|
|
|
Fotografia este o tehnica ce permite obtinerea unei imagini permanente prin actiunea luminii asupra unei suprafete sensibile sau prin inregistrarea de semnale digitale provenind din conversia razelor luminoase captate de celule fotosensibile.
Fotografia este arta de a fixa permanent, pe un suport, imagini obtinute in interiorul unei camere obscure.
Fotografia a fost descoperita in anul 1829 de catre NIÉPCE si DAGUERRE si numita la inceput daguerreotypie. Dupa 150 de ani fotografia a facut niste pasi gigantici; aparatul fotografic este prezent atat in adancul oceanelor cat si in cosmos. Tradusa in greceste photos graphein inseamna a desena cu lumina. Raza de lumina se propaga in linie dreapta intr-un mediu omogen, la atingerea unei suprafete care desparte doua medii diferite se produce un dublu fenomen: 1 - reflexia; 2- refractia
Lui Leonardo da VINCI, celebrul pictor si fizician al Renasterii, ii revin unele merite in descoperirea fenomenului formarii imaginii intr-o camera obscura Culegere de materiale metodice, Bucuresti, 1983
Mijloc de comunicare, instrument stiintific, forma de exprimare artistica sau petrecere a timpului liber, fotografia a jucat un rol determinant in dezvoltarea societatii moderne. De la mijlocul secolului al XIX-lea a fost aplicata in astronomie, in biologie sau fiziologie, impunandu-se ca un instrument stiintific indispensabil. «Fotografia este retina savantului», afirma astronomul francez Jules JANSSEN
Formidabila dezvoltare a fotografiei a dus la aparitia artei fotografice. In egala masura cu desenul, gravura sau chiar pictura, imaginea fotografica a ajuns pe peretii saloanelor, galeriilor si muzeelor. In sfarsit, reproducerea fotomecanica a provocat o revolutie fara precedent in domeniul comunicatiei de masa. Rezultat al incrucisarii istoriei stiintelor, tehnicii, artei si mediului informatiei, fotografia participa din plin la modernitate.
Fotografia este o tehnica ce face apel la procedee chimice. In consecinta, aproape toate procedeele fotografice se bazeaza pe sensibilitatea la radiatiile luminoase a cristalelor halogenurilor de argint, compusi chimici rezultati prin combinarea argintului cu un halogen (in general, brom, clor sau iod). Astfel, o pelicula fotografica alb-negru este constituita dintr-o folie de material flexibil, de obicei din acetat de celuloza sau poliester transparent, acoperita cu un strat sensibil de halogenura de argint in suspensie intr-o emulsie de gelatina.
Cand aceasta pelicula este expusa la lumina, halogenura de argint sufera o transformare chimica, formand pe film o imagine latenta (faza de expunere). Cufundand pelicula intr-un agent chimic numit revelator, in zonele expuse La lumina se formeaza particule de argint metalic (faza de developare). Zonele luminoase ale subiectului, emitand mai multa radiatie luminoasa decat zonele intunecate, provoaca o innegrire mai puternica decat cele din urma. De aceea imaginea astfel obtinuta este denumita negativ sau imagine negativa, deoarece tonalitatile subiectului fotografiat sunt inversate: zonele intunecate ale scenei apar luminoase si reciproc.
Pentru a reda aspectul initial al subiectului, se repeta cele doua operatii de expunere si de developare pentru a obtine o imagine pozitiva ce reflecta realitatea (faza de tiraj). Negativul poate fi tras pe un suport de hartie (fotografie clasica) sau pe un suport transparent (diapozitiv).
Fotografia in culori utilizeaza in maniera similara fotosensibilitatea halogenurilor de argint, adaugand peliculei coloranti potriviti.
1. Coloranti pentru sensibilizare
Lumina, ce reprezinta elementul cheie in fotografie, constituie in fapt partea vizibila de catre ochiul uman a unui spectru intins de radiatii electromagnetice, ce cuprinde in egala masura razele gama, razele X si ultraviolete pe de o parte si razele infrarosii si undele radio de cealalta parte. Ochiul uman percepe, in fapt, doar o gama restransa de radiatii ale acestui spectru ce corespunde unei lungimi de unda cuprinsa intre lila (violet) si rosu.
Filmele fotografice se diferentiaza prin felul cum ele reactioneaza la aceste diferite lungimi de unda. Primele filme alb-negru erau sensibile doar la cele mai scurte lungimi de unda ale spectrului vizibil, adica la lumina albastra si violeta. Apoi, au fost adaugati coloranti emulsiilor pentru a face ca halogenura de argint sa fie sensibila la alte lungimi de unda.
Absorbind radiatiile ce corespund propriei culori, acesti coloranti sensibilizeaza particulele de halogenura de argint la aceste radiatii luminoase. Filmul ortocromatic constituie astfel prima perfectionare in acest domeniu: continand coloranti galbeni, care absorb toate radiatiile spectrului vizibil, cu exceptia celei rosii, acest film se dovedeste a fi sensibil la toate culorile cu exceptia celei rosii.
Emulsia filmului pancromatic, principala imbunatatire ce a urmat, contine coloranti rosii ce sensibilizeaza pelicula la toate lungimile de unda vizibile. Usor mai putin sensibile la tonalitatile de verde decat filmele ortocromatice, filmele pancromatice ofera o mai buna redare a gamei complete de culori. De aceea majoritatea filmelor utilizate astazi de amatori si profesionisti sunt pancromatice.
