punerea in discutie a autoritatii sale asupra supusilor si nici existenta unei alte puteri, cu centrul in exteriorul regatului sau, care sa-i concureze propria putere. Pozitia teocratica absoluta a papei, ca si refuzul de a accepta taxarea clerului fara invoirea sa pentru necesitatile statului declanseaza conflictul. In fata amenintarii cu excomunicarea, regele Frantei trimite o armata, condusa de sfetnicul sau Guillaume de Nogaret, care il face prizonier pe Bonifaciu al VIII-lea la Agnani, in 1303. Batrinul papa este brutalizat de Nogaret, si chiar daca o revolta populara il elibereaza in citeva zile din miinile francezilor, moare la putin timp dupa aceea. Incepuse declinul papalitatii medievale.
13. 1. Papalitatea de la Avignon
Succesorul sau este un papa francez, Clement al V-lea (1305-1314), care incearca in zadar sa mentina o anumita independenta a papalitatii. Dovada influentei regalitatii franceze asupra papei este si stabilirea resedintei acestuia la Avignon. Sint creati din ce in ce mai multi cardinali francezi, care slujesc interesele lui Filip al IV-lea. Incapabil sa reziste presiunilor regale, Clement al V-lea accepta suprimarea ordinului cavalerilor templieri, ale carui bogatii erau rivnite de regele Frantei. Templierii sint judecati si condamnati la rug pe baza unor acuzatii de vrajitorie si de blasfemie niciodata dovedite, ordinul este desfiintat, iar averile lor sint in cele din urma transferate ioanitilor.
Succesorii lui Clement al V-lea continua aceeasi politica de subordonare fata de regalitatea franceza, cautind compensatii ale pierderii libertatii de miscare in organizarea statului pontifical dupa modelul statelor centralizate, in principal al Frantei. Sistemul impozitelor percepute de papalitate se perfectioneaza, gestiunea financiara se imbunatateste, prin crearea Camerei apostolice. Sint explorate noi surse de venituri, provenite de pe urma beneficiilor ecleziastice ramase vacante, din numirea de noi titulari, din darurile pe care clericii erau obligati sa le faca Sfintului Scaun. In acelasi timp, curtea pontificala de la Avignon evolueaza in directia sporirii stralucirii sale prin realizari arhitecturale prestigioase si printr-un mecenat cultural deosebit, ceea ce o transforma in echivalentul marilor curti princiare laice ale momentului. La rindul lor cardinalii duc o viata de lux, creindu-si propriile curti care rivalizeaza cu cea pontificala.
In afara de Franta, care e multumita de a avea papalitatea in apropierea teritoriului sau, restul crestinatatii se dovedeste din ce in ce mai ostila situarii sediului curiei la Avignon. Englezii, aflati in plin razboi de 100 de ani, refuza sa mai permita varsarea taxelor catre papalitate, sub pretextul ca aceasta se afla pe teritoriu francez, si ar fi in pericol ca banii sa ajunga in mina dusmanilor. Germanii sint si ei impotriva ideii ca papii sa rezideze la Avignon, iar italienii amintesc in permanenta ca Roma era sediul legitim al papalitatii.
