Cateva consideratii privind pastoritul in Carpatii Nordici

Cercetarea sistemului pastoral in Carpatii Nordici si a intregului univers lingvistico-social care-l insoteste, a ridicat si ridica, in continuare, o serie de probleme care depasesc cadrul strict al etnologiei. Teoriile configurate pe aceasta tema intra in orizontul demersului istoric si sociologic legat de problema ariei de raspandire a elementului romanesc, dincolo de hotarele actualei Romanii. Zona Carpatilor Nordici a conservat o serie de tehnici pastorale de evidenta factura romaneasca carora le sunt asociate o serie de cuvinte ce definesc terminologia pastorala, precum si de toponime a caror provenienta, cel putin latina, daca nu romaneasca, este neindoielnica. De unde provin ele? A existat o influenta a “romanitatii occidentale”, asa cum sustin unii dintre cercetatorii polonezi, ucrainieni sau slovaci, care atribuie asemenea cuvinte latine unor influente venite din zona elvetiana a retoromanei, limba neolatina din spatiul occidental, cea mai apropiata de zona Carpatilor Nordici? Sau dimpotriva, asemenea influente neolatine provin din spatiul romanesc al “romanitatii orientale”, iar preluarea lor nu este numai un fenomen pur lingvistic el fiind insotit si de existenta unei populatii romanesti, actualmente dizolvata etnic in masa slava? Chiar daca zona Carpatilor Nordici se gaseste in apropierea unui bloc compact romanesc, de o mare traditie pastorala, este vorba de blocul bucovineano-maramuresean, cu rare exceptii, exista tendinta cercetatorilor slavi de a diminua si chiar de a nega contributia substratului etnic romanesc la specificul acestei zone montane si la tehnicile pastorale bazate pe crsterea oilor in cadrul unui pastorit montan, care are in centrul sau stana, ca institutie socio-economica specializata.

In cele ce urmeaza, vom face o trecere in revista a teoriilor slave privind influentele romanesti in aceasta zona a Carpatilor Nordici, care continua lantul carpatic la nord de Tisa, in Ucraina, Slovacia, Cehia si Polonia si vom incerca depistarea unor eventuale urme lingvistice romanesti la nivelul toponimiei si terminologiei pastorale, dar si in alte domenii economico-sociale.

Trebuie sa amintim faptul ca pana in 1918 intreaga depresiune a Maramuresului, din care actualmente doua treimi se gaseste in Ucraina, a apartinut de acelasi judet (comitat) al monarhiei austro-ungare. Dupa primul razboi mondial, partea Maramuresului de la nord de raul Tisa a intrat in componenta Cehoslovaciei, iar dupa 1945, a Ucrainei. Din punct de vedere etnic, aceasta parte nordica a Maramuresului era la 1918 preponderent ruteana, satele romanesti gasindu-se numaiin apropierea raului Tisa. Ele si-au pastrat pana in prezent structura etnica romaneasca. Este vorba de satele: Apsa de Sus, Apsa de Jos, Apsita, Slatina. Cu toate acestea, toponimiile locale indica faptul ca si in Maramuresul nordic, si chiar mai departe, inspre nord-vest, in Cehia si Slovacia, pina in Carpatii polonezi sau ucrainieni, a existat o importanta populatie romaneasca, asimilata treptat in urma marii presiuni etnice slave. Hartile geografice ale Ungariei Mari (Magzarorszàg Cimere, in Pallas Nagy Lexikona) de la inceputul secolului nostru mai consemneaza inca toponimii romanesti, la nord de Tisa, desi elementul etnic romanesc era in aceasta zona aproape complet asimilat, fie de slavi, fie, mai putin, de maghiari. Trebuie remarcat faptul ca aceste harti elaborate de autoritatile maghiare prezinta a accentuata maghiarizare a numelor de localitati in tot cuprinsul Ungariei Mari, fie ca este vorba de localitati romanesti, rutene, slovace, sarbesti sau croate. Pentru spatiul actualei Romanii, care a apartinut pana in 1918 Ungariei, identificarea satelor ascunse dupa denumirea oficiala maghiarizanta este relativ usoara datorita posibilitatii confruntarii cu terenul si existentei “Dictionarului istoric al localitatilor din Transilvania”, elaborat de Coriolan Suciu (Bucuresti, 1967), in care alaturi de denumirea oficiala maghiara este prezentata vechea denumire romaneasca, denumirea actuala, dar si evolutia denumirii unei localitati, de-a lungul secolelor, in documentele vremii. Pentru localitatile de la nord de Tisa, lucrurile sunt insa mult mai complicate, neexistand lucrari care sa indice denumirile locale ale diferitelor sate, munti, dealuri si rauri, dar nici cercetari romanesti de teren, care, eventual, sa mai poata recupera vechile denumiri. De aceea, identificarea toponimiilor romanesti prin intermediul surselor maghiare este extrem de dificila. Fara indoiala, multe dintre toponimiile locale romanesti, maghiarizate prin calchiere lingvistica sau pur si simplu traduse in ungureste nu se mai pot identifica printr-o cercetare cartografica sau arhivistica. Este bunaoara cazul denumirii celor doua Tise, care apar in hartile maghiare sub numele de Tisza Fekete si Tisza Feher, desi romanii din zona le-au spus Tisa Neagra, situata mai la nord si Tisa Alba, situata mai la sud (este de subliniat faptul ca denumirile de “alb” si “negru” nu se refera la culoarea apei, ci negrul indica nordul, iar albul, sudul). Totusi, chiar sub crusta lingvistica maghiarizanta, exista numeroase cazuri de nume de localitati si de munti care mai pastreaza un evident profil lingvistic romanesc. Intr-o cercetare cartografica pe harta Ungariei Mari (folosind hartile din Pallas Nagy Lexikona), de la inceputul secolului al XX-lea, am reusit ca sa identific sub numele maghiarizat sau slavizat, vechiul nume romanesc. Acest lucru a fost posibil acolo unde numele maghiarizat sau slavizat este o calchiere dupa cel romanesc, iar aceasta calchiere nu a deformat prea mult numele romanesc. Iata cateva exemple:

1.     In comitatul Maramures, la nord de Tisa

-sub varful Csorna Répa ( Ciorna Repa) de 1288 m. se gaseste localitatea Prislop. Denumirea de “prislop” indica o trecatoare. Nu este slav ( in slava-rs. gornaia dolina, “gornoe uscele”). Dictionarul Explicativ al Limbii Romane il considera ca avand o etimologie necunoscuta.