2. Filmele Polaroid
Filmele instantanee, inventate de firma Polaroid Corporation spre sfarsitul anilor patruzeci, permit obtinerea unei imagini in cateva zeci de secunde dupa fotografiere, cu ajutorul unui aparat special prevazut pentru acest efect, numit Polaroid. Conform acestui procedeu, agentii reactivi si emulsia sunt continuti intr-un plic «sandwich» sau chiar pe hartie, permitand ca expunerea, developarea si tirajul sa se efectueze direct in aparat. Polaroid, principalul fabricant al acestui tip de pelicula impreuna cu Kodak, utilizeaza astfel o emulsie de halogenura de argint clasica, intercalata intre hartia fotografica si agentii reactivi. Cand pelicula a fost expusa si imaginea negativa formata, aceasta din urma este transferata pe hartie cu ajutorul unui solvent, furnizand o imagine pozitiva. Numeroase pelicule cu developare instantanee sunt astfel produse in format 35 mm, color ca si alb-negru.
3. Peliculele
Filmele color prezinta un aspect mai complex decat peliculele alb-negru deoarece ele trebuie sa restituie gama completa de tonalitati si culori, nu doar durata intensitatii luminoase. Ele utilizeaza principiul fizic de tricromie, conform caruia toate culorile percepute de ochi pot fi restituite amestecand de maniera potrivita cele trei culori primare – rosu, verde si albastru – sau cele trei culori fotografic complementare, respectiv cyan (albastru-verde), magenta (rosu violaceu) si galben.
Negativele si diapozitivele color se compun deci din trei straturi fotosensibile suprapuse, de sensibilitate cromatica diferita, care realizeaza analiza culorilor subiectului: se obtin astfel trei negative relativ la trei culori primare. A doua etapa consta in efectuarea. sintezei celor trei imagini pozitive corespondente, sinteza care se face pun adaos sau prin sustragere.
In cazul sintezei prin adaos, imaginile pozitive sunt receptionate simultan de ochi care recombina cele trei culori primare pentru fiecare punct al subiectului fotografiat. In 1982, firma Polaroid a comercializat un procedeu de diapozitive cu developare instantanee, numita Polacrome, bazata pe aceasta tehnica.
In cazul sintezei de sustragere, se dau la aceste imagini pozitive culorile complementare, apoi se suprapun. Fiecare dintre ele joaca deci rolul unui filtru, camufland din lumina incidenta lungimile de unda care trebuie sa fie suprimate pentru a restitui veritabilele culori ale subiectului.
Astazi, sinteza prin adaos nu mai este deloc utilizata. Marea majoritate a peliculelor actuale sunt formate din trei straturi de emulsie separate de filtre. Primul strat, sensibil la albastru, este separat de cel de-al doilea printr-un filtru galben care nu lasa sa treaca decat rosu si verdele. Cel de-al doilea strat absoarbe verdele pe cand cel de-al treilea este impresionat de rosu.
In comert, peliculele sunt vandute sub forma de role ce permit obtinerea unui numar dat de fotografii (12, 20, 24 sau 36 pozitii, de exemplu). Dar se poate cumpara si in vrac, in role lungi care apoi se taie in lungimea dorita. Aceste pelicule sunt rulate in interiorul unor magazii, sau incarcator, care nu lasa patrunderea luminii.
Potrivit cu aparatele foto, exista diferite formate de pelicule: format mic, format mediu si format mare. Astazi, formatul mic, cel mai frecvent este 24 36 mm, ce corespunde unui film perforat de 35 mm largime. Formatul de 35 mm este utilizat de marea majoritate a fotografilor amatori, dar in egala masura si de profesionisti. El se utilizeaza la micile aparate foto uzuale.
Exista mai multe tipuri de filme format mediu ce corespunde la diferite configuratii de aparate foto. Cele mai curente sunt formatul 120 ce corespunde la peliculele 4,5 6 cm, 6 6 cm, sau 6 9 cm, si formatul 220 ce functioneaza cu pelicule de 6 6 cm. Ele sunt in general utilizate de fotografii experimentati.
Formatul mare este rezervat marilor aparate denumite camere de atelier sau de studio. Peliculele format mare corespund placilor sau filmelor plane de dimensiuni clasice 6 9 cm, 9 12 cm, 13 18 cm, sau 18 24 cm. Sunt formatele care au fost utilizate in primele timpuri ale fotografiei.
C. Sensibilitatea
Sensibilitatea sau viteza unui film, definita prin gradul de sensibilitate al emulsiei de halogenura de argint la lumina, determina timpul de expunere necesar pentru a fotografia un subiect in functie de conditiile de luminozitate definite.
1. Normele in vigoare
Fabricantii de filme au ales o scala de referinta unde valorile cele mai mari corespund emulsiilor «rapide» si valorile cele mai mici, emulsiilor «lente». Exista mai multe norme cu privire la sensibilitatea peliculelor sistemul ASA, DIN si ISO. Referinta ASA, utilizata pe vremuri de industria americana, corespunde unei scari aritmetice, norma Deutsche Industrie Norm (DIN), pusa la punct de industria germana, are o scara logaritmica; aceasta din urma stabil utilizata de anumiti fabricanti europeni. Sistemul ISO, utilizat in lumea intreaga, a fost fixat de International Standards Organization (ISO). Nascuta dintr-o asociere intre scara DIN si scara ASA, aceasta norma contine doua cifre: prima reprezinta valoarea ASA, a doua valoarea DIN.