In fata curentului de idei tot mai puternic in favoarea revenirii la Roma, papa Grigore al XI-lea se intoarce in 1377 si este primit in triumf. La moartea sa, in 1378, cardinalii care il urmasera, sub presiunea populatiei care cerea un papa roman, aleg drept succesor pe Urban al VI-lea (1378-1389). Acesta intra insa rapid in conflict cu cardinalii, si o parte a acestora aleg un alt papa, in persoana lui Clement al VII-lea (1378-1394), care revine la Avignon. Ambele alegeri fusesera contestabile, si din acest moment biserica occidentala cunoaste o schisma in care doi papi, unul la Roma si altul la Avignon, isi disputa mostenirea Sfintului Petru. Mentinerea acestei situatii anormale a fost posibila datorita amestecului fortelor politice laice polarizate datorita razboiului de 100 de ani si a altor conflicte. Regele Frantei sprijinindu-l pe papa de la Avignon, Anglia s-a indreptat in mod natural catre papa de la Roma. Tot de partea Avignonului s-au manifestat unele puteri mai apropiate din punct de vedere politic de Frnata, precum regatul Neapolelui, Piemont, Ferrara, Savoia, regatele Castiliei si Aragonului, precum si Scotia, aflata in conflict cu Anglia. Papa de la Roma a fost sustinut de zonele din Italia centrala, unde opinia publica era foarte nefavorabila francezilor, de Germania, aflata in legaturi traditionale cu Roma, de statele din regiunea central-rasariteana a Europei, de Scandinavia, de Flandra aflata in conflict cu Franta si de Portugalia opusa Castiliei. Datorita acestui sprijin din partea diferitelor state, marea schisma se mentine pina la inceputul secolului al XV-lea, cind incep sa se caute solutii pentru o situatie devenita insuportabila pentru o crestinatate total dezorientata. Solutia pare sa vina prin convocarea unui conciliu, in 1409, la Pisa, in care reprezentantii bisericii au incercat sa puna capat schismei bicefale. Cei doi papi aflati atunci pe cele doua scaune pontificale, Benedict al XIII-lea (1394-1417) de la Avignon si Grigore al XII-lea (1406-1415) de la Roma sint declarati eretici si depusi de conciliul care alege un alt papa, pe Alexandru al V-lea (1409-1410). Ceilalti doi insa nu renunta la tronul pontifical, la moartea lui Alexandru este ales un alt papa la Pisa, Ioan al XXIII-lea (1410-1415), astfel ca din acest moment, schisma, in loc sa fie lichidata se adinceste, si Occidentul are acum trei papi.
In crestinatatea dezbinata se auzeau din ce in ce mai frecvent glasuri care cereau reformarea bisericii in ceea ce priveste conducerea si membrii sai (reformatio in capite et in membris), si aceasta nu putea fi decit opera unei adunari generale a clerului si credinciosilor. Eforturile regelui Germaniei (si apoi imparatului) Sigismund de Luxemburg (1410-1437), care se considera responsabil, in virtutea functiei sale, de intreaga crestinatate, au condus in cele din urma la convocarea Conciliului de la Konstanz (1414-1418). La acesta au luat parte, in afara clericilor, si reprezentanti ai universitatilor, oglindind o noua conceptie despre responsabilitatea pentru problemele bisericii. Participantii s-au grupat pe 'natiuni', pentru a impiedica manifestarea preponderentei vreunei grupari, dar ilustrind astfel si o noua conceptie asupra unei crestinatati diferentiate pe criteriul etnic si lingvistic. Conciliul trebuia sa rezolve problema schismei si a reformarii bisericii, dar hotaririle in dezbaterile pe problemele de fond au fost precedate de o condamnare a unui eretic. Ian Hus, reformatorul ceh sosit la Konstanz pe baza asigurarilor de securitate date de imparat, este judecat, condamnat si ars pe rug. Reusind sa se mobilizeze in fata a ceea ce considerau un pericol exterior, participantii la conciliu puteau apoi sa hotarasca lichidarea schismei si sa elaboreze asa numita doctrina conciliara. Ei afirmau ca puterea papei nu are origine divina, ci a fost delegata de credinciosi, ca atare conciliu, ca adunare reprezentativa a crestinilor este superior papei. Conciliul poate lua hotariri in favoarea dogmei si disciplinei ecleziastice, poate reglementa viata temporala si spirituala a crestinatatii, si mai presus de toate il poate judeca pe papa. Pentru a avea garantia ca toate aceste hotariri pot fi transpuse in realitate, conciliul de la Constanz stabileste o anumita frecventa cu care papa era obligat sa convoace aceasta adunare eclesiastica. Marele rezultat de la Constanz este lichidarea schismei, in 1417 fiind ales noul papa al intregii crestinatati occidentale in persoana lui Martin al V-lea.
