|
|
|
ELEMENTE DE ISTORIOGRAFIE SI DOCTRINA FINANCIARA
Locul actual al finantelor publice in viata social-economica este rezultatul firesc al extensiei permanente a finantelor clasice, tipice liberalismului din capitalismul premonopolist al secolelor XVII - XVIII, pana
la finantele moderne de astazi, ca stadiu care a debutat in secolul XIX si se anunta de durata in viitor. Istoricul finantelor publice plaseaza inceputurile in aceeasi epoca de aparitie si dezvoltare a sclavagismului, odata cu descompunerea formatiunilor gentilice si inchegarea unor noi forme de autoritate si constrangere. Doctrina stabileste originile finantelor in insasi principiul de baza al existentei umane, principiu potrivit caruia scopul este obtinerea maximului de randament cu un minim de efort. Activitatea publica isi are explicatia in insuficienta efortului individual de a satisface anumite cerinte cum ar fi: apararea in fata inamicului, organizarea si practicarea cultului, vanatoarea pentru procurarea hranei sau pentru motive expansioniste. Astfel s-a conturat cu timpul o delimitare a: nevoilor private, cele strict limitate la individ si posibil de acoperit prin initiativa si efortul propriu - si nevoile publice, expresii ale unei colectivitati de interese si a caror acoperire impunea initiativa colectiva si sprijinul organizat, institutionalizat.
Statul apare astfel ca forma superioara de organizare si conducere a cooperarii interumane, infaptuita pentru a realiza nevoi si interese publice si ordonata pe structuri complexe, ierarhizate central si local. Finantele publice studiaza conditiile de functionare a sectorului public, din perspectiva veniturilor si a cheltuielilor impuse si efectuate ca suport al atributiilor statului. Omniprezenta statului in viata economica si sociala de azi, talia sectorului public care a cunoscut o spectaculoasa extensie mai ales in ultimele decenii - se poate masura prin volumul cheltuielilor publice in produsul intern brut, care a crescut de peste patru ori, in condi tiile triplarii produsul intern brut, asa cum s-a realizat in principalele state membre
OCDE. In prezent statul furnizeaza prestatii in variate domenii, efectueaza achizitii pentru o multitudine de scopuri si intervine prin parghii specifice financiare si de reglementare, in corectarea deficientelor inerente ale pietei.
Fara a efectua o demarcatie transanta a fazelor de evolutie, istoriografia asociata finantelor publice retine urmatoarele etape mari:
a) Perioada liberala (capitalismul premonopolist). Teoreticienii contemporani acestei perioade sustineau suprematia initiativei private in activitatea economica, iar interventia statului trebuia sa
fie, pe cat posibil, neutra. Aceasta teorie a fost lansata si dezvoltata de Francois Quesnay, Adam Smith, Jean Baptiste Say care conturau ca rol al statului doar pe acela de a asigura cadrul pentru votarea si respectarea legilor si pentru actiunea indivizilor, conform clasicului principiu "laissez faire, laissez
passer, le monde va de lui même" Interventia statului era limitata la acele servicii care derivau din
functiile sale traditionale (armata, administratie generala, constructia si intretinerea lucrarilor publice, etc.) si care nu puteau fi indeplinite din initiativa privata.
Cateva din principiile care s-au impus in aceasta perioada au fost:
- limitarea cheltuielilor publice: socotite ca un rau necesar, acestea trebuiau sa-si pastreze limitele numai pentru a sustine acele servicii care nu puteau fi asigurate de intreprinzatorii particulari; de aceea, orice depasire a cheltuielilor pentru interese publice (armata, ordine interna, etc.), era calificata ca risipa;
- neutralitatea impozitului: singura destinatie a acestuia consta in a asigura statului mijloace de finantare a cheltuielilor sale, astfel incat cheltuielile cu caracter economic sau social erau complet excluse;
- respectarea echilibrului bugetar anual: conform acestui principiu se excludea orice idee de excedent sau deficit, socotite agravante pentru mediul de dezvoltare a initiativei private; astfel: deficitul, rezultat din defectuoasa administrare a cheltuielilor, putea fi acoperit prin creatie de moneda, care insa ar fi generat inflatie; prin imprumut, ar fi generat bancruta statului din dificultatea de a stinge imprumutul si de a achita dobanda, fara a mai mentiona reportarea datoriilor in perspectiva istorica asupra generatiilor viitoare; excedentul, putea rezulta dintr-o defectuoasa tezaurizare de bunuri in detrimentul initiativei private care, cu mai multa rationalitate, altfel ar fi putut beneficia de excesul de prelev ari;
- limitarea imprumutului la circumstante exceptionale: deriva din principiul anterior si confirma ideea de a se recurge la imprumuturi numai in situatiile de forta majora, cand statul necesita rapid suplimentarea
resurselor sale financiare si nu se poate adopta o solutie alternativa.
