Aparitia dictaturilor

APARITIA DICTATURILOR

Politica expansionismului militarist agresiv promovata cu succes de Italia si Germania - consolidata si de cea a Japoniei - a dominat politica internationala a deceniului patru. A fost firesc ca anumite state sau miscari sa se simta atrase si sa se lase influentate de fascism daca doreau sa obtina sprijinul acestor state.

In cea mai mare parte a tarilor Europei centrale, rasaritene si mediteraneene, criza economica a acutizat tensiunile sociale si a favorizat ascensiunea miscarilor profasciste sau pronaziste. Adeseori, tocmai pentru a impiedica accesul acestor organizatii la putere au fost instaurate sau consolidate regimuri exceptionale puse sub controlul claselor conducatoare. Astfel s-a intamplat in Lituania lui Woldemarras si a succesorilor sai, in Letonia, unde seful Uniunii Taranesti, Karlis Ulmaris, a instaurat in 1934 un regim autoritar, in Polonia, unde regimul coloneilor i-a succedat celui al lui Pilsudski, in 1935, in Ungaria, unde regimul corporatist si autoritar instalat de Gombos se confrunta dupa 1935 cu 'crucile cu sageti' ale fascistului Szalasi.

S-a ajuns deseori la veritabile conflicte meschine intre dictaturile exercitate de fortele conservatoare si partidele fasciste, care se sprijinea pe taranime si pe mica burghezie. In Romania, in fata ascensiunii fascismului reprezentat de miscarea Garda de fier, regele Carol al II lea a recurs, in 1938, la o lovitura de stat, urmata de dizolvarea tuturor partidelor si asasinarea lui Codreanu, liderul Garzii de fier. In Bulgaria, generalul Gheorghiev a dizolvat, in 1934, partidele traditionale si a instaurat o dictatura monarho-militarista, comparabila cu cea instaurata de generalul Metaxa, doi ani mai tarziu, in Grecia. In Austria, cancelarul Dolfus conduce de asemenea, din 1934, un Stat reactionar si traditionalist. In 1936, succesorul lui, Schuschnigg a eliminat Heimwehr-ul, pe care pana atunci regimul se sprijinise.

Pretutindeni, sau aproape, scenariul este acelasi. Blocul conducator reuseste sa-si mentina si sa-si consolideze dominatia, mai intai zdrobind fortele proletariatului cu ajutorul miscarilor fasciste, apoi absorbindu-le sau eliminandu-le pe acestea din urma si adoptand, pentru a spori eficacitatea actiunii sale, o parte din metodele de guvernare ale fascismului.

Problema franchismului si a raporturilor sale cu veritabilul fascism spaniol, cel al Falangei (fondata in 1933) se pune in termeni identici. In timpul celor trei ani cat a durat razboiul civil, Franco s-a servit de miscarea condusa de Jose-Antonio Prima de Rivera (fiul fostului dictator), Falanga, a carei ideologie este apropiata aceleia a 'primului fascism', pentru a  ralia taberei sale masele mic-burgheze. Insa, o data victoria cucerita, regimul pe care il stabileste vizeaza mai putin instaurarea unei noi ordini, cum o reclama falangistii, ci un sistem autoritar si corporatist ce face trimiteri mai degraba la Portugalia lui Salazar decat la Italia liu Mussolini. Partidul unic se vede astfel redus la rolul de simpla curea de transmisie a directivelor lui Candillo.(5; 324)

In tarile Europei de Nord sau de Vest unde democratia se baza pe traditii stravechi si pe sprijinul unei fractiuni importante a maselor si a clasei de mijloc, partidele fasciste si fascizante nu reusesc sa cucereasca puterea. Ele cunosc totusi in aceasta perioada un avant spectaculos, mai ales in Franta, unde ascensiunea 'ligilor' si paralizia institutiilor degenereaza in februarie 1934 intr-o adevarata criza de regim. In Marea Britanie, British Union of Fascists a lui Oswald Mosley nu reuneste decat douazeci de mii de aderenti, recrutati din randurile clasei de mijloc si repede desconsiderati in ochii opiniei publice pentru violenta actiunilor lor, insa in Belgia, miscarea rasista a lui Leon Degrelle, sustinuta financiar de Mussolini, obtine un succes ce nu poate fi neglijat la alegerile din 1936 (11% din voturi si 26 de deputati). La fel si in Olanda, miscarea national-socialista a lui Anton Mussert, mai apropiata de modelul hitlerist, isi vede efectivele (40.000 de aderenti in 1933) si electoratul (8% din voturi in 1935) crescand odata cu criza.