2. Utilizari
Peliculelor de viteza mica le corespund in general valori cuprinse intre 25/15 ISO si 100/21 ISO, dar exista filme cu sensibilitate si mai mica. Aceste pelicule sunt adaptate subiectelor bine iluminate la care se doreste restituirea (redarea) unui numar mare de detalii.
Peliculele avand viteze cuprinse intre 125/22 si 200/24 ISO sunt considerate filme de viteza medie ele convin majoritatii scenelor ce se doresc fotografia pe timp frumos. In sfarsit, filmele cu viteze superioare la 200/24 ISO, denumite rapide, sunt utilizate pentru fotografiere in lumina slaba, de asemenea pentru reportaje. In ultimii ani marea majoritate a marilor fabricanti au lansat pe piata filme ultrarapide, superioare la 400/27 ISO. De altfel, anumite filme pot fi impinse, adica expuse cu o viteza mai ridicata apoi developate un timp mai lung pentru a compensa sub-expunerea.
Toate aparatele fotografice functioneaza dupa principiul fundamental al camerei obscure – figura 1, descoperit in secolul al XVI-lea: lumina patrunde printr-o gaura minuscula (denumita stenopa sau deschidere) practicata intr-o cutie ermetica proiecteaza pe peretele opus o imagine rasturnata a unui obiect situat in fata deschiderii. Primele aparate fotografice aplicand acest principiu, adaugand lentile optice si ameliorand claritatea imaginii si peliculei, au permis obtinerea unor imagini fixe si reproductibile.
A. Elemente de baza
Lasand la o parte cateva detalii structurale ce difera in functie de tip, toate aparatele foto actuale sunt construite urmarind acelasi model si se compun din sase elemente de baza: carcasa, obiectiv, diafragma, obturator, declansator si vizor.
Carcasa cuprinde o camera neagra, cavitate ermetica ce contine pelicula in momentul expunerii, precum si diafragma si obturatorul, plasate intre pelicula si obiectiv.
Obiectivul, montat in fata carcasei, este constituit dintr-un ansamblu de lentile optice de sticla. Situat intr-un cilindru sau intr-un inel metalic, permite fotografului sa realizeze focalizarea (punerea la punct) a imaginii pe pelicula, regland distanta ce separa obiectivul de pelicula. Obiectivul poate fi fix sau interschimbabil.
Diafragma, deschidere circulara situata in spatele obiectivului, functioneaza in stransa legatura cu obturatorul, in scopul de a lasa patrunderea luminii. Aceasta deschidere poate fi fixa, ca la anumite aparate foto rezervate amatorilor, dar in egala masura si reglabile. Diafragmele reglabile sunt constituite din lamele de metal sau de plastic care se incaleca: departate la maxim, ele formeaza o deschidere cu acelasi diametru cu al obiectivului, in timp ce inchise una peste cealalta, creeaza o foarte mica deschidere in centrul obiectivului. Fiecare grad de deschidere corespunde unui reper numeric situat pe aparat sau pe obiectiv.
Fig. 1. Principiul camerei obscure
Obturatorul, mecanism cu resort actionat de declansator, impiedica ca lumina sa patrunda in interiorul aparatului, cu exceptia unor scurte intervale de timp la expunere. Aparatele cele mai recente sunt echipate cu obturatoare focale sau centrale.
Obturatorul focal, sau obturator cu perdea, se compune din doua lamele metalice sau din doua perdele din material negru opac ce formeaza o fanta de latime variabila ce se deplaseaza cu viteza constanta in fata filmului in timpul expunerii.
Obturatorul central sau obturatorul de obiectiv este alcatuit din mai multe lamele mobile care se deschid in timpul vizarii, eliberand in intregime deschiderea obiectivului, apoi se reinchid imediat.
Aparatul fotografic este in egala masura dotat cu un vizor, ce permite utilizatorului sa vada prin obiectivul aparatului scena pe care o fotografiaza. Aparatul fotografic poate avea de asemenea si alte elemente cum ar fi un dispozitiv de antrenare a filmului, un sistem de focalizare automat, un exponometru ce masoara intensitatea luminii.
B. Controlul expunerii
1. Viteza de obturare
Regland viteza de obturare si deschiderea diafragmei, utilizatoru1 obtine astfel cantitatea de lumina necesara unei expuneri corecte. Acesti doi parametrii sunt direct proportionali: daca se mareste simultan viteza de obturare si deschiderea diafragmei cu o gradatie (fanta), cantitatea de lumina impresioneaza filmul in maniera identica, dar se obtin fotografii diferite. In consecinta, in functie de situatie si da efectul cautat, este bine sa se aleaga o viteza de obturare si o deschidere a diafragmei corespunzatoare. De exemplu, pentru a obtine o imagine buna a obiectelor in miscare, sunt necesare vitezele de obturare rapide, inferioara sau egale cu l/125 sec.