-varful Gorgan, de 1443 m; ( D. E. X. considera cuvantul “gorgan” de origine slava. Termenul slav pentru ridicatura artificiala este “kurgan”, iar pentru varf, “versina”-“versina gori”-“varful muntelui”). Filiatia lingvistica kurgan-gorgan, desi posibila, nu este indeajuns de lamurita;

-localitatea Csomànfala. Este o calchiere dupa numele romanesc Ciumeni, Ciumani. Aceasta calchiere maghiarizanta se incadreaza in alte exemple de acesttip. Satul Ciumeni, din Salaj, este mentionat la 1591, tot printr-o calchiere maghiarizanta “Chomanfalva” dar si o traducere in maghiara, “Harasztos”;

-localitatea Kalocsa-Ofalu, situata pe raul Tatabor. Aminteste de romanescul Calacea;

-varful Nigroveç, pastreaza sub forma slavizata radicalul lingvistic romanesc, “negru”;

-Zsid-Magura, varf de 1519 metri, in partea nordica a zonei Maramuresului de dincolo de Tisa. Magura este considerat un cuvant de origine dacica, desemnand un deal, o culme relativ izolata, care se ridica brusc in mijlocul unei zone mai joase. D. E. X. gaseste si la albanezi cuvantul “magule”, cu aceeasi semnificatie. Ambele cuvinte apartin, fara indoiala, fondului lingvistic de substrat, preroman.

-Brusztura-localitate pe raul Teresulka. Brusturele, numit in unele zone si lipan, este o planta cu frunze late si mari, extrem de raspandita pe vaile intunecoase si umede de deal si munte. Se intalneste frecvent in jurul stanelor permanente, asezate in centura padurilor montane, solul din jurul stanelor, fertilizat accidental cu gunoi de oaie, fiind invadat de adevarate campuri de brusturi. Brusturele este si o planta cu proprietati curative, in jurul ei constituindu-se o adevarata farmacopee populara. Dictionarul Explicativ al Limbii Romane atribuie cuvantului “brusture” o origine necunoscuta. Oricum, el nu este un slavism ( in rusa, “lopuh” sau “repeinic”). Cel mai probabil, el este un dacism, fiind asociat altor dacisme legate de pastorit si zona montana, pastrate in limba romana.

-varfurile Pietrosz (2.022 m.) si Szesul (1728 m.) din masivul Csorna-Hora (Cerna-Gora). Denumirea de “pietrosul”, data de maramureseni unor varfuri stancoase a fost atat de puternica lingvistic incat maghiarii nu au tradus termenul ci numai l-au transcris cu ortografie maghiara. Denumirea de “ses” data unor varfuri de munte este raspandita la romanii nordici, inclusiv la cei din Maramuresul actual si indica varfuri tesite, inierbate, cu plai alpin, extrem de favorabile pasunatului animalelor. Si in masivul Rodnelor exista Muntele Ses.

-varful “Kukul” (1542 m.), situat la nord de Cerna-Gora. Desi radicalul lingvistic “cuc” exista si in limbile slave (rs. “kukuska”), mecanismul gramatical de formare a articolului hotarat indica originea lui romaneasca (din latinul “cucus”)

-Pe Tisa Alba (Tisza Feher), localitatea Bogdan.

2.     In comitatul Bereg (situat la vest de Maramures, actualmente in Ungaria si Ucraina)

-localitatea Olàh-Csertesz (denumirea Csertesz aduce cu o alta denumire romaneasca a unei localitati din Tara Oasului-Certeze)

3.     In comitatul Ung (la vest de comitatul Bereg, actualmente in Ungaria, Slovacia si Ucraina)

-localitatea Petroc (Pietros), evident o calchiere slava dupa cuvantul romanesc;

-varful Pleska (992 m.). Denumirea de “plesca”, “plestioara”, “plesa” este extrem de frecventa in Maramures. Ea se refera la munte, desemnand varfuri putin inalte, neimpadurite si cu plai alpin, bune pentru pasunat. In masivul Ignis din Muntii Gutai exista varful Plestioara, iar pe versantul sudic al Muntelui Mogosa, tot din Masivul Gutai, un deal submontan, pe care s-au facut masive defrisari, deci este un loc despadurit, se numeste “Plesa”. D. E. X. da o geneza etimologica slava, din plesi. In Slovacia denumirea de varf apare sub varianta romaneasca.

-In nordul comitatului, in apropierea frontierei cu Polonia, se gaseste varful “Sztinka” (1073 m.), evident o alta denumire romaneasca-stanca, transpusa in maghiara. Potrivit D. E. X., cuvantul are o origine necunoscuta. Nu este improbabila insa originea lui dacica.

4. In comitatul Trencsen, in apropierea frontierei cu Silezia si Moravia (actualmente in Slovacia), la nord de raul Vag, se gaseste o culme muntoasa, numita in hartile maghiare Arvaj-Magura.

***

Cu toate ca zona Maramuresului (de la nord de Tisa) si a altor foste comitate maghiare invecinate, este actualmente predominant slava, este de amintit faptul ca prezenta slavilor aici este relativ tarzie. Ea dateaza din secolul al XIV-lea, intr-o perioada cand pentru comitatele de pe Tisa: Bereg, Ugogea, Ung si Maramures se mentioneaza existenta unui adevarat continuum etnic romanesc. Spre exemplu, numai in miscarea romanilor din nord inspre Moldova in secolul al XIV-lea, in timpul lui Dragos si a lui Bogdan, voievozi din Maramures, a fost antrenata populatia din 300 de sate romanesti, apartinand acestei centuri neoromanice, intinsa cu mult spre nord-vest, dincolo de frontierele actualei Romanii¹⁾ . Este greu de crezut ca populatia romaneasca din aceasta zona ar fi fost dislocata complet prin aceasta miscare, determinata de presiunile de feudalizare si aservire fata de regalitatea maghiara a unei zone de tari romanesti ramase inca momentan libere, cert este insa faptul ca regalitatea maghiara va compensa hemoragia demografica, aducand in zona 40.000 de ruteni din tinuturile galitiene, impreuna cu principele lor Koriatovici, care au fost alungati de lituanieni. Ei s-au asezat pe domeniile regale de la Muncaciu si Macovita²⁾. De aici, printr-o serie de facilitati acordate de regalitatea maghiara, rutenii vor porni expansiunea lor etnica inspre Maramures. Ei vor trece la sud de Tisa, in zona stapanita de voievodul Ioan de Rozavlea si vor intemeia satele de pe Apa Rusului (azi Repedea): Poienile Rusului (azi, Poienile de sub Munte), Repedea si Ruscova (de mentionat si faptul ca rutenii nu au fost capabili sa ocupe si muntele, care a ramas pana astazi romanesc, apartinand satelor de pe vaile romanesti ale Maramuresulu, intrucat nu au avut tehnicile pastorale de confiscare a spatiului montan, a centurii bradetului si a plaiul alpin). Alti ruteni se vor aseza la Crasna Viseului, Bistra si Valea Viseului, tot la sud de Tisa. Este de mentionat faptul ca toate satele rutenesti au fost sate de iobagi, spre deosebire de satele romanesti, care si-au mentinut, cu intermitente si variabilitati locale, statutul de sate libere sau cvasi-libere, prin impunerea unor dari catre regalitatea maghiara sau nobilime mai mult simbolice sub forma “quinquagesimei”, (“quinquagesima ovium”). Aceasta dare mai este denumita in documentele medievale si “stronga”, adica “darea strungii” (“strunga” fiind un tracism, intalnit si la albanezi, “sthtrunge”) sau “darea oii”, fiind considerata o dare tipic romaneasca, facand parte din ceea ce s-a numit “dreptul valah”. Ea este mentionata in documente pentru Maramures, inca de la 1234. In 1360, regele maghiar Ludovic doneaza unui Dragos din Maramures satele Slatina, Breb, Copaci, Desesti, Harnicesti, Sugatag, cu toate veniturile si cu veniturile regale din quinquagesima³⁾). Quinquagesima este o dare extrem de usoara; existenta ei indica inceputul aservirii feudale a obstilor satesti, aservire care economic, este mai mult simbolica.

