|
|
|
Al doilea razboi mondial si Romania
In a doua parte a anilor ´30 puterea Germaniei s-a extins asupra partii mai mari a Europei Centrale si Rasaritene. In urma acestuia Romania si-a schimbat orientarea politica anglo-franceza de pana atunci si cauta prietenia Germaniei. Guvernul maghiar cauta o solutie pentru imbunatatirea sortii maghiarilor din Ardeal si s-a pus problema sa porneasca o actiune militara impotriva Romaniei. Pana la urma insa revendicarile unguresti au ajuns in fata unei comisii de litigiu mixte, germano-italiene, care a dispus retrocedarea Ardealului de Nord Ungariei. (Cea de-a 2-a decizie de la Viena, 30 august 1940.) Pe acest teritoriu de 43.492 km patrati, conform recensamantului din 1941, traiau 2,460.000 de oameni, dintre care 52.1% maghiari, 41.5% romani si 1.8% sasi (Erdély rövid története [Scurta istorie a Ardealului], 596). In Romania au ramas cca o jumatate de milion de maghiari.
In timpul administratiei militare maghiare din Ardealul de Nord au avut loc, din exces zel, numeroase actiuni antiromanesti nedorite, uneori chiar in contra vointei guvernului ungar. Astfel, de pilda, au fost siliti sa plece intelectuali romani, pe care premierul Teleki a vrut sa-i cheme deputati in parlament (Erdély rövid története [Scurta istorie a Ardealului], 597). Asupra armatei ungare de ocupare s-a tras din panda in doua comune, Ip si Traznea, iar soldatii si-au luat revansa, dupa date romanesti cu 157 de morti (Teroarea horthysto-fascista, 1985, 74). Orice armata se razbuna crancen pentru toate atacurile din panda impotriva sa ─ astfel de ex. armata romana in 1940: la 2 iulie Presedintia Consiliului de Ministri a emis un anunt, in care se spune, ca in caz ca se trage asupra soldatilor germani sau romani, “pentru omorarea fiecarui soldat german sau roman vom executa 50 de evrei – comunisti” (Martiriul, 101).
Din pacate, din Ungaria de dupa Trianon au venit in Ardealul de Nord multi oameni, care n-au cunoscut situatia de acolo si comportamentul umilitor al acestora fata de localnici ─ si maghiari! ─ a produs mari pagube. Constatarea este valabila mai ales pentru functionarii administratiei militare, pe care poporul i-a numit “parasutisti” (RMDSz Fehér Könyv [Cartea Alba a UDMR], 25). “Parasutistii” n-au contribuit cu nimic la “solidarizarea sufleteasca” a populatiei maghiare din cele doua parti de tara. Pe lista pacatelor acestora figureaza intemnitari nedrepte, internari, etc. (Pe de alta parte, de pilda, pensionarii si-au primit retributia deja din septembrie 1940, ei insisi mirandu-se de aceasta continuitate in organizarea administratiei de stat ungare.)
Administratia maghiara civila a cautat insa impacarea cu romanii si si-a exprimat aceasta intentie si prin legi. Intr-o lege emisa in aprilie 1941 este scris, ca cel care “foloseste cuvinte injositoare referitoare la nationalitatile care traiesc in tara, poate fi pedepsit cu inchisoare de pana la sase luni” (Történelmi Magazin [Magazin Istoric], 1999 anul IV, 5). Partidul Maghiar din Ardeal a insistat in mod deosebit asupra intelegerii cu romanii (ca si asupra iesirii din razboi).
Premierul Teleki Pál a atras atentia maghiarilor, dupa decizia de la Viena, ca “sa fie atenti si sa nu priveasca prin prisma trecutului nationalitatile care s-au reintors acum in sanul lor” (Hory, 80). In primavara anului 1941, Teleki a rostit o cuvantare de pe balconul ziarului Ellenzék din Cluj, in care a spus textual ca “ noi [maghiarii] nu ne putem permite sa ne purtam in aceeasi maniera cu ei [romanii], decum s-au purtat ei cu confratii nostri unguri in timpul celor 22 de ani.”
Este un fapt interesant, ca in gimnaziile maghiare confesionale din Ardealul de Nord in timpul stapanirii ungare limba romana a fost o disciplina obligatorie! Romana s-a bucurat de acelasi tratament, ca toate celelalte discipline, mai mult, parintii maghiari din Ardealul de Nord au cerut marirea numarului de ore de romana ─ in particular sau in petitii adresate directiilor scolilor ─ si ore suplimentare pentru copilul lor, slab cunoscator al limbii romane (informatie primita de la regretatul profesor Balázs János).