Toate aceste organizatii, au atins apogeul intre 1934-1936. In schimb cele din Elvetia, Danemarca, Norvegia, Irlanda, cunosc un reflux rapid dupa 1936, consecinta a unei relative imbunatatiri a situatiei economice.

Fireste, in afara Europei, conditiile care au creat miscarile fasciste de pe batranul continent nu existau. Anumite caracteristici ale fascismului european au gasit insa ecou si in celelalte continente. Ar fi fost de mirare ca muftiul de la Ierusalim sau arabii care se opuneau colonizarii evreiesti din Palestina sa nu fi gasit antisemitismul lui Hitler pe placul lor, desi nu avea nici o legatura cu modul traditional de coexistenta a islamului cu necredinciosi de diverse tipuri.

Anumiti hindusi din castele superioare ale Indiei, cum ar fi extremistii sinhalezi sau din Sri Lanka, erau constienti de superioritatea lor de 'arieni'- de asta data, chiar originala- fata de rasele mai negre de pe propriul lor subcontinent. Si militantii buri care fusesera internati de germani in timpul celui de-al doilea razboi mondial, aveau si ei anumite afinitati ideologice cu Hitler, atat ca nazisti convinsi, cat si prin intermediul influentei teologice a curentelor calviniste elitiste de extrema dreapta din Olanda.

Japonezii, in marea lor majoritate erau si ei cat se poate de convinsi de superioritatea rasei lor si de necesitatea puritatii etnice, credeau cu convingere in virtutile militare si in sacrificiul de sine, in ascultarea fara cracnire a ordinelor, in obligatie si stoicism. Orice samurai ar fi subscris fara ezitare la motoul organizatiei hitleriste SS: 'Meine Ehre ist Treice', care se traduce: 'Onoarea inseamna supunere oarba' (3; 161). Societatea japoneza era o societate cu o ierarhie rigida, incepand cu supunerea totala a individului fata de natiune si de imparatul ei divin si terminand cu respingerea fatisa a libertatii si fraternitatii. Printre diplomatii acreditati pe langa puterile europene fasciste, mai ales printre grupurile teroriste ultranationaliste destinate sa-i asasineze pe politicienii insuficient de patrioti, in armata de la Kwantung care cucerea, stapanea si inrobea Manciuria si China, japonezii erau aceeia care recunosteau aceste afinitati si se luptau pentru a fi identificati mai clar cu puterile fasciste europene.

In America de Nord, oamenii si miscarile totalitare de inspiratie europeana nu au avut prea mare importanta in afara comunitatilor particulare de imigranti, ale caror membri au adus cu ei ideologiile din vechia lor tara sau care mai pastrau anumite loialitati fata de tara lor de origine. Astfel, sentimentele americanilor de origine germana - mai putin ale italienilor americani - au contribuit la izolationismul SUA, desi nu exista nici o dovada ca ar fi devenit fascisti in numar mare. Zorzoanele militiei, camasile colorate si bratele ridicate inainte in salutul hitlerist nu faceau parte din elementele specifice aripii de dreapta locale, cu care era foarte familiarizat Ku-Klux-Klanul. Antisemitismul era, evident, foarte puternic, desi versiunea americana contemporana a aripii de dreapta, probabil ca datora mai mult corporatismului aripii drepte de inspiratie catolica europeana.

