|
|
|
Continutul motricitatii.
Componentele psihomotricitatii:
schema corporala: imaginea pe care o are fiecare individ despre propriul corp: imagine totala si segmentara, in stare statica si dinamica, in raportul partilor corpului intre ele si in raportul corpului cu spatiul si obiectele;
coordonarea dinamica a corpului in intregul sau si a segmentelor acestuia;
lateralitatea este legata de functia dominanta a unei emisfere cerebrale;
fenomenul de asimetrie senzoriala si motrica este innascut; se bazeaza pe o anumita org. functionala a struct. cerebrale;
coordonarea statica, echilibrarea;
coordonarea perceptiv-motrica: perceptia spatiului, a ritmului si a miscarilor proprii;
rapiditatea miscarilor: viteza de reactie, de executie, de repetitie;
ideomotricitatea: sinteza dinamica a schemei corporale si a coordonarilor perceptiv-motrice cu sarcina motrica.
Conceptul de psihomotricitate nu este prea clar definit si poate fi interpretat in diferite sensuri. Dupa Jean-Paul Coste, este vorba de o disciplina aflata la rascrucea mai multor stiinte si de o terapie sau este vorba de o teza: la copil, inainte de aparatul vorbirii, miscarea constituie unicul mijloc de expresie si primul instrument al psihismului.
Un concept central este si cel al schemei corporale, reprezentare pe care fiecare si-o faureste despre corpul sau, fondata pe multiple date senzoriale care ii permit sa se regaseasca in spatiu. Aceasta facultate este, evident, importanta in domeniul capacitatilor psihice.
O alta acceptie consta in a distinge, pe de o parte motricitatea sportiva, pe de alta psihomotricitatea. Campul celei dintai include capacitatile clasice privind forta, rezistenta, etc, campul celei de-a doua, capacitatile perceptivo-motrice, timpul de reactie la un stimul simplu, adaptarea gestului motric la traiectoria unui obiect, etc.
Reactiile rapide in sport nu depind atat de mult de reflexe ca raspunsuri involuntare la stimuli innascute cat, mai ales, de reactiile si miscarile rapide care reprezinta raspunsuri invatate, voluntare la stimuli. Timpul necesar pentru ca sportivul sa raspunda depinde de combinatia dintre timpul de reactie si timpul de executie; acestea, luate imp., genereaza timpul de furnizare a raspunsului
Timpul de reactie este intervalul cuprins intre momentul in care mingea (care se apropie in zbor) actioneaza ca stimul pentru inceperea loviturii de dreapta si momentul cand jucatorul initiaza lovitura. Intervalul de timp cuprins intre inceputul loviturii de dreapta si incheierea sa (cand racheta realizeaza contactul cu mingea) reprezinta timpul de executie. Intervalul de timp cuprins intre aparitia stimulului care determina initierea loviturii de dreapta si momentul in care racheta realizeaza contactul cu mingea reprezinta timpul de raspuns. Cu alte cuvinte, timpul de reactie impreuna cu timpul de executie realizeaza timpul de raspuns.
Relatia dintre viteza si precizia miscarii este evidenta in majoritatea situatiilor din sport, determinand adesea greseli de executie. Un jucator de baschet se grabeste sa execute aruncarea la cos, arunca prea repede iar mingea rateaza cosul; un jucator de tenis executa o riposta la serviciu dar mingea aterizeaza in afara terenului; un gimnast se misca atat de repede incat nu va atinge inaltimea respectiva pentru a putea executa un salt dublu. in fiecare din aceste situatii, sportivul nu a reusit sa stabileasca o corelatie intre viteza de miscare si precizia miscarii. Realizarea unui echilibru corect intre viteza si precizie in executarea deprinderilor sportive reprezinta adevarata performanta pentru sportivi.
Cat timp este necesar pentru ca un pumn sa se deplaseze pentru a lovi un adversar? Unui boxer rapid ii sunt necesare aproximativ 40 milisecunde. in astfel de cazuri este imposibil sa se reactioneze suficient de rapid pentru a evita lovitura. Raspunsul il gasim in capacitatea de anticipare. Ali avea capacitatea de a anticipa atat tipul de lovitura cat si locul unde urma sa isi plaseze adversarul aceasta lovitura; el incepea sa se retraga mult inainte ca pumnul adversarului sa porneasca spre el. Daca un sportiv poate anticipa miscarea, acesta isi va putea pregati raspunsul inainte de aparitia stimulului si va evita intarzierile in timpul de reactie.
Realizarea schimbului in stafete la inot exemplifica, de asemenea, importanta anticipatiei. Regulile din inot stabilesc ca unui inotator nu ii este permis sa paraseasca marginea bazinului pana cand inotatorul urmator din interiorul bazinului nu a atins marginea; regulile, insa, nu il implica pe inotatorul care asteapta sa se miste inainte ca inotatorul urmator sa atinga marginea. Se va realiza un schimb mai rapid daca inotatorii isi incep miscarea in timp ce se apropie inotatorul urmator. Anticiparea atingerii inotatorului urmator este o cheie in obtinerea unor timpi mai rapizi de executare a schimbului.
Dar performanta sportiva depinde si de maiestria de a rezolva problemele si situatiile pe care le reclama un comportament agonistic, de lupta cu adversari opozitivi, ei insisi creativi in dorinta de a-si asigura succesul