In Ardealul de Sud au ajuns in inchisori care evocau evul mediu sute de maghiari (Kosztin 1989, 92). Folosirea limbii maghiare a fost interzisa in birourile publice, in convorbirile telefonice. Manifestarile bisericesti au fost suspendate. Functiona un Oficiu Central de Romanizare care a dat afara din slujba multi angajati maghiari de la posta, caile ferate, etc., carora li s-a interzis apoi sa se angajeze. In toamna anului 1942 au fost chemati in masa barbati maghiari sub arme, pe care i-au trimis apoi la front impreuna cu detinuti de drept public sau au fost pusi sa lucreze, rabdand foame, in lagare de munca. Taranimea ungureasca a suferit de confiscarea cerealelor “pentru necesitatile razboiului”, si pamanturilor. Conform procesului verbal din 7 ianuarie 1943 a consiliului de ministri ungar, incepand din 30 august 1940 au fost expulzati din Ardealul de Sud 150.000 de unguri (Kosztin, 94). Alte surse (Történelmi Atlasz [Atlas Istoric], Budapest, 1991, 92 hartile I si II) ne ofera o imagine mai nuantata. Astfel, in 1940 au venit in Ardealul de Nord 200.000de maghiari din Ardealul de Sud, plecand implicit din Ardealul de Nord 80.000 de maghiari in Ungaria. ─ In perioada anilor 1945 – 1952, in urma refacerii frontierelor Romaniei, au plecat din Ardeal alte 200.000 de maghiari in Ungaria, majoritatea lor in perioada 1945 – 1947. ─ La aceste cifre se adauga marea masa a ungurilor ardeleni, care au parasit tara, impreuna cu alte minoritati ─ si chiar romani. Nu exista statistici privind numarul maghiarilor care au parasit Romania in epoca Ceausescu (in masa, incepand cca din anul 1975), dar numarul lor se poate estima la cel putin 32 – 35 de mii de familii, deci aproximativ 80 – 85 de mii de oameni.
Despre cei patru ani ai stapanirii ungare din Ardealul de Nord, propaganda a vinturat o sumedenie de date false inca pe timpul lui Ceausescu si de asemenea si dupa aceea, in presa, televiziune si carti. Drept completarea datelor de mai sus dam o scurta sinteza a raportului comisiei mixte germano-italiene, de la sfarsitul lui 1943. Comisia a ascultat in Ardealul intreg plangerile populatiei romane si maghiare. Cele mai importante reclamatii ale romanilor in Ardealul de Nord (dupa Pacurariu 1988, 454 – 455, care refera la Dans la tourmente, Budapest, 1974, de Csatári Dániel): le lipsesc reprezentantii care le sa apere drepturile; “masurile de represalii, licentierile de functionari si de salariati”, [] “masuri discriminatorii luate fata de romani chemati ďn serviciul militar, simptomele flagrante ale situatiei romanilor din punct de vedere economic si al aprovizionarii, ordonanta de expropriere privitoare la fondurile lor, obstacolele ridicate in fata liberei exercitari a muncii intelectualilor, regimul nedrept al fiscalitatii si exproprierile efectuate pe plan economic pe baza ordonantei 1440/1941 M.E.” Comisia propune guvernului maghiar sa ridice numarul scolilor romanesti si considera necesare convorbiri intre cele doua guverne, pentru solutionarea problemelor. ─ In Ardealul de Sud: “constringerile politice exercitate asupra maghiarilor” discriminari in cazul celor chemati la serviciu militar, “framintarile produse in rindurile lor printr-o serie intreaga de rechizitii sau de alt fel, raul tratament fizic, imposibilitatea situatiei lor din punct de vedere cultural, exodul lor masiv” (subliniere noastra
Pacurariu aminteste ca locuitorii n-au indraznit sa spuna totul ─ faptul insa este valabil cel putin in aceeasi masura pentru Ardealul de Sud, ca si pentru Ardealul de Nord.
In posesia datelor concrete, putem rectifica ceea ce a aparut in raportul comisiei despre situatia din Ardealul de Nord: 1. Juristul dr. Mikó Imre, in calitate de intendent general al CASBI (Fondul Imobilelor Romanesti Parasite din Ardealul de Nord) s-a ingrijit, de multe ori personal, de sigilarea si pastrarea in conditii bune a locuintelor si caselor romanilor plecati in Ardealul de Sud, achitandu-se de aceasta sarcina mai constiincios ca oricare functionar de stat roman! 2. La Ateliere MÁV (Caile Ferate ale Statului Ungar) de reparare a materialului rulant (locomotive si vagoane) din Cluj, de pilda, toti romanii ramasi ─ neplecati in Ardealul de Sud, ─ au fost mentinuti in slujba, desi atelierele erau considerate “intreprindere de razboi”, iar angajatii mobilizati la locul de munca! 3. In perioada 1940 – 1944 functionau la Cluj doua licee de stat cu limba de predare exclusiv romaneasca: Liceul Gheorghe Baritiu (director fiind regretatul profesor Dr. Józsa János) si Liceul C. Anghelescu, iar la Nasaud ─ pana in anul 1943 ─ vechiul liceu romanesc al regimentelor romane de graniceri, (director fiind regretatul profesor Dr. Pálffy Endre).
