|
|
|
OXIGENOTERAPIA
Este metoda prin care se administreza oxigen, unei persoane in scopul combaterii hipoxiei tisulare. Mecanismul prin care actioneaza consta in cresterea presiunii partiale a O2 in sange si implicit, a cantitatii lui la nivelul tesuturilor.Scaderea oxigenului sangvin poate fi produsa de mai multe cauze.
Indicatiile oxigenoterapiei tin de cauzele care duc la hipoxia tisulara si anume:
intoxicatii cu oxid sau bioxid de carbon;
tulburari ale mecanicii respiratorii ca urmare: a traumatismelor toracice sau a unor afectiuni respiratorii:
reducerea campului de hematoza (pneumonii, bronhopneumonii);
in timpul anesteziei generale, pentru contracararea efectului toxic al anestezicului postoperator.
Contraindicatii - obstructia cailor respiratorii cu: secretii, sange sau diverse lichide. In asemenea situatii primul gest va fi dezobstructia arborelui troneobronsic, prin aspiratie si numai dupa aceea se va administra oxigenul.
Mod de administrare
Oxigenul se gaseste in:
Tubul de otel sub presiune de 150 atmosfere, care este montat pe un carucior (fiind vopsit in albastru) ce se va fixa de perete spre a nu cadea (caci prin lovire poate exploda). Mainile celui care manevreaza robinetele vor fi perfect curate si nu pline de grasime, existand altfel acelasi risc de explozie (la conctactul substantelor grase cu oxigenul sub presiune).
La spitalele orasenesti municipale judetene exista statii centrale de oxigen inzestrate cu aparate automate de semnalizare si reglare a consumului, incadrate fiind cu personal specializat.
Autosanitarele moderne sunt prevazute cu tuburi de oxigen si cu toate cele necesare adminidtrarii lui. Pentru administrarea oxigenului din tuburi, la fiecare tub se monteaza un reductor de presiune, care regleaza debitul si presiunea gazului. Reductorul este prevazut cu doua manometre: unul care indica presiunea din tub si altul care regleaza presiunea de administrare a oxigenului la bolnav (3 - 4 atmosfere). In legatura cu aceste manometre se gaseste un vas cu apa (barbotor) prin care trece oxigenul pentru a fi umidificat si un debitmetru care regleaza cantitatea de oxigen, ce se administreaza pe minut (6 - 8 litri in medie). In cazul statiei, reglarea se face de la nivelul ei, la patul bolnavului, existand doar vasul pentru umidificarea gazului si debimetrul.
Oxigenarea pe sonda este metoda cea mai folosita. Se foloseste fie o sonda din cauciuc moale, sau din plastic sterilizata (in prealabil), care se pune in legatura cu un tub de cauciuc adaptat la debimetru. Pentru administrarea corecta a oxigenului, in scopul atingerii unei concentratii mari in aerul inspirat si asigurarii unei presiuni partiale ridicate in sange, varful sondei va trebui sa se gaseasca la 12 centrimetru sub varful palatin, pozitie care trebuie mentinuta pe toata durata operatiunii. Introducerea sondei pe narina, se va face perpendicular pe planul fetei. Odata introdusa sonda (pe nara respectiva) se va fixa cu o banda de romplast (leucoplast) pe obraz si cu alta pe frunte, dupa care se va da drumul la oxigen.
Cortul de oxigen este alcatuit dintr-o panza deasa, cu o fereastra din plastic s-au dintr-un cearceaf de plastic transparent, care se intinde pe un cadru metalic asezat deasupra patului si care se muleaza peste capetele si marginile lui. Este indicat in administrarea oxigenului la copii.
Masca are avantajul ca permite administrarea oxigenului pur, sub presiune, fiind aplicata pe fata, intr-o maniera etansa.