Fig. 2. Reglajul expunerii
2. Profunzimea de camp
Deschiderea diafragmei controleaza cantitatea de lumina care impresioneaza filmul, dar permite in egala masura reglarea profunzimii de camp. Inca numita zona de claritate, profunzimea de camp corespunde regiunii in care obiectele inregistrate pe imagine sunt perfect clare. Micsorand dimensiunea deschiderii, se mareste profunzimea de camp si invers. In cazul in care se doreste o mare profunzime de camp – claritate maxima pentru toate punctele scenei, atat in plan apropiat cat si in plan indepartat –, este deci necesar a se alege o deschidere mica a diafragmei si o viteza de obturare lenta. Acesta este motivul pentru care profunzimea de camp a imaginilor obiectelor in miscare este redusa, pentru ca acest tip de fotografii necesita o viteza mare de obturare si deci, pentru a compensa micsorarea cantitatii de lumina, o deschidere mare. La numeroase aparate, inelul obiectivului contine astfel un indicator de profunzime de camp ce calculeaza dimensiunile aproximative ale zonei de claritate corespunzatoare unei
deschideri date.
Exista numeroase tipuri de aparate fotografice, adaptate diferitelor formate de film. Primele aparate nu aveau un obiectiv propriu: lumina era foarte simplu controlata obturand sau eliberand orificiul de legatura (stenopa) ce facea oficiul de obiectiv. Apoi a aparut o a doua generatie de aparate fotografice, alcatuite dintr-o cutie de lemn, un obiectiv simplu, un obturator cu perdea si un suport pentru pelicula. Acest model simplu era printre altele echipat cu un vizor simplu ce permitea fotografului de a incadra subiectul. Prin urmare, anumite modele mai perfectionate au fost echipate cu diafragme reglabile (doua deschideri pasibile) si cu un dispozitiv de focalizare.
Astazi, printre toate modelele prezente pe piata se detaseaza mai multe familii mari de aparate fotografice: camerele de atelier, aparatele cu vizare directa si aparatele reflex.
Utilizate in special de profesionisti, camerele de atelier constituie aparatul fotografic ce se apropie cel mai mult de primele modele, si care totusi raman inca foarte apreciate.
Cu toate acestea, in ciuda potentialului unic al camerei, celelalte tipuri de aparate, datorita unei mai mari suplete, sunt preferate atat de amatori cat si de profesionisti. Cele mai populare dintre ele sunt aparatele cu vizare directa, aparatele reflex mono-obiectiv (SLR, din engleza single-lens reflex), si aparatele reflex bi-obiectiv (TLR, din engleza twin-lens reflex). Marea majoritate a aparatelor cu vizare directa si SLR prezinta formatul de 35 mm, in timp ce aparatele TLR cat si anumite aparate SLR si cu vizare directa sunt in general adaptate la formatul mediu de 120 mm sau 220 mm.
1. Camerele de atelier
In general mai mari si mai grele decat aparatele mic si mediu format, camerele sunt mai cu seama utilizate pentru fotografierea in studio, pentru peisaj si arhitectura. Aceste aparate sunt incarcate cu filme format mare, atat pentru negative cat si diapozitive, deoarece acestea ofera o mai mare precizie si o mai buna claritate decat filmele de format inferior.
O camera de atelier se compune dintr-un stativ de metal pe care este asezata o sina crestata. In fata si in spatele acestei sine se gasesc doua suporturi metalice unite de un burduf. Pe suportul anterior sunt plasate obiectivu1 si obturatorul; suportul posterior serveste drept cadru la o sticla translucida in fata careia este plasata rama ce contine filmul. Structura camerei, contrar majoritatii celorlalte aparate, poate fi usor modificata Efectiv, suporturile anterior, respectiv, posterior pot fi decalate spre stanga sau dreapta, in sus sau in jos, sau chiar descentrate, ceea ce permite fotografului de a avea o perfectiune fara egal a perspectivei si a claritatii.
2. Aparate cu vizare directa
Aparatele cu vizare directa sunt echipate cu un vizor ce permite fotografului de a vedea si de a incadra subiectul sau scena pe care doreste sa o fotografieze. Totusi, vizorul nu permite de a avea exact aceeasi imagine si acelasi cadraj ca cel observat prin obiectiv: perspectiva obiectivului difera de cea a vizorului. Acest fenomen denumit paralaxa de vizare este neglijabila pentru distante mari; in schimb, pentru distante foarte apropiate, devine mai pronuntat, facand cadrajul unei scene sau al unui subiect mult mai delicat.
3. Aparate reflex
Aparatele reflex, mono-obiectiv (fig. 3 ) ca si cele bi-obiectiv, sunt echipate cu oglinzi care trimit in vizor imaginea identica a scenei fotografiate. Aparatele reflex mono-obiectiv, cum il indica numele, nu au decat un singur obiectiv care serveste simultan pentru vizare si pentru fotografiere. O oglinda escamotabila plasata intre obiectiv si pelicula transmite imaginea formata de obiectiv prin intermediul unei prisme spre o lentila translucida situata in partea de sus a carcasei. Cand obturatorul se deschide, un resort face ca automat oglinda sa basculeze, aceasta permitand ca lumina sa ajunga la film. Datorita prismei, imaginea de pe film este aproape identica cu cea data de obiectiv, suprimand astfel in totalitate efectul de paralaxa.
