|
|
|
Imagistica RMN (IRM) are ca scop realizarea imaginii bidimensionale dintr‑o anumita sectiune a corpului din care e posibila obtinerea unei imagini tridimensionale, pornind de la un numar mare de sectiuni ori chiar a unei inregistrari tridimensionale, a raspunsului tesuturilor la un semnal magnetic ce induce RMN a protonilor, oferind in felul acesta informatii privind starea fiziologica sau patologica a tesuturilor.
Parametrii masurabili care mijlocesc aceste informatii sunt densitatea de protoni si timpii de relaxare (T1 si T2). Primul parametru (densitatea de protoni) este, evident, legat de hidratarea tesuturilor, iar ceilalti doi depind de starea apei in tesuturi (apa libera, apa legata), deci de interactiunea ei cu moleculele biologice. Se observa ca, spre deosebire de alte molecule imagistice in care se inregistreaza un singur parametru, radiatia transmisa, pentru razele x, radiatia reflectata, in ecografie, ori gradul de fixare in tesuturi, in cazul scintigrafiei, imaginile RMN pot inregistra 3 parametrii, ceea ce inseamna o mai mare flexibilitate si o cantitate mai mare de informatie, dar si o complexitate sporita atat a aparaturii cat si a protocoalelor de lucru deci necesita o reglare mai fina a parametrilor functie de ceea ce se urmareste. In plus, prelucrarea raspunsului pentru obtinerea imaginii e si ea mai complexa. Marele avantaj al imagisticii RMN este faptul ca nu utilizeaza radiatii ionizante (X sau γ ), deci nocivitatea este incomparabil mai mica.
Imaginea se obtine, ca si in cazul altor forme de imagistica, prin diferenta intensitatii semnalului inregistrat in zone alaturate, corespunzand unor caracteristici diferite. Deci problema care se pune e convertirea variatiei parametrilor inregistrati in modificari ale intensitatii semnalului. In ceea ce priveste concentratia protonilor, chestiunea e relativ simpla, dat fiind ca amplitudinea semnalului de RF de relaxare creste monoton cu aceasta. Pentru timpii de relaxare, intensitatea semnalului depinde de momentul in care se inregistreaza raspunsul si de frecventa stimulilor de excitare. In functie de acestea exista mai multe regimuri de functionare, dand evident informatii diferite. Pentru imbunatatirea contrastului se folosesc si "agenti de contrast". Acestia sunt, in general, materiale paramagnetice, substante cu electroni nepereche; ele au o susceptibilitate magnetica ridicata, ceea ce duce la o distorsiune locala a campului magnetic si deci la modificarea timpilor de relaxare.