In secolul al XV-lea se produce o noua patrundere ruteneasca in Maramures, dinspre Bereg, in satele din dreapta Tisei, schimbandu-se, treptat, configuratia etnica a zonei, care devine predominant ucrainiana. Cu toate acestea, o parte a toponimiei alpine s-a pastrat romaneasca, fiind insusita chiar de catre ruteni.

“Asezarea rutenilor in Ung si Bereg de catre regii maghiari s-a constituit intr-un ic puternic intr-o zona romaneasca la aceea data, separand romanii din Bereg, Ung, Zemplen, Szablocs si Tatra”⁴⁾ .

Deci, datele istorice ne permit sa presupunem pentru secolele XIV-XV, existenta unui continuum romanesc nordic, continuum fragmentat treptat prin presiunea demografica slava, mai apoi maghiara si evreiasca, care la nord de Tisa a reusit sa schimbe compozitia demografica a zonei. Cu toate acestea, elaboratul lingvistic este extrem de conservativ. El reuseste sa ramana in memoria colectiva, infruntand istoria si furnizand informatii despre populatii etnic disparute, dar care prin tehnicile lor de socializare a spatiului s-au impus in lungi serialitati istorice. O asemenea situatie se regaseste pentru elementul romanesc dizolvat in masa slavilor din Carpatii Nordici. Ruptura produsa in continuumul romanesc nordic in secolele al XIV-lea si al XV-lea prin penetratia montana slava nu a incetat sa lase urme lingvistice de tip toponimic si tehnologic in spatiul slavilor din apropierea noastra: ucrainieni, slovaci, polonezi si cehi. In ceea ce priveste romanii din Carpatii Poloniei, deci de pe versantul nordic al lantului carpatic, in general, cercetatorii polonezi la care am avut un partial acces bibliografic (Krzysztof Wolski, K Dobrowolski, Antoni Prochaska, Bronislawa Jaworska-Kopczinska⁵⁾ ), nu le neaga existenta. Cu toate acestea, ei considera existenta romanilor in muntii din sudul Poloniei ca un fenomen social-istoric tarziu, rezultat al unor actiuni de colonizare, care a avut loc in secolele XIV-XV. Astfel, Krzystof Wolski spune: “Cunoastem extensibilitatea pastoritului roman, care a atins in raza sa chiar si Caucazul si i-a manat pe moldoveni cu turmele lor de oi si capre inca din secolul XIV spre Carpatii mijlocii (in vecinatatea Zmogord-ului), pe dealurile din imprejurimile localitatilor Prsemysl si Rzeszow (Hadle 1378) si spre terenurile de ses ale vaii subcarpatice, spre padurile din pusta Sandomievz”. Iar in privinta aparitiei romanilor in zona, acelasi cercetator arata:

“Ca urmare a tulburarilor cauzate de invazia turcilor in Peninsula Balcanica, diferite elemente pastoresti cu o compozitie etnica eterogena (romani, aromani, albanezi, greci, bulgari, sarbi si ucrainieni) migrau spre apus. Comune pentru toate aceste grupuri etnice era gospodaria pastoreasca migratorie si religia crestina de rit oriental⁶⁾ ” (Colonizarile pastorilor moldoveni la nord de Carpati, p. 85). De altfel, cronicarul polonez Jan Dlugosz ii mentioneaza si el pe moldoveni ca locuind un intins teritoriu pe dealurile subcarpatice de la est de orasul Stryzi ⁷⁾. Si alti istorici sau etnologi polonezi vorbesc despre satele moldovenesti din Polonia si mai mult despre organizarea lor pe baza asa numitei “legi moldovenesti⁸⁾ ”. Din pacate insa, nu am avut acces la studiile lui A. Prochaska, pentru a vedea cum a functionat aceasta “lege moldoveneasca”, evident distincta de dreptul cutumiar polonez, din moment ce este mentionata cu acest nume. Este cu totul probabil sa fie vorba de un sistem cutumiar de tip devalmas, asemenea vechilor sisteme din actuala Romanie. In legatura cu datarea asa zisei colonizari pastorale romanesti, in secolele XIV-XV, este de remarcat faptul ca aceste datari sunt legate de un fenomen social specific: aservirea feudala. De altfel si majoritatea satelor din Romania sunt mentionate documentar numai in momentul in care se produce aservirea lor, iesind astfel din istoria “tacuta”. Pe de alta parte, asa cum vom arata si mai tarziu, nu exista o gospodarie pastoreasca migratorie, in cazul pastoritului romanesc, asa cum este cazul la popoarele stepei, ci dimpotriva, pastoritul romanesc implica o profunda socializare a spatiului, prin intermediul unei comunitati specifice, satul, si o organizare a exploatatiei de tip mixt, agraro-pastoral. De aceea, credem ca o ipotetica “colonizare” pastorala este cu totul improbabila, satele romanesti din nordul Romaniei, atat cele maramuresene, cat si cele bucovinene, desi cunosc o ampla dezvoltare pastorala (alaturi de cea agrara), nu au folosit pasoritul transhumant de mare amplitudine, asa cum a fost cazul sudului Transilvaniei, spatiul din care au plecat, intr-adevar, colonizarile romanesti inspre stepa rusa si Caucaz. Dimpotriva, asa cum vom arata si pe parcursul studiului, credem ca este vorba de o lenta expansiune romaneasca, produsa in sute de ani, de-a lungul lantului carpatic, prin cunoscutul fenomen al roirilor demografice dinspre sate matca inspre catune, odata cu crestere populatiei si al necesitatii de a pune in cultura noi pamanturi defrisate.

Prima lucrare in care se lanseaza teoria unei influente lingvistice romanesti in zona Carpatilor Slavi, este cea a lui E. Kaluzniacki si Fr. Miklosich, aparuta in 1879 la Viena ⁹⁾. Pentru prima data se face referinta la existenta in Slovacia si in coltul de nord-est al Moraviei, regiune denumite, de alfel, “Valahia Morava” (Valassko), a unor influente romanesti. In aceste studii se fac si primele analize lingvistice, privind existenta in limbile slave a unor cuvinte de origine romana, in special in terminologia pastorala. Asfel, Miklosich gaseste 41 de cuvinte romanesti in ucrainiana, 22 de cuvinte avand aceeasi origine, in poloneza, si 43 in slovaca si in dialectul valah din Moravia.

