|
|
|
Despre autolimitarea puterii
Viata in Stat s-a facut posibila prin sacrificiul libertatii netarmurite a fiecarui individ, pentru ca astfel sa poata fi asigurat exercitiul acestor libertati inerente vietii1). Atunci cand este vorba de 'multi' si de toti, puterea si libertatea nu se pot exersa si deci, realiza decat daca se autoingradesc. Faptul de a hotari in privinta multora (a tuturor) este mai intai rezultatul delegarii de catre acestia a unei parti a libertatii lor; eu si ceilalti asemenea mie am hotarat liber ca altcineva (puterea) sa hotarasca pentru noi. Dar, daca este o delegare partiala a libertatii noastre, facuta puterii, atunci aceasta trebuie sa se exercite numai in limitele infaptuirii si dezvoltarii libertatii noastre. Depasirea acestor limite impune responsabilitatii acceptate de puterea care se respecta2).Puterea reglementeaza relatiile sociale, pentru realizarea drepturilor si libertatilor3). Aceasta se face in raport de interesele care se vizeaza a fi realizate. De aceea de multe ori individul coplesit, de exemplu, de variatele imixtiuni si controale din partea puterii, este indreptatit sa se intrebe, daca nu cumva puterea are limite si responsabilitati, si daca da, care sunt acestea? Orice lucru, proces, fenomen structura, sistem scapat de sub control distruge sau se autodistruge1).
Istoria a demonstrat ca o putere nelimitata, iese din slujba celor care au creat-o, putand actiona chiar in deserviciul acestora. Simpla limitare a puterii, fara instituirea si infaptuirea responsabilitatii pentru depasirea limitelor acesteia este o utopie, iar administratia acesteia se intoarce contra celor care au infiintat-o.
In conceptia antica, puterea era fundamentalmente totalitara, sub toate cele trei forme: ca functie, organ si vointa. Tomismul, facand distinctie intre 'legea eterna' si 'legea umana' are meritul de a oferi un 'pretext' pentru limitarea puterii, indiferent de formele de exercitare a acesteia. Astfel, formula biblica 'Da-i Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu' fondeaza ideea limitarii puterii si instituirea responsabilitatii pentru depasirea acestor limite, idei care s-au materializat pentru prima data in obiceiuri si apoi in legi. Daca anterior suveranul putea sa faca si sa desfaca legi dupa bunul sau plac, prin adoptarea principiului 'princeps legibus tenetur', acesta este tinut sa respecte dreptul, chiar daca initial era vorba numai de dreptul natural nu si de dreptul cetatii, dreptul civil.
Aparitia Constitutiei ca 'lege fundamentala a Statului', a consacrat principiul autolimitarii puterilor statului, in sensul ca puterea acestuia sa se exercite in limitele prevazute de Constitutie deci, fara a-si incalca propriile legi, iar incalcarea acestora sa atraga responsabilitatea juridica a autoritatii publice si functionarilor sai. Ba mai mult, in Franta, Constitutia din 1789 introduce pentru prima data posibilitatea de control a constitutionalitatii legilor, deci posibilitatea de control judecatoresc asupra puterii legislative, in activitatea de elaborare a legii care trebuie sa fie totdeauna conforma cu Constitutia2). Controlul constitutionalitatii legilor, vizeaza impiedicarea legiuitorului de a face legi dupa bunul plac, deci limiteaza legiferarea la principiile constitutionale. Astfel, se scoate in afara Constitutiei tendintele de insusire a puterii exprimate plastic prin 'L'Etat est moi.'
In
Cu toate acestea, in coloniile engleze, inclusiv America de Nord, judecatorii si-au asumat 'un drept de control' prin ignorarea legilor locale, cand ele nu erau conforme cu dreptul englez, fapt consacrat in anul 1803 in 'principiul considerat esential in toate constitutiile scrise, ca o lege incompatibila cu Constitutia este nula si ca instantele, ca si celelalte organe ale puterii, trebuie sa asigure efectele Constitutiei'.
Istoria a dovedit ca autolimitarea puterilor statului, fara instituirea responsabilitatii, pentru incalcarea acestor limite, este insuficienta in asigurarea drepturilor omului contra tendintelor despotice sau a abuzurilor autoritatii, fie ea si judecatoreasca. O serie de constitutii si documente internationale au consfintit si garantat drepturile oamenilor ca fiind sacre de-a pururi si nici un ordin impus de tiranie sau de o putere arbitrara nu poate avea destula autoritate pentru a le aboli1). Garantarea drepturilor omului este data de consacrarea lor prin lege si instituirea domniei legii fata de orice autoritate, deziderat ce nu se poate realiza fara existenta responsabilitatii,a autoritatii publice si functionaru-lui sau. Deci, orice hotarare judecatoreasca sau act al unei alte autoritati publice prin care se incalca ilegal drepturile unei persoane, trebuie desfiintate, atragand raspunderile juridice corespunzatoare, evident numai pe baza unei proceduri prevazute de lege. Caci, numai o guvernare prin lege este esenta libertatii, arata Montesquieu.