Influenta fascismului european a fost prezenta in America de Sud, atat in randul unor politicieni individuali ca Jorge Elizer Gaitan (1898-1948) din Columbia si Juan Domingo Peron (1895-1974) din Argentina, cat si asupra unor regimuri ca cel al lui Getulio Vargas, Estado Novo (Statul Nou) din Brazilia (1937-1945). In pofida temerilor SUA ca nazismul va ataca dinspre sud, efectul principal al influentei fascismului in America Latina a ramas pe loc. In afara de Argentina, care s-a declarat deschis in favoarea Axei- dar asta chiar si inainte ca Peron sa preia puterea in 1943, ca si dupa aceea - guvernele din emisfera occidentala au intrat in razboi de partea SUA. Este totusi adevarat ca, in anumite tari sud-americane, armatele au fost pregatite dupa sistemul german fiind pregatite de militari germani ori chiar de cadre naziste.

O oarecare influenta a nazismului la sud de Rio Grande poate fi explicata usor. Vazut de dincolo de Atlantic, fascismul arata pentru unii politicieni fara indoiala ca povestea de mare succes a deceniului. Daca in lume exista un model care sa poata fi imitat de politicienii unui continent care se inspirase intodeauna de la tarile ce detineau hegemonia culturala, cu potentiali lideri ai unor tari gata intodeauna sa caute o reteta pentru a deveni moderni, bogati si mareti, un astfel de model putea fi gasit credeau ei, la Berlin si la Roma, intrucat Londra si Parisul nu mai ofereau inspiratie politica si Washingtonul era scos din discutie. Ceea ce au luat liderii latino-americani de la facsismul european a fost zeificarea liderilor populisti cu reputatie de oameni de actiune. Masele pe care voiau sa le mobilizeze si pe care le si mobilizau nu erau cele care se temeau pentru ceea ce ar fi putut pierde, ci cele care nu aveau nimic de pierdut. Si dusmanii impotriva carora le mobilizau nu erau straini sau grupari externe, ci 'oligarhia'- cei bogati, clasa conducatoare locala. Peron si-a gasit principalul sprijin in clasa muncitoare din Argentina si masina politica fundamentala intr-un fel de partid muncitoresc ridicat din principala miscare sindicala de masa. Getulio Vargas din Brazilia a facut aceeasi descoperire. Clasa muncitoare urbana, careia el i-a acordat o protectie speciala in schimbul sprijinului politic, a fost cea care l-a 'jelit', numindu-l parintele poporului. Regimurile fasciste din Europa au distrus miscarile muncitoresti, in timp ce liderii latino-americani le-au inspirat si le-au creat. (3; 163-164)

Ar fi devenit fascismul foarte important in istoria omenirii daca nu ar fi existat marea criza din perioada interbelica? Probabil ca nu. Italia, de una singura, nu era o baza promitatoare de pe care sa se poata zgudui omenirea.

Dupa prosperitatea fragila si criza politica a anilor ‘20, in octombrie 1929, crahul bursier de pe Wall Srett a declarat o criza economica mondiala de durata. Consecinta politica a acestor fenomene a fost declansarea unor crize a regimurilor politice de factura democratica si instaurarea unor regimuri totalitare, dictatoriale. Formele extreme de manifestare a acestora au fost: Italia fascista, Germania nazista, Japonia militarista, si Rusia sovietica, la care puteau adauga alte tari mici si mijlocii din Europa si din lume care au copiat sau mimat esenta acestor regimuri.

BIBLIOGRAFIE

1. Dumitru Popovici, Politologie, Bucuresti, 1996.

2. Maurice Duverger, Modelul democratic, Bucuresti, 1991.

3. Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Bucuresti, 1994.

4. Zorin Zamfir, Istoria universala contemporana, vol.I, Bucuresti, 1999.

5. Pierre Milza; Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol.I, Bucuresti 1998.

6. P.P.Negulescu, Declinul omenirii, Bucuresti 1994.

7. Marcel Prelot, L’empire fasciste, 1936.

8. Andre Vergez; Denis Huisman, Curs de filozofie, Bucuresti, 1995.

9. Calin Valsan, coordonator, Politologie, Bucuresti, 1992.