Directii de cercetare predominante in psihologia contemporana a educatiei

Directii de cercetare predominante in psihologia contemporana a educatiei

Psihologul roman, Pantelimon Golu (1983)[1] distinge trei orientari majore ale cercetarii contemporane in domeniul psihologiei scolare.

O prima directie de cercetare are o intentionalitate predominant constructiva, caci se intereseaza de modul in care poate fi organizat mai bine mediul instructiv-educativ, in vederea realizarii unor anumite obiective educative, si in general de modul in care profesorul poate sa inlesneasca invatarea unui anumit lucru de catre elevii sai. Aspectul constructiv al acestei orientari consta in faptul ca asemenea cercetari se concretizeaza in descoperirea unor noi metode si procedee de predare-invatare, a unor noi instrumente de evaluare a progresului elevilor in activitatea lor de invatare, a unor noi mijloace de invatamant etc.

A doua directie de cercetare are un caracter corectiv, caci se preocupa de gasirea diverselor solutii de contracarare si de recuperare a unor eventuale ramaneri in urma la invatatura sau a unor posibile intarzaieri in dezvoltarea elevilor. In general sunt cercetati factorii care determina aparitia unor fenomene de inadaptare scolara, in scopul gasirii cailor de combatere si de depasire a efectelor acestor fenomene.

Cea de a treia directie de cercetare are un caracter prospectiv, intrucit se intereseaza de directia probabila in care vor evolua insusirile psihice ale unui elev care se afla intr-un anumit stadiu al dezvoltarii sale, atunci cand sunt create anumite conditii educative.

4. Raporturile psihologiei scolare cu pedagogia

De-a lungul timpului, incercarea de a solutiona problemele educative prin simplul transfer al unor teze psihologice, chiar sub forma unor ipoteze pedagogice,s-a dovedit a fi nefunctionala ( D.P. Ausubel, F. Robinson). Motivele pentru care pedagogia nu poate fi redusa la o psihologie aplicata au fost evidentiate de psihologul roman Paul Popescu-Neveanu[2]

In primul rand, s-ar produce o ingustare nejustificata a orizontului pedagogiei, caci pedagogia pentru solutionarea complexelor probleme cu care se confrunta, are nevoie de transferuri sociologice, filozofice, biologice, economice si din alte domenii. In al doilea rand, pedagogia poseda sectoare problematice specifice, cum ar fi cele privind organizarea si proiectarea procesului instructiv-educativ, a sistemelor educative, in ansamblul lor, care sunt prea putin legate de psihologie (in sensul ca nu pot fi solutionate doar pe baza cunostintelor specifice acestui domeniu). In plus, intercorelarea dintre psihologie si pedagogie nu se produce la fel in fiecare compartiment al pedagogiei, ca stiinta a educatiei. De exemplu, didactica (teoria procesului de invatamant), preocupata, in principal, de modul in care elevii pot fi ajutati sa-si asimileze prin invatare un anumit continut, se afla intr-o puternica intercorelatie cu teoriile pshologice ale invatarii; in acelasi timp insa teoria educatiei, preocupata indeosebi de modelarea caracterului si de socializarea elevilor, intercoreleaza mai slab cu psihologia personalitatii. In stadiul actual de dezvoltare a cunoasterii psihologice, multe aspecte ale conduitei umane au ramas inca necunoscute, ceea ce nu permite solutionarea tuturor problemelor concrete cu care se confrunta educatia, prin utilizarea in exclusivitate a unor cunostinte despre activitatea psihica umana.

Intercorelarea psihologiei cu pedagogia se realizeaza astazi pe doua planuri majore: planul metodologic si cel al continutului problematic (Paul Popescu-Neveanu)

Metodologic, psihologia contemporana este interactionista, in sensul ca, in viziunea ei actuala, sistemul psihic uman (conduita) "se constituie si se intretine prin actiuni interspecifice" (Ibidem). Pedagogia contemporana este in consonanta cu aceasta perspectiva interactionista. Pe de o parte, educatia este conceputa ca fiind rezultatul interactiunii a numerosi factori educativi (institutionali, informali etc.), pe de alta, programele educative insele reprezinta, in esenta, anticiparea modalitatilor in care elevii vor interactiona optim cu societatea, natura, in general cu mediul lor de viata, in scopul interiorizarii anumite aspecte ale experientei umane. Educatia este o pregatire a elevilor pentru o asemenea interactiune, cu toate problemele pe care ea le ridica. Psihologia ofera pedagogiei sugestii privind sistemul proceselor psihice si al structurilor psihice implicate in aceasta interactiune adaptativa.

Planul continutului problematic se refera la existenta unor probleme de interes comun, atat pentru pedagogie, cat si pentru psihologie, cum ar fi: conditiile modelarii educative a conduitei si a personalitatii umane, caracteristicile fiintelor umane care sunt supuse educatiei si "rezistenta" pe care ele o opun tentativelor de modelare educativa, motivarea stiintifica, inclusiv psihologica, a metodelor de educatie, pentru a le conferi un caracter legitim.

Abordarea acestor probleme comune se realizeaza insa diferit de catre cele doua stiinte: psihologia le studiaza dintr-o perspectiva predominant explicativa, in vreme ce pedagogia le abordeaza dintr-o perspectiva precumpanitor pragmatica, caci le raporteaza la realizarea unor finalitati educative, a unor scopuri, determinate social si istoric.

Practica educativa din scoli valideaza adeseori modelele teoretice ale psihologiei, ii ofera noi sugestii de cercetare viitoare; validarea insasi a modelelor explicative ale psihologiei include o faza de elaborare a lor "tehnologica", propriu-zis didactica, ceea ce constituie o ilustrare a conlucrarii celor doua domenii, in avantajul lor reciproc. Psihologia ofera pedagogiei justificarea psihologica a practicii educative