Kaluznaicki considera ca in jur de 200 de cuvinte romanesti se gasesc in dialectele ucrainiene din Carpati si Galitia, unde s-au gasit si o multime de asezari romanesti.

Si alti cercetatori slavi vor accepta teoria lui Kaluzniaki si Miclosich, privind existenta in Carpatii Nordici a unor comunitati romanesti, asimilate apoi de slavi, ele lasand totusi in limbile slave o serie de cuvinte romanesti, mai ales de tehnologie pastorala si de civilizatie montana a cresterii animalelor. Putem aminti astfel, pe Fr. Bartos, J. Valek, St. Wedkiewicz, L. Malinowski (dintre cercetatorii romani, care abordeaza tema amintim pe: D. P. Martian, Teodor Burada, B. P. Hasdeu, N. Iorga, Grigore Nandris, Ion Nistor). Cu toate acestea, cei mai multi cercetatori slavi se opun teoriei lui Kaluzniaki si Miclosich.

Astfel, cercetatorul Dimitri Krandzalov considera ca in realitate in jur de jumatate dintre cuvintele considerate de Miklosich ca fiind de origine romana au in realitate alte origini, fie slava, fie germana, ungara sau chiar sarbo-croata¹⁰⁾. Un alt cercetator, M. Vaclavek considera ca terminologia pastorala romaneasca a fost introdusa in Moravia prin intermediul pastorilor slovaci. Alti cercetatori, precum maghiarul J. Ernyej, sustin ca denumirea de “vlah, valah” nu are o conotatie etnica ci una ocupationala, de tip pastoral¹¹⁾, iar o serie de cercetatori slavi (J. L. Pic, V. Houdek, J. Loris, Fr. Cerny), considera ca asa zisii vlahi din Carpatii Nordici sunt pur si simplu slavi¹²⁾.

In cartea lui K. Kadlec, asupra “dreptului valah”, aparuta in 1916¹³⁾, se considera ca asa zisul “drept valah” este de origine germanica. Kadlec este adeptul teoriei imigrationiste, considerand ca romanii au trecut in secolul al XIII-lea din Balcani la nord de Dunare si apoi in Transilvania si chiar in Carpatii Nordici, dar accepta existenta unor influente lingvistice si a unor comunitati romanesti in aceasta zona carpatica.

Dimitr Krandzalov, in studiul sau din 1974, intitulat “L’état actuel des études sur les influences roumaines en Slovaquie et en Moravie”, combate teoria lui Miclosich asupra originii romane a unor cuvinte existente in limbile populatiilor slave din Carpatii Nordici, incercand sa reduca numarul de cuvinte, posibil romanesti, existente in aceste limbi.

Dincolo de discutiile etimologice, este interesant de vazut ce cuvinte, considerate romanesti, prezinta Miclosich la 1879, ca apartinand fondului lingvistic din Carpatii Nordici. Voi prezenta, in continuare, asemenea cuvinte, potrivit clasificarii lui Krandzalov, care, asa cum am aratat, cauta sa le atribuie, acolo unde poate, o alta origine decat cea romaneasca. Este de mentionat faptul ca mare parte din aceste cuvinte au fost transcrise de acesti cercetatori intr-o forma extrem de deformata, fata de varianta literara romaneasca sau fata de unele variante regionale, mai ales maramuresene. Este evident ca nu se poate spune daca aceasta deformare este una naturala, provenita din procesele de uitare lingvistica, ca urmare a asimilarii lingvistice a grupurilor romanesti in masa slava sau deformarea provine de la cei care le-au inregistrat, de alfel, slabi cunoscatori ai limbii romane.

Cuvinte considerate de Krandzalov ca fiind de origine latina

-bysyha (posibil, basica?), de la latinul bessica (vessica);

-carek (posibil, curechi?, varza), la fel latin, de la cauliculus;

-“demykat” (in graiul maramuresean “dimnicat”, a “dimnica”, adica a marunti), negasit sub aceasta forma regionala si arhaica in D. E. X. Cuvantul prezinta similitudini cu a dumnica, a sfarma, a rupe, a taia in bucati, gasit in D. E.X. caruia i se da o posibila provenienta latina, de la demicare, bucatica, firmirura.

-“falca” (“falcea”), termen evident latin de la falx, facis (falca)+suf. ea. Termenul desemneaza (cf. D. E. X.): a) talpile saniei; b) piesa a razboiului de tesut; c) element al carutei d) element al afetului tunului.

-“frembyja” (in graiul din Maramures, “frambdia”, adica “franghia”), la fel fara dubii latin, de la fimbria;

-“gaura” (“gaura”), din latinul avula;

-“glaga” (credem, “gluga”), de la bulgarul gugla, potrivit D. E. X., desi aceasta provenienta sud slava slava este indoielnica. In rusa nu exista un asemenea cuvant, termenul de gluga fiind desemnat printr-un neologism de origine franceza, capison si printr-un cuvant vechi, de origine tatara, baslic (care a dat si in romana cuvantul batic). De aceea, cred ca acest cuvant provine din fondul de substrat traco-dacic, iar faptul ca se regaseste la slovaci si la bulgari nu indica, cu necesitate, originea lui slava. Dimpotriva, este posibil ca aceasta componenta de vestimentatie, eminamente pastorala, sa fie de origine romaneasca si sa apartina substratului dacic, asa cum cred, de altfel, atat Miclosich cat si Kadzalov, care considera cuvantul ca fiind romanesc, desi D. E. X. il considera slav. Evident, cei doi cercetatori, slabi cunoscatori ai romanei, nu puteau face distinctii subtile intre substratul dacic si stratul roman.

-“halbija”, probabil “galbeaza”, vierme parazit care traieste in caile biliare ale ovinelor si bovinelor. Daca interpretarea este corecta, atunci suntem in prezenta unui nou termen de origine dacica si nu latina, cum cred cei doi cercetatori slavi, transmis in romana. Conform D. E. X., termenul se intalneste si la albanezi, sub forma “kel’baze”, “gel’baze”. Aceasta similitudine nu indica faptul ca termenul provine in romana din albaneza, asa cum sugereaza, in general, D. E. X., atunci cand gaseste corespondente romano-albaneze. Dimpotriva, el apartine unui fond comun romano-albanez, deci preroman. Acest lucru este valabil si pentru alte cuvinte comune romanilor si albanezilor. De altfel, cercetarile lingvistice din ultima vreme contureaza o perspectiva mai generala, respectiv existenta unor similitudini lingvistice intre romani, albanezi si baltici, in special lituanieni (partial letoni), ca element de substrat lingvistic.

-“kulastra” (“culastra”), “corasla”, reprezinta laptele unei femele in primele zile dupa ce a fatat. Evident, termenul se refera la animalele domestice, la vaci si la oi. In primele zile de la fatare, laptele este “crud” si nu se incheaga, iar oamenii evita sa-l manance. Conform D. E. X. termenul este latin, de la “colastra”.