Aparatele reflex bi-obiectiv este o carcasa rectangulara echipata cu un vizor – ce nu este altceva decat o placa de sticla translucida plasata orizontal – situata in partea superioara a aparatului. In fata se gasesc cele doua obiective plasate vertical unul deasupra celuilalt. Unul dintre obiective serveste pentru fotografiere in timp ce celalalt este utilizat pentru vizare. Aceste doua obiective fiind cuplate, este suficient sa se faca focalizarea pe unul dintre ele pentru ca celalalt se regleaza concomitent. Imaginea formata de obiectivul superior, sau obiectivul pentru vizare, este trimisa in vizor de o oglinda fixa inclinata la 45
Astfel fotograful poate focaliza (regla punerea la punct) si modifica cadrajul in totalitate privind prin vizor. Imaginea formata de obiectivul inferior este proiectata pe film, plasat in spatele aparatului. Dar contrar aparatelor reflex mono-obiectiv, aparatele reflex bi-obiectiv sunt subiect al problemei de paralaxa, ca si aparatele cu vizare directa.
Fig. 3. Aparat reflex mono-obiectiv
D. Tipuri de obiective
Obiectivul unui aparat fotografic este tot atat de important ca si carcasa. Obiectivele sunt clasate in patru grupe generale: super-angular, obiectiv normal, teleobiectiv si zoom. Aceste denumiri trimit in realitate la distanta focala a obiectivului, care se masoara in general in metrii. Aceasta caracteristica a obiectivului corespunde distantei intre centrul optic al obiectivului si imaginea clara a unui obiect plasat la infinit. In practica, distanta focala are influenta asupra campului vizual, grosismentului si profunzimii de camp ale obiectivului. Aparatele utilizate de fotografii profesionisti si de amatorii experimentati sunt concepute pentru a primi indiferent care dintre aceste patru tipuri de obiective.
1. Super-angulare
Pentru un aparat de format 35 mm, obiectivele avand o distanta focala cuprinsa intre 20 si 35 mm sunt numite super-angulare. Ele permit a avea o mai buna profunzime de camp, un camp vizual (sau unghi) mai mare, dar nu permit decat un grosisment relativ slab. Campul vizual al unui super-angular performant poate atinge sau depasi 180 . Astfel, obiectivul super-angular de 6 mm, creat de firma Nikon, ofera un camp de vedere de 220 , producand imagini circulare si nu imagini dreptunghiulare sau patrate.
2. Obiective normale si teleobiective
Distantele focale cuprinse intre 45 si 55 mm corespund obiectivelor normale. Imaginea pe care o produc este asemanatoare celei percepute de ochi. Obiectivele avand distante focale mai lungi, numite teleobiective, reduc campu1 vizual si diminueaza profunzimea de camp dar permit in schimb mariri ale imaginii. Pentru un aparat format 35 mm, un obiectiv avand o distanta focala de 85 mm sau mai mult corespunde la un teleobiectiv.
3. Zoom
Cel de-a1 patrulea tip de obiectiv, zoom-ul, este cunoscut ca avand o distanta focala variabila, care poate fi ajustata in permanenta intre doua valori determinate. Zoom-urile sunt in particular utile pentru ca sunt asociate aparatelor reflex mono-obiectiv, pentru ca permit controlul in continuu al scarii imaginii.
E. Accesorii
1. Iluminarea artificiala
Cand iluminarea naturala este insuficienta, fotografii recurg la iluminarea artificiala pentru a ilumina scenele, atat in interior cat si in exterior. Printre sistemele de iluminare artificiala cele mai utilizate, se pot mentiona flash-ul electronic, de departe cel mai uzual, dar de asemenea lampile cu tungsten sau cuart. Altadata populare, flash-ul cu magneziu, care comporta un bec de unica folosinta ce continea oxigen si un filament de magneziu ce se putea aprinde o singura data, a fost inlocuit astazi de flash-urile electronice, mult mai economice.
Flash-ul electronic se compune dintr-un tub de siliciu umplut cu un gaz rar (in general, cu xenon) la presiune foarte scazuta. Atunci cand o tensiune puternica este aplicata electrozilor situati la extremitatile tubului, gazul este ionizat, producand deci o intensa descarcare luminoasa de foarte scurta durata, numita flash.
Bineinteles ca anumite dispozitive speciale sunt capabile sa produca flash-uri de aproximativ 1/100.000 sec., dar marea majoritate a flash-urilor dureaza intre 1/10.000 si 1/5.000 sec. Flash-urile trebuie sa fie sincronizate cu obturatorul aparatului fotografic pentru ca descarcarea luminoasa acopera totalitatea scenei.
2. Exponometre
Se utilizeaza exponometre pentru a masura intensitatea luminii intr-o situatie data, pentru a defini combinatia adecvata intre viteza de obturare si deschiderea diafragmei. Exista patru tipuri de exponometre: in lumina incidenta, in lumina reflectata, spot si cu flash.
Exponometrele cele mai simple sunt echipate cu o celula fotoelectrica care produce un curent de slaba intensitate in timp ce este expus la lumina. Trecerea acestui curent electric produce asadar deplasarea unui ac pe o scara gradata. Fiecare exponometru este de asemenea echipat cu un cadran gradat mobil ce indica viteza de obturare. Plasand cadranul in aliniere cu acul indicator se obtin astfel combinatiile posibile, de viteza de obturare si de grade de deschidere a diafragmei, ce furnizeaza expunerile echivalente, si se poate astfel regla aparatul in consecinta.