Asadar, situatia ungurilor a fost mult mai proasta in Ardealul de Sud, decat cea a romanilor sub stapanirea maghiara intre 1940 si 1944, in Ardealul de Nord. Aceasta reiese si din raportul sus-mentionat al comisiei straine, nepartinitoare.
Romania intra in razboi
In iunie 1941 maresalul Ion Antonescu s-a inteles cu germanii la München, privitor la intrarea Romaniei in razboi: (“Soldati romani! Treceti linia Prutului!”), ceea ce germanii nici nu cereau atunci. Atata vreme, cat armata germana repurta victorii in razboi, statul roman a luat parte la lupta imotriva Uniuni Sovietice cu forte uriase. Armata romana a ocupat Bucovina, Basarabia si Transnistria, unde, la ordinul lui Antonescu, au fost ucisi mai multe sute de mii de evrei, fara orice concurs al germanilor (vezi mai jos). In 1942 pe frontul de est luptau 26 de divizii romanesti, dintre care 16 au fost nimicite in luptele din jurul Stalingradului, iar majoritatea altor sase divizii au pierit in Caucaz. “Participarea armatei romane la operatiile militare pe teritoriul U.R.S.S. ─ participare hotarita de generalul Antonescu singur ─ a adus tarii mari suferinte” (Giurescu, 779).
Exterminarea evreilor ordonata de maresalul Antonescu si executata de autoritatile romanesti Primul pogrom a avut loc la 1 iulie 1940 in orasul Dorohoi, unde soldatii regimentului 3 de graniceri, condusi de romani din localitate si organele de politie, au impuscat 52 de locuitori evrei (p. 37 in Martiriul evreilor din Romania, 1991, din care am cules aceste date; dam in continuare numai numarul paginii de referinta).
Dupa venirea la putere a legionarilor, mii de evrei au fost jefuiti, maltratati, ucisi; locuintele, scolile, cimitirile lor au fost pangarite sau distruse (43).
Pogromul din Iasi: la 29 iunie 1941, la Iasi, seful politiei locale a raportat conducerii centrale a politiei, iar prefectul ministrului de interne: noaptea s-a tras din case particulare asupra trupelor germane si romane care treceau prin oras si asupra unor cladiri (89-90).
Ca o masura de reprimare, in aceeasi noapte, soldati romani si germani au omorat mai multi evrei. La crimele comise pe strazile orasului “au contribuit in mare masura si romani localnici, care au fost convinsi, ca au tras comunistii si evreii [asupra soldatilor] si au aratat ascunzisurile evreilor” (din declaratia sefului politiei din Iasi, V. Leahu; Martiriul 102).
In numarul din 2 iulie 1941 al cotidianului Universul a aparut un anunt: “la Iasi au fost executati 500 de comunisti evrei, care au tras din case particulare asupra soldatilor germani si romani “
Concluzia raportului ordonat de Ministerul de Interne, care cuprindea rezultatele anchetei: la Iasi trupele romanesti n-au avut niciun ranit sau mort. Conform comandantului german Hoffman au fost “aproximativ 20 de morti si raniti germani”, nu s-a permis insa verificarea acesteia. Autorii raportului presupun pe baza acestora, ca gloantele au fost trase de legionari, din arme de exercitiu, cu scop provocator (seful politiei Leoveanu; 108).
La 8 iulie 1941 maresalul Antonescu a tinut o cuvantare la sedinta Consiliului de Ministri, din care citam (140): “ eu sunt pentru migratiunea fortata a intregului element evreiesc din Basarabia si Bucovina, care trebuie azvirlit peste granita. De asemenea sunt pentru migratiunea fortata a elementului ucrainian, care nu are ce cauta aici in momentul acesta”.
“Imi este indiferent daca in istorie vom trece ca barbari. Imperiul Roman a facut o serie de acte de barbarie fata de orizontul contemporan si a fost totusi cel mai maret asezamint politic”.
“Nu exista in istoria noastra un moment mai favorabil”.
“Daca este nevoie, sa trageti cu mitraliera”
Transnistria
Una dintre multele procese verbale (Martiriul 142-143):
“Astazi, 9 august 1941.
Noi, sublocotenent Heinrich Fröhlich Untersturmführer din Marele Comandament al Unitatii din Chisinau, avind sectorul Cetatea Alba, m-am prezentat in comuna Tataresti, unde se afla un lagar de evrei in numar de 451 (patru sute cincizeci si unu) sub comanda capitanului de jand. Vetu Gh. Ioan din Leg. Jand. Chilia Noua, caruia i-am comunicat ord. dlui general Antonescu de a-i executa imediat.