Incercarea de a pune in practica doctrina conciliara s-a manifestat la Conciliul de la Basel (1431-1437), convocat in conditiile probelemelor create de reformele husite. Papa Eugeniu al IV-lea, ales in 1431, intra insa in conflict cu conciliul fata de care isi afirma superioritatea. Participantii la conciliu nu se pot intelege asupra atitudiniii pe care sa o adopte fata de papa, in vreme ce acesta convoaca in 1438 un alt conciliu la Ferrara, unde toate hotaririle de la Basel sint declarate nule. Stramutat in 1439 la Florenta, acest conciliu aduce papei o victorie de mare prestigiu, datorita acceptarii de catre imparatul bizantin si de catre o parte a bisericii ortodoxe a unirii cu Roma. Constantinopolul asediat de turci facuse acesta concesie in speranta iluzorie a obtinerii unui sprijin occidental, si desi in cele din urma populatia din imperiul bizantin a refuzat unirea, papa a profitat de puterea pe care si-o manifestase. Actul de unire dintre Constantinopol si Roma parea sa refaca unitatea bisericii sub autoritatea papei, care poate declara acum ca detine puterea direct de la Christos, nu de la comunitatea crestina. In pofida a noi frictiuni care au mai continuat intre papa si conciliu, doctrina conciliara pierduse terenul. Pe la 1450 prestigiul papei parea refacut, dar statele nationale in formare nu mai erau dispuse sa accepte o putere universala superioara. Pe de alta parte, nu se realizase reforma interioara ceruta in ultimele decenii, si aceasta avea sa declanseze Reforma religioasa din secolul al XVI-lea.
Organizarea cruciadei, pelerinaj armat cu scopul de a elibera Locurile Sfinte de sub stapanirea necredinciosilor, pune in evidenta forta bisericii romane, capabila in secolul al XI-lea sa se reformeze, renuntand la o serie de vicii care-i erau imputate, si sa conduca o miscare de expansiune care antreneaza cavalerii si capetele incoronate din intreg Occidentul.
La originea ideii de cruciada stau mai multi factori, dintre care putem sublinia in primul rand traditia pelerinajului la Ierusalim, centrul lumii spirituale a crestinilor. Greutatile si primejdiile drumului transforma calatoria la Locurile Sfinte intr-o pocainta, care poate aduce omului medieval iertarea de pacate.
Pe de alta parte, cuceririle islamice insufletite de spiritul djihadului, razboiul sfant musulman, creeaza reactii de raspuns in lumea crestina si contribuie la formularea ideii legitimitatii razboiului impotriva necredinciosilor. Ideea de cruciada se naste din intalnirea acestor doua traditii, dar succesul predicii papei Urban al II-lea, la Clermont, care conduce la declansarea cruciadei I, trebuie explicat si prin alte elemente.
Religiozitatea profunda, chiar daca uneori imbibata de superstitii, a majoritatii populatiei occidentale, este de luat in considerare atunci cind cautam cauzele cruciadelor.
Orientul are pentru crestinii occidentali infatisarea unei lumi mirifice, a bogatiei fabuloase, pentru care Bizantul vizitat deja de unii cavaleri reprezinta o mostra graitoare. Nivelul culturii materiale si spirituale a orientului bizantin sau islamic este mult superior celei din occident, constituind astfel un indemn pentru incercarea de cucerire si luare in stapanire a acestor tinuturi. In Occident incepuse deja avantul economic care sta la baza dezvoltarii sale de mai tarziu, dar consecinta sa imediata este o anumita crestere a populatiei la toate nivelele societatii. Resursele inca insuficiente nu puteau oferi tuturor posibilitatile dorite, astfel ca dirijarea surplusului de oameni spre Orient, intr-un scop in realitate expansionist, putea fi o solutie.
Structura ierarhica a societati occidentale permite si chiar face necesara o astfel de miscare. Exista o numeroasa categorie de cavaleri, profesionisti ai manuirii armelor, dintre care multi erau insa indepartati de la mostenirea averii parintesti, care revenea primului nascut, si care erau obligati sa incerce sa-si croiasca o situatie prin forta propriei sabii. Pentru ei, razboiul era modul cotidian de existenta, dar eforturile bisericii de a instaura un climat de pace in Occident tindeau sa le ingradeasca aici posibilitatile de manifestare. Biserica, proclamand paci si armistitii ale lui Dumnezeu, pe parcursul carora luptele erau interzise, crestinand idealul cavalersc, incerca sa orienteze potentialul militar al acestor razboinici spre scopuri care sa-i serveasca interesele. Avea acum si puterea de a o face, deoarece in urma reformei interne a bisericii, papalitatea se intarise, detinea autoritatea morala suprema in Occident, si preluase o serie de atributii si insemne ale puterii seculare. Un cler disciplinat si supus papei de la Roma contribuise la ridicarea nivelului religios al oamenilor, transformand crestinatatea intr-o realitate vie si sigura de ea. Acest cler duce mesajul chemarii la lupta impotriva necredinciosilor in toate colturile Europei apusene, declansand o miscare de adeziune nesperata nici de initiatorii proiectului.