3. Filtre
Plasate in fata obiectivului, filtrele de gelatina sau de sticla sunt utilizate pentru minimalizarea halourilor (aureole ce inconjoara uneori punctele stralucitoare ale unei fotografii), modifica echilibrul culorilor din lumina, contrastul sau claritatea, sau mai mult pot crea efecte speciale.
In fotografia alb-negru, se utilizeaza filtre color asociate peliculelor pancromatice, care lasa sa treaca lumina ce corespunde filtrului dar care absoarbe lumina unei culori contrastante. Astfel, intr-o fotografiere de peisaj cu un filtru rosu, o parte din lumina albastra a cerului este retinuta, facand ca cerul sa apara mai intunecat si in consecinta se scot in evidenta norii. Daca se face uz de un filtru galben pentru un cer albastru, un astfel de efect va fi cu siguranta estompat pentru ca pelicula va primi mai multa lumina albastra.
V. Developarea filmului
Imaginea latenta a filmului apare dupa developare, faza de tratament suferita de pelicula. Aceasta operatie consista in cufundarea filmului in mai multe bai chimice pentru a-l transforma in negativ. Este in primul rand developat intr-o solutie alcalina reducatoare numita agent revelator sau revelator. Aceasta solutie reactiveaza procesele declansate de actiunea luminii in timpul expunerii. Ea permite reducerea (in sensul chimic al termenului) si mai mult a particulelor de halogenura de argint acolo unde s-a format deja argintul metalic, pentru a obtine graunti de argint de diametru mai mare in jurul particulelor minuscule ce compun imaginea latenta.
In timp ce aceste particule de argint incep a se forma, imaginea apare putin cate putin pe film. Grosimea si densitatea depunerilor de argint depind de cantitatea de lumina pe care o suprafata data a primit-o in timpul expunerii. Pentru a opri actiunea revelatorului, filmul este apoi cufundat intr-o baie usor acida, care neutralizeaza alcalinitatea revelatorului.
Dupa aceasta baie de final imaginea negativa este fixata: particulele de halogenura de argint reziduale sunt eliminate si particulele de argint metalic stabilizate. Agentul chimic ce serveste la aceasta fixare este in mod comun numit fixator sau hypo. Este vorba in general de tiosulfat de sodiu, dar se utilizeaza in egala masura tiosulfat de potasiu sau de amoniu.
Pentru eliminarea fixatorului, filmul aste atunci spalat cu un eliminator de hyposulfit. Apoi este clatit indelung cu apa curata, deoarece depozitul rezidual de fixator risca sa distruga negativul cu timpul. Un agent de inmuiere poate fi adaugat in apa de clatire pentru a usura uscarea si pentru a impiedica formarea de pete si bule de apa.
VI. Tirajul filmului
Procesul ce permite trecerea de la negativ la imaginea pozitiva se numeste tiraj, tot ca si imaginea pozitiva astfel obtinuta. Tirajul, ce poate fi realizat prin contact sau prin proiectie, consta in a repeta cele doua operatii de expunere si developare.
Tirajul prin contact este utilizat cand se doreste a avea tiraje de format identic cu cel al negativului. Stratul de emulsie al negativului este atunci plasat in contact direct cu o suprafata sensibila; apoi, sunt amandoua expuse sub o sursa de lumina.
In timpul tirajului prin proiectie, negativul este in primul rand plasat intr-un proiector special, denumit aparat de marit. Dupa ce a traversat negativul, lumina difuzata de aparatul de marit ajunge la un obiectiv care proiecteaza atunci o imagine marita sau redusa a negativului pe o suprafata sensibila.
VII. Inovatii recente
A. Camerele fotografice
Inovatiile tehnologice au tendinta de a dobori barierele ce existau in trecut intre fotografie si alte metode de a produce imagini. Astfel, anumite procedee fotografice recente au inlocuit emulsiile clasice de halogenura de argint prin dispozitive electronice de inregistrare a informatiei vizuale.
De exemplu, firma Sony a pus la punct o camera video cu imagini fixe, Mavica, elaborata plecand de la modelul industrial mai vechi ProMavica. Contrar camerelor video clasice care functioneaza cu banda magnetica, camera fotografica Mavica inregistreaza datele vizuale pe o discheta informatica. Imaginile pot fi privite si pe un ecran atasat camerei.
Societatea Canon a plasat de asemenea pe piata camerelor video cu imagini fixe, indeosebi prin comercializarea modelului RC-470, care necesita un videocasetofon specific pentru a privi imaginile. In schimb, camera Xap Shot, capabila de a inregistra 50 de imagini fixe pe o discheta de 2 degete (din franceza, pouce = deget, veche unitate de masura), nu necesita un echipament special: ele pot fi direct legate la un televizor. Este posibil dupa aceea de a realiza tiraje pe hartie a acestor imagini inregistrate cu ajutorul unei imprimante laser.
B. Digitizare (numerizare)
Digitizarea imaginilor fotografice a revolutionat lumea profesionista a fotografiei, dand nastere unui domeniu specific numit tratamentu1 (prelucrarea) imaginii. A digitiza informatiile (datele) vizuale ale unei fotografii consta in a le converti in numere binare (0 si 1) prin intermediul unui calculator. Aceasta tehnica permite manipularea imaginii fotografice gratie programelor create in acest scop.