Subsemnatul capitan Vetu Ioan, luind cunostinta de ordinul sus transmis, l-am adus la cunostinta dlui comandant al Legiunii, care mi-a ordonat a executa acest ordin, urmind a raporta.
Pentru care am incheiat prezentul proces verbal.
Untersturmführer ss FRÖHLICH Capitan ss IOAN GH. VETU.”
Si diplomatul american Franklin Mott Gunther a constatat, in scrisoarea sa din 19 august 1941, emisa de la ambasada din Bucuresti a SUA, ca Ion Antonescu a fost cel care a dat primul ordin pentru persecutia evreilor ”fapt este ca el [maresalul Antonescu] a dat primul ordin in acest sens [este vorba de ´excesele sangeroase comise impotriva evreilor´] (vezi p. 5 a Memorandumului” (Martiriul, 151; traducere din limba engleza. In original, diplomatul american scrie “General Antonescu”, iar in traducerea data in Martiriul se scrie gresit “guvernul Antonescu”). Din scrisoarea aceasta mai citam: “Pe aici se aude ca ziarele unguresti vor lansa o campanie impotriva Romaniei pe aceasta tema. Ea va servi cel putin ca sa se aduca situatia in atentia lumii occidentale, in Romania nefiindu-se nici un corespondent american” (Martiriul, 153).
Raportul unui Hauptsturmführer SS german:
“Dupa cum a comunicat astazi directorul general Lecca 110.000 de evrei din Bucovina si Basarabia vor fi evacuati in doua paduri din zona Bugului. Din cite a putut el afla aceasta actiune trebuie pusa in seama unui ordin al maresalului Antonescu. Scopul actiunii este lichidarea acestor evrei.
Bucuresti, 17 octombrie 1941. Semnatura (indescifrabil)SS Hauptsturmführer” (Martiriul 166; traducere din limba germana. ─ Directorul general Lecca a fost emisarul guvernului in problemele privitoare la evrei; 188).
Printre actele lui Lecca s-a gasit o nota, in care, printre altele, se gasesc urmatoarele date despre evrei:
“La Odesa arsi de viu, in baraci: 10.000
La Odesa spinzurati ca represiune dupa explozia care a avut loc in casa comandantului german de la Odesa: 25.000”
“Numarul evreilor impuscati, spinzurati si arsi pe acest teritoriu , in total: 333.600” (Martiriul 186).
Pierderile Romaniei cauzate de razboi si de deportari in lagare sovietice au fost uriase. Sute de mii din populatia civila, in primul rand din Basarabia, au fost duse in Uniunea Sovietica, in lagare, de unde majoritatea nu s-a mai intors acasa. Cristescu (191) da urmatoarele cifre: ”Romania a pierdut 1,100.000 oameni ─ civili si militari ─ , dintre care pe front 794.562 de militari ─ 92.620 morti, 333.966 de raniti si 367.976 de disparuti.” Aceasta cifra este desigur mai mare cu cel putin o jumatate de milion de oameni. Nu este cunoscuta soarta a restului de cca 400.000 romani, in majoritate probabil civili, care au fost luati si dusi in lagarele din Uniunea Sovietica. Mai mult decat sigur, ca si cele trei categorii de cifre se cer a fi corectate in urma unor cercetari ulterioare. Asociatia Romana a Victimelor Represiunii Staliniste a publicat urmatoarele date: in iunie 1940, dupa ce URSS a ocupat Basarabia, Nordul Bucovinei si Tinutul Herta, “peste 4.300 de cetateni civili au fost asasinati si 32.000 de ofiteri, subofiteri si soldati ai Armatei Romane au fost dezarmati si predati sovieticilor.” In iunie 1941, “peste 300.000 de cetateni romani sau de alte nationalitati au fost trimisi in gulagurile sovietice.” “Conditiile erau inumane, cate 70 – 100 de oameni inchisi in vagoanele de marfa, fara hrana si fara apa. Cei batrani si bolnavi au presarat drumul pana la punctele finale cu oasele lor. La fiecare oprire in camp a trenului se aruncau cadavre, care fie ca erau ingropate sumar, fie ca erau lasate in voia sortii.” “Un al doilea val de deportari s-a organizat intre 1944 si 1950, cand peste 250.000 de persoane au fost trimise in lagar. Intre 1950 si 1964 alti 300.000 de oameni aveau sa fie stramutati, pentru ca in 1965, 380.000 de romani sa fie constransi sa paraseasca Basarabia, in locul lor fiind adusi 528.000 de colonisti de origine slava”.[1][9]