In planul evenimentelor concrete, trebuie amintite si interesele Imperiului bizantin de a beneficia de ajutorul cavalerilor occidentali in lupta impotriva musulmanilor. Exista deja traditia recrutarii de catre imparatul bizantin a mercenarilor normanzi, numai ca acestia se dovedisera nesiguri, gata oricand de revolta sau dornici mai degraba sa realizeze in propriul beneficiu (si in detrimentul nu doar al arabilor ci si al bizantinilor) un imperiu mediteraneean. Spre sfarsitul secolului al XI-lea, imparatul de la Constantinopol alege sa ceara ajutorul papei care sa-i pledeze cauza in intreaga crestinatate, oferindu-i astfel posibilitatea de a beneficia de forta militara a cavalerilor occidentali.
Cresterea puterii Venetiei si a altor republici italiene si interesul acestora de a sprijini, din ratiuni comerciale (dorind sa-si extinda activitatile negustoresti), expansiunea crestina in spatiul stapinit de musulmani, este un alt factor de luat in considerare atunci cand se incearca explicarea succesului ideii de cruciada
Desi cererile de ajutor ale imparatului bizantin Alexios I Comnenul nu chemau neaparat spre un razboi sfant, desi situatia crestinilor aflati sub stapanirea selgiucida nu era dramatica si pelerinii spre Sfantul Mormant nu aveau in general de suferit, in 1095 in Occident era creat un climat favorabil ideii unei expeditii generale impotriva necredinciosilor.
In iarna lui 1095, papa Urban al II-lea lanseaza chemarea la lupta pentru eliberarea mormantului lui Christos de la Ierusalim, promitand iertarea pacatelor pentru cei ce vor raspunde pozit
Chemarea la cruciada a papei Urban al II-lea
'Acum ca voi, fii ai lui Dumnezeu, v-ati jurat lui Dumnezeu sa pastrati cu mai multa putere pacea intre voi si sa tineti cu credinta legile bisericii, este ceva de facut, pentru ca trebuie sa intoarceti puterea sinceritatii voastre, acum ca sinteti ridicati de indreptarea divina, spre un alt lucru care va priveste pe voi si pe Dumnezeu. Grabindu-va la drum, trebuie sa va ajutati fratii care traiesc in rasarit, care au nevoie de sprijinul vostru dupa care deja au strigat de mai multe ori.
Deoarece, dupa cum celor mai multi dintre voi li s-a spus, turcii, un neam de persani, care au strapuns hotarele Romaniei chiar la Mediterana, in locul numit Bratul Sfintul Gheorghe[6], ocupind din ce in ce mai multe paminturi ale crestinilor, i-au infrint pe acestia, deja invinsi in sapte batalii, si i-au ucis si i-au luat prinsi, au distrus bisericile si au lasat pustie imparatia lui Dumnezeu. (…)
Privitor la acest lucru va rog - nu eu, ci Dumnezeu, pe voi heralzi ai lui Christos, sa convingeti pe toti, de orice rang, cavaleri si pedestri, bogati si saraci, prin legi numeroase, sa se straduiasca sa ajute la alungarea acelui neam blestemat din tinuturile noastre crestine, inainte sa fie prea tirziu.
Vorbesc celor prezenti, trimit vorba celor ce nu sint aici, mai mult, Iisus Christos porunceste. Iertarea pacatelor va fi garantata acelor ce merg acolo, daca isi sfirsesc viata pe pamint sau trecind marea sau in lupta cu paginii. Eu, fiind investit cu acest dar de Dumnezeu, fagaduiesc aceasta tuturor celor care merg. (…)! Cite rele va vor fi puse in seama de insusi Domnul, daca nu-i ajutati pe cei care ca si voi marturisesc crestinismul!