Programele de prelucrare de imagini Photoshop si Illustrator, clasice in industria publicitara, permit operatorului de a deplasa sau sterge elemente intr-o fotografie, de a modifica culorile, de a realiza imagini compuse plecand de la mai multe fotografii, de a varia contrastul si claritatea, si inca multe alte operatii.
Pana in prezent, calitatea tirajelor pe hartie a acestor imagini informatice este totusi inferioara fotografiilor clasice. Intr-adevar, marea majoritate a imprimantelor color (laser sau cu jet de cerneala) destinate publicului larg nu restituie inca imagini avand nuantele si rezolutia fotografiilor. Cu toate acestea, anumite sisteme, cum ar fi Montage Sliderwriter de Presentation Technologies sau sistemul Linotronic, sunt astazi capabile sa produca imagini tot atat de bune ca si fotografiile clasice.
Cu dimensiuni comparabile aparatelor fotografice clasice, aparatele fotografice digitale dispun de o optica cu distanta focala fixa sau variabila, de vizor, si de un flash electronic incorporat. Din ce in ce mai multe modele sunt echipate cu ecran color cu cristale lichide ce permite imbunatatirea cadrajului si de a viziona imediat fotografia.
In locul filmului, aparatele digitale primesc lumina pe un captor CCD dupa filtrarea culorilor primare (din tehnica fotografiei color): rosu, verde si albastru. Fiecare celula fotosensibila a captorului converteste aceasta lumina intr-un semnal electric analogic care este digitizat si apoi stocat intr-o memorie flash. Ramane in continuare sa fie transmis fisierul imagine calculatorului pentru a-l exploata. Calitatea rezultatului depinde de numaru1 de pixeli pe care captorul este capabil sa le inregistreze. Cu 350.000 pixeli se poate imprima cu o calitate acceptabila o fotografie de marimea unei carti postale. Pentru un format 13 18 cm, sunt necesari minim 870.000 pixeli.
Memoria interna a aparatului permite stocarea intre 10 si 20 de fotografii de mare rezolutie, dar cel mai frecvent, aparatul este echipat cu o memorie mobila care poate fi descarcata pe hard-discul calculatorului. Imprimantele cu sublimare termica permit iesirea unei imagini de format 10 15 cm de buna calitate direct din aparat fara a trece prin calculator. Dar acest tip de imprimanta si fiecare proba raman inca foarte scumpe.
Finetea unei fotografii clasice este echivalenta cu cea a unei fotografii digitale, fara a utiliza un material profesionist de inalta calitate la un pret ridicat. Proba (fotografia) revine mai ieftina ca o imagine imprimata. Dar fotografia digitala prezinta avantaje care seduc din ce in ce mai multi amatori: vizionarea imediata a imaginii, posibilitatea de modificare cu un program de prelucrare a imaginii, posibilitatea de a transmite pe Internet. Marile laboratoare de developare de filme clasice (Fuji, Kodak) au inceput folosirea digitizarii pentru a ameliora automat cliseele amatorilor. Dupa developarea negativelor, fotografia este digitizata, apoi este corectat contrastul, culoarea si claritatea. Ea este in final transferata pe hartie fotografica clasica.
VIII. Tehnici specifice (speciale)
Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, fotografia juca deja un rol foarte important in stiinta, in special in astronomie. Din acel moment, numeroase tehnici fotografice specifice (speciale) au fost puse la punct, aparand astazi ca instrumente indispensabile in numeroasele domenii stiintifice si tehnologice.
A. Fotografia ultrarapida
Astazi, marca majoritate a aparatelor fotografice propun viteze de obturare de 1/1.000 sec. Dar este inca posibila reducerea acestui timp prin iluminarea subiectului cu ajutorul unui flash. Inca din 1931, inginerul american Harold K. KDGKRTON a inventat astfel o lumina stroboscopica ce produce flash-uri de 1/500.000 sec., ceea ce permite fotografierea traiectoriei unei mingi.
In zilele noastre, sincronizarea flash-ului si obiectului in miscare este realizata cu ajutorul unei celule fotoelectrice ce declanseaza lumina stroboscopica. Mai recent, s-au elaborat obturatoare magneto-optice si electro-optice ce dau timpi de cateva miliardimi de secunda. Utilizand flash-uri in serie, fotografia ultrarapida permite de a imortaliza pe acelasi cliseu etapele succesive ale unui subiect in miscare, ca de exemplu pasarea in zbor.
B. Fotografie aeriana
Aparatele fotografice situate la bordul avioanelor sau satelitilor sunt in general aparate specifice (speciale) montate pe trepiede impotriva vibratiilor, si echipate cu mai multe obiective si incarcator pentru pelicule format mare.
Utilizate in cartografie pentru efectuarea de topografii la scara mare, aceste aparate sunt in egala masura utilizate in urbanism pentru conceperea de proiecte de studiu, in meteorologie, in arheologic pentru detectarea de pozitii, in agricultura pentru observarea exploatarilor sau mai mult in biologie pentru studiul repartitiei populatiilor de animale sau plante. Supravegherea si recunoasterea militara sunt in egala masura alte doua aplicatii importante ale fotografiei aeriene.