-“Kracun” (“craciun”). Denumirea de “Craciun” pentru sarbatoarea Nasterii Domnului a suscitat numeroase polemici intre lingvisti. Termenul nu se gaseste decat la romani si maghiari (“koracson”), dar si in in zona montana a Slovaciei. Krandzalov il considera slav, iar Miclosich, roman, de origine latina. Este de semnalat ca la slavi nu apare acest termen, decat in Slovacia. In legatura cu originea lui, D. E. X. considera ca probabil provine din latinul “creatio-nes”, alti cercetatori il deriva tot din latina de la “ calationes”-calatoria soarelui si momentul solstitial atat de important in care este plasat Craciunul. Exista si ipoteza originii lui de substrat autohton;

-“kur” (“cur”), din latinul “culus”;

-“nota” (probabil “noata”-“noatina”, “noatena”), este denumirea mielului sau mioarei de la intarcare pana la doi ani. Provine, fara indoiala, de la latinul annotinus-in varsta de un an. (Este evident ca nu este vorba de neologismul “nota”, insemnare, fr. note, it., nota);

-“laja” (“laie”)-oaie laie, oaie neagra sau, mai degraba, tarcata, neagra, amestecata cu alb. Potrivit D. E. X. cuvantul nu are o origine latina. Il gasim si in albaneza sub forma “laja”. Deci, este un cuvant de substrat;

-“merinda” (“merinde”), de la latinul “merenda” (hrana rece );

-“plecat” (“a pleca”), de la latinul “plicare;

-“rumigat” (“ a rumega”), de la latinul “rumigare”;

-“redycat” ( de la“a ridica”), in latina, “eradicare”;

-“vakesa” (“oachesa”, regionalism, “oatisa”), despre oi: cu pete de alta culoare in jurul ochilor. D. E. X. da o etimologie latina: “ochi” +suf. “es”;

-“ryndza” (“ranza”, “stomac”). Atat Miclosich cat si Krandzalov considera cuvantul ca fiind latin, el apartine in realitate fondului lingvistic de substrat dacic. Se intalneste si la albanezi sub forma “rrendes”, desemnand cheagul, care, de altfel se face din stomacul (“ranza” de miel);

-“zerep”, este un cuvant considerat romanesc de cei doi autori. Probabil “jirep”, “jirepiste”, “jirepeni”, “jireapan”. Aceste forme lingvistice se gasesc in Maramures si indica jneapanul, arbust specific zonelor inalte alpine si jnepenisul, zona cu jnepeni.

In continuare voi prezenta lista continand cuvinte din limba romana gasite in Carpatii Nordici, pe care Krandzalov le considera ca fiind de origine slava:

-“caryna” (“carne”). Este evident ca nu este slav ci latin, de la caro-carnis;

-“gropa” (“groapa”). Nici acest cuvant nu este slav ci face parte din substratul lingvistic. La albanezi se intalneste cuvantul “grope”, cu aceeasi semnificatie ca si in romana (gaura, cavitate);

-“komarnik” (“comarnic”), adapost pentru uscarea si depozitarea casului si a urdei. D. E. X. il considera de origine bulgara (bg. “komarnik”), cred ca problema originii lui este mai complicata. In orice caz, cuvantul nu se gaseste la slavii rasariteni. La rusi, apare termenul “salas”, din care avem si in romana “salas”, sau cel de “naves”. Ca spatiu specializat de conservare a produselor lactate, rusii au termenul de “kladovka” Faptul ca il gasim la bulgari poate proba provenienta lui din substratul lingvistic tracic;

-“podis” (“podis”). Etimologia lui nu este data in D. E. X. Probabil este slav (in slava, “podis” este “podu”, la care in romana s-a adaugat sufixul “is”);

-“strunga”. Cuvantul este considerat de origine slava de catre Krandzalov. “Strunga” este locul unde se mulg oile la stana. Este evident un dacism. Cuvantul se gaseste si la albanezi sub forma “sthtrunge”, avand aceeasi semnificatie.

Cuvinte considerate de Krandzalov ca avand o origine greceasca

Este interesant pana unde merge Krandzalov in incercarea de a limita numarul de cuvinte de originea latina sau dacica intalnite in Carpatii Nordici, considerate de Miclosich ca fiind romanesti. Nici unul dintre cuvintele considerate de Krandzalov ca are o origine greceasca nu provine din aceasta limba. Dar iata aceste cuvinte:

-“cutora”), citeste ciutora (“ciutura”)-galeata facuta din doage sau trunchi scobit, extrem de utilizata la stana. Nu este un grecism ci provine din latinul “cytola”;

-“dzeama” (“zeama”)- fiertura din carne sau legume. Provine din latinul “zema”;

-“koliba” (“coliba)-adapostul ciobanilor. D. E. X. ii atribuie o origine slava, mai precis, sud-slava. El nu se intalneste insa la rusi, unde avem fie termenul de “salas” (din care avem romanul “salas”-adapost), fie cel de “hijina”, ceea ce ne face sa  credem in posibilitatea originii lui de substrat carpato-balcanic, ca si in cazul cuvantului “comarnic”;

-“plaj” (“plai”)- zona inalta montana, relativ plana, bogata in pasune. Pentru acest cuvant extrem de raspandit in intreg spatiul pastoral romanesc, D. E. X. ii considera etimologia necunoscuta;

-“urma” (“urma”), semn. Are o origine latina, de la “orma”.

Kandzalov mai gaseste in Carpatii Nordici si alte cuvinte considerate de Miclosich ca fiind romanesti:

-“cap”, pe care Krandzalov il considera ca provine in romana din albaneza. In fapt are o origine latina (“caput”)

-“dzer” (“zer”), pe care-l considera tracic. Este cu totul posibila aceasta origine; D. E. X. ii atribuie o origine necunoscuta.

Cuvinte romanesti pe care le considera ca avand o origine problematica

-“murgana” (“murg”, “murga”). Atributul se refera la cai, desemnand animalele de culoare negru-roscata, castaniu inchisa sau cenusie. Se intalneste si la albanezi “murg”, ceea ce poate arata provenienta sa de substrat;

-“suty” (citeste “suti”)  si “cuty” (citeste “ciuti”)“sut”, “suta”, “ciut”, “ciuta”, adica animale, in special oi sau vaci, fara coarne. Cuvantul se gaseste si la albanezi-“schut”;

-“gyrliga”, posibil “carlig”. D. E. X. nu da etimologia lui;

-“mamalyga” (“mamaliga”). D. E. X. ii atribuie o origine necunoscuta;

-“urda”-derivat al laptelui de oaie, obtinut prin fierbere din zerul gras, ramas dupa prepararea casului. Potrivit D. E. X. etimologia lui este necunoscuta. Foarte probabil ca toate aceste cuvinte indicate in D. E. X. ca avand o origine necunoscuta sa fie dacisme.