Acei care, a spus, sint obisnuiti sa duca razboaie personale chiar cu credinciosi, sa mearga impotriva necredinciosilor intr-o batalie demna de dus acum si de sfirsit cu victorie. Acum, cei care pina nu de mult erau jefuitori, sa fie soldati ai lui Christos; acum, cei care mai inainte se luptau impotriva fratilor si rudelor, sa lupte cu dreptate impotriva barbarilor; acum, cei care mai deunazi erau inchiriati pentru citiva arginti, sa-si cistige rasplata vesnica. Acum, cei care se istoveau impotriva insisi trupului si sufletului lor, sa se osteneasca pentru o cinste indoita. (…)
Nici o intirziere sa nu amine ziua pentru plecare, ci cind au strins banii pentru ei si pentru cheltuielile zilnice, si cind iarna s-a terminat si primavara a venit, sa ia cu curaj drumul crucii cu Domnul mergind inaintea lor.
(Fulcher de Chartres, Chronicle of the First Crusade, in Brian Tierney, The Middle Ages, Sources of Medieval
History, vol. I,
Reactia este extraordinara, in cautarea mantuirii, multimi nenumarate de oameni din toate straturile societatii pornesc la drum, cu un entuziasm nu intotdeauna dublat de o pregatire adecvata. Participantii la 'cruciada saracilor', cum a fost numita aceasta ridicare populara, lipsiti de cunostinte militare si de organizare, erau condusi de un cleric, Petru Eremitul si de cavalerul sarac Gautier fara Avere. Drumul pina la Bizant este marcat de violente impotriva evreilor, considerati ucigasii lui Christos, si de jafuri. Fiind debarcati in Asia Mica de imparatul bizantin pentru care turbulenta lor in momentul cand ajunsesera la Constantinopol reprezenta un pericol, sunt foarte repede masacrati de turci. 'Cruciada cavalerilor', care a urmat, a fost mult mai bine organizata, a beneficiat de o conducere mai coerenta, deoarece comandantul « suprem » era considerat papa, prin reprezentantul sau Adhémar de Le Puy. Dintre cruciati, s-au remarcat mai ales Godefroy de Bouillon si Bohemund de Tarent. Trecuti in Asia Mica de flota bizantina dupa ce au depus juramint de vasalitate imparatului, armata cruciatilor a reusit sa elibereze intinse teritori in Orientul Apropiat (Edessa, Antiohia, Tripoli) inclusiv Ierusalimul, cucerit in 1099.
Aceste cuceriri aveau sa puna bazele
principatelor latine din Tara Sfanta (regatul Ierusalimului,
principatul Antiohiei, comitatul de
Recucerirea Edessei de catre musulmani a condus la predicarea celei de-a doua cruciade (1147-1149) de catre papa Eugeniu al II-lea si Bernard din Clairvaux. Este o cruciada a monarhilor, intrucit la ea participa regele Ludovic al VII-lea al Frantei si imparatul german Conrad al III-lea. Coordonarea lasa insa mult de dorit, si dupa infringeri in Asia Mica, cruciatii esueaza in fata Damascului.
Cea de-a treia cruciada (1189-1192) a fost declansata datorita unificarii musulmanilor de catre Saladin (1171-1193), sultanul Egiptului. Recucerirea de catre acesta a Ierusalimului (1187) i-a indemnat sa ia crucea pe imparatul Germaniei Frederic I Barbarossa, pe regele Angliei Richard Inima de Leu si pe regele Frantei, Filip al II-lea August. Cruciatii recuceresc Accra, Antiohia, teritorii de coasta intre Tripoli si Jaffa. Richard smulge insula Cipru bizantinilor. Neintelegerile dintre monarhi, moartea lui Frederic in Asia Mica, au impiedicat recucerirea Ierusalimului. Aceasta ramine ideea-forta a cruciadelor urmatoare, niciodata reusita (cu exceptia dobindirii sale prin tratatice de catre Frederic al II-lea, pentru o scurta perioada de timp).
O mentiune aparte merita Cruciada a IV-a (1202-1204), care este deturnata de venetieni de la scopurile sale initiale, sfarsind cu cucerirea Constantinopolului, pe tronul caruia se gasesc pana la 1261 imparati latini (occidentali si catolici).
