|
|
|
SCOALA ROMANEASCA DE GEOGRAFIE URBANA
Inceputurile Scolii romanesti de geografie urbana se regasesc la inceputul secolului XX, atunci cand apare si prima lucrare dedicata in exclusivitate analizei orasului (Mihailescu V., Bucurestii, din punct de vedere etnografic, 1915)..
Tinand cont de preponderenta studiilor de-alungul secolului XX, de aportul individual al geografilor prin elaborarea tezelor de doctorat, de studiile colective efectuate, care s-au detasat prin noi puncte de vedere, se disting cateva seturi de preocupari importante.
A. Tipologia asezarilor urbane constituie una dintre preocuparile predilecte ale geografilor romani, fie ca a fost vorba de utilizarea unui singur criteriu, fie a mai multor criterii, prin metode simple sau ceva mai sofisticate. Printre criteriile de clasificare s-au remarcat cele care tineau cont exclusiv de volumul populatiei, de structura populatiei active sau de mai multe criterii acoperind o paleta intreaga de aspecte referitoare la orase. Dintre toate acestea subliniem clasificarea obtinuta prin utilizarea nomogramei triunghiulare, folosind ca indicator de baza structura populatiei active pe cele trei sectoare de activitate (Sandru I., Cucu V., Poghirc P., Contributions geographiques a la classification des villes de la Republique Populaire Roumaine, Analele stiintifice ale Universitatii “Al.I.Cuza”, Iasi, VII, 2, 1961). Efectuata la doua recensaminte succesive aceasta poate arata si sensul schimbarilor majore care se petrec intr-o retea urbana. De altfel, aceasta lucrare este citata in cea de-a doua editie a primului tratat de geografie urbana, elaborat de reputatii geografi francezi J.Beaujeu-Garnier si G. Chabot (Beaujeu-Garnier J., Chabot G., Traite de geographie urbaine, Armand Collin, Paris, 1963).
B. Individualizarea si analiza zonelor periurbane (preorasenesti) a reprezentat o preocupare la moda in perioada anilor '60-'70, materializata in elaborarea mai multor teze de doctorat, axate pe aceasta problematica. De altfel, se reiau preocuparile mai vechi in acest domeniu din perioada interbelica. In acest sens amintim studiul intreprins de V. Mihailescu inca din anul 1922 asupra orasului Calarasi, unde individualiza trei tipuri de arii mai mult sau mai putin concentrice. O idee interesanta in sensul relevarii rolului teritorial al orasului este exprimata anterior de Simion Mehedinti, care considera ca orasul “atarna de relatii fizice si economice cu mult mai intinse si fara legatura cu orasenii respectivi” (Mehedinti S., Terra. Introducere in geografie ca stiinta, Edit. Enciclopedica, vol.II, 1994, pag.311).
Cele mai multe dintre preocupari se axeaza pe individualizarea zonelor periurbane si caracterizarea acestora, ca elemente indispensabile existentei marilor orase, iar altele mai reduse numeric se refera in exclusivitate la zonele periurbane propriu-zise. Din prima categorie fac parte tezele de doctorat intreprinse asupra oraselor Ploiesti (Gh.Dragu), Sibiu (N.Caloianu), Brasov (Ludmila Panaite), Galati-Braila (D. Oancea), Targoviste (B. Negoescu) s.a.m.d., iar din cea de-a doua categorie teza intreprinsa asupra zonei periurbane a Bucurestilor (I.Iordan). Ceva mai tarziu, preocuparile asupra acestui gen de studii s-au reactualizat prin noi teze de doctorat sau prin lucrari de anvergura cum a fost studiul elaborat asupra municipiului Iasi (Barbu N., Ungureanu Al. (editori), Geografia municipiului Iasi, Universitatea Al.I.Cuza Iasi, 1987).
C. Studiul retelelor si sistemelor urbane apare ca o directie relativ noua, sub formele sistematice de abordare, valorificand o parte din traditiile scolii romanesti in domeniu, dar si experienta castigata pe plan mondial. Printre lucrarile romanesti cu impact asupra analizei de inceput asupra retelelor urbane se numara lucrarea profesorului V. Cucu axata pe studiul oraselor Romaniei (Cucu V., Orasele Romaniei, Edit. Stiintifica, Bucuresti, 1970). Ulterior, se accentueaza preocuparile in studierea sistemelor urbane, al nivelelor de organizare a acestora. Ca si pe plan mondial, un rol important in cristalizarea metodologica si in analiza sistemelor urbane l-a avut infiintarea Comisiei de sisteme nationale de asezari in cadrul UIG, dupa Congresul de la Moscova (1976).