Alte cuvinte de posibila provenienta romaneasca

-“fuyara” (“fuior”), manunchi de canepa sau de in, melitat si periat, gata de tors. Potrivit D. E. X. cuvantul are o origine necunoscuta;

-“maczuga” (posibil, “maciuca”), de la latinul “matteuca”;

-“galbin” (“galben”), de la latinul “galbinus”;

-“gruñ” (“grui”)-pisc sau coasta de deal. Potrivit D. E. X., etimologie necunoscuta;

-“zincica” (“jintita”), este considerat un slavism. D. E. X. ii da o origine necunoscuta. Probabil, atat “grui” cat si “jintita” sunt dacisme, apartinand vechiului fond pastoral mostenit din substrat.

-“prelouc”,( citeste “preluci”). Cuvantul apare ca denumind o localitate din Boemia Orientala (Prelouc), unde sunt consemnati “valahi”, intr-un document din 1494 (cf. J. Macurek, Valassi na severno-vychodni Morave-Valahii in nord-estul Moraviei, 1955). Din pacate, cuvantul “preluca”, extrem de raspandit in nordul Romaniei, nu este consemnat in D. E. X. Termenul desemneaza un deal de o forma alungita.

-“kalaras” (“calaras”). Cuvantul apare numai in Carpatii polonezi, fiind vorba de un termen militar de o evidenta influenta moldoveneasca.

Lista lui Krandzalov mai contine si alti termeni, considerati de provenienta romaneasca. Ei sunt insa mult prea deformati si nu am reusit, nici macar cu aproximatie, sa-i descifrez: “prestiba”, “bundz-budz”, “mincol”, “meryzaty”, “vetula” etc.

Prezenta atator toponimii si cuvinte romanesti in spatiul Carpatilor Nordici, ridica o intrebare fireasca: cum au ajuns ele acolo?

Asa cum deja, cred ca s-a conturat din analiza de pana acum, trei variante sunt posibile:

1.     Asa cum a aratat un cercetator maghiar, terminologia pastorala romaneasca a fost transportata in zona de pastori slovaci, iar denumirea de “valah” nu indica un grup etnic ci o ocupatie;

2.     Intermitent, in zona au venit dinspre sud pastori “valahi”, care au ingrijit oile seniorilor locali sau au obtinut de la acestia dreptul de pasunat;

3.     Romanitatea Orientala s-a intins mult inspre nord, in zona Carpatilor polonezi, ruteni, cehi si slovaci dar treptat, de-a lungul secolelor, a fost asimilata in masa slava, ramanand in prezent numai urme lingvistice si acestea in curs de disparitie.

Cred ca prima ipoteza poate fi respinsa, fara ca sa insistam prea mult asupra ei. De altfel, ea nu este luata in considerare nici macar de cercetatorii slavi . Multitudinea cuvintelor romanesti si, mai ales a toponimiilor, infirma o asemenea posibilitate. Ramane sa studiem a doua varianta, acceptata de multi cercetatori slavi. Aparitia sporadica a unor grupuri pastoresti romanesti in zona ar putea explica existenta unor cuvinte izolate in limbile slave, dar nu si aceasta masiva prezenta. In plus, o asemenea ipoteza nu are cum sa explice toponimiile romanesti. Pentru ca asemenea toponimii sa se impuna in memoria colectiva si sa traverseze secole este nevoie de stabilitatea si continuitatea unor grupuri sociale. Aceasta nu presupune numai prezenta efemera a unor grupuri umane ci institutii sociale permanente, cum ar fi satul si gospodaria. De aceea, credem ca zona Carpatilor Slavi a reprezentat spatiul cel mai nordic al Romanitatii Orientale, spatiu caracterizat prin asezari stabile si continuitate de locuire.

De altfel, documente medievale din zona Carpatilor Nordici, vorbesc despre “valahii” de aici. Am aratat deja ca zona de nord-est a Moraviei era numita “Moravia valaha”, in documente medievale. Alte documente medievale vorbesc despre prezenta valahilor. Astfel, o conscriptie urbariala din 1624 a regiunii Orava din Slovacia, arata prezenta valahilor in Muntii Orava, asa cum o dovedesc toponimii ca “magura” si “grui”.  In aceasta conscriptie apar si nume ca “Valach”, “Valassek”, “Valachovic”, asa cum arata cercetatorul V. Chaoupecky¹⁴⁾, in 1947 (acest cercetator fiind adeptul tezei privind existenta satelor romanesti in Slovacia Centrala). O confirmare de danie facuta la 1496 de regele Vladislav al II-lea vorbeste de Marc Horvat si valahii sai, din Slovacia Centrala. Probabil este vorba de sate romanesti ajunse sub aservire feudala, cum s-a intamplat mai la sud, in Maramures, iar Marc Horvat este un nobil de origine croata ce a primit de la rege privilegii asupra unor sate de valahi¹⁵⁾.

Macurek, , prezinta documente medievale din Moravia si Boemia Orientala, unde apar, iarasi nume de valahi: la 1440, Ondrej Valach z Prestavlk de Prerov, in Moravia, iar in Boemia Orientala, Ondrej ze Zhore numit “Valach”, la 1443, Matej Valassek de Hodonin, la 1486, numele Valach la Prelouc, la 1494, si alti Valasek, Pavel Valasskuy, Valach Zahradnik, Valachus din Strasnycza¹⁶⁾.