Pierderea posesiunilor occidentale din Siria continua tot cursul secolului al XIII-lea, in 1291 fiind cucerita Acra, ultimul punct al rezistentei latine. Cruciada ramane insa ca o permanenta a istoriei occidentale, extinzandu-si sfera de cuprindere asupra luptei cu orice fel de necredinciosi, nu doar cu cei ce stapaneau Locurile Sfinte. Astfel, luptele cu arabii in Spania, cu paganii de la Marea Baltica, mai tirziu cu turcii otomani in Europa rasariteana si centrala s-au dus sub semnul cruciadei.
Dincolo de achizitiile teritoriale de moment, cruciada a avut consecinte mai ales pe plan economic si cultural, punind din nou in legatura directa Occidentul dinamic cu un Orient care ii este mult superior, si de la care imprumuta masiv, prin intermediul arabilor, in stiinta, arta si literatura. Modul de viata al nobililor se transforma in urma contactului cu luxul orientului, taranilor li se cere tot mai mult pentru a se putea finanta asemenea expeditii, comertul se dezvolta prin deschiderea de noi drumuri. Cruciada s-a transformat intr-un instrument la dispozitia papalitatii, care a folosit-o in lupta impotriva ereticilor (catari) si a adversarilor politici. Cruciadele, si in special a IV-a, au contribuit la definitiva indepartare dintre Occident si Bizantul care va pastra pentru totdeauna resentimente impotriva latinilor si care va refuza unirea religioasa cu Roma chiar in conditiile in care turcii se aflau sub zidurile Constantinopolului.
Rezumat :
Biserica crestina, devenita oficiala din vremea lui Constantin cel Mare, evolueaza in directia unei institutii care, initial supusa autoritatii statului, se emancipeaza in Occident si pretinde chiar superioritatea in fata puterii politice. Cadrul teritorial-institutional, inspirat de structura administrativa a Imperiului roman, ca si organizarea clerului secular si regular, ofera premisele afirmarii bisericii apusene, in interiorul careia episcopul de Roma dobindeste treptat un rol din ce in ce mai important. Reforma gregoriana, declansata in secolul al XI-lea, lupta pentru investitura si conflictul dintre papalitate si imperiu conduc la definirea separarii bisericii de stat, si a independentei acesteia. Cu Inocentiu al III-lea si Bonifaciu al VIII-lea, teocratia pontificala devine o realitate, dar apar si primele semne ale crizei. Perioada in care papalitatea isi are sediul la Avignon este una de centralizare a monarhiei pontificale dupa modelul marilor state teritoriale, ceea ce intareste puterea papalitatii, o ajuta sa supravietuiasca marii schisme a Occidentului, si sa iasa victorioasa in lupta cu miscarea conciliara. Puterea bisericii apusene este demonstrata si de succesul avut de ideea de cruciada, tentativa de a aduce locurile sfinte in stapinirea crestinilor.
Michel Balard, Philippe Contamine, Jean Favier, s.a., Cruciadele, Bucuresti, 1999
Peter Brown, Cultul sfintilor, Bucuresti, 1995
Peter Brown, Intemeierea crestinismului occidental, Iasi, 2002
Earle Cairns, Crestinismul de-a lungul secolelor, Chisinau, 1992
Henri-Irénée Marrou, Biserica in Antichitatea tarzie, 303-604, Bucuresti, 1999
Jean Meyendorf, Biserica ortodoxa ieri si azi, Bucuresti, 1996
Cécile Morrisson, Cruciadele, Bucuresti, 1997
Jacques Paul, Biserica si cultura in Occident, Bucuresti, 1996.
Ioan Ramureanu, Milan Sesan, Teodor Bodogae, Istoria bisericeasca universala, vol. I-II, Bucuresti, 1987-1993
André Vauchez, Spiritualitatea evului mediu occidental, Bucuresti, 1994
Tema de control :
Pe baza documentelor referitoare la conflictul dintre Grigore al VII-lea si Henric al IV-lea, alcatuiti un eseu despre “Lupta pentru investitura”.
Test de autoevaluare:
Comparati monahismul benedictin cu monahismul propus de ordinele cersetoare (franciscani si dominicani).