Anumiti sateliti de recunoastere sunt de asemenea echipati cu aparate fotografice la care obiectivele cu distanta focala mare permit obtinerea de imagini cu o mare rezolutie, pe care este posibila recunoasterea de obiecte mici, chiar distingerea numerelor de inmatriculare ale unui autovehicul. Tehnicile cele mai sofisticate de fotografiere prin satelit, utilizate in trecut doar in scopuri militare, sau de serviciile de informatii si meteorologie, sunt in prezent din ce in ce mai mult utilizate de geologi pentru prospectarea de noi zacaminte, si de organizatiile de presa pentru a obtine imagini instantanee ale evenimentelor jurnalistice indepartate.
C. Fotografia submarina
Aparatele de fotografiere submarina trebuie sa fie echipate cu o carcasa etansa si cu o fereastra de sticla sau de plastic plasata in fata obiectivului. In general, cu acest tip de aparat, aste posibila luarea de fotografii de zi pana la 10 m adancime. Daca se coboara mai jos, este necesar sa fie echipat cu o lumina artificiala cum ar fi un flash electronic sau un proiector.
Prin urmare, in fotografierea submarina, se utilizeaza frecvent obiective superangulare pentru a compensa indicele de refractie al apei care, fiind superior celui al aerului, face ca un obiect sa apara mai aproape decat este in realitate. Printre altele, calitatea imaginilor depinde de claritatea apei: de exemplu, intr-o apa unde plutesc numeroase particule, lumina reflectata de aceste particule nu permite realizarea decat de planuri mari. Aparate fotografice submarine ale caror carcase sunt rezistente la presiuni inalte sunt utilizate pentru explorari in ape adanci.
D. Fotografia de laborator
In cercetarea stiintifica, placile fotografice si filmele fac parte din uneltele de inregistrare esentiale: ele nu prezinta doar o mare suplete in utilizare, dar mai cu seama aceste placi pot fi sensibilizate la raze ultraviolete si infrarosii, la raze X si gama si de asemenea la particule incarcate.
Radioactivitatea, de exemplu, a fost descoperita in urma innegririi accidentale a unui film fotografic. Mai mult, majoritatea instrumentelor optice, printre care microscopul, telescopul si spectroscopul, pot fi utilizate pentru a lua clisee. Numeroase alte instrumente stiintifice, cum ar fi osciloscopul sau terminalele informatice, pot fi echipate in egala masura cu dispozitive de fotografiere sau adaptatoare asociate unui aparat foto conventional. In laboratoarele de cercetare, aparatele Polaroid sunt frecvent utilizate pentru observarea imediata a unui rezultat.
E. Fotografia spatiala
In astronomie, fotografia a jucat si joaca inca un rol fundamental. Plasand o placa fotografica in planul focal al unui telescop, astronomii pot obtine clisee precise ale intensitatii luminoase si pozitiei corpurilor ceresti. Comparand fotografiile unei aceleiasi regiuni a cerului luate in momente diferite, se pot detecta deplasari ale anumitor astre, cum ar fi cometele. Una din principala calitate a placilor fotografice in astronomie rezida in aptitudinea de a sesiza, prin lungi expuneri, obiectele astronomice mai putin luminoase, care sunt invizibile cu ochiul liber.
Recentele progrese tehnologice permit sporirea substantiala a sensibilitatii inregistrarilor fotografice. Astfel, un fotocatod (catodul unei celule fotoelectrice) plasat in p1anul focal al telescopului, si iradiat de lumina unei stele ce se doreste a fi fotografiate, emite electroni prin efectul fotoelectric. Acesti electroni sunt dirijati spre o placa fotografica pentru a forma o imagine precisa a acestei stele. Gratie formidabilelor progrese realizate in informatica, este de asemenea posibila, plecand de la fotografii de calitate medie, obtinerea de imagini mai precise si mai detaliate. Calculatoarele digitizeaza, efectiv, informatiile fotografice apoi, dupa prelucrare, le restituie cu o mai buna rezolutie.
Un alt dispozitiv, CCD, matrita de celule ce capteaza informatia luminoasa (fotonii) sub forma de pixeli, permite trecerea pur si simplu de placa fotografica: fotonii sunt inregistrati electronic si ordonati cu ajutorul unui microprocesor in serii de pixeli formand o imagine numerica ce poate fi prelucrata de calculator. Pe aceste fotografii digitale, pixelul echivalentul grauntelui de halogenura de pe fotografiile clasice, determina rezolutia imaginii.
F. Microfilmarea
Microfilmarea consta in reproducerea de imagini sub forma de fotografii de dimensiuni extrem de reduse. Aparuta in anii douazeci pentru arhivarea cecurilor bancare, microfilmele sunt astazi utilizate in toate domeniile unde o importanta cantitate de informatii trebuie sa fie clasata intr-un spatiu restrans. De exemplu, marea majoritate a ziarelor si revistelor sunt fotografiate pe microfilme si apoi arhivate. Ele pot fi apoi consultate cu ajutoru1 aparatelor de vizualizare echipate cu dispozitive ce permit cautarea rapida a paginilor.
O alta aplicare a acestei tehnici este microfisa, cliseu de 10 15 cm care poate contine pana la 70 de imagini fotografice, fiecare corespunzand unei pagini de text. Fiecare imagine poate fi consultata cu ajutoru1 unui aparat de vizualizare. Acest sistem permite arhivarea totalitatii fisierelor unei biblioteci pe un numar relativ restrans de microfise.