In sfarsit, credem ca documentele istorice si analiza cartografica trebuie corelate cu analiza sociologica. Aceasta ne poate oferi informatii despre existenta unui continuum cultural sau dimpotriva, despre existenta unei rupturi, intre modelele pastorale din spatiul actualei Romanii si cele din Carpatii Nordici. Cercetatoarea poloneza B. Kopczynska-Jaworska, in studiul sau “La vie pastorale dans les Carpathes”¹⁷⁾, ofera importante informatii sociologice despre tehnicile pastorale din Carpati, atat din Carpatii Romaniei cat si din Carpatii Slavi. Desigur, am fost interesat, in primul rand, de informatiile privind pastoritul in Carpatii Slavi. Aceasta cercetatoare considera ca pastoritul in Carpatii Nordici este de evidenta origine romaneasca, fiind adus aici de pastorii romani in perioada secolelor al XIII, al XVI-lea. Cu toate ca aceasta cercetatoare situeaza prezenta romaneasca in zona incepand de abia cu secolul al XIII-lea, este interesant de remarcat faptul ca ea vorbeste de specificul romanesc al pastoritului din Carpatii Nordici. In plus, ea vorbeste si despre o tipologie pastorala carpatica si balcanica, in care alaturi de transhumanta si deplasarea sezoniera, in timpul verii, cu animalele mari, in zona fanetelor (oile fiind in golurile alpine), pentru recoltarea si conservarea fanului, o alta forma de pastorit carpatic ar fi nomadismul. Atragem insa atentia ca acest tip de pastorit ar implica insa o locuinta mobila, un habitat in permanenta miscare, in care sa fie antrenata intreaga comunitate, asa cum se intampla la popoarele stepei. Dimpotriva, atat in Carpati cat si in Balcani, pastoritul, fie el si transhumant, este corelat cu asezari stabile, de multe ori cu case din piatra, asa cum este cazul la aromanii din Balcani sau la romanii din Marginimea Sibiului. In miscarea de transhumanta, care este zonal limitata numai la o parte a pastoritului din Carpatii Meridionali si la unele sate romanesti din Secuime(fiind determinata istoric, relativ tarziu, de aparitia pietei otomane, mare consumatoare de carne de oaie), nu participa decat o parte statistic nesemnificativa a comunitatii. De altfel si in pastoritul montan pendulatoriu, bazat pe alternanta pasunat montan-vara, hranirea oilor in stabulatie-iarna, nu este antrenata decat o mica parte din populatie, ceea ce infirma cu totul presupusul nomadism. De altfel, cercetatoarea poloneza gaseste aceeasi situatie si in Tatra poloneza: pastoritul din timpul verii nu implica efectiv decat in jur de 1% din populatia rurala, cu toate ca, inainte de casatorie, fiecare persoana masculina a satelor sta cel putin o vara la munte, la oi, ceea ce face ca toata populatia masculina sa aiba cunostinte in pastorit, asa cum este si cazul satelor romanesti cu pastorit montan. Nici pendularea populatiei satesti intre vatra satului-iarna si fanetele montane-vara, nu poate fi considerata un nomadism. De altfel, cercetatoarea poloneza numeste aceste miscari pendulatorii, atat ale turmelor cat si ale populatiei, semi-nomadism, fiind nevoita, finalmente, sa accepte ca nicaieri in Carpati nu s-a constatat un nomadism propriu-zis, ci dimpotriva, o economie rurala bazata pe populatii satesti.

Este de adaugat un alt element, in opinia noastra, extrem de important: pastoritul montan din timpul verii, in care, asa cum am aratat, nu este implicata decat o mica parte din populatia rurala masculina, nu poate functiona ca activitate economica independenta. Sistemul pastoral montan, de varare pe plaiul alpin, presupune tehnici economice complementare, in care este cuprinsa restul populatiei satesti. Pasinea alpina asigura subzistenta turmelor numai in timpul verii; in timpul anotimpului rece, cand turmele coboara fie in zona fanetelor, in grajdurile si ocoalele construite acolo (care vor constitui si nuclee de habitat, prin aparitia catunelor, in urma unor fenomene de roire demografica), fie in gospodaria taraneasca din vatra satului, supravietuirea oilor este asigurata de nutretul uscat, recoltat in timpul verii. De aceea, in timpul verii una dintre activitatile economice fundamentale ale restului populatiei satesti, neimplicata direct in pastorit, este recoltarea fanului. Aceasta activitate de extrema importanta se intinde pe intreaga perioada a verii si antreneaza toate gospodariile taranesti, care, de multe ori, isi muta temporar intreaga activitate aconomica din vatra satului in zona fanetelor, in “adaposturile” de varat. Ele nu sunt numai sisteme de exploatatie a furajelor ci si sisteme de exploatatie agricola, prin micile parcele, de multe ori terasate, cultivate cu grau, mei, ovaz sau secara, iar de aproape doua secole si cu cartofi. Intregul lant carpatic este presarat de asemenea “gospodarii alternative” de varat. Ele nu sunt un semn sociologic de nomadism ci de complementaritate a tehnicilor economice, expresia unei intense socializari a spatiului, incepand de la golurile alpine, bogate in pasuni, trecand prin centura padurilor, unde se gasesc stanele, ajungand la zona fanetelor si a campurilor cultivate (unde faneata alterneaza cu ogorul, intr-un sistem de moina, planificata prin experiente empirice de o mare profunzime a cunoasterii calitatilor solului) . Satul carpatic bazat pe pastoritul montan al oilor in plaiul alpin constituie una dintre formele comunitare de cea mai profunda umanizare a spatiului. Necesitatea unor activitati economice complementare celor pur pastorale- recoltarea furajelor pentru perioada de iernat, agricultura in zona vailor si a teraselor submontane- presupune existenta unor asezari stabile de o mare continuitate de locuire. Lupta permanenta cu padurea, defrisarile sistematice pentru transformarea spatiului impadurit in faneata sau in teren arabil, impun aceasta continuitate

Pastoritul montan carpatic, ca de altfel si pastoritul local, la marginea satului sunt tipuri de pastorit realmente asociative. Cu exceptia Marginimii Sibiului si a centurii montane romanesti din Secuime (de la Bretcu la Voinesti, pe intreaga centura interioara a satelor subcarpatice din aceasta zona), unde s-a produs tendinta de individualizare familiala a turmelor, peste tot in spatiul romanesc, turma este asociativa, iar stana, o institutie economica comunitara. Aceasta dimensiune asociativa este posibila in conditiile existentei pamanturilor comunale, inclusiv a pasunilor, exploatate devalmas-egalitar sau pe cote parti, prin sisteme neegalitare, de catre toate familiile comunitatii. In spatiul montan, in general, fiecare sat dispunea de propriii sai munti de pasunat, aflati cateodata la mari distante de localitate. Proprietatea sateasca asupra muntilor este pomenita inca din documentele medievale. Unele dintre aceste documente nu fac decat sa consfiinteasca formal, prin acte oficiale, o proprietate comunitara deja existenta si recunoscuta ca atare in relatiile intersatesti, in virtutea dreptului cutumiar. Alte documente amintesc de aceasta proprietate colectiva atunci cand prin procesul de aservire, autoritatea feudala consacra un anumit drept nobiliar asupra unui sat sau grup de sate¹⁴⁾. Este de remarcat faptul ca aceasta aservire feudala, in fazele sale timpurii, nu modifica intimitatea sistemelor de exploatatie economica, Ea este mai mult nominala, fara ca sa se produca aparitia rezervei feudale, asa cum s-a intamplat in Occident. Raportul de aservire se manifesta economic prin intermediul darilor. In zonele montane asa cum este cazul Maramuresului, aceste dari iau, cel mai adesea, forma extrem de putin impovaratoare a “quinquagesimei”, cunoscuta ca o dare tipic romaneasca, “darea oilor”, ceea ce arata importanta exceptionala a pastoritului in economia rurala. Ea este o dare care viza satul ca entitate economica si nu familia sau gospodaria.