Primele rezultate ale acestei noi directii de cercetare sunt remarcabil aplicate la realitatile retelei urbane a Moldovei, printr-un studiu intreprins de Al. Ungureanu (Ungureanu Al., Orasele din Moldova. Studiu de geografie economica, Edit. Academiei, Bucuresti, 1980), studiu care contine, practic, o intreaga metodologie de cercetare in domeniu. Ulterior se amplifica preocuparile fie asupra intregului sistem urban national (Ianos I., Orasele si organizarea spatiului geografic. Studiu de geografie economica asupra teritoriului Romaniei, Edit. Academiei, Bucuresti, 1987), fie asupra unor sisteme urbane regionale.
In studiul sistemelor urbane au fost plasate doua elemente de baza: ierarhizarea si centralitatea. Ierarhizarile sunt tot mai frecvent de tipul celor multicriteriale, fiind obtinute prin analize statistico-matematice. Categoriile individualizate sunt utilizate ulterior in cercetari mult mai profunde, care permit masurarea intensitatii si determinarea sensului relatiilor de tip urban-urban si rural-urban. Acestea vor conduce, in final, la delimitarea teritoriala a sistemelor urbane locale si regionale, precum si la sublinierea particularitatilor acestora.
Studiul relatiilor dintre localitatile urbane si rurale, dintre fiecare oras si mediul sau, constituie un subiect predilect al cercetarilor de dupa anul 1980. Prin studii individuale sunt subliniate capacitatea diferentiata a fiecarei asezari de a structura spatiul, iar prin studii de sinteza efectul cumulativ al actiunii, in retele functionale suprapuse, asupra spatiului geografic.
D. Analiza structurilor interne ale oraselor, cu deosebire asupra dispunerii principalelor zone functionale si a disfunctionalitatilor intraurbane a reprezentat o directie de cercetare care s-a impus cu pregnanta in geografia urbana romaneasca. Aproape toate studiile intreprinse asupra spatiilor intraurbane au ca obiectiv central stabilirea structurilor majore ale oraselor, relevandu-se schimbarile intervenite in cresterea gradului de complexitate. S-a incercat chiar modelarea acestor structuri, generalizand distributia spatiala a lor si obtinandu-se modele de organizare a spatiului urban. Alte studii au relevat rupturile functionale intra-urbane, determinate de procesele de industrializare si sistematizare dominante in perioada anterioara anului 1990.
E. Dinamica oraselor si a sistemului urban s-a dezvoltat ca directie de cercetare avand la baza teoria sistemica, prin care orasul este introdus in ecuatia analizelor geografice tot mai mult ca un sistem termodinalic si informational optimal deschis, cu structuri disipative si cu o mare capacitate de auto-organizare. Progresele realizate in sinergetica si in alte stiinte permit trecerea la analogii, care sa releve dinamica individuala a oricarui spatiu geografic, deci inclusiv a orasului. Raportul dintre potentialul de dezvoltare si capacitatea de consum a unui oras de a valorifica acest potential, proiectat pe coordonata temporala, faciliteaza depistarea tendintelor de evolutie viitoare si elaborarea unor programe specifice pentru organizarea adecvata a spatiului urban. Prin generalizarea comportamentului individual al unui oras intr-un sistem urban la diferite momente s-au obtinut modele de evolutie urbana, apreciate la nivelul comisiei de specialitate a UIG.
Noile conditii de tranzitie a orasului romanesc si a sistemului urban romanesc in ansamblul sau isi pun amprenta asupra evolutiei acestora. De la o faza supercentralizata de dezvoltare urbana se trece la una relativ haotica, in care procesele de structurare sunt foarte confuze, iar lipsa unor instrumente adecvate de control a dezvoltarii urbane prin interventia societatii civile, a comunitatilor implicate si a specialistilor accentueaza starea de dezordine la nivelul sistemelor urbane regionale a oraselor insesi. Cercetarile intreprinse au relevat raporturile dintre diferitele tipuri de ierarhii, distorsiunile la nivel regional si national, presiunile care se exercita asupra functionalitatii si structurii sistemului urban national.
E. Vulnerabilitatea oraselor la factorii de risc se dezvolta ca directie de cercetare, paralel cu ideea dezvoltarii durabile a urbanului, in general. Parte integranta a unor sisteme teritoriale, cu o dominanta antientropica evidenta, impusa de incarcatura umana tot mai mare si de necesitatea asigurarii calitatii vietii acesteia, orasele sunt supuse riscului producerii de evenimente cu caracter catastrofal. Diversificarea riscurilor si, mai ales, a celor necunoscute implica depasirea fazei constatative si trecerea la o abordare stiintifica, inclusiv la o evaluare a probabilitatii producerii acestora. Geografia urbana romaneasca a realizat studii secventiale asupra calitatii mediului in orase, iar, uneori, si asupra calitatii vietii, in general. Dupa o incercare de fundamentare teoretico-metodologica a aspectelor legate de riscurile in orase, preocuparile se accentueaza, fiind deja in curs de elaborare unele teze de doctorat avand astfel de subiecte, axate pe studii de caz.