Perceptele, recomandarile formulate in aceasta perioada, chiar daca nu indeplinesc conditiile unei analize riguroase si complete, denota suprematia legilor pietei si rolul strict traditional al statului.
b) Perioada interventionista (capitalismul monopolist) Evenimentele sociale, care s-au succedat catre sfarsitul secolului XIX si care au culminat cu prima conflagratie mondiala, au avut, si in plan
financiar, o reflectare, constand in amplificarea rolului statului, ca urmare a consecintelor razboiului si, indeosebi, a crizei din 1929 - 1933, ca epoca de inceput a tezelor lui J. M. Keynes.
Urmarile celei de-a doua conflagratii au insemnat o si mai accentuata evolutie in conceptia despre rolul statului, cu influentele de rigoare in planul finantelor publice. Cheltuielile publice ating 30% din avutia produsa, statul implicandu-se din plin in finantarea unor ramuri economice si sociale, cu mult peste
granitele socotite ca traditionale in atributiile sale. Astfel, pe langa armata si industrie militara, statul intervine deliberat in domeniul economic si social, prin fapte mai mult ca prin doctrina, cu intentia explicita de a corija deficientele create de jocul liber al mecanismelor pietei. Actiunile statului isi au cu atat mai mult justificarea, cu cat consecintele de ordin social declansau perturbari grave in fizionomia sociala.
Principalele principii care s-au impus in aceasta perioada au vizat:
- cresterea cheltuielilor cu solid caracter economic si social, fapt ce semnifica o extensie a atributelor traditionale ale statului;
- amplificarea si diversificarea fiscalitatii, tradusa printr-o varietate de prelevari la dispozitia statului pentru sustinerea unui cat mai complex volum de activitati;
- expansiunea deliberata a deficitelor bugetare, principiu situat la antipod fata de ideile precursorilor, si implementat mai ales in scopul relansarii economiei in depresiune, pe seama cresterii
cheltuielilor guvernamentale. Abdicarea de la principiile financiare clasice semnifica amplificarea sistematica a rolului tot mai activ al statului in plan economic si social.
c) Perioada contemporana Cresterea continua a implicarii statului a avut ca fundament theoretic transpunerea in politica guvernamentala a tezelor si teoriilor Keynesiste, concretizate in masurile de crestere a cererii globale; totodata, statul a fost impus ca raspunzator activ in redistribuirea veniturilor, fapt concretizat in crearea si consolidarea mecanismelor de stat in asigurari si protectie sociala, menite sa netezeasca decalajele si sa absoarba dezechilibrele provocate de criza.
Implicarea tot mai activa a statului in tot mai variate domenii din viata social-economica a determinat si o completare a continutului si naturii finantelor publice, potrivit ipostazelor de agent economic, redistribuitor, providenta, bunastare etc. O forma extrema a dirijismului statal a reprezentat-o epoca partidului unic-stat, ca sistem de comanda hipercentralizata, prin care statul a preluat integral la dispozitia sa toate categoriile de resurse ale societatii, cu anihilarea oricarei initiative private. Evenimentele ultimului deceniu si jumatate au determinat noi mutatii si sub toate aspectele, generate de propagarea interdependen telor si necesitatea de coordonare a politicilor guvernamentale, pe fondul fenomenelor integrationiste si ale globalizarii.