Ca si in Carpatii romanesti si in Carpatii Slavi, cercetatoarea poloneza remarca existenta pasunilor colective montane, in zona padurilor si a plaiului alpin. Ele sunt considerate ca apartinand unui sistem asociativ de origine valaha. Aceste pasuni sunt folosite de catre turme constituite tot pe baze asociative, grupand oile mai multor familii din sat. Acest caracter asociativ al pastoritului carpatic a impus geneza unor tehnici de repartitie a cantitatilor de lapte sau a produselor lactate (casul si urda) intre gospodariile cu oi in turma, pe durata sezonului pastoral. Atat in Romania cat si in Slovacia sau Polonia, unitatea fundamentala de masura este “laptele”. Un “lapte”, in poloneza “udoj”, semnifica intreaga cantitate de lapte obtinuta la o mulsoare (dimineata sau seara, la inceputul sezonului si la amiaza), de la toate oile din turma. “Laptele” se repartizeaza la gospodariile asociate, in functie de numarul de oi pe care le au in turma sau in functie de cantitatea de lapte pe care au obtinut-o la “masurarea laptelui”, la “sambra”, “masuris”, adica la constituirea turmei. Subunitatea de masura a “laptelui” poate fi chiar oaia sau unitati de volum sau capacitate. Spre exemplu, in Polonia, un “lapte “ este echivalent cu trei oi, deci o familie cu trei oi va lua lua intreaga mulsoare de la turma, intr-un rind de lapte. Nu intru aici in tehnicile romanesti de repartitie, practic identice cu cele poloneze, la nivelul principiului, diferente aparand numai la nivelul unitatilor locale de masura, diferite de la o zona la alta. Ceea ce este important de subliniat este importanta exceptionala a principiului asociativ, deci comunitar, in utilizarea pasunilor si in constituirea turmelor. Acest principiu se manifesta si prin ceea ce se numeste “randul de lapte” si “randul la muls”. Un “rand de lapte” este unitatea ce defineste numarul total de gospodarii cu oi in turma. Un “rand de lapte” se considera terminat atunci cand fiecare gospodarie si-a luat intreaga cantitate de lapte sau produse lactate cuvenita, potrivit intelegerilor sau masuratorilor facute la inceputul anului pastoral. In general, intr-un an pastoral sunt 2-3 “randuri de lapte”, deci o gospodarie va lua de 2-3 ori laptele care i se cuvine. “Randul la muls” indica pozitia, ordinea fiecarei gospodarii cu oi in turma, in “randul de lapte”. Nu intram aici in detalii privind tehnicile de stabilire a randului la muls, consideram insa important faptul ca acelasi principiu se aplica si in Romania si in Polonia si in Slovacia, ceea ce demonstreaza ca pastoritul in aceste zone a implicat un sistem asociativ si nu individualizat pe mari turme in proprietatea unui singur individ. “Randul la muls” se numeste in Polonia “kolo”, in timp ce in Slovacia el se numeste chiar “rynd”¹⁸⁾, ceea ce denota originea lui romaneasca. Este evident ca asemenea sisteme asociative presupun stabilitate si solidaritate sateasca, continuitate istorica in existenta triadei sat-pasuni comunitare in exploatatie colectiva-sisteme asociative. Pastoritul, desi considerat de multe curente etnologico-sociologice ca o ocupatie implicand instabilitate de habitat, presupune, dimpotriva, tehnici extrem de stabile, de tip corelativ, agraro-pastoral, de lunga continuitate, de socializare a spatiului, atat in zona campurilor cultivate prin defrisarea padurilor, in cea a fanetelor-rezultat tot al operatiunilor de defrisare (fara fanete nu se poate concepe supravietuirea animalelor pe perioada iernatului), cat si in zona padurilor si a plaiului alpin. Ori, atat in regiunea balcanica, cat si in Transilvania, Partile Vestice sau in Carpatii Nordici, tocmai spatiul perimontan si montan este zona cu cea mai mare densitate de locuire romaneasca. Socializarea muntelui este un criteriu sociologic fundamental al vechimii unei populatii. Peste tot in Europa, muntele conserva vechile populatii (albanezii, bascii, galezii, scotienii, aromanii, caucazienii), in timp ce in campie reuseste, de multe ori, sa-si impuna dominatia elementul etnic alogen. De aceea, credem ca exista suficiente argumente de natura lingvistica dar si sociologica pentru a considera ca aceste reminiscente lingvistice si tehnicile pastorale din Carpatii Nordici amintesc de existenta in aceasta zona, a ramurii nordice de tip montan a Romanitatii Orientale, astazi disparuta in masa slava.

Note

1.     A. Filipascu, Istoria Maramuresului, Bucuresti, 1940, apud A Ilies, Etnie, confesiune si comportament electoral in Crisana si Maramures, Dacia, Cluj Napoca, 1998, p. 120

2.     O. Szabo, A magyar orszokrol, Budapesta, 1913, apud A. Ilies, op. cit. p. 120

3.     V. Latis, Pastoritul in Muntii Maramuresului, Baia Mare, 1993, p. 13

4.     A. Ilies, op. cit. p. 121

5.     In lucrarea lui Krzysztof Wolski, Colonizarile pastorilor moldoveni la nord de Carpati

6.     E. Kaluzniacki, Fr. Miclosich, Die Vanderungen der Rumunen in den dalmatischen Alpen und der Karpaten, Akademie der Wiessenschaften, Viena, 1879, p. 66

7.     D. Krandzalov, L’état actuel des études sur les influences roumaines en Slovaquie et en Moravie, in Etudes Balkaniques et Tchecoslovaques, Praga, 1974

8.     D. Krandzalov, op. cit. p. 40

9.     Idem, p. 40

10.  K. Kadlec, Valassi a valasské pravo v zemlich slovanskzch a uherskych, Praga, 1916

11.  V. Chaoupecky, Valassi na Slovensku, Praga, 1947

12.  J. Macurek, Valassi v zapadnich Karpatech v 15-18, Ostrava, 1959, p. 201

13.  J. Macurek, Valassi na severo-vychodni Morave, Slezsky sbornik, 1955, p. 155

14.  B. Kopczynska-Jaworska, La vie pastorale dans les Carpathes, Etudes rurales, nr. 9-1963, Paris

15.  H. H. Stahl, Povestiri din satele de altadata, Nemira, Bucuresti, 1999. Comentand povestirile publicate, Paul H. Stahl remarca: “Este indeobste stiut ca vrancenii n-au intariri domnesti sau donatii domnesti pentru muntii lor” (p. 166). Pentru Tara Vrancei, impartirea intersateasca a muntilor este foarte tarzie (sec. al XVIII-lea. Pentru aceasta zona nu exista acte medievale care sa arate ca muntii au fost proprietate boiereasca si au fost donati de domnitorii Moldovei satelor vrancene. Situatia este generala pentru teritoriul locuit de romani. Documentele medievale consfintesc situatii deja existente, de drept cutumiar, prin care muntii sunt din vechime in proprietatea satelor. Atunci cand satele devin aservite, dania regala sau nobiliara se refera la intreg satul cu hotarele lui vechi, inclusiv muntii, ceea ce demonstreaza ca hotarul satesc este o realitate juridica care trece dincolo de spatiul agricol, cuprinzand si fanetele, padurile si plaiul alpin. In cazul proceselor de aservire feudala, atat de intense in spatiul transilvanean, dreptul cutumiar de stapanire comunitara este transferat noului stapan nominal (nobilul, voievodul sau chiar regele Ungariei).

16.  B. Kopczynska-Jaworska, op. cit. p. 